agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-13 | [This text should be read in romana] | Submited by carmen nicoara
"Răzbunarea Athenei" îmi dezvăluie nu un impostor trăznit, ci un poet cu o sensibilitate tragică reală. Oare nu ne-am repezit să ne batem joc de el, judecându-i după "originalitățile" sale? Mă tem că da. În fond, Catul, acum mai bine de două mii de ani, spunea la fel ca Theo: "Eu, o femeie, eu, un bărbat, eu, o fecioară, eu, un băiat". Sexul incert nu e o descoperire a secolului nostru. Încep să mă îndoiesc și de seriozitatea zvonurilor că ar fi un terorist cu apucături neroniene. Și, la urma urmei, cine ar putea jura că știe câte forme ia un germen de nebunie? Gerard de Nerval se plimba, în Egipt, prin bazare, îmbrăcat cu o mantie din păr de cămilă, refuzând să vadă ruinele antice, Iar Holderlin suferea că lumea e părăsită de zei. Theo pare să simtă și el lipsa zeilor. Absență care-l revoltă. Pentru a face realitatea suportabilă, zicea Proust, toți suntem obligați să întreținem în noi niște mici nebunii.
Bate mai departe vântul. ÃŽn port, nu se văd valuri mari, dar în larg continuă să fie furtună. După ce-am pus bine poemul lui Theo, să nu-l pierd, mă urc în "marele salon". Aici, aud o altă explicaÈ›ie a rămânerii noastre îl Izmir. De-a dreptul aiuritoare. Și e dată ca sigură: "AscultaÈ›i-mă pe mine, aÈ™a stau lucrurile". Cică ratata noastră croazieră n-ar fi decât o "acoperire" mondenă pentru o afacere ocultă! "Ce afacere?" "Ceva cu droguri. Sau cu arme". Nu mă pot reÈ›ine: "Prostii!" Mi se atrage atenÈ›ia să nu mă grăbesc. Bine, nu mă grăbesc. Nu mă pot consola, totuÈ™i, cu o poveste de roman poliÈ›ist, pentru pierderea È™ansei de a revedea Delfi. Mâine dimineață, se organizează, contra a cinci dolari, o excursie sumară la Pergam. Unii se duc. Pe mine, din moment ce nu ajungem la Delfi, nu mă mai interesează nimic! RenunÈ› să văd locul unde s-a aflat a doua mare bibliotecă după cea de la Alexandria. Voi rămâne pe vapor. DeÈ™i prejudecățile mele sunt mai puternice decât înÈ›elegerea mea, nu mai văd în Theo un ins ridicol È™i periculos. Nebunii periculoÈ™i se cred mari lideri politici, nu poeÈ›i. Vor să-i conducă pe alÈ›ii, nu se duc în croazieră cu bicicleta pe un vapor È™i cu un rucsac în spate, plin cu coperÈ›i ale unei cărÈ›i nescrise. Narcis s-a îndrăgostit de chipul său de bărbat. Theo pare îndrăgostit de Thea, de femeia din el, pe care uneori o "arată", deghizându-se (ceea ce în Roma antică, probabil, n-ar fi mirat pe nimeni, dar azi...). Dacă la început am fost tentat să-l aÈ™ez în succesiunea unor iluÈ™tri smintiÈ›i (Caligula adora să se îmbrace în rochii), acum încep să cred că acest "original" care vorbeÈ™te în È™apte limbi despre o operă în care "nu e numai poezie" ascunde o taină. Și sunt, am impresia, singurul de pe vapor care îl ia în serios. CeilalÈ›i au clasat "cazul". Au zis: "e nebun" È™i se mărginesc să zâmbească dispreÈ›uitor-compătimitor de câte ori îl văd coborându-È™i bicicleta pe scara vaporului sau pătrunzând în "marele salon" cu rucsacul său negru în care duce coperÈ›i È™i o potcoavă. Poate că, trăind înlăuntrul fantasmelor sale, Theo ne consideră pe noi "anormali", deoarece "nimeni nu plânge", "nu simte durerea", nu strigă pentru că în fostele temple ale zeilor umblă È™erpii. De câte ori ies din cabină, văd pe ușă imaginile care ne arată cum trebuie să ne legăm, în caz de pericol, centura de salvare. MarÈ›i 22 noiembrie ÃŽntâi, n-am vrut să merg la Pergam. Aut Delphi, aut nihil. M-a cuprins o revoltă prostească. Mi-am zis că, oricum, nu e mare lucru de văzut acolo. Altarul din Pergam a fost dus la Berlin. Celebra bibliotecă a dispărut. Apoi, după ce Marius Ghica mi-a împrumutat cinci dolari, m-am răzgândit. Probabil, sunt È™i unii care merg din pricina rezonanÈ›ei numelui. Știu că locul e vestit È™i vor să pună piciorul acolo. O mică reverență culturală. ÃŽn timp ce iau micul dejun în "marele salon", aud la difuzoare buletinul meteo. Cerul e relativ senin, dar marea continuă să fie agitată. Vântul suflă cu o viteză de 8 grade pe scara Beaufort. Dacă e adevărat ce se vorbeÈ™te, că, nu prea demult, două nave cam de mărimea "Lumii RenaÈ™terii" s-au scufundat pe o furtună de 8 grade, nu ne aÈ™teaptă o perspectivă foarte veselă. ÃŽntâmplarea cu ucraineanul dispărut e, se pare, reală. Aceasta dă foc zvonurilor. Se fac tot felul de speculaÈ›ii. Unii îi atribuie ucraineanului o identitate ocultă. Lângă vaporul nostru e ancorat la chei un vas libian. Cineva arată vasul libian cu degetul. "Ucraineanul" ar fi acolo. La etaj sunt cabine È™i în cală s-ar afla arme pentru Geddafi. Ne strângem greu, ca de obicei, deÈ™i avem puÈ›in timp la dispoziÈ›ie. Ni s-a cerut să ne reîmbarcăm la ora 11,30, deoarece există intenÈ›ia de a pleca la 12. E soare, frumos. Trecem prin mai multe localități al căror nume nu-l reÈ›in. Multe plantaÈ›ii de măslini. Pe alocuri, se văd È™i culegători. La Pergam, urcăm pe o Acropole mai înaltă decât cea ateniană. Șoseaua îngustă se răsuceÈ™te în spirale violente. Am tot timpul senzaÈ›ia că autobuzul se poate răsturna. Sus, pe culme, e exact ceea ce am presupus. Ziduri ruinate, din piatră ordinară È™i câteva coloane de marmură, în mod evident, "aranjate". Golurile au fost umplute cu ipsos. Capitelurile sunt aproximativ corintice, dintr-o epocă în care stilurile nu mai erau pure. Ruinele ― câte sunt ― au fost "sistematizate". Trecut, în bună măsură, contrafăcut, Printre pietre a crescut iarbă È™i se plimbă pisici. Pergamul e util doar industriei turistice. Văd că pe crengile multor arbuÈ™ti sunt legate bucăți de hârtie. TradiÈ›ia zice că, procedând astfel, È›i se va împlini o dorință la care te gândeÈ™ti. ÃŽn schimb, e soare, cerul e albastru, iar priveliÈ™tea se dovedeÈ™te a fi, într-adevăr, minunată. Se fac nelipsitele fotografii. ÃŽntre ruinele fostului templu al lui Traian, un grup de scriitori români devine exuberant. Cineva agită o sticlă de votcă È™i aud, chiar, un chiot: "Noi, urmaÈ™ii lui Traian..." Un mucalit observă că strămoÈ™ul nostru merita onorat cu băutura naÈ›ională, nu cu votcă. La muzeul din Pergam. Trec destul de repede. Mar-muririle sunt din perioada helenistică È™i perioada romană. Singura care mi se pare că merită atenÈ›ie e o sculptură arhaică rătăcită, prin ce minune nu È™tiu, printre celelalte. La ieÈ™ire, îl văd pe Theo lângă autobuze, fără bicicletă. ÃŽmi arată pantofii proaspăt lustruiÈ›i de un lustragiu care se îndepărtează. Asta îmi dă curaj să-l întreb: "Dar unde e bicicleta dumneavoastră?" "E bolnavă, îmi răspunde el. Am cumpărat de aici un medicament pentru ea." Și scoate o cutie din buzunar. Am făcut o figură uluită, probabil, încât se simte obligat să mă lămurească: "Bicicleta e calul meu. Noi toÈ›i suntem Don Quijote, fără să È™tim. DiferenÈ›a dintre mine È™i ceilalÈ›i e că eu È™tiu. Dar «calul» meu e bolnav la «copită»". Holbez ochii. "La copită?" "Da." Și face un gest din care înÈ›eleg că, de fapt, se referă la pedala bicicletei. Intru în joc. "Și nu mai merge calul dumneavoastră?" "Ba da, însă din pricina bolii mă obligă să depun mai mult efort." Desface cutia È™i văd în ea niÈ™te site care ar reprezenta "medicamentele" de care are nevoie "calul" lui Theo. Cum nu mă pricep la mecanică È™i la biciclete, nu-mi dau seama dacă vorbeÈ™te serios sau își bate joc de noi. ÃŽn cele din urmă, deschide un caiet È™i mă roagă să notez pe o foaie adresa mea ca să-mi trimită marea lui carte. Mă roagă să notez È™i numărul cabinei de pe vapon pentru a-mi trimite prin steward câteva poeme. PriveÈ™te cu atenÈ›ie cifra 8 (numărul cabinei mele de pe puntea "Nereus") È™i comentează: "Cine face pe 8 astfel e o persoană deschisă". ÃŽmi e greu să-i explic lui Theo că se înÈ™eală. Sunt un introvertit. Am depășit mult ora fixată pentru îmbarcare. E aproape unu È™i jumătate când ajungem la bord. Din graba cu care se strâng micile pătrate de plastic alb, cu ajutorul cărora se poate constata cine n-a venit, îmi dau seama că s-a luat decizia să plecăm. Moment de suspans. Radu G. Þeposu È™i Marius Ghica au dat o fugă la supermagazinul de lângă port să mai cumpere ceva. Crainica vaporului anunță, cu febrilitate, din două în două minute, poticnindu-se la pronunÈ›area numelor, de fiecare dată, că domnii în cauză sunt rugaÈ›i să se prezinte urgent la recepÈ›ie. Văd că se dezleagă odgoanele. Plecăm. Ce se întâmplă cu cei doi? Finalmente, crainica anunță că "domnii Radu G. Þeposu È™i Marius Ghica" vor fi aduÈ™i cu È™alupa. "Iată-i!" exclamă cineva. Ne în-ghesuim pe punte È™i îi vedem, într-adevăr, pe cei doi în-tr-o È™alupă care se apropie de vapor. Par liniÈ™tiÈ›i, dar cred că au tras o spaimă zdravănă. Ceva mai târziu, ni se vorbeÈ™te la staÈ›ia de amplificare despre ucraineanul dispărut. ÃŽnsuÈ™i comandantul vasului ne dă explicaÈ›ii. Vorbesc È™i doi ucraineni. Cu siguranță, echipajul vrea să risipească zvonurile potrivit cărora am stat două zile la Izmir din pricina ucraineanului. Ni se dau asigurări că motivul a fost, realmente, furtuna care a răzvrătit Marea Egee È™i că am rămas "la ancoră" spre binele nostru. ÃŽntâmplarea cu dispariÈ›ia ucraineanului a fost pură coincidență. VorbeÈ™te È™i un suedez, ultimul care l-a văzut. PoliÈ›ia turcă a fost alertată încă de duminecă È™i, de două zile, ucraineanul a fost căutat peste tot în Izmir, inclusiv la morgă. Cercetările continuă. Unii dintre noi se arată mefienÈ›i. Istoria ne-a învățat că destinul stă prin culise. Trebuie să ne grăbim cu prânzul deoarece stewarzii vor să strângă vesela È™i s-o "lege". Semn rău. ÃŽnseamnă că trebuie să ne aÈ™teptăm la un tangaj foarte puternic care poate zdrobi vesela vasului. Până acum nu s-au luat niciodată asemenea precauÈ›ii. Aceasta ne aruncă într-o stare de excitaÈ›ie nervoasă È™i mai mare. Nu mai suntem nici măcar melancolici că ne apropiem de finalul croazierei. Toată lumea vrea să pună, cât mai repede, piciorul pe cheiul de la Pireu. Să ajungem pe "teren sigur". DiscuÈ›iile sunt crispate, iar privirile lunecă, mereu, spre geam pentru a vedea cum mai arată valurile. Nu sunt prea înalte, deocamdată. Dar n-am ieÈ™it, încă, din golf. Vom afla după ce vom ajunge în larg cât de agitată e marea. Numai "Biju" își păstrează umorul. "Monseniore, ce barca de salvare preferaÈ›i?" "Să ne ferească Dumnezeu, fiule", zice, pe jumătate serios, "franciscanul" Adrian Popescu, uitându-se îngrijorat afară. Marius Ghica ne povesteÈ™te că a avut emoÈ›ii când a văzut vaporul ridicând ancora, plecând fără el È™i fără Þeposu. "Am simÈ›it că mi se taie picioarele", recunoaÈ™te el. Starea de tensiune nu ne împiedică, observ, să ne comportăm, mai departe, ca "milionarii" plecaÈ›i în croazieră. AÈ™teptăm să vină stewarzii să ridice o fârămitură de pâine căzută, pe covor, de pe tavă. Dar, nici o grijă, ne vom dezvăța de aceste deprinderi păcătoase după ce vom debarca la Pireu. Vom redeveni niÈ™te pârliÈ›i de scriitori. După masă, ne retragem, mai mulÈ›i români, în partea mai înaltă din "marele salon" È™i facem tot felul de "sce-narii" pentru a recupera È™ansa de a merge la Delfi. Ne hotărâm să întreprindem niÈ™te diligente pe lângă "comitetul grec" care s-a ocupat de croazieră pentru a-i ,,smulge" un gest de generozitate față de niÈ™te scriitori "ce nu concep să plece din Grecia fără să consulte ierburile crescute peste amintirea Pythiei". ÃŽl delegăm pe Ulici să poarte, ca preÈ™edinte al Uniunii, "tratative". Eventual, ne plătim drumul. Și, evident, ne priveÈ™te cum ne potolim foamea. ÃŽn definitiv, ne-am răsfățat destul pe vapor. Când Ulici revine, îl întreb: "Sunt speranÈ›e?" "Cred că da", zice el. Asta mă ajută să-mi regăsesc o anumită bună dispoziÈ›ie, în ciuda faptului că vaporul a început să se legene cam tare. E ora 16,25. Am plecat de aproape două ore È™i jumătate, încă se vede țărmul turcesc. Poate că vasul navighează prudent. La un moment dat, va trebui, totuÈ™i, să înfrunte largul Mării Egee pentru a ne apropia de Grecia. Cerul e senin. Vântul suflă, însă, extrem de puternic, iar marea pare, încă, neîmblânzită. Practic, mai avem, după calculele mele, patrusprezece ore de mers până la Pireu. Vom sosi acolo mâine dimineață, cu voia lui Dumnezeu. Apoi, cu voia grecilor, vom ajunge, poate, la Delfi. Seara, la masă, mă uit după Theo. Nu-l văd. Probabil, își tratează "calul" la "copită". Figura lui, din clipa când mi-a zis că, spre deosebire de alÈ›ii, el È™tie că e Don Qui-jote, exprima o convingere liniÈ™tită, aflată deasupra oricărei îndoieli. Prin ricoÈ™eu, pretenÈ›ia mea de a semăna lui Don Quijote îmi pare, în clipa aceasta, un moft. Pentru a te purta ca Don Quijote, nu ajunge să vrei. Trebuie să poÈ›i transforma iluziile în unică realitate. Miercuri 23 noiembrie Zăpăceală È™i confuzie când sosim la Pireu È™i ne despărÈ›im de "Lumea RenaÈ™terii", coborându-ne bagajele pe chei. Mergem la Delfi? S-a aranjat? Dar unde sunt auto-carele promise? Cineva zice că ar fi vorba de un singur autocar. Dar sunt multe autocare în parking È™i nimeni nu ne îndrumă la cel "bun". O parte dintre români se urcă într-un autobuz care merge pe colina Licabet, la hotel (acelaÈ™i unde am dormit la sosire). "De-acolo se pleacă la Delfi?", întreb. "Cred că da", îmi răspunde Gabriel Chifu. Un fel de instinct mă îndeamnă să mă dau jos. Și bine fac. De-abia s-a pus autobuzul în miÈ™care È™i aflu că toÈ›i cei care au comis imprudenÈ›a de a se duce mai întâi la hotel vor rămâne la Atena. Căci, pentru a ajunge la Delfi în timp util (diseară trebuie să fim înapoi), e imperios necesar să ocolim centrul oraÈ™ului, supraaglomerat de trafic. Din păcate, în toată zăpăceala asta, am uitat de Theo. Nu mi-a trimis poemele promise. L-am zărit doar o clipă, coborându-È™i bicicleta. După aceea, nu l-am mai văzut. Ne strecurăm prin periferiile Atenei până intrăm autostradă. De o parte È™i de alta, măslini, chiparoÈ™i, câmpii cu pământ roÈ™cat. Coline sterpe, pietroase. Oprim undeva să bem un ceai, deoarece pe vapor n-a mai existat "mic dejun". Vesela fusese împachetată È™i, oricum, era prea de dimineață. Ne cumpărăm È™i pentru drum ceva mâncare. Apoi, plecăm mai departe. Cerul s-a înnorat. Nu plouă, dar e o tensiune dramatică în atmosferă. Ziua în care am fost la Delfi, prima oară, arăta la fel! AcelaÈ™i cer ursuz, greu, aceiaÈ™i nori coborâți foarte jos. Nimic din faimoasa lumină greacă. ÃŽn plus, zeii se È›in departe de autostrăzi. Ne oprim la Levadia, să ne dezmorÈ›im. Ca prin vis, îmi aduc aminte de cele două izvoare de aici. Unul al Mnemosynei, al memoriei, altul al Lethei, al uitării. Ce am uitat? Ce mai È›in minte? Nu mai È™tiu dacă am visat drumul spre Delfi sau l-am făcut aievea. Alte plantaÈ›ii de măslini. ÃŽn autobuz, flecăreala obiÈ™nuită. Dar, iată, colinele încep să devină munÈ›i. Pe undeva, pe aici, s-a apropiat Oedip de răscrucea unde È™i-a ucis tatăl. Neguri vineÈ›ii învăluie, pe Parnas, lăcaÈ™ul muzelor. Fostul lăcaÈ™. Cum am rămas între noi (n-a venit nici un alt participant la croazieră cu grupul nostru), dăm, de cum ajungem la Delfi, un spectacol foarte românesc. Se încinge, în stradă, la câțiva paÈ™i de ghereta paznicului, o târguială penibilă. Motivul? Unul banal. ÃŽn antichitate, exista o "poruncă" deasupra intrării pe "domeniile lui Apolo": "Cel cu mâinile necurate să nu se apropie. Departe de aici". Astăzi, nu mai contează cum arată mâinile. Important e să scoÈ›i din buzunar, fie suma necesară unui bilet de intrare, fie o legitimaÈ›ie care-È›i dă dreptul să "vezi" gratis. Și tocmai aici e problema. Câțiva dintre noi au avut inspiraÈ›ia să-È™i ia cu ei, de-acasă, legitimaÈ›ii de ziariÈ™ti. AceÈ™tia arată bucățile de carton salvatoare È™i intră. CeilalÈ›i rămânem să parlamentăm dincoace de poartă. Cineva zice că Ulici, în calitate de preÈ™edinte al Uniunii, ar trebui să "rezolve" pentru tot "grupul". Ulici îi răspunde că n-am venit aici într-o excursie "organizată". Cei care vor să intre plătesc. Și are dreptate. ÃŽn plus, mi se pare fără noimă să ne supărăm că alÈ›ii au fost mai "deÈ™tepÈ›i" È™i È™i-au adus legitimaÈ›ii de ziariÈ™ti. "Bruno" care nu-È™i dezminte calitățile de "seducător", deoarece îl văd cu o "Evă" grecoaică, își dă aere de "mediator". ÃŽi place, cu siguranță, să-È™i dea importanță în faÈ›a "Evei". ÃŽncearcă să È›ină un mic discurs din care rezultă că "ea" s-ar duce să "aranjeze" la telefon cu "cineva" ca să putem intra fără să plătim. Pierdem timpul È™i mă simt oribil din pricina posturii jenante în care ne punem. Număr dolarii pe care îi am, decis să nu mai aÈ™tept, dar "cerberul" de la poartă, plictisit, probabil, să ne vadă ciorovăindu-ne, ne face semn să intrăm. Urc de unul singur fosta Cale Sacră, ce suie în serpentină povârniÈ™ul pe care, din gloria celui mai mare oracol al antichității, a rămas un fel de cimitir arheologic. Vom sta puÈ›in aici. Autobuzul ne aÈ™teaptă să ne ducă înapoi la Atena. N-am timp de reverie È™i nici chef după sfertul de oră pierdut la intrare. Mă mărginesc să privesc, să încerc să-mi aduc aminte È™i să compar. Ruinele mi se par acum mai puÈ›in fabuloase. Le-am văzut, altădată, cotropite de bălării, de gâze È™i de flori care le dădeau ceva de mister greu, putred. Șopârlele dormeau atunci la soare pe sânii de piatră ai unor zeiÈ›e decapitate È™i fugeau, speriate, auzind paÈ™i. Fluturi mari, enormi, coloraÈ›i mirific È™i putrezi parcă, È™i ei, sau bolnavi de tainele locului zburau peste ierburi. Păsări țâșneau din iarbă, multe, ca pe vremea când se hrăneau cu resturile de la ofrandele depuse în sanctuare. Acum, totul e corect. Iarba a fost smulsă ori poate a pierit din pricina temperaturilor joase din noiembrie. Păsări nu există. Nici fluturi. Totul e "igienizat", ordonat, ca într-o vitrină de muzeu. Dacă nu-È›i imaginezi cum se înÈ™irau în vechime, de-a lungul Căii Sacre, statuile de aur sau caii de aramă, printre lauri amari, È™i cum veneau, necontenit, procesiunile de pelerini ce urcau spre templul lui Apolo, unde, în spate, într-o grotă, ieÈ™eau aburii ce provocau extazul Pythiei, îmbătând-o ca un alcool greu, provocându-i ceea ce cunoscătorii numesc "a doua vedere", locul È›i se pare epurat de enigme. Din fericire, e soare, lumina după-amiezii aureÈ™te puÈ›ina iarbă rămasă în jurul pietrelor È™i, astfel, măcar melancoliile reuÈ™esc să fie ambigue. Ne strângem toÈ›i, sus, pe platou, în "tribunele" stadionului pe care s-au desfășurat jocurile delfice. Iarba e verde aici, neînroÈ™ită de intemperiile toamnei, È™i străluceÈ™te blând. Nu pot rezista ispitei de a încerca o "cursă"! Vreau să văd dacă rezist să alerg până la capătul stadionului È™i înapoi. Basarabeanul Leo Butnaru, mult mai tânăr, mă provoacă la întrecere. Accept, deÈ™i, È›inând seama de diferenÈ›a de vârstă, È™tiu dinainte care va fi rezultatul. Dau jos canadiana, puloverul È™i cămaÈ™a. Ne aÈ™ezăm la "start" È™i pornim. Se aud încurajări amuzate. La întoarcere, mă cam sufoc, dar nu vreau să abandonez. Sosesc al doilea, evident, dar sunt bucuros că, la È™aizeci È™i opt de ani, mai pot să alerg câteva sute de metri fără să fac un stop cardiac. Coborâm, după aceea, spre autobuz. Mă mai uit o dată spre cele È™ase coloane rămase în picioare din fostul templu al lui Apolo. Șase sunt? Da, È™ase. Și una singură mai are capitel. Sunt ca niÈ™te silabe de piatră, fără nici un înÈ›eles, rămase din hexametrii compuÈ™i de preoÈ›ii zeului pentru a tălmăci vorbele incoerente ale Pythiei. Lumina echivocă, umedă È™i cenuÈ™ie, plină de sucurile grele ale buruienilor dospite la soare, pe care am venit s-o caut la Delfi, le dădea ceva ce nu mai au. Un fel de halo patetic. Atunci am priceput, de fapt, ceea ce, înainte, doar intuisem; că grecii au fost atât de subtili încât au putut părea clari tocmai când erau mai secreÈ›i. Sosim seara la Atena. Din pricina aglomeraÈ›iei, facem o oră, după ce intrăm în oraÈ™, până la hotel. Veritabil calvar pentru È™ofer. Ajungem frânÈ›i de oboseală. Aflăm că acum trebuie să dormim câte patru în cameră. Grecii nu mai sunt dispuÈ™i să cheltuiască prea mult cu noi. Mai ales că "occidentalii" s-au dus. Am rămas numai noi "esticii", îmi car bagajele în cameră È™i mănânc ce mi-am cumpărat pe drum, la un popas. Nu mai vreau să ies în oraÈ™. CeilalÈ›i pleacă. Ultima zi. Joi 24 noiembrie Vara, lumina secetoasă a Greciei dă Acropolei o atracÈ›ie aproape hipnotică pe care, cu siguranță, ploile reci ale toamnei o demistifică. Dar avem noroc, nu plouă azi. Mă pregătesc să intru, sufleteÈ™te, într-un fel de "protocol" de care nimeni nu scapă pe Acropole. Căci vizitatorii se transformă aici, fără excepÈ›ie, în pelerini. Apropiindu-se de Propilee, sunt pregătiÈ›i să admire ceea ce vor vedea. Mai mult: sunt convinÈ™i că e normal să fie entuziasmaÈ›i când vor zări Parthenonul. Entuziasmul lor e, cumva, dinainte stabilit. Teama de a rămâne indiferent în faÈ›a unui templu considerat de toată lumea o capodoperă impune o "È›inută obligatorie" a reacÈ›iilor. Și e greu să desparÈ›i emoÈ›ia reală de emoÈ›ia simulată; simulată fiindcă "aÈ™a se cuvine"... cum să treci pe lângă Parthenon fără să te arăți capabil să-l admiri? ar însemna că n-ai gustul, priceperea, rafinamentul, cultura cerute de o asemenea fericită ocazie, È™i de ce să laÈ™i această impresie sau, È™i mai rău, să crezi tu însuÈ›i aÈ™a ceva? când e atât de uÈ™or să exclami, pios, "ah, ce minune" ori, în cazul cel mai rău, să taci. Căci indiferenÈ›a discretă nu e scandaloasă, intră în uzanÈ›e sau chiar în bunele maniere. Singura care revoltă e indiferenÈ›a sinceră, recunoscută. Celebritatea Parthenonului nu acceptă decât victime fericite sau, măcar, o încântare de circumstanță. Ne învârtim, vreun ceas, în jurul Parthenonului. Apelez la ce mai È›in minte din descrierile lui Pausanias pentru a aproxima diferenÈ›a dintre "casa sacră" pe care vedeau anticii È™i ceea ce vedem noi, cu o emoÈ›ie pur estetică (nimeni nu-È™i pune problema, aici, că e creÈ™tin sau mahomedan în faÈ›a unui templu "păgân"), È™i mai fac o dată experienÈ›a care m-a convins, cândva, că, privit din apropiere È™i privit de la distanță, Parthenonul nu mai e acelaÈ™i (de la baza coloanelor pare masiv, lipsit de eleganță, cu cicatrice oribile, ca o citadelă ce a fost îndelung asediată, în timp ce, dacă te depărtezi, redevine senin, olimpian). Cobor, apoi, obosit, în muzeul din pântecele Acropolei, unde, de la primii paÈ™i, poÈ›i să constaÈ›i că fantezia greacă se pricepea să plăsmuiască nu numai zei. Se pricepea, la fel de bine, să plăsmuiască È™i monÈ™tri. Trec pe lângă È™erpi uriaÈ™i, fără coadă sau fără cap, È™i sfincÈ™i mutilaÈ›i (cumplită trebuie să fi fost furia perÈ™ilor când au zdrobit tot ce au găsit pe Acropole, înainte de Salamina). Vreau să ajung la vestitele kore, ce o înconjoară pe zeiÈ›a Athena, de parcă ar lua parte È™i azi la un colocviu de taină. N-am reuÈ™it niciodată să înÈ›eleg cum se naÈ™te surâsul iradiat pe feÈ›ele acestor zece femei enigmatice. Nu e un surâs fiziologic. Nici un muÈ™chi al feÈ›ei, al buzelor, nu-l provoacă. Surâsul vine de undeva dinlăuntru. Mă mai conving o dată, privind pe îndelete korele, că "dimineaÈ›a" artei greceÈ™ti are o lumină inexplicabilă, pe care n-o mai regăsim la "amiază", la Fidias, după aceea mă ridic de pe bancheta de piatră, unde m-am aÈ™ezat să mă odihnesc, È™i mă îndrept spre încăperea unde au fost adăpostite cariatidele Erehteionului pentru a fi ferite de ploi. Plecând de pe Acropole, mai am timp să dau, împreună cu Ion MureÈ™an, o raită pe la muzeul naÈ›ional de arheologie. Din păcate, am ajuns la o stare de intoxicaÈ›ie estetică È™i merg prin săli fără prea mare folos. Mă opresc mai îndelung la niÈ™te vase enorme, brune, admirabil desenate. Pe unul dintre ele, o scenă de o savuroasă ironie. Ulise pe insula nimfei Calypso. E clar că Ulise s-a săturat de nimfă. Vagabondul are dor de ducă. E de È™apte ani în insula Ogygia. Prea mult pentru o haimana. Nu-l încântă, se vede, nici promisiunea, cunoscută, că, dacă va rămâne, va fi nemuritor. Ulise nu e omul care să fie reÈ›inut prea mult într-un loc. ÃŽn drum spre hotel, ne întâlnim cu Victor Ivanovici. Ne invită să bem o bere, aÈ™ezaÈ›i la o măsuță, în stradă. După care ne continuăm drumul împreună, pe străzile în pantă, bune pentru antrenarea maratoniÈ™tilor. Seara, ne coborâm bagajele È™i aÈ™teptăm venirea autobuzului care ne va duce la aeroport. Mica noastră "Odisee" s-a terminat. A lui Ulise a durat zece ani. A noastră, zece zile. Și, la capătul ei, nu mai È™tiu dacă această croazieră a fost sau nu un eÈ™ec. Oricum, de aici încolo voi rămâne pe țărm. Acolo e locul meu. Am greÈ™it crezând că, de vreme ce sunt născut în zodia "racului", sunt un animal "de apă". JURNAL AMERICAN Cuvânt justificativ A descoperi nu e, neapărat, o chestiune de timp. Cu toate acestea, nu pretind că America reală arată cum am văzut-o eu. Cel puÈ›in trei handicapuri, în afara superficialității pe care o presupune, de regulă, trecerea printr-o È›ară ca străin, m-au împiedicat, probabil, să aprofundez unele impresii È™i să le corectez pe cele, eventual, greÈ™ite. Mai întâi, nu È™tiu englezeÈ™te. Din motive pe care nu mi le explic, am ajuns la concluzia că nici într-o puÈ™cărie americană sau britanică n-aÈ™ reuÈ™i să învăț această limbă care tinde să devină un fel de latină modernă. Apoi, lipsa mea desăvârÈ™ită de spirit practic pe care, printr-o chimie misterioasă a complexelor, am transformat-o în orgoliu nu era de natură să-mi facă simpatică mentalitatea pragmatică de la baza "reuÈ™itelor" americane. AÈ™a cum se poate constata în jurnalul pe care-l public acum (cele din precedentele traversări ale Oceanului le-am pierdut), m-a cam sâcâit greutatea pe care o au "afacerile" în logica americană È™i m-a urmărit, cu o insistență, probabil, ne-inocentă, gândul că într-o catedrală gotică ai o ameÈ›eală metafizică, pe când într-un zgârie-nori ai doar o ameÈ›eală fizică. In fine, m-am dus în America doldora de prejudecăți. Unele s-au risipit pe măsură ce m-am lovit de realitățile din "Lumea Nouă". Altele, dimpotrivă, s-au complicat, poate. Și n-aÈ™ fi în stare să jur că nu mi-au influenÈ›at reacÈ›iile. Vreau, de aceea, să-mi previn cititorii, rugându-i să fie precauÈ›i față de unele opinii din acest jurnal. Există multe riscuri ca ele să oglindească, mai degrabă, modul meu de a gândi decât realitatea americană È™i să fie excesive sau chiar nedrepte din pricina defectelor È™i limitelor mele. Sunt un sentimental, or în America sentimente n-au cotă la bursă, sunt un idealist, or în America, dacă nu sunt sponsorizate È™i nu devin afacere", iluziile nu înseamnă nimic. Pe deasupra, eu nu cred în progres, cu excepÈ›ia celui interior. Era firesc, prin urmare, ca unele lucruri să nu-mi placă în America, pe altele să nu le înÈ›eleg, iar câteva să mă sperie, împingăndu-mă să aÈ™tern pe hârtie fraze hazardate, de genul: America e forma cea mai civilizată a inculturii. Sau: America demonstrează că se poate regresa interior în plin progres È™tiinÈ›ific È™i tehnologic. Contactul cu câteva mari oraÈ™e americane mi-a arătat destul de limpede că unul ca mine are slabe È™anse să se simtă în largul lui peste Ocean. Sunt prea de-modat pentru "Lumea Nouă" È™i prea conservator. Intimi-dat, mereu, de cei care "se descurcă" sau "reuÈ™esc" în orice condiÈ›ii, am ajuns să cochetez cu ideea că eÈ™ecurile ne pot defini tot atât de bine ca reuÈ™itele, ceea ce unui american i se pare o enormitate. Am încercat, de câte ori m-am surprins prea înclinat spre frondă, să mi-o temperez, zicăndu-mi că n-are rost să mă înverÈ™unez împ triva a ceea ce eu nu pot face, dar caracterul nu e o bucată de plastilină pe care o modelezi cum doreÈ™ti. Și, pe urmă, la vârsta mea ar fi, oricum, prea târziu. Iată de ce n-aÈ™ vrea să fiu aÈ™ezat printre acei europeni care, trecând Oceanul, adoptă o morgă ironică È™i dezabuzată, pregătiÈ›i să strâmbe din nas, orice ar vedea, È™i să nu le placă nimic. Nu È›in deloc să intru în corul detractorilor Americii, care fac din "americanofobie" un soi de panaÈ™. Mai ales că această "americanofobie" ia forma unui ridicol complex de superioritate. America, zice europeanul cârcotaÈ™, a ajuns o supraputere care domină, militar È™i financiar, mapamondul, dar n-are distincÈ›ie È™i rafinament. E prea frustă, prea grosolană în expansiunea ei. E viguroasă, tânără, dar n-are oboseala noastră subtilă. Nu se pricepe să se îmbrace cu gust, de aceea nu îndrăzneÈ™te să judece critic moda franceză. Nu are destulă încredere în simÈ›ul ei estetic, de aceea se grăbeÈ™te să admire tot ce se bucură de prestigiu cultural în Europa È™i să cumpere orice fals, mai reuÈ™it, semnat cu un nume celebru. Acest european căruia America nu-i place "din principiu " e enervat că America înhață toate premiile Nobel È™i bombăne că americanii sunt " cam fără stil" È™i "prea siguri de ei". DeÈ™i spune, uneori, lucruri interesante despre "McDonaldizarea Europei", el se complace într-un stupid È™ovinism european, uitând că singura revoluÈ›ie fără monÈ™tri este revoluÈ›ia americană È™i că ambele coÈ™mare din secolul nostru, fascismul È™i comunismul, È™i-au avut "producătorii" între Rin È™i Urali. Probabil, America e unicul loc unde europenii pot vorbi cu mândrie de "virtuÈ›ile europene", considerând odioasă "mitologia banului", de parcă Europa, de câteva mii de ani, n-a făcut decât să frecventeze "Academia" lui Platon. Formulat ca ostilitate globală, "antiamericanismul e de un simplism jenant. Căci America înseamnă È™i Whitman È™i Poe! Și singura ConstituÈ›ie în care e înscris "dreptul la fericire"! Ea le-a oferit multor imigranÈ›i È™ansa de a reuÈ™i È™i, probabil, nicăieri altundeva nu se poate înÈ›elege mai bine "dreptul la diferență". Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursală a retoricii lui Castro sau a unui " eurocentrism" vanitos È™i miop, care judecă otova, fără nuanÈ›e. Despre care Americă e vorba? A metropolelor în care te simÈ›i ca în burta unei balene (senzaÈ›ie pe care am avut-o la Los Angeles È™i la New York) sau a micilor oraÈ™e care reprezintă, spun unii, adevărata Americă? A Las Vegas-ului, cu dezmățul său de reclame luminoase, care-È›i zgârie nervii ca glas-papir-ul, sau a austerului, a britanicului Boston? Ne place să spunem că noi europenii semănăm unor tineri care se trezesc, uneori, în zori, bătrâni È™i obosiÈ›i, în mijlocul unor ruine ilustre, dar ce să zică atunci asiaticii? Ei sunt È™i mai bătrâni, È™i mai obosiÈ›i. ÃŽncât s-ar cuveni să fim mai prudenÈ›i, poate, când ne grăbim să simplificăm. Dar recunosc că nu-mi plac nici cei care se dau în vânt după tot ce e american sau vine din America. ÃŽn aceeaÈ™i măsură în care nu vreau să particip la o cruciadă a americanofobilor, nu m-aÈ™ putea alătura nici celor care admiră fără rezerve America È™i consideră că primejdia "americanizării" Europei e o problemă falsă. Spunând asta, nu mă gândesc la faptul că America a luat, se pare, locul Romei antice, că "pax americana" tinde să fie o versiune modernă a vechii "pax romana", că... dar să nu reiau ce spun în jurnal, unde dezvolt comparaÈ›ia, arătând ce cred că apropie È™i ce cred că desparte "noua Romă" de "vechea Romă". Mă gândesc la ce zicea Baudelaire că este civilizaÈ›ia: nu maÈ™ina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar. Să mă explic. Europa își cam bate joc uneori de ruinele sale. Sunt multe È™i își poate permite. ÃŽn America, aÈ™a ceva ar fi de neconceput. Protejarea lucrurilor "atinse" sau înnobilate de timp frizează acolo mania. ÃŽn pădurile declarate "parc naÈ›ional" nu e permisă nici luarea unei crengi rupte. Totul trebuie să rămână cum este. O floare smulsă reprezintă un delict. Dar tradiÈ›iile propriu-zise se opresc, în genere, la faimosul "saloon" pe care-l vedem prin western-uri. Italienii din America au tradiÈ›iile lor. Irlandezii, mexicanii, chinezii, la fel. De o "tradiÈ›ie americană" e greu de vorbit, deocamdată. Modernitatea Americii nu seamănă de aceea cu cea a Europei. Cusurul principal al Americii, lipsa de tradiÈ›ie, se transformă într-o calitate când e vorba să apese pe accelerator. Istoria nu-i atârnă ca o piatră de moară în spate, aÈ™a că se poate miÈ™ca mai dezinvolt decât noi, fără să se încurce în pro-bleme de identitate interminabile. Săracă în tradiÈ›ii, America își concentrează întreaga energie în "visul american". Și tocmai asta îi dă o eficiență periculoasă. Americanul nu È›ine să fie "intelectual". Visul lui e să câștige bine, să-È™i asigure o situaÈ›ie prosperă. N-are nici o importanță câte cărÈ›i ai citit (în două sute È™i nu mai È™tiu câte episoade din serialul "Dallas" nu se vede nici o carte). EsenÈ›ial e câți dolari ai. Noi, în Europa, filosofăm pe marginea oricărui fleac. Avem o mare voluptate de a tăia firul în patru. America eprea ocupată ca să-È™i piardă vremea cu asemenea "vicii". Ea s-a instalat, cumva, la sfârÈ™itul culturii È™i își vede de proiectele ei, dispunând de o forță cu atât mai alarmantă cu cât e folosită în numele unei civilizaÈ›ii care nu se uită în urmă. De aici provine, probabil, o anumită insatisfacÈ›ie pe care È›i-o lasă modernitatea în America, înflorită, parcă, pe nisip. După un timp, orice lucru nou se demodează. Trebuie aruncat È™i înlocuit cu altul, mai nou. America pare condamnată să nu se ataÈ™eze de nimic, să alerge continuu È™i s-o facă din ce în ce mai repede, deoarece re-paosul o neliniÈ™teÈ™te, îi răscoleÈ™te complexele. Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului. Substituire care începe să se vadă È™i pe la noi È™i pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd] (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane. Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce aÈ™teaptă de la alÈ›ii. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informaÈ›ii. Pe acest drum, civili-zaÈ›ia e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atât de tiranică grija de ,,a avea" încât să înăbuÈ™e grija de "a fi". ÃŽl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punându-i la dispoziÈ›ie mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — È™i mai comod — spre nicăieri. Am văzut coperÈ›i splendide de cărÈ›i, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe È™ine din aluminiu. Și am întâlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri. Mai târziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poÈ›i vedea atâția oameni care mănâncă singuri în public sau care aleargă (fac "jogging") cu ochii absenÈ›i, fără nici o È›intă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultând muzică, aproape toÈ›i, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca niÈ™te dopuri în urechi. Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în acelaÈ™i timp, plină de contradicÈ›ii. A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezității È™i o altă industrie pentru combaterea obezității, în care moda "fără", adică "fără colesterol", "fără grăsimi", "fără multe calorii", a ajuns o adevărată obsesie. Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberaÈ›iile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă eÈ™ti singur, poÈ›i conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zâmbeÈ™ti chiar È™i atunci când e prezentat buletinul meteorologic, de parcă "starea vremii" ar fi o marfă căreia i se face reclamă È™i trebuie vândută. De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atât de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viaÈ›a e frumoasă È™i că binele triumfa, până la urmă, asupra răului. După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo È™i Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, "vai de cei învinÈ™i", intră perfect în aceeaÈ™i mentalitate. ÃŽnvingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi È™i indiferent cum È™i-au obÈ›inut victoriile. Iar "învinÈ™ii", faliÈ›ii, nu mai interesează pe nimeni. Poate că forÈ›a Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie È™i priceperea de a nu se pierde în subtilități. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. Ceea ce e util e bun! Ceea ce eprofitabil e È™i mai bun! ÃŽntr-o asemenea lume, dacă nu te-ai născut în ea È™i n-ai înzestrarea naturală necesară, e bine să soseÈ™ti tânăr, ca să fii mai puÈ›in rigid. ÃŽn situaÈ›ia mea, de pasager ocazional, mi-am dat silinÈ›a, doar ― È™i cât am putut, evident — să nu mă las copleÈ™it de incompatibilități. Mai greu mi-a fost cu prejudecățile. Dar aici intru în domeniu. ÃŽn prejudecățile mele legate de America, găsesc, ca într-o magazie veche, tot felul de amintiri. Cea dintâi datează din copilărie È™i îmi evocă un bărbat în vârstă căruia satul îi zicea "Americanul". Cred că nu i-am È™tiut niciodată numele adevărat deoarece era numit exclusiv cu această poreclă. Din poveÈ™tile spuse pe seama lui, am dedus că, înainte de primul război mondial, mirajul Americii fusese destul de mare prin satele făgărășene. Se vorbea că "acolo" se puteau strânge bani mulÈ›i, repede. AtraÈ™i de această perspectivă, unii au pornit-o spre "Lumea Nouă", hotărâți să adune o sumă cu care să revină în sat, să cumpere pământ È™i să-È™i ridice case noi. Se duceau, mai ales, la Cleveland È™i la Detroit unde se angajau muncitori necalificaÈ›i, în fabrici. PuÈ›ini s-au întors, însă. "Americanul" era unul dintre ei. Cu dolarii câștigaÈ›i, își construise cea mai frumoasă casă de pe uliÈ›a noastră. Nu È™tia englezeÈ™te, cel puÈ›in aÈ™a bârfea lumea, dar, din două în două vorbe, zicea "OK", ceea ce nouă, copiilor, ni se părea foarte exotic. Era primul cuvânt străin pe care l-am auzit. Habar n-aveam ce însemna, dar, răutăcioÈ™i cum sunt copiii cu "persoanele mari" mai rezervate, ne maimuțăream totdeauna, când îl vedeam trecând pe uliță, zicăndu-ne, unii altora, "OK?", "OK", cu tonul "Americanului". ÃŽn mintea mea s-a instalat atunci ideea că America era o È›ară unde banii se câștigau mai uÈ™or decât în Lisa. Apoi, am dat în biblioteca È™colii peste cărÈ›i despre goana după aur, despre Eldorado, care mi-au înfierbântat imaginaÈ›ia. Peste acea Americă, a bărbaÈ›ilor care cerneau aurul, s-au suprapus, cu mare intensitate, luptele dintre Nord È™i Sud, povestite de Jules Verne È™i de alÈ›ii. ObiÈ™nuindu-mă cu figurile generalilor Lee È™i Grant, îmi închipuiam că americanii trăiau la fel ca pe timpul războiului de secesiune, doar că nordiÈ™tii îi obligaseră pe sudiÈ™ti să poarte È™i ei vestoane bleumarin. De la puÈ™tile din războiul de secesiune, am trecut direct la avioanele de bombardament americane care, pe la sfârÈ™itul războiului, în vara anului 1944, apăreau în stoluri argintii pe cerul satului meu îndreptându-se, peste munÈ›i, spre rafinăriile de la PloieÈ™ti. Veneau totdeauna pe vreme frumoasă. Cerul era senin, iar "Liberadoarele" făceau un zgomot amenințător. America își arăta acum faÈ›a de mare putere, care impunea respect È™i teamă prin forÈ›a ei, demonstrată de siguranÈ›a cu care avioanele avansau spre "obiectiv", fără să le pese de tunurile anti-aeriene ce împroÈ™cau cerul cu exploziile obuzelor. Peste un an, aveam să începem să-i aÈ™teptăm pe americani, să ne scape de ocupaÈ›ia sovietică. Toată lumea era convinsă că "vor veni". America reprezenta acum simbolul libertății. N-au venit, însă, decât pachetele de mălai stricat din care m-am înfruptat È™i eu pe vremea foametei È™i filmele cu Fred Astaire, una din pasiunile tinereÈ›ii mele (aÈ™ fi dat orice să pot bate step ca el). ÃŽn anii '46, '47, au rulat pe ecranele cinematografelor din BucureÈ™ti numeroase pelicule siropoase, produse la Hollywood. Peste ele, a coborât apoi, ca o ghilotină, cenuÈ™iul "realismului socialist". Drept care America È™i-a păstrat, într-un cotlon al memoriei mele, imaginea fabricată la Hollywood, parfumată, optimistă; o imagine în care È™i suferinÈ›ele sfârÈ™esc cu un surâs. După căderea brutală a cortinei de fier, am înÈ›eles că americanii nu vor mai veni. Pamfletele vremii vorbeau, batjocoritor, de "unchiul Sam", de "civilizaÈ›ia dolarului", de "rechinii din Wall-Street", de "imperialismul american", de soldaÈ›i care se îmbătau cu Coca-Cola în Coreea, dar toate acestea nu făceau decât să arunce asupra Americii o lumină fabuloasă, de È›ară putred de bogată, urâtă-pentru bogăția ei È™i pentru statuia Libertății care se înălÈ›a, sfidătoare, cu faÈ›a spre bătrâna Europa. Am ajuns, cred, să idealizez America, să-mi închipui că, în America, nu existau nici singurătate, nici mizerie. "Lumea Nouă" devenise, în mintea mea, un soi de Eldorado subversiv, extins la proporÈ›iile unui continent. Tot ce venea de "acolo" avea ceva care impunea. Și oricine ajungea "acolo" îmi părea salvat. A mai existat o prejudecată, de origine literară. M-a cam tulburat, la vremea respectivă, ruÈ™inea judecării lui Ezra Pound într-o cuÈ™că. Oricât de condamnabilă fusese rătăcirea lui Pound care, în plin război, vorbise împotriva țării sale, de la microfoanele lui Mussolini, mi se păruse cumplit să judeci un om, un poet de o asemenea talie, într-o cuÈ™că, la fel ca o fiară. Pe urmă, mi-am zis că È™i FranÈ›a îl împuÈ™case pe Brasillach. ÃŽn atmosfera încărcată de impulsuri justiÈ›iare de la sfârÈ™itul războiului, excesele erau explicabile. N-am dat prea multă atenÈ›ie nici altor amănunte: că Faulkner a ajuns celebru după ce a devenit celebru la Paris sau că Melville a murit ignorat. Și, mai ales, n-am bănuit că în America specia intelectualilor care n-au altceva mai bun de făcut decât să se întrebe de ce-au venit pe lume nu prea interesează pe nimeni dacă n-au avut norocul să ajungă vedete. Am fost convins că marea literatură americană exprimă nu doar America, nu doar "homo americanus", ci È™i esenÈ›a civilizaÈ›iei americane, starea ei de spirit. Pe atunci nu bănuiam că decadenÈ›a Americii însoÈ›eÈ™te progresul Americii. Și, cumva È›ine de el. 19 august Sala de aÈ™teptare de dincolo de "frontiera" de la aeroportul Otopeni. Câteva scaune mai încolo, Ana Blandiana È™i Petre Mihai Băcanu cu care merg la Los Angeles, la "Romfest", stau de vorbă. E mai mult de o jumătate de oră de când am trecut de vamă È™i de ghiÈ™eele unde am prezentat paÈ™apoartele, dar nici vorbă să fim chemaÈ›i la avion. Am aflat că încă n-a sosit cisterna de benzină pentru a se face alimentarea "Airbus"-ului care ne va duce la New York! AÈ™a ceva numai la noi se putea întâmpla. ÃŽncerc să nu mă enervez, să-mi păstrez calmul. De dimineață, ploua mocăneÈ™te. Acum, ploaia s-a oprit. Nu sunt, totuÈ™i, semne că s-ar limpezi atmosfera, ceea ce activează teama, oarecum cronică, pe care mi-o inspiră călătoriile cu avionul. ÃŽn plus, am dormit prost È™i puÈ›in azi noapte. Facerea bagajelor reprezintă, totdeauna, pentru mine, un calvar. Nu È™tiu ce să-mi iau, la ce să renunÈ› È™i, cu regularitate, mi se întâmplă să car după mine lucruri de care n-am nevoie. Abia pe la ora două am fost gata. Atunci, am înghiÈ›it un somnifer ca să pot adormi. La È™apte trebuia să pornesc spre aeroport, pentru că aÈ™a e la noi, È›i se cere să te prezinÈ›i cu două ceasuri înainte de ora zborului, ca să ai vreme să te plictiseÈ™ti. Ca să treacă timpul, deschid o carte (Căderea în timp) unde Cioran ne asigură că înÈ›elepciunea ne compromite toate defectele. Comandantul avionului a cerut scuze pasagerilor pentru întârziere, ne-am legat centurile de siguranță È™i iată-ne în drum spre America. Nu vom ateriza nicăieri până la New York. "Airbus"-ul mi se pare mai spaÈ›ios decât alte avioane cu care am zburat. Sau, poate, e o simplă impresie. Deasupra rândului de scaune din mijloc atârnă câteva aparate video pe ecranele cărora poÈ›i urmări cum avansează pe o hartă săgeata care indică unde am ajuns, precum È™i toate datele zborului: viteza, înălÈ›imea, temperatura de-afară. Blandiana È™i Băcanu au locurile mai în față. N-am cu cine discuta. Și cum nu vreau să înghit alt somnifer, după cel de azi noapte (voi face asta, dacă nu voi reuÈ™i să aÈ›ipesc, după ce vom depăși Europa), mă uit, ba afară, ba pe ecranele unde văd că zburăm cu peste nouă sute de kilometri pe oră spre "Lumea Nouă". ÃŽmi vine în minte ce povesteÈ™te undeva Ortega y Gasset (e o anecdotă, oare?). La sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo ar fi fost organizată o recepÈ›ie la Elysee, la care au luat parte, prezentându-È™i omagiile, reprezentanÈ›i ai tuturor naÈ›iunilor. Sprijinit, cu cotul, de un È™emineu, în marea sală de ceremonii, maestrul francez asculta cum uÈ™ierul anunÈ›a solemn: "Monsieur le Représentant de l'Angleterre". La care, Victor Hugo ar fi spus cu voce tremolată: "L'Angleterre! Ah, Shakespeare!" Au urmat: "Monsieur le Représentant de l'Espagne". Și: "L'Espagne! Ah, Cervantes!" "Monsieur le Représentant de l'Allemagne". Și: "L'Allemagne! Ah, Goethe!" La un moment dat, uÈ™ierul a zis: "Monsieur le Représentant de la Mésopotamie". Câteva clipe, Hugo a părut descumpănit. Apoi, a exclamat: "La Mésopotamie! Ah, l'Humanité!" Mă întreb ce-ar fi răspuns poetul sărbătorit dacă, să presupunem, uÈ™ierul ar fi anunÈ›at că-È™i prezintă omagiile reprezentantul unui Consiliu al Europei... Oare unde începe Europa? Și unde se sfârÈ™eÈ™te? Eu n-aÈ™ È™ti să spun cu certitudine dacă Spania e europeană sau nu. Unamuno È™i Ortega y Gasset s-au bătut să dărâme fortificaÈ›iile singurătății spaniole, dar nu sunt sigur că au reuÈ™it. Am impresia că Spania trăieÈ™te, pasional, în afara Europei sau la marginea Europei, fiind singura È›ară unde nu poÈ›i să separi, raÈ›ional, iubirea, viaÈ›a È™i moartea. E greu de spus, de asemenea, dacă visul lui Petru cel Mare a europenizat Rusia sau a transformat Europa în "ceva" care trebuie cucerit de Rusia. O eminență europeană zicea, zilele trecute, că "Europa trebuie să se întoarcă în istoria È™i geografia sa". Care "istorie"? Practic, Europa se constituie din aluviunile unor istorii diferite. A Greciei antice, a Romei antice È™i a creÈ™tinismului. Și care "geografie"? Pe cât de unitar pare un continent cum e America de Nord, pe atât de pestriÈ› e cel european. Ce au comun stafiile din ScoÈ›ia, statuile reci, milităroase, È›epene, din Stockholm, plicticoasa neutralitate elveÈ›iană È™i ruinele greceÈ™ti? Ce leagă nevrozele nordice È™i exuberanÈ›a italiană? Și ce-a mai rămas "european", după ce unii (în Est) ne-am "asiatizat", până la un punct, iar alÈ›ii (în Vest) s-au "americanizat"? Unde mai poate fi găsită Europa între aceste "dezeuropenizări"? Se pare că în casa din Olanda unde a trăit în 1624 Descartes este acum un ospiciu. Dacă este aÈ™a, înseamnă că acea clădire e cea mai europeană dintre clădirile Europei! Ea strânge laolaltă gloria raÈ›iunii È™i gloria nebuniei. Sau demonstrează că între raÈ›iune È™i nebunie nu e decât o problemă de timp. Suntem deasupra Kölnului. Dacă nu sunt în stare să spun "ce este Europa", cum să cred că aÈ™ putea înÈ›elege America? N-aÈ™ vrea, totuÈ™i, să încep cu asta... Am învățat, sper, să mă feresc È™i de cei care se prăpădesc după tot ce este american È™i de cei care reproÈ™ează Americii că e "prea modernă". Sunt două feluri de snobism în faÈ›a cărora simt că e bine să fac un pas înapoi, dacă vreau să-mi organizez ideile într-o perspectivă ― bună sau rea ― proprie. Mă tem că nu pot să judec corect pragmatismul american, nu È™tiu nici cât de exactă e impresia mea că în America sunt computerizate biblioteci fabuloase cu tot mai puÈ›ini cititori, înÈ›eleg, însă, acum ― cel puÈ›in, aÈ™a presupun ― de ce le displace atât de mult americanilor îndoiala. Problema "americanizării" poate fi pusă È™i altminteri. Nu cumva "moda americană", "visul american" È›in de un rău al lumii moderne? Nu cumva răul nu e de ordin geografic, ci, făcând parte din evoluÈ›ia omenirii, È™i-a găsit în America terenul cel mai prielnic? ÃŽn acest caz, nu cumva ne importăm viitorul, asimilând mentalități spre care, oricum, ne-am îndrepta? Am dormit vreo două ore. Acum suntem deasupra Oceanului Atlantic. ÃŽnălÈ›ime constantă. Viteză constantă. Zborul decurge monoton. O stewardesă se apropie de mine: "Domnul comandant vă invită în cabina piloÈ›ilor". Pentru prima oară pătrund într-o asemenea cabină, cu aparate extrem de complicate, la care mă uit intimidat. Pentru mine, zborul È›ine, încă, de miracol. Nu pricep cum reuÈ™eÈ™te o asemenea namilă de metal să plutească desupra norilor. Probabil, e greu să faci, într-o singură generaÈ›ie, saltul de la păzirea vacilor È™i de la uimirea cu care m-am uitat la primul automobil apărut în Lisa la călătoria cu un Airbus, când ai analfabetismul meu tehnic. Pilotul mă invită să mă aÈ™ez lângă el, pe scaunul copilotului, în stânga telegrafistului care comunică, din timp în timp, coordonatele de zbor în limba engleză. Hăul din faÈ›a botului avionului, albastru È™i luminat de soare, mă ameÈ›eÈ™te, dar liniÈ™tea cu care pilotul È™i telegrafistul îmi explică, de parcă ne-am afla undeva, jos, într-un atelier, că totul este perfect computerizat, că acum funcÈ›ionează "pilotul automat", îmi risipeÈ™te teama. Descopăr, uluit, apoi, în faÈ›a comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simÈ›it mai răsplătit pentru singurătățile din faÈ›a maÈ™inii de scris. Am È™i mărturisit asta în dedicaÈ›ia pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietății Oceanului. La New York, e amiază. Acasă, e acum seară. Sunt obosit, dar mă străduiesc să fac față în discuÈ›iile cu amicii (gazetari È™i artiÈ™ti plecaÈ›i din România) care ne-au aÈ™teptat la aeroport. Peste o jumătate de oră ne despărÈ›im, cu mulÈ›umirile de rigoare, È™i mă îndrept spre coridorul-burduf ce duce la avionul companiei TWA. BineînÈ›eles, sunt atent să nu intru cumva cu stângul. Nu sunt toate locurile ocupate. Probabil, companiile americane au dificultăți, de vreme ce un avion zboară de pe coasta de Est pe coasta de Vest cu jumătate din numărul pasagerilor pe care i-ar putea transporta. Dar nu mă aflu în America pentru a o ajuta să iasă din recesiune, încât îmi leg centura de siguranță È™i mă întorc la diatribele lui Cioran împotriva înÈ›elepciunii. Mă întrerup din lectură fiindcă avem un zbor dificil. Au început "scuturăturile". Goluri de aer, vântul, norii prin care trece avionul sau alte perturbaÈ›ii meteorologice provoacă zgâlțâituri violente È™i prăbuÈ™iri care îmi dau emoÈ›ii. De câte ori văd aprinzându-se avertismentul luminos "LegaÈ›i-vă centurile de siguranță", mă crispez. Ca ultimul superstiÈ›ios, mă agăț de orice gând care poate să-mi insufle curaj. S-a înnoptat, afară e întuneric beznă È™i urmăresc cum lumina de la capătul aripei clipeÈ™te ca un girofar. Noroc că nu sunt fulgere. Comandantul Airbus-ului cu care am venit la New York mi-a explicat că, în nucleul unei furtuni, un aparat poate fi rupt în două. Lângă mine, Băcanu pare liniÈ™tit. De fapt, nici eu nu-mi dezvălui panica prin semne exterioare. Apropiindu-ne de Los Angeles, zborul se "normalizează", din fericire. Au dispărut È™i norii. Celebra seninătate a cerului californian nu se dezminte. Acum pot să văd ce se află sub noi. Mai întâi, apare o baltă luminoasă. Apoi, "balta" se transformă în "mare". O mare feerică, alcătuită din milioane de lumini care scânteiază. Mai bine de o jumătate de oră avionul planează peste ea. Ai senzaÈ›ia că soseÈ™ti pe altă planetă. Sau într-un alt secol. Nu cred că e posibil un spectacol mai uluitor. Și chiar dacă l-ai mai văzut o dată, perplexitatea rămâne aceeaÈ™i. La aeroport ne aÈ™teaptă, într-un grup numeros, organizatorii "Romfest"-ului. ÃŽntrebări convenÈ›ionale: "Cum aÈ›i călătorit? SunteÈ›i obosiÈ›i?" Răspunsuri la fel de convenÈ›ionale: "Bine. MulÈ›umim". După efuziuni, încep, însă, momente penibile. Ne exprimăm dorinÈ›a de a locui toÈ›i trei la doctorul Miron Costin (Blandiana îl cunoaÈ™te bine, eu doar am auzit de el) care ne-a anunÈ›at, telefonic, că ne pune casa la dispoziÈ›ie, fără să bănuim că vom stârni, astfel, indispoziÈ›ii, neplăcute mai ales pentru cel în cauză, venit la aeroport să ne ia. Organizatorii nu vor. Doresc, morÈ›iÈ™, să ne ducă în altă parte. Mă conving, o dată mai mult, că zâzaniile, invidiile, discordiile sunt, în exil, la fel ca în È›ară. Poate È™i mai accentuate, deoarece aici se manifestă în comunități mai reduse. Blandiana e jenată. Ezită. Mă întreabă în È™oaptă: "Ce facem?" Băcanu nu zice nimic. Până la urmă, îmi iau inima în dinÈ›i È™i le spun organizatorilor pe un ton politicos, dar răspicat: "Domnilor, dumneavoastră ne-aÈ›i invitat la o întâlnire care va începe joia viitoare. Azi e vineri. DaÈ›i-ne voie să decidem singuri unde vom sta în timpul liber. După aceea ne vom supune programului". Probabil, mi-am trădat iritarea, deÈ™i m-am străduit să rămân calm. Organizatorii "Romfest"-ului apelează, È™ovăind, la ultimul argument: "Doctorul Costin locuieÈ™te departe de hotelul unde se vor desfășura lucrările". Mă adresez arhitectului Dan Păun, care reprezintă, oficial, "comitetul" È™i pe care îl "simt" mai puÈ›in "pornit", mai rezonabil: "Până în ajunul «Romfest»-ului, vom sta la doctorul Costin. Atunci, ne mutăm la hotel. De acord?" "De acord", zice el È™i, astfel, ieÈ™im din impas. Doctorul Costin a asistat la toată această dispută fără să scoată o vorbă. Când ajungem pe Beulahdrive 4351, e trecut de miezul nopÈ›ii. "Dacă doriÈ›i, puteÈ›i să telefonaÈ›i la BucureÈ™ti, să anunÈ›aÈ›i că aÈ›i ajuns cu bine", ne invită doctorul. După "telefoane", îmi duc valiza în camera "mea". Băcanu doarme în living, pe o canapea. Blandiana, într-o altă cameră. ÃŽmi desfac bagajul, îmi aranjez lucrurile în dulap È™i, în sfârÈ™it, mă întind în pat. Sunt exact douăzeci È™i patru de ore de când ne-am îmbarcat, în avion, pe aeroportul din BucureÈ™ti. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy