- Sunt dependent de iubirea ta. Închid ochii și văd cu te lipești de sufletul meu. Inima mi se liniștește și mă simt zeu.
Trecuseră secunde disperante de când nu mai vorbiseră. Ea aștepta fericirea din cuvintele lui. El aștepta iubirea din vocea ei. Ploaia măcina frunzele lor și nervii noștrii.
- Tu știi că afară plouă? Sunt lacrimile tale? Erau doi, se plimbau prin parcul privirilor pierdute și își ascundeau sufletul în îmbrățișarea mâinilor. Dacă sunt lacrimile tale acum o să alerg în ploaie să te sărut pe obrazul pe care se scurg ele, să le simt pe buzele mele, să le sorb pe toate, se le simt sarea plină de durere.
-Sunt lacrimile mele neplânse, sunt lacrimile din sufletul meu. Ochii ei de copilă reușeau să aducă fericirea supremă. O simțea caldă, cu aburi care ieșeau din haine, o simțea cum se apropie de el, cum își transmite parfumul în hainele lui, ca un șiretlic de cucerire.
Pașii scoteau zgomot de mers adolescentin. Fiecare baltă încerca să se mărească, să atingă picioarele celor doi care erau zei ai iubirii eterne. Frunzele simțeau că este momentul să zboare cu cel mai mare curaj spre pământ, să încerce să atingă sămânța iubirii perfecte care se vedea în ochii lor. Tristețea toamnei era palidă. Natura privea iubirea, privea speranța, privea motivul speranței pe pământ...îi privea pe ei.
Ea simțea cum era îmbrățișată cu ochii, cu sufletul și cu aer de iubire.
...