agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-08 | [This text should be read in romana] |
Liliana se ridică pe vârfuri pentru a vedea pe fereastră copiii care se jucau de-a prinselea pe străduța îngustă și mizeră din fața blocului. I-ar fi plăcut mult să se joace și ea cu ei și, dacă ar fi fost o altă zi, poate chiar ar fi mers să-i ceară permisiunea mamei, dar azi nu avea curaj. Din bucătărie se auzeau strigăte nervoase și vorbe pentru care ea și-ar fi luat o palmă peste gură, iar Liliana se simțea vinovată pentru cearta păriților.
- Iar m-a certat taică-tu pentru că nu ai fost ascultătoare! era un refren pe care îl auzise de foarte multe ori în scurta ei viață. Prima dată îl auzise când avea vreo trei anișori și se descălțase în plină stradă pentru a se scărpina în talpă. De atunci, cuvintele usturătoare ieșeau din gura mamei ca o furtună amenințătoare de fiecare dată când era pe punctul să facă câte o boacană. Liliana simți un disconfort în piciorușul stâng. Își desprinse năsucul de geamul pe care-l aburise, cu respirația ei caldă, și aruncă o privire mustrătoare șosetei albe cu danteluță roz care îi iesise de mai bine de jumătate de pe picior. Ridică un deget arătător ca și când ar fi zi „Na-na” șosetei, dar imediat îi veni o idee mai bună și se lăsă jos pe covorul persan vechi și de prost gust, cu păsări albastre și flori verzi. Era parte din zestrea mamei sau, cel puțin, așa îi plăcea bunicii să povestească. Liliana își aranjă cu grijă șosetuța, întinzând-o pe picior în sus cu gesturile unei femei seducătoare. Apoi admiră rezultatul cu un zâmbet abia perceptibil și mulțumită dădu să se ridice. Dar văzându-l pe Yumi, ursulețul de pluș cu care dormea de când era mică și pe care-l pierduse cu două zile în urmă și o bufuitură puternică venită din bucătărie, o făcură să-și schimbe planul. -Yumi! strigă Liliana bucuroasă la vederea prietenului drag. Yumi, aici erai! Te-am căutat peste tot, ursuleț prostuț ce ești! De ce-ai plecat singur în timp ce eu dormeam? Liliana se rezemă de marginea patului cu ursulețul roz îmbrăcat în pijamale cu dungi verticale și bonețică, în brațe. -Yumi, ști ce m-am găndit? Hai să mergem la plimbare! zise Liliana după o vreme. Ce zici de un loc, așa ca o pădure, cu păsări micuțe, de toate culorile care cânta frumos. Stai numai un pic să-mi iau și eu papuceii de balet! Ursulețul o așteptă pe fetiță, apoi o luă de mânuță și merseră împreună spre tărâmul fermecat unde se jucau ei de obicei. Lui Yumi îi plăcea tare mult, mai ales când Liliana dansa balet așa cum învățase la cursurile la care o ducea mama ei și nu înțelegea de ce mama îi spunea mereu că nu are pic de grație și că dă banii degeaba pe lecțiile particulare, pentru că fetița dansa așa de frumos, precum o zână din poveștile pe care le spunea bunicul înainte de culcare când venea la ei în vizită. Ușa bucătăriei se deschise și scârțâitul balamalelor neunse o facură pe Liliana să revină din vis în camera ei un pic cam friguroasă, dar, totuși, plină de obiecte familiare dragi. Fetița se ridica brusc în picioare, ca o săgeată desprinsă din arcul unui voinic din povești și se înălță din nou pe vârfuri pentru a privi pe fereastră. Copiii din fața blocului nu mai erau acolo. Un alt gând trecu atunci prin mintea Lilianei. Să se așeze la masuța ei să coloreze sau, chiar, mai bine, să schițeze liniuțe și bastonașe în caietul cu linii verzui care, cică, te ajuta să înveți să scrii. Așa, dacă va veni mama la ea in cameră și va vedea că e cuminte poate cei doi nu se vor mai certa. -Îi spui tu! Se auzi prin ușa subțire care nu se făcu complice la șoaptele parinților. -Bine, se auzi vocea tatălui, dar mai întâi sa mănânce, ca e 12:00 și azi nu a mâncat încă nimic. Cei doi intrară în camera Lilianei, iar ea, pentru un moment, rămase înghețată pe scaunel, așteptând ca o mâna fermă să o prindă de una dintre codițele bogate și crețe de un blond-castaniu frumos. Parinții aveau uneori puteri supranaturale și vedeau când copilul nu e ascultător, chiar dacă nu erau prezenți. Dar mâna nu o prinse de codițe, ci de umăr. -Hai să mănânci! Liliana se ridică cuminte și se duse prima dată la baie pentru a se spăla pe mâini și apoi în bucătărie unde mama pregătea deja o omletă cu salam. Nu era în obiceiul familiei să mănânce așa ceva duminica la amiaz, dar Lilianei îi plăceau oricum ouăle cu salam mai mult decât supa cu tăiței care era nelipsită în mod normal. Așa că fetița interpretă gestul ca pe un semn bun. Se întrebă atunci oare ce aveau să-i spună? Poate va primi un frățior! Gândul o înveseli pe loc. În clipa următoare se și transforă în certitudine. Abia aștepta să-i spună și lui Yumi. Omleta era gata și fu așezată pe o farfurie mare, albă, un pic intimidantă, în fața Lilianei. Dar acum că va avea un frațior nu o mai speria nimic. Mama își caută un scaun, ducându-și mâna la burtă cu un gest cum Liliana mai văzuse si la Mătușa Maricica când fusese însărcinată cu Mihaiță. Începu să mănânce cu spor. Cei doi părinți se uitau la odrasla care nu părea a băga de seamă că ei nu faceau la fel. -E încă foarte mică. O să-i treacă repede... șopti mama. -Nici nu o să-și mai amintească... zise tatăl pe un ton jos. Liliana îi auzi, dar nu înțelese sensul cuvintelor. Ea nu era ca alți copii care nu-și doreau frați, dacă la asta se refereau. Porția era mare, prea mare pentru ea singură, așa că se opri pe la jumătate. Se aștepta ca unul dintre parinți să insiste că trebuie să manânce tot din farfurie că dacă nu va rămâne mică, iar baieților nu le plac fetele mici și nu se va căsători nici unul cu ea. Dar Liliana începea pe zi ce trece să creadă tot mai puțin în povestea asta. Văzuse la viața ei și fete mici de statură care umblau de mână pe stradă cu băieți. Apoi, nici mama ei nu era prea înaltă. Probabil nu mâncase nici ea tot din farfurie când era mică, dar asta nu a împiedicat-o să se căsătorească. -Ai terminat? întrebă mama. Liliana dădu afirmativ din cap. Mama luă farfuria, o puse pe un dulăpior și se așeză din nou pe scaun. -Liliana, zise tatăl, mama ta și cu mine ne-am hotărât să divorțăm. Liliana lăsă cuvintele răutăcioase să treacă pe lângă ea. Nu le putea pătrunde sensul. Și frățiorul? se întrebă ea pe sine. -Liliana, e ok, părinții fac asta tot timpul. Mama își mușcă buzele pentru vorbele lipsite de sens pe care le spuse. -Lili, tu vei locui în continuare cu mama ta, nu trebuie să-ți faci griji. Liliana privea sub masă la șosetuțele cu danteluță. „Iar m-a certat taică-tu pentru că nu ai fost ascultătoare” îi sunau cuvintele în minte mai viu decât o făcuseră vreodată. Era numai vina ei. Se certaseră din cauza ei și acum nu o mai iubeau. Tata avea să plece și să le părăsească pe amândouă și totul numai din vina ei. Liliana îți dorea să nu fi existat și așa părinții ei ar fi trăit fericiți, împreună până la adânci bătrâneți, ca în povești. Copiii la joacă vor striga după ea vorbe de ocară, așa cum strigau și după micuțul Andrei al cărui tată plecase de acasă într-o zi de octombrie și nu se mai întorsese niciodată. Acum îi vor spune și ei că taică-su nu a iubit-o pentru că e prea urâtă și rea și nu a meritat să fie iubită. Frățiorul ei nu ar fi fost niciodată așa de neascultător și parinții nu s-ar fi despărțit din cauza lui. Gândul la frățiorul nenăscut încă îi lumină fața. -Și frățiorul meu? întrebă Lili brusc și dintr-o dată sub privirile îngrijorate ale părinților. -Ce frățior? zise mama. Lili, tu nu ai nici un frățior. Iar ai inventat povești? -Nu am, dar voi avea! Cei doi adulți își priviră copila fără să înțeleagă ce vrea să zică și își intersectară privirile ridicând din umeri, cu o expresie tristă. E la tine în burtă! strigă Liliana arătând cu degetul spre mama sa. -Lili, te asigur că la mine în burtă nu e nici un frățior. -Minți! Te-am văzut eu cum ai dus mâna la burtă ca și Mătușa Maricica. -Liliana, iar inventezi! i-o tăie mama din scurt dar fără a face vreun comentariu asupra obrăzniciei care îi scăpase fetiței. Liliana înțelese atunci că totul era doar un joc, că nimic nu se schimbase, că va avea un frățior și părinții vor continua să locuiască împreună. Era doar o păcăleală de duminică despre care vor râde în alte duminici. Fugi atunci la ea în cameră, îl luă pe Yumi în brațe și dansă cu el în aer, toată numai zâmbete, strigănd: -Yumi, voi avea un frățior! Un frățior, Yumi! Apoi, cu ursulețul de mână, Liliana luă cartea de povești favorită și se duse fuguța înapoi în bucătărie. Se cățără în brațele tatălui, sub privirile confuze și îngrijorate ale părinților. -Hai, ne citești o poveste? zise Lili zâmbind fermecător tatălui în timp ce deschidea cartea la povestea ei preferată. Tatăl luă cartea în mâini, dar nu începu să citească, ci o închise punând-o pe masă. -Lili, aveam o discuție serioasă, ca între adulți. -Nu, glumeați, stiu eu că glumeați... Vreți doar să vedeți dacă sunt destul de mare ca să am un frățior. -Lili... zise mama... dar se opri. Timpul le vindecă pe toate, își zise în gând. Tatăl dădu să se ridice. O înălță pe Liliana în aer, privind-o în ochi cu o tristețe dincolo de cuvinte. -E mai bine așa... ieșiră pe gura aspră cuvintele moi, înceți. Lili nu înțelegea nimic. Tatăl o lăsă jos. -Mă duc să-mi fac bagajele. Mama rămase răvășită pe scaunul incomod de bucătărie. Lili, cu Yumi în mâna stângă atârnând de o lăbuță privea cu lacrimi în ochi spre ușa pe care ieșise tatăl și făcea pentru prima dată cunoștință cu sensul cuvăntului „divorț”. Cum putea fi mai bine să nu o mai iubească? Nu înțelegea. Înțelegea doar un singur lucru: totul era din vina ei. * În acea seară tristă de septembrie, în mod neobișnuit, mama veni și o sărută de „Noapte bună” pe frunte. Dar tatăl nu mai veni să onoreze ritualul pe care îl onorase de șapte ani încoace seară de seară. -Vise plăcute, scumpa mea! spuse mama cu lacrimi în ochi. Liliana era pe puncul de a plânge. Niciodată nu îi mai vorbise cu atâta duioșie. A doua zi de dimineață Liliana se trezi mai devreme decât de obicei, se îmbrăcă singură și mama îi prinse codițele îngrijite de domnișoară. Yumi fu așezat pe un fotoliu mare și frumos cu fața către televizorul stins (ca să nu se plictisească până se întorc ele) iar mama și fiica, ținându-se de mână tandru, ieșiră pe ușa apartamentului în grabă. Era 15 septembrie, prima zi de școală a Lilianei. * Liliana o luă pe micuța Mirabel în brațe și îi trecu cu drag mâna prin părul moale. Lânga ele, așezat în genunchi pe covorul moale, Mircea, soțul Lilianei și tatăl Mirabelei, o ținea pe fetiță de mânuță. -Mirabel, vreau să știi că tatăl tău și cu mine te iubim foarte foarte mult. Înțelegi? Micuța dădu afirmativ din cap. Doar noi doi nu ne mai iubim... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy