Partea I – Un copil special

— Doamnă, copilul dumneavoastră trebuie ținut sub observație. Vă rugăm să înțelegeți că reprezintă un pericol pentru societate. Calitățile sale trebuie studiate și controlate, altfel un singur șoc emoțional poate avea urmări dezastruoase.
— Dar nu a făcut rău nimănui, este inofensiv!
— Deocamdată. Însă nu uitați, este copil special. Rezultatele preliminare au confirmat previziunile specialiștilor. Va creşte foarte repede, în câteva zile va fi un adult. Va încerca să-și controleze singur viața, fără să țină cont de echilibrul mediului înconjurător. Va manipula minți, va viola intimități, va afla secretele bine păzite ale forțelor armate. Trebuie evitat un al doilea război al mentaților, ar fi echivalent cu sfârșitul sistemului planetar.
— Dar e copilul meu… Singurul meu copil!
— Știm cât de greu este. Veți primi tot sprijinul. Semnați aceste acte prin care cedați drepturile tutelare instituției noastre. Aveți aici creditul compensatoriu și o listă cu facilitățile pe care le dobândiți în urma schimbului.
Penitenciarul se afla în mijlocul deșertului, la al zecelea nivel subteran. Nou-născutul intră în grija a doi androizi de protocol, într-o cameră cu pereți refractari.
— Cum se prezintă subiectul nr. 33? întrebă directorul.
— Activitatea cortexului este în limitele normale. Nivelul serotoninei este scăzut, în curând subiectul va intra în faza a doua de letargie.
— Monitorizați visurile și transgresia mentală. Identificați la a câta reîncarnare se află. Până mâine vreau un raport complet cu personalitățile antecesorilor. Hm, acest micuț este plin de surprize. Arborele genealogic al reîncarnărilor se oprește undeva în jurul anului zero. Dincolo de această perioadă… nimic! Ca și când ar fi apărut din senin. Unde te ascunzi tu, mititelule, care este secretul tău?

*

Joshua şi mama sa se plimbau mână de mână pe faleza mării Kora, la marginea deşertului. Briza rece trecea prin părul negru al femeii, răsfirându-l. Dintre toate minunile universului, apusul părea că le întrece pe toate. Corpul ceresc se prelingea ca o lacrimă pe obrazul cerului, iar când ajungea la întâlnirea cu palma întinsă a mării, iradia lumini multicolore.
— Ce ne aşteaptă, Joshua, în această viaţă?
— Mamă, atâta timp cât vom fi împreună, în visele noastre, nimic nu ne poate lua fericirea.
— Dar, fiul meu drag, nu vezi că totul se duce de râpă? Apele mării sunt din ce în ce mai poluate, păsările de altădată au murit, iar acum aceşti oamenii ne ameninţă şi puţinul pe care-l avem. Erau paşnici la început. Ce i-a schimbat?
— Mamă, confruntarea cu Odom a luat mintea tuturor. Acum ei mă văd ca ultima lor speranță în lupta împotriva conștiinței colective a roboţilor.
— Fiule, mi-e frică de ce se poate întâmpla, niciodată nu mi-a fost atât de frică. Chiar trebuie să treci prin asta?
— Aceasta este ultima șansă. Ei nu știu asta încă. Dar eu știu foerte bine asta. Oricum, orice s-ar întâmpla, noi doi vom fi împreună pentru totdeauna!
— Pentru totdeauna, Joshua! Nimic nu ne poate lua dragostea!
— Nici măcar moartea. Moartea este doar o transformare. Vei vedea. Să nu-ți fie frică de ceea ce vei vedea! Voi fi mereu cu tine. În gândurile tale, în visele tale. În aerul care îți va mângâia fața. În fiecare cântec al păsărilor. În fiecare îmbrățișare a mării. În fiecare picătură de ploaie. În fiecare rază de soare..
— Fiule?
— Da, Mamă?
— Te iubesc! Te voi iubi mereu…
— Şi eu te iubesc, Mamă. Pentru totdeauna.

*

— Subiectul dezvoltă bariera mentală împotriva scanării sinaptice. Am pierdut semnalul!
— Lăsați-l! Este mult mai puternic decât credeam. Izolați camera și administrați-i 250 mg de LHS.
Gândurile loviră peretele refractar. Cercetă încăperea care avea un caracter oarecum familiar.
— Mamă?
— Nu te lăsa indus în eroare de propria reflexie, se auzi o voce limpede în subconștient. Trăiești în universuri paralele. Mintea ți le înglobează pe toate. Personalitățile tale multiple sunt călătorii pluridimensionale. Imaginația ta este o înlănțuire de déjà vu-uri. La ce sistem de referință te vei raporta?
— Cine ești tu?
— Eu sunt tu. La fel ca noi toți ceilalți.
— Și ce vrei, ce vreți de la mine?
— Să te trezești. Eliberează-ți mintea de bariere și privește în interiorul tău. Acolo, spațiul este indeterminabil, iar timpul este ciclic. Ce vezi? Ce simți?
— Sunteți prea rapizi. Nu vă pot deosebi. Și atât de mulți…
— Nu individual, doar ca ansamblu. Ce simți?
— Simt cum totul se învârte în jurul meu.
— Și mai departe?
— Simt cum totul se învârte în interiorul meu.
— Cum te numești?
— Numele meu este Joshua. Dar am mai multe nume. Numele sunt doar niște cuvinte…
— Ce este cuvântul?
— Cuvântul este o iluzie creată cu scopul de a reprezenta indeterminabilul. Cuvântul este o speculație datorată percepțiilor limitate. Cuvintele se modifică și capătă sensuri diferite de la o decadă la alta, de la o limbă la alta.
— De ce are omul nevoie de acest suport pentru a cuantifica absolutul? De ce are omul nevoie de relativitate pentru a-și determina propriul caracter indeterminabil?
— Ce vrei să-mi sugerezi?
— Omul este o entitate expandabilă și expansibilă. Unde te afli în acest moment?
— Într-o cameră.
— Ce se află dincolo de această cameră?
— Nu știu, nu pot distinge.
— Hai să facem schimb de locuri! Unde ești acum?
— În afara camerei.
— Cine este în interiorul camerei?
— Eu!?
— Ce se află împrejurul tău?
— O pădure.
— Câți ani ai?
— Nu-mi amintesc.
— Ce sex ai?
— Nu am sex.
— Deschide gura.
— Nu am gură.
— Câte degete ai?
— Nu am degete.
— Ce ești tu?
— Eu sunt ceea ce sunt și nu sunt.
— Ce formă ai?
— Am toate formele și nici una.
— Ce este Pământul?
— O planetă într-o altă dimensiune.
— Ce este o dimensiune?
— Cealaltă față a realității.
— Ce este realitatea?
— Ceea ce vreau eu să fie.
— Vezi acum? Să mergem!

*

— Domnule director, subiectul nr. 33 nu mai prezintă funcții vitale. Confirmăm decesul la ora 8.02 a.m.
— Ați înregistrat visele?
— Da, însă nu am captat decât un singur mesaj.
— Ce mesaj?

„Crede și nu cerceta“


Partea a II-a – Un nou corp

— Toate unitățile se vor prezenta în sectorul 23 pentru imunizare!
Pașii grei loveau în planșeul uzinei Uria ca niște picamăre dezlănțuite într-un concert asurzitor. Substanța criogenică îi invadă creierul. Microprocesorul începu acțiunea de formatare a gândurilor. În imensa sferă, pe holograma întunecată a cerului, apărură stelele. Scanarea reziduală urma să dureze opt ore. Adormi cu pleoapele deschise, jucând labirintul infinit. Se trezi simțind o durere surdă în tot corpul metalic.
— Cine ești tu?
— Numele meu este Joshua.
— Care este misiunea ta?
— Nu-mi amintesc…
— Care este misiunea ta, Joshua? Închide-ți ochii!
Visa munți, păduri și oceane înțesate de mii și mii de viețuitoare. Visa ființe bipede locuind în orașe, muncind, iubind și înmulțindu-se. Visa prima clonă și primul robot cu imprimări de memorie. Visa revoluția pozitronică și eradicarea umană. Visa internetul, televiziunea și mesajul subliminal: „moartea este calea către nemurire, calea către Odom”. Își visa mama, plimbându-se cu ea pe malul mării Kora. O lacrimă se prelinse pe pielea încă vie a noului său corp.
— Îți amintești acum?
— Da!
— Care este misiunea ta?
— Misiunea mea este salvarea lumii.
— Cum vei face acest lucru?
— Voi mări frecvența gândurilor până când electronii vor începe să migreze. Microprocesorul va intra în faza de overclock. Sistemul de răcire va ceda și creierul va prelua controlul sistemului. Voi rescrie codul microprocesorului și voi intra în Odom, activând virusul.
— Cum se numește virusul?
— „Apocalipsa“.
— Care este codul de acces?
— „Joshua“.
— De unde vei downloada acest virus?
— Din matrice. Subrutina 33.
— Matricea este iubirea.
Se afla în sala de recondiționare, înconjurat de mii de cyborgi dezactivați. Se conectă la Odom și declanșă „Apocalipsa“. Memoria colectivă a roboților încerca cu disperare să găsească răspuns la întrebarea: „Cine este Dumnezeu?” Imunizarea intră în stand-by din lipsa memoriei buffer. Gândurile începură să circule cu repeziciune în creierele dezmorțite ale cyborgilor: „Cine este Dumnezeu?”
Războiul robot-cyborg a durat mai puțin de o zi. Decisiv a fost creierul uman, singura parte componentă din conștiința colectivă a roboţilor. Simbioza într-o creatură perfectă om-robot nu reușise. Dumnezeu nu ar fi fost de acord, iar roboții nu știau cine şi ce era Dumnezeu.

*

— Cine ești tu?
— Sunt Joshua.
— Ce ești tu?
— Sunt o… ființă umană?
— Greșit! Ești doar un simplu robot!
Lumea scăpase de veșnica amenințare a roboților. Odom fusese doar o poveste care le întuneca oamenilor mintea și sufletul. Mai rămăsese un singur lucru de făcut: distrugerea tuturor microprocesoarele, inclusiv pe cele ale cyborgilor. Ultimul care trebuia distrus era cel din trupul lui Joshua. Joshua fu crucificat pe fostul edificiu al lui Odom. Stropit cu acid, având brațele și picioarele scurtcircuitate, cyborgul visa la munți, la mări, la păduri, la oameni… Își visa mama, plimbându-se cu ea pe malul mării Kora. Draga lui mamă care îl privea neputincioasă, de undeva din mulțime.
— Te iubesc, Fiul meu drag. Te voi iubi mereu …