Ghicește mai întîi: sînt bărbat sau femeie? Asta te va face să-mi mai citești o dată numele, peste care ai trecut, poate, ca peste un bloc compact de wingdings. Dar nici măcar atît nu poți să afli din numele meu. Numele mi se termină în „a", dar nu e feminin, ci, ca Volodea, Vanea etc, este un nume bărbătesc de origine slavă. Și totuși, nu sînt slav. Din cauza acestui nume înșelător, de multe ori am primit scrisori din străinătate în care autorul mi se adresa cu Ms., Mrs. și chiar Miss... Iată primele mele — deocamdată doar amuzante — probleme de identitate...
Privește acum numele meu de familie. Dumnezeule mare, ce nume e ăsta? It sounds Hke stones in a can, cum spune faimosul limerick. La Tîrgul de carte din Frankfurt, pe cilindrii de neon de la Centrul Internațional, sub fotografia mea scria Scărtărecu. Era singurul nume scris greșit, și totuși numai eu am remarcat greșeala. Căci, pînă la urmă, care-i diferența? Poate chiar sună mai bine așa. Semnele diacritice de pe cei doi „a" îl fac imposibil de pronunțat corect. Nici măcar eu nu mi-l pronunț corect cînd mă recomand unui străin.
Finalul numelui spune totuși ceva. Sînt un... eseu. Pentru cîțiva inițiați în onomastică, devine acum limpede că sînt român. Vreo trei sferturi dintre numele românești se
(* Text publicat inițial în „Frankfurter Rundschau" în 1997, la deschiderea Tîrgului de carte din Leipzig, și preluat ulterior de „Lettre internaționale" românească.)termină în "-escu". Dacă aș fi dentist sau avocat, sau inginer, lucrul acesta nu m-ar deranja prea tare. Dar sînt scriitor, adică sînt un om care luptă ca să-și facă un nume. Cum să-ți faci un nume cînd toți autorii din jurul tău sînt niște... escu? Cine m-ar putea distinge de Mihai Cochines-cu, de Matei Călinescu, de Mircea Dinescu? Și dacă în țară auzul e mai obișnuit cu aceste nume și le distinge mai ușor, ce vei face, drag iubitor german de literatură, cînd la Tîrgul de carte din Leipzig vei asculta douăzeci de scriitori români care vor face lecturi și vor discuta problemele culturale, și toți vor fi... eseu? Numele cui îl vei reține, cărțile cui le vei urmări în continuare? Voi putea spune în fața ta lucruri extraordinare și apoi să dispar, totuși, în cel mai desăvîrșit anonimat. Și în Germania tot e bine, dar în Franța acest final de nume sună atît de neplăcut, îneît trebuie schimbat în... esco. Eugene Ionesco, par exemple.
Problemele mele de identitate nu se opresc aici, chiar aș spune că de aici încep cu adevărat. Chiar fără să-mi cunoști naționalitatea, nu cred că ai cumpăra o carte scrisă de un necunoscut cu un nume atît de nefamiliar. Știind însă și că sînt român, apetitul tău va scădea probabil la zero. Și să nu crezi că leg acest lucru, vulgar-sociolo-gic, de starea actuală a țării mele, de „imaginea ei în ochii Occidentului", cum sună un clișeu stupid, mult vehiculat în mediile politice. Se zicea pe vremuri că Maxim Gorki e un mare scriitor pentru că are în spate diviziile de tancuri sovietice. Eu refuz să cred că Gunther Grass e un mare scriitor pentru că are în spate o economie puternică. Nu cred că-i de vină o percepție social-politică, ci mai ales una culturală dacă un autor din România, de aceeași valoare, să presupunem, cu Grass, va fi totuși întotdeauna de o sută de ori mai puțin cunoscut în lume decît acesta.
Nu e ușor să fii scriitor român. Există o dublă neînțelegere în privința percepției culturii române în străinătate, înainte să mă refer la ea, trebuie să spun că este o neînțelegere însăși ideea de scriitor național. Dacă în sport un fel de orgoliu popular, benign, face simpatică înfruntarea între țări, în schimb e de neînțeles de ce pe tricoul lui Mârquez trebuie să scrie Columbia, pe al lui Pynchon USA și pe al lui Calvino Italia. în scrisul meu am fost la fel de mult influențat de Kafka și de Ion Barbu, de Sabato și de M.H. Simionescu, de T.S. Eliot și de M. Ivănes-cu. Arta mea nu vine dintr-o tradiție pur românească, ci din marea tradiție europeană. Pe tricoul meu nu scrie România, ci Castalia, ca și pe al lui Goethe. Pe de altă parte, nu cred în „spiritul popoarelor" și în crevase culturale de nedepășit. Nu cred că japonezii sînt de neînțeles. Nu cred că aztecii erau un fel de aliens. Așa cum toți oamenii sînt la fel în liberalism și-n teroare, în dragoste și-n abjecție, toți scriitorii sînt la fel în lumina inteligenței, a sensibilității, a umanității, a cruzimii, a perversității scrisului lor.
In ce constă acea dublă neînțelegere (de care marii vinovați nu sînt „ignoranții occidentali", cum scrie uneori presa noastră, ci mai ales românii înșiși)? Mai întîi, în imaginea culturii românești, privită ca una tradițională, folclorică, agrară, cu un mare poet național intraductibil, cu cîțiva prozatori ai lumii țărănești, cel mult cu stilizări în spirit modern ale obiceiurilor locale. Nu numai că nu cred că e așa, dar însăși ideea că ar putea exista în secolul nostru o asemenea cultură mi se pare rizibilă. Un firav curent literar promova, într-adevăr, în România începutului de secol, o asemenea imagine. Dar el n-a avut nici un cuvînt de spus în fața valului de modernism care, din anii '20, a devenit singurul limbaj înțeles de mediile culturale din țara mea. Modernismul propriu-zis, împreună cu avangardele și suprarealismul, constituie nouăzeci de procente din literatura care s-a scris în acest secol în România. Proust a fost adulat, Papini a fost zeificat, Joyce a fost cultivat și contestat cu pasiune, Faulkner a fost imitat pînă la exces. Avem un Kafka român (M. Blecher), avem o Virginia Woolf româncă (Hortensia Papadat-Bengescu) și un Gide român (Camil Petrescu). Avem și autori fără echivalent în literatura lumii, ca marele poet Arghezi. Nu am nici un fel de complexe în această privință și nici un fel de trufie. Literatura română e o literatură europeană normală, cu autori hiperconștienți de arta lor, foarte tehnici, complecși și totuși ușor de înțeles și iubit. Nimic atît de exotic încît să nu mai poți înțelege; în schimb, cu ceva tulburător și nostalgic, care vine din limba română, această portugheză a Orientului...
De ce marile cărți ale modernității românești nu sînt deloc cunoscute în lume? Explicația e lungă și plicticoasă. Ajunge, deocamdată, să spun că nu din motive de calitate, ci de prost management cultural. Românii răspund, de multe ori, la această situație printr-o grotescă reacție de frustrare. I-am văzut de nenumărate ori răsfoind enciclopediile venite din străinătate în căutarea numelor „marilor români" și tremurînd de furie și umilință cînd constatau că nici măcar Eminescu — Goethe și Schiller ai României într-un singur poet — nu figurează în ele. în zadar le explicam ce șansă minunată ar putea fi asta: un filon intact, ascuns, în care stranii flori de cuarț așteaptă răbdător, neatinse încă de lumină...
Presupun — pentru plăcerea jocului — că ești dispus să crezi în modernitatea firească a acestei culturi. Pot, deci, să merg mai departe și să-ți vorbesc despre a doua mare neînțelegere, mai delicată decît cea dintîi, și care trebuie dezamorsată cu multă atenție. Este vorba despre situația culturii unei țări „din Est" în timpul regimului comunist. De asemenea, despre ce fel de om este omul (și, implicit, autorul) „din Est". S-au acumulat enorm de multe clișee aici. Poate că nu este nici unul mai nociv decît cel care vorbește despre o diferență esențială dintre vestul și estul Europei, despre două tipuri de om, modelate de experiențe istorice absolut diferite. Mulți români cred în această diferență. Ei au început prin a se autoculpabiliza de dezastrul moral al comunismului („toți sîntem vinovați", se auzea adeseori în primii ani de după căderea fostului regim) și prin a inventa chipul unui presupus om din Vest, un fel de zeu al libertății, al democrației și al civilizației. Pe măsură însă ce frustrările economice, sociale și culturale au crescut, în mintea acestor oameni s-a petrecut o reacție paradoxală, dostoievskiană. Sentimentul de vină s-a transformat într-un fel de trufie compensatorie. Valorile s-au inversat brusc: voi, cei din Vest, cîștigați bine, trăiți confortabil, aveți tot ce vă doriți, dar asta vă face docili și indiferenți. Noi, în schimb, am suferit. Noi am înfruntat fiara comunistă, noi știm ce este viața sub teroare, noi sîntem azi depozitarii moralității și chiar ai adevăratei credințe. Priviți-ne trupurile deformate, dinții stricați, ascultați-ne vorbind cu tremur în voce. Noi avem traume, noi avem despre ce scrie și vorbi. Ce am trăit noi a fost adevărat și a aureolat într-un fel chipurile noastre suferinde. Sîntem mai buni decît voi. Orice-ați face, nu ne puteți înțelege, fiindcă experiențele noastre de viață sînt diferite... Cu un joc de cuvinte (aparținînd unei foarte respectate personalități literare din exilul românesc), pe cînd literatura din Occident ar fi fost, după război, estetică, cea din Orientul comunist ar fi fost est-etică... Imoralitatea generală asumată la început devine, ca prin farmec, un etalon moral...
Iată cum cortina de fier a culturii europene este reconstruită, cu sîrg, din ambele părți, de indiferența unora și de patetismul celorlalți. Nu pun la îndoială suferințele absolut reale ale poporului meu în cincizeci de ani de dictatură, suferințe care se prelungesc și azi din păcate. Eu însumi le-am trăit și le trăiesc ca orice alt concetățean al meu. Dar nu cred într-un om din Est esențial diferit de omul din Vest, mai bun sau mai rău decît acesta, nici într-o literatură altfel decît estetică. Nu cred că noi am fost deformați de propagandă, iar voi de limbajul reclamei. Nu cred că tu ești mai harnic decît mine pentru că ești protestant, așa cum nu cred că eu, ortodox, sînt mai intim conectat cu Dumnezeu decît tine. Orice s-ar întîmpla, oricît de chinuitoare, nedreaptă, neînțeleaptă ar fi istoria, nu cred că trebuie să o ajutăm în a construi diferențe între oameni și în a le exagera acolo unde ele chiar există.
Nu, „omul din Est", în măsura în care este educat, tolerant, liberal este una cu omul din Vest (în măsura în care...), indiferent de experiențele prin care ei au trecut. Nu există nici un zid natural între ei. De cînd am călătorit prima dată în Occident am constatat că nu am nici o dificultate în a discuta cu oamenii de acolo. Am văzut că occidentalul, așa cum l-am construit noi în imaginație, nu exista! Existau doar oameni simpatici și mai puțin simpatici, binevoitori și mai puțin binevoitori. Azi, România e după un război politic și economic pierdut, și ar fi ciudat să nu arate ca Germania după ultimul război pierdut. Dar umanitatea omului este eternă, ea nu a dispărut în 1945 și nu va dispărea în 1998. Nu foamea și mizeria au fost adevărata imagine a Germaniei în anii reconstrucției, ci Heinrich Boli și congenerii săi. Adevărata imagine a României de azi n-o vei găsi în infractori, în copiii străzii și în dinii vagabonzi (vai, atît de reali!), ci în scriitorii care-ți vor vorbi la Leipzig. Eu sînt imaginea României de azi.
Cît despre cultura care s-a făcut în România sub comunism, ajunge să-ți spun că Jenny, colega mea de facultate din RDG, a auzit prima dată de Rainer Măria Rilke în Universitatea din București, de unde a mai aflat și că Mano și vrăjitorul de Thomas Mann este cu totul altceva decît o parabolă antifascistă, cum i se spusese ei acasă. învățămîntul și cultura țării mele, mai cu seamă după 1970, au rezistat pasiv comunismului cu o eficiență care s-a dovedit a depăși rezistența activă a disidenților din alte părți. Nu am avut mulți disidenți, dar l-am avut pe Robbe-Gril-let în românește simultan cu publicarea sa în Anglia sau în Germania, i-am avut pe Gerard Genette și pe George
Steiner pe masă, în românește, cînd mi-am scris dizertația de diplomă. Am avut aproape toate romanele lui Bor-ges, Cortâzar, Bruno Schultz, Grass, Updike în versiunea românească și de asemenea toți clasicii universali. Doar a zecea parte dintre poeții români au scris o poezie comandată de regim. în rest, poezia a fost la fel de liberă estetic ca și în Occident, în ciuda cenzurii. Suprarealism, neo-avangarde, postmodernism — nimic din experiențele firești din „lumea civilizată" nu au fost „altfel" la noi. Cea mai bună proză românească din ultimele două decenii este profund influențată de postmodernii americani: Barth, Pynchon, Coover. în cei mai negri ani ai dictaturii lui Ceaușescu cercurile literare studențești produceau o extraordinară literatură underground, liberă de orice con-strîngere. Nici un vers și nici o frază din scrierile mele de pînă în 1989 nu le-aș fi scris altfel în Germania de Vest sau în Statele Unite. Proiectele mele literare au continuat netulburat și după căderea comunismului. Din punctul meu de vedere, prin urmare, nu sînt adevărate frumoasele fraze pe care le auzi adesea la unii intelectuali mai vîrstnici „comunismul a fost un pustiu cultural", „toți sîntem vinovați", „încă purtăm germenii comunismului în noi" etc. Poate că ei cred asta. Dar generația mea s-a născut liberă și limbajul ei a fost de la început limbajul Occidentului. Tocmai acest limbaj (pe care-l împărtășesc și mulți dintre autorii mai vîrstnici) este, azi, bunul nostru comun cel mai de preț, al tău, drag cititor al acestor rîn-duri, și al meu. Nu diferența, ci asemănările dintre noi mi se par importante. După ce vom cădea de acord asupra lor, vom avea timp să vorbim și despre diferențe.
Mă-ntorc la numele meu. „What's in a name?" Cum vezi, sînt multe lucruri într-un nume. Și chiar și acum, după atîtea fraze, identitatea mea, a enigmaticului Mircea Cărtărescu — bărbat/femeie, latin/slav, oriental/occidental — nu-ți este decît foarte vag familiară. Deschide însă cartea mea cu copertă cărămizie, în ciuda numelui de pe
ea: abia atunci (asemenea numelui unui nou-născut, asemenea numelui științific pus pentru prima dată unui fluture nou descoperit) numele meu ți se va deschide și el, va începe să însemne, poate, ceva pentru tine.
Și poate că, la fel ca numele automobilului tău preferat, al programului tău de scris pe computer, al ziarului pe care-l citești zilnic, acest insolit... „escu" va ajunge pentru tine, vreodată, o garanție de calitate: garanția unei literaturi cinstite, a unei literaturi adevărate.