Pe Cristian îl dăduseră afară din facultate în urmă cu cinci ani. Participase la un miting general de solidaritate cu greviștii. Și tocmai el purtase o pancartă atunci când au năvălit jandarmii cu cai și cu bastoane de cauciuc. Rămăsese pironit cu mâinile încleștate pe băț. Tot ce se petrecea sub ochii lui, erau niște lucruri pe care el le cunoștea doar din filme. "Le cunoștea", vorba vine, fiindcă nu și le putuse închipui. În fața lui un jandarm împușcase un muncitor. Spectacolul îl încremenise. Mâinile îi rămăseseră ridicate și nu simțea că scăpaseră ceva. Când l-au băgat în dubă n-a opus rezistență. Jandarmul îi frânsese bățul pancartei pe genunchi.
Trecuseră cinci ani de atunci, timp în care schimbase mai multe meserii. De la un timp însă, se stabilise la o activitate de salahor. De medicații și de supliniri îi era scârbă. Se plictisise și de lecțiile literare; "literatura națională contemporană", profesoara aia obeză cu pasiunile ei leșinate sau proza "cu bretele" a unor burți purtătoare de condei. Lui îi plăcea să recitească mai degrabă autorii clasici. După exmatriculare fusese ocolit de toți cunoscuții, dar și el îi ocolea într-un fel destul de original; îi întâlnea dar, în loc să se ferească de ei, îi privea drept în ochi și, fluierând, trecea mai departe. Și nu-ncercase nici unul să-l oprească vreodată. De cinci ani stătea într-un bloc la etajul al IX-lea, fiind vecin cu o cocotă de 5 mărci pe noapte pe nume Cami, care lui, ca vecin și om cumsecade, i se oferise gratis. El mulțumise fără să primească. Mai avea ca vecini de palier două studente și o femeie de servici într-o școală, femeie de vreo 60 de ani, bețivă, plângăreață și cumsecade. Iarna apa caldă nu ajungea până la radiatoarele de sus, iar vara, closetul de pe culoar puțea îngrozitor, cu toată creolina pe care o turnau în el. Acoperișul parcă se prelingea ca smoala topită, iar cei patru pereți și tavanul în pantă se strângeau și mai mult, ca scândurile unui sicriu un pic mai ciudat ca formă. Și, tot de cinci ani, îl vedea în fiecare seară pe marele magnat Bănulescu, gătit cu papion de modă veche, cu părul cănit, trecând pe stradă ținându-și în lesă cei doi câini Doberman, negri ca doi călăi. De cinci ani sufletul lui Cristian se hrănea din diformitatea lui Bănulescu, iar în ura lui intrau și cei doi Dobermani; îi considera niște lighioane strâmbe și pocite pe care obezul îi purta probabil ca să nu se mire lumea doar de poceala stăpânului. Întotdeauna când Bănulescu trecea strada, Cristian era prezent la fereastră. Și dacă cumva, din întâmplare nu era acasă în acel moment, toată ziua era întors pe dos, simțind că îi lipsește ceva. Bănulescu era un generator de ură pentru Cristian. Îl ura pe acel moș obez din aceleași cauze pentru care cei săraci îi urăsc pe cei bogați din totdeauna. Bănulescu se umfla, creștea, se transforma într-o casă imensă, cu stâlpi de marmură și cu tufe răcoroase de trandafiri, într-o masă acoperită cu damascuri și cu olande brodate pe care strălucesc cristale în toate culorile, pe care se lăfăie rotinjimile dure și sclipitoare ale unor fructe necunoscute. Bănulescu era un imens arzător de mirodenii, pe nările căruia ieșea fum înbălsămat. Oare dorea Cristian ca toată aceată închipuire să fie a lui? Nu! Dar nici a lui Bănulescu. De fapt, nimeni n-ar trebui să aibă dreptul la asemenea realități când, alături în sicriul ei suspendat, o femeie se culcă cu oricine pentru cinci mărci. Cristian avea romantisme melodramatice... În cele din urmă, bătrânul magnat ieșea din "cutie" și se transforma într-o bășică imensă, peste care el ar fi prelins bucuros, lama unui brici nou. Ce-ar zice familia Bănulescu, dacă într-o dimineață l-ar găsi pe obezul lor șef asfixiat în propria grăsime? Ar fi terminați; toate combinațiile și afacerile s-ar duce de râpă odată cu el. Alături era gălăgie; Matei, amantul de suflet al fetei de alături, o rupea în bătaie pentru a mia oară. Cristian auzea fiecare sughiț al fetei. Îi uita mutra profesională și îi auzea numai plânsul. Bănulescu i se păru și mai scârbos. Cristian ar fi vrut să-i pricinuiască o durere cumplită sau o spaimă grozavă, iar Bănuleștilor să le facă un rău exact când le-o fi lumea mai dragă. Începu să-l viseze și noaptea. Nu-i mai ajungea să-l privească de la înălțimea celor nouă etaje care-l turteau și-l micșorau. Dorea să-l vadă de aproape. Ceru de la Camelia binoclul pe care i-l lăsase un amorez aflat în penurie de bani. Astfel că la ora cinci dimineața, Cristian avea întâlnirea lui vizuală cu domnu' Bănulescu. În acest mod ajunsese să-i cunoască fiecare neg (toți cu păr!) de pe obrazul său apoplectic, cu pori dilatați și grași. Cu toate astea, tot nu era mulțumit de apropierea realizată de cele două lentile. Era atât de amorf, cu o privire de pește mort și mergea atât de mecanic, încăt lui Cristian i se părea lipsit de sensibilitate. Era sigur că dacă l-ar fi înțepat ceva, grasul nici măcar n-ar tresări.
Într-o zi descoperi că șoferul magnatului era clientul cocotei, bună prietenă și cu una dintre fetele din casă ale familiei. În lipsa stăpânilor, prietena o plimbase pe Cami în toată casa, punând-o la curent cu toate obiceiurile boierilor, de la mic la mare. Astfel află Cristian că "bătrânu' stă toată noaptea în birou și joacă șah sau rezolvă probleme din reviste...". Fereastra care dădea în parc rămânea larg deschisă în nopțile de vară, deoarece "bătrânu' e rău de căldură și nu-i ajung ventilatoarele!". Într-o noapte Cristian se furișă în parcul casei lui Bănulescu; tot ce-i povestise Cami, se dovedise a fi adevărat. De la un timp chiar o întreba, așa în glumă: "Ce-ți mai fac borțoșii..., elefanții..., Bănuleștii...?". De fiecare dată, conștiincioasă, Cami îi dădea raportul: "Aseară a avut musafiri..." sau "mâine merg la operă...". Într-o seară fusese invitată toată familia la Salonul Spaniol, de către un ginere al bătrânului, care era un fel de atașat al Ambasadei. Numai domnul Bănulescu nu mergea, fiindcă petrecerile "îl obosesc!". Astfel veni vremea ca bătrânul să simtă și el o durere. Cristian se strecură în parcul frumoasei sale case. Se lipi de zid. Îi bătea inima, iar degetele îi tremurau în mănușile subțiri de bumbac. Printre jaluzele se vedea lumină, dar fereastra era închisă. "Și dacă bătrânul deschide fereastra?...Și dacă se uită în jos atunci când o deschide?... Atunci..., va trage și gata!... Păcat...!" După vreo zece minute fereastra se deschise. Când Bănulescu se întoarse cu spatele, Cristian sări în cameră, ușor, în vârful tenișilor care urmau să fie arși chiar în acea noapte. Bătrânul bogătaș nu-l auzi. Mersese încet, târâindu-și picioarele imense, spre fotoliul în fața căruia, pe o măsuță era așezat șahul. Cu pistolul întins spre Bănulescu, Cristian începu să vorbească mecanic, ca și un elev care a-nvățat lecția pe dinafară, dar nu înțelege ce spune:
- Degeaba strigați, fiindcă nu vă aude nimeni și la primul sunet trag...!
Bătrânul nu se putu întoarce, în primul rând de spaimă, apoi din cauza tonului cu care Cristian comandă:
- Mâinile sus!
Bănulescu ridică mâinile cu mare efort, un pic mai sus de mijloc; mai mult nu putea, fiindcă buturugile alea s-ar fi rupt din umeri. Cristian era acum în fața lui. Groaza nu se putea citi în ochii lui ca și morți, iar obrazul apoplectic nu mai pălea de mult timp. Cristian îl controlă constatând astfel că nu are nici o armă asupra sa.
- Stați jos! comandă el, ținând în continuare arma îndreptată asupra lui Bănulescu. Cu mâinile ridicate, bătrânul îndoi puțin genunchii, așezându-se mai întâi pe margine, apoi își întinse picioarele mult înainte, proptindu-le în călcâie și intră adânc în fotoliu, rezemându-se de spătar.
- Lăsați și mâinile jos!
Bănulescu își puse mâinile în poală, una peste cealaltă. Nu scotea nici o vorbă. Toată emoția era trădată de țiuitul precipitat și fără ritm al respirației.
- Nu mă-ntrebați de ce am venit!?...
Văzând că nu răspunde, Cristian continuă. Am venit să vă omor.
- Te-a trimis domnul Kassoggi? întrebă magnatul cu o voce subțire și sacadată.
- Aah...,nu...! Nu m-a trimis nimeni... Vreau să vă omor eu, fiindcă vă urăsc!
- Nimeni nu omoară un om doar pentru simplul motiv că-l urăște.
- Ba da...! Vă urăsc pentru că sunteți bogat! spuse Cristian, iritat că grasul nu-l întreba nimic.
- Atunci, de ce nu-l omori pe Kassoggi sau pe Rockefeller? Pe lângă ei eu sunt o râmă. Și de ce n-ai tras când am deschis fereastra?...
- Pentru că am vrut să știți de ce veți fi omorât; fiincă vă urăsc.
- Ești foarte versat pentru un om care mă urăște. Văd că ți-ai pus și mănuși ca să nu lași amprente. Mai bine lasă pistolul ăla... Mă indispune...
Tăcură o clipă, studiindu-se reciproc.
- Ce faci, nu mă mai omori?
- Avem timp.
- Îmi vine să cred că, mai degrabă vrei să-ți semnez o hârtie!...
- Nu domnule Bănulescu, vă urăsc de când v-am văzut prima oară. Vreau să vedeți ce înseamnă să fi în puterea cuiva; același sentiment îl au muncitorii concediați din uzinele dumneavoastră. Vreau să vă pricinuiesc o durere, vreau ca familia dumneavoastră să sufere!
Cu toată spaima, pe Bănulescu îl umflă râsul:
- Tinere, am să-ți răspund în ordine la fiecare problemă ridicată de această dorință a dumitale. În primul rând, moartea de glonț nu doare; asta o știu de când am fost împușcat, în tinerețe. Cât despre familia mea, ce-aș mai râde, dar nu-mi dă voie grăsimea! Cred că fiul meu ți-ar da o mașină cadou dacă m-ai omorî! Iar femeilor din familia mea, cum sunt toate blonde, le stă foarte bine în negru!...Oh, dar câte mondenități provoacă un asemenea moment; înmormântare, flori, vizite de condoleanțe, cadouri,... o splendoare de eveniment. Chiar că e așteptat de către toți membrii familiei mele, și nu mă mir. Și, judecând după mine, în momentul în care murise taică-meu, cred că cel mai mulțumit de moartea mea ar fi tot fiul meu.
În timp ce vorbea, Bănulescu îl privea țintă pe Cristian, cu ochii lui galbeni, lipsiți de expresie. Semăna cu o bucată de carne putredă.
- Dumneata îmi vorbești despre muncitori; ce folos or să aibă dacă mor eu? Vor fi concediați toți de această dată! Și nu sunt concediați fiindcă așa vreau eu sau altcineva, ci fiindcă astea sunt legile economiei.
- Care economie? întrebă Cristian simțind că se înfurie din nou. Economia care vă face vouă palate din munca altora!
- Am auzit eu de mult vorbele astea mari, zise Bănulescu zâmbind cu dispreț. Totdeauna or să fie unii care își vor face palate din sudoarea altora, domnule, și numai niște capete inflamabile ca al dumitale cred că poate fi altfel.
- Asta este! Dar, s-ar putea ca, dacă vă omor acum, mâine, poate de frică, fiul dumneavoastră va reprimi un număr de muncitori la fabrică.
- Te-nșeli amarnic! Fiul meu va chema poliția și va aresta suspecți ca dumneata.
- Cumva, tot vă stric eu socotelile!...
- Tinere! Eu sunt un șurub dintr-un angrenaj uriaș și, dacă eu cad, sistemul nu va suferi. Eu sunt doar Nae Bănulescu; aș putea fi Ion Ionescu, nu contează numele meu, contează un singur lucru: capitalul! Restul sunt doar niște semne oarecare. Eu reprezint un sistem.
Cristian se uita la Bănulescu, asemănându-l cu o bășică imensă învelită într-un halat din mătase vișinie. Își plimba privirea prin cameră, pe covorul persan, pe consolele cu vase scumpe, pe draperiile grele din pluș. Își puse pistolul pe masa de șah, simțind că-l apucă un fel de toropeală. Ce căuta el aici?
- Tinere, ești un om ciudat, zise Bănulescu vorbind cu o voce liniștită, fiind sigur că nu va mai fi împușcat. În ciuda hainelor dumitale, cred că ești totuși un om cult.
- De ce credeți asta? îl întrebă Cristian cu glas stins, tresărind.
- După mentalitatea dumitale deformată. Auzi, să urăști un om fiindcă e bogat! Și ce faci dumneata ca să nu mai fie bogat?! se răsti Bănulescu, făcându-l pe Cristian să apuce din nou pistolul. Ce prostie!... Intelectualii de astăzi au mințile găunoase. Îi înțeleg mai bine pe muncitori sau pe comuniști. Ãia sunt nebuni de clasă, de clasă mai mare - râse el de calamburul făcut - vor ceva, înțeleg ceva, văd că aici e vorba de un sistem! Dumneata ce înțelegi, domnule?... Trebuie să-nțelegi că eu, Nae Bănulescu, sunt un sistem și nu mă poți omorî altfel, decât devenind și dumneata un sistem! Sunt mai deștepți muncitorii decât voi!
În timp ce vorbea, Bănulescu ținea ochii închiși și capul rezemat de fotoliu. Făcuse un efort prea mare pentru grăsimea lui. Pe Cristian îl apucă deznădejdea și o ciudă grozavă pe el însuși. Se uită la pistol cu gândul de a-l duce la tâmplă și de a trage. Întinse mâna. "Ce-ar mai râde putregaiul ăsta de tine, eroule!" Trase mâna înapoi.
- Hai, trage dracului o dată, că și-așa mă dor picioarele de nu mai pot! Măcar mă scapi de durerile aste îngrozitoare!
Cristian se ridică și răsturnă cu pistolul toate piesele de șah de pe tablă. Îl băgă în buzunar și porni spre fereastră. În momentul în care voi să escaladeze fereastra, se auzi strigat de Bănulescu:
- Vino-ncoace! zise acesta, întinzându-i un pumn de bancnote. Dar Cristian refuză dând din cap și încălecă fereastra. Mă mir că nu-i iei, intelectualule! continuă Bănulescu. Mă mir pentru un intelectual ca tine! Nu uita că eu sunt un sistem, idiotule!
În timp ce traversa parcul marelui bogătaș, mintea lui Cristian repeta obedant ultimul cuvânt rostit de Bănulescu la adresa lui: "Idiotule, idiotule,...!" Porni pe străzi, fără o țintă anume, părăsind cartierele bogate, străbătând în neștire străzi tot mai înguste și mai întortocheate. Ultimul cuvânt al bătrânului îl făcea să țină pumnii strânși. Când se iviră zorii, începu să întâlnească lumea care mergea la lucru; câte doi sau trei inși care mergeau tăcuți cu plase în mână și, uneori cu un muc de țigară între buze. Se opri și ceru un foc de la unul. Undeva, la marginea orașului suna prima sirenă. Cristian se-ntoarse din drum și se luă după ei.

Bogdan Butariu
Arad, 28.06.1998