Mă trezii. Cineva smucise mânerul ușii la terasă.
Nu demult, hoții omorâseră într-o localitate învecinată pe doi bătrâni vilegiaturiști, soț și soție. Zgomotul prevenitor și încet al sticlei mi se păru acum prevestitor de rău. Mă ridicai din pat și trăsei perdelele: întuneric beznă.
- Ei, cine-i acolo? - strigai cu o voce groasă, nefirească.
Liniște și din nou ciocănit și fâșâit la ferestre. De ce-am lăsat, oare, lumina aprinsă pe
terasă? Deodată, sticla răsună de un zgomot puternic ce se repetă de două ori. Oare răufăcătorii
au diamant la ei?
Ce m-o fi apucat să plec singur spre sfârșit de februarie tocmai la o vilă pustie? Nu mă pândea
orașul, cu șuieratul liftului și zgomotul pe care-l face, noaptea, ușa din față a acestuia, ci o
câmpie dezolantă, plină de zăpadă, pădurile acoperite de nea, stepa rece și aspră. Plecasem în
întâmpinarea necazului, părăsind orașul, unde este lumină, oameni, unde te bucuri de protecția
autorităților.
Găsii toporul, pipăind prin întuneric și mă așezai pe pat. Palma mi se atingea tot timpul de
tăișul rece și larg.
Pe terasă se reinstală tăcerea. Oare hoțul își așteaptă complicele, bănuiește cumva că eu stau cu
toporul în mâini? Ucigașul apare din liniștea întunecoasă a nopții.
Liniștea devine insuportabilă și mă hotărăsc să-mi urmez destinul. Trag zăvoarele de la ușă și,
strângând toporul în mâini, ies pe terasa iluminată electric.
Pe podeaua de scânduri, acoperită de măzăriche,zace un pițigoi mort, cu aripioarele rășchirate,
cu o picătură de sânge pe cioc, întunecată și de culoarea coacăzei.