agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-09-23 | [This text should be read in romana] |
Sunetul apei care curgea pe burlan nu-l lasa sa doarmă. Îi dădea o stare de melancolie care-i curma somnul. Se încruntă, strânge din ochi și se înfășoară în pătură până la cap...mai pune și o pernă peste urechea stângă. Poate așa o să adoarmă. Zumzăitul aparatului de aer condiționat pus pe încălzire îi dădea starea de toropeală și liniște de care avea nevoie, iar în curând încep să se amalgameze relalitatea cu visul. Adoarme.
Îl trezește o picătură de transpirație care-i curgea pe spate, face ochii mari cât cepele și sare din pat nervos. Încă o noapte de insomnie! Afara ploua calm, burlanul încă se aude plăcut iar lumina de la veioză dădea un ton plăcut-roșiatic camerei. Dezamăgit, iși trece mâna peste față și se îmbrăcă. O să facă o plimbare fără destinație...așa cum face de fiecare dată când nu poate dormi. Încet trage pardesiul peste umeri, așează ușor pălăria pe cap, apucă umbrela neagră și coboară scările întunecoase. Nu vrea să aprindă lumina ca să nu trezească pe nimeni, oricum este prea multă liniște și așa... Primul val de aer răcoros îi umple plamânii și-i mângâie fața, ce bine este când plouă...totul este parcă mai curat atunci. Călcând pe cele trei trepte de afară, bagă mâna în buzunar spre pachetul de țigări, și-și aprinde una. Este minunată combinația dintre primul fum tras în piept și mirosul de benzină emanat de bricheta veche trecută printr-un război mondial. Bricheta aia a văzut mai multă suferința decât va vedea el vreodată, asta îl face să se simtă un pic mai bine... Primii pași sunt făcuți prin mici salturi pentru a evita bălțile formate în fața curții, păcat de pantofii perfect lustruiți pentru a doua zi. Nu-i pasă, oricum nu o să mai plece nicăieri. Cartierul pustiu, nici un om pe stradă, doar el, un idiot care nu găsește nici un alt remediu pentru insomnie decât o plimbare prin ploaie într-un cartier rătăcit. Ultimul romantic. Gândul ăsta îl face să zâmbească. De câte ori nu te-ai simțit bine cu propria ta singurătate, o companie întodeauna prezentă la datorie? Nu se grăbește în plimbarea lui, face pași mici și siguri, găndurile i se șterg, și singurul lucru care rămâne este fumul de țigră, aerul curat și picătura de apă care se ținea prinsă de marginea felinarului galben. Picătura aia de apă... Aurie, cu reflexii de lumină chiar minunate, agățându-se de marginea metalică și rece a felinarului verde-negricios. Dacă ar avea viață, l-ar întreba: - Dacă aș fi invizibilă te-ai mai uita la mine, m-ai observa? Dacă nu ar fi felinarul care să mă lumineze te-as mai fașcina așa cum o fac acum? Sau exist doar pentru că felinarul m-a transformat în apă aurie și tu ai trecut pe stradă observându-mă? - Da, te-aș fi văzut și fără sclipirea ta aurie, te-aș fi remarcat și fără felinar! Asta doar pentru că acum, în această noapte, observ lucrurile invizibile, le apreciez cum nu face nimeni și le iubesc pentru ceea ce sunt ele, pentru că doar eu le pot vedea. Tu ești invizibilă pentru oricine altcineva. O rafală de vânt îi ridică pardesiul, pătrunde sub haine și răcoarea îi amorțește un pic sufletul... a uitat de picătura aurie, acum este din nou invizibilă... Decide să-și închidă umbrela, oricum ploaia s-a mărunțit și picăturile nu mai prezintă o neplăcere. Dă să aprindă încă o țigară și cât flacăra se aproprie de vârf, observă cu colțul ochiului, undeva sus, o siluetă de femeie... Era aproape dezbrăcată, într-o lenjerie neagră cu port-jartier, trăgea draperiile de la geamul unui hotel frumos luminat în verde cu portocaliu... Probabil că o așteptă un bărbat undeva aproape... Gândul ăsta l-a făcut involuntar să-și apese pălăria pe cap și să lase vântul să stingă fitilul brichetei... Miros de benzină... Rotește piatra și flacăra reapare. În sfârșit țigara este aprinsă. Un fum gros umple ambii plămani și este expirat încet pentru a savura aroma de Pall Mall și de alveole pulmonare distruse de fiecare fum. Tot pustiu pe drum, cu privirea înspre cer merge în continuare până, speră el, la epuizare... Dar, de la un timp, se aude un sunet de pași...alții decât ai lui...tocuri. Tot un pășit rar, dar acesta pare un mers trist. Întorce capul încet, spre stânga. O femeie, clar mai în vârstă decât el, se plimbă cu capul aplecat și mâinile vârâte adânc în buzunare, coatele lipite de corp... Felinarul cu lumină gălbuie din dreapta îi luminează fața...odată plânsă. Se vede că mergea și ea fară un scop, doar de dragul pavajului. Fără să gândească, în doi pași făcuți spre stânga era lângă ea. Cât se poate de direct, îi spune că la o stradă distanță este un bar călduros unde servesc un ceai bun. Nici nu așteaptă vre-un cuvânt din partea ei și-i întinde elegant brațul. Ce o fi în capul lui? Este așa de sigur că femeia o să fie de acord încât nici nu a stat să se gândească la ce fel de răspuns ar putea să primească...putea să ia o geantă în cap pentru îndrăzneala lui, dar nu. Fără să schițeze vre-un gest sau să spună ceva, femeia îi ia mâna și pornesc amândoi spre bar. Nici un cuvânt. Nici unul nu avea chef de vorbă. Mergeau amândoi prin ploaia mocănită, printre bălți murdare, prin frig și nici unuia nu-i păsa de prezența celuilalt. Odată intrați în barul plăcut luminat și călduros, cu un fundal de jazz, el o îndrumă spre bar și se așează. Acum o privește cu adevărat. Frumoasă, undeva la trei zeci, cu o mică dâră de rimel pe obrazul drept. Urma de la verighetă încă roșiatică, dovadă că abia a fost scoasă. E clar. Nici n-o s-o intereseze ce va bea. Comandă două ceaiuri de mușețel cu lămâie și îi întinde pachetul de țigări. Cu un gest gingaș ea refuză și-l scoate pe al ei. Parliament. Mai rafinate decât mahoarcele lui, așa că-i apropie bricheta aprinsă de față și observă în lumina roșiatică ochii verzi, minunați și obosiți de plâns ai acelei ființe. Își sorb amândoi ceaiul jumătate de oră fără să scoată vre-un cuvânt. Fiecare cu gândurile lui, fiecare cu drama lui și fiecare în coltul lui de suflet baricadat. Cu o privire din partea ei, el scoate două hârtii de zece și le lasă pe bar. Afară, același aer, parcă alt gust. Oprește cu un semn de mână un taxi și deschide ușa din spate, iar ea, rostește primele și singurele ei cuvinte însoțite de un gest frumos. Scoțând din buzunar o batistă nouă și cu grijă împăturită, i-o întinde. Se vedeau totuși două urme de rimel pe ea... -Mulțumesc, n-o să mai am nevoie de ea în seara asta. Drumul înapoi a decurs lin, fără sentimente și total anesteziat. Probabil oboseala în sfârșit și-a făcut treaba. Ajuns acasă se dezbracă și în timp ce se așeza în pat stinge cu cealaltă mână lumina plăcut-roșiatică. Și rostește pentru sine... -Mâine iar rulez o țigară. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy