agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 9657 .



Aventuri solitare (fragment 5)
prose [ ]
Două jurnale și un contrajurnal

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Octavian_Paler ]

2008-10-13  | [This text should be read in romana]    |  Submited by carmen nicoara



"Răzbunarea Athenei" îmi dezvăluie nu un impostor trăznit, ci un poet cu o sensibilitate tragică reală. Oare nu ne-am repezit să ne batem joc de el, judecându-i după "originalitățile" sale? Mă tem că da. În fond, Catul, acum mai bine de două mii de ani, spunea la fel ca Theo: "Eu, o femeie, eu, un bărbat, eu, o fecioară, eu, un băiat". Sexul incert nu e o descoperire a secolului nostru. Încep să mă îndoiesc și de seriozitatea zvonurilor că ar fi un terorist cu apucături neroniene. Și, la urma urmei, cine ar putea jura că știe câte forme ia un germen de nebunie? Gerard de Nerval se plimba, în Egipt, prin bazare, îmbrăcat cu o mantie din păr de cămilă, refuzând să vadă ruinele antice, Iar Holderlin suferea că lumea e părăsită de zei. Theo pare să simtă și el lipsa zeilor. Absență care-l revoltă. Pentru a face realitatea suportabilă, zicea Proust, toți suntem obligați să întreținem în noi niște mici nebunii.


Bate mai departe vântul. În port, nu se văd valuri mari, dar în larg continuă să fie furtună. După ce-am pus bine poemul lui Theo, să nu-l pierd, mă urc în "marele salon". Aici, aud o altă explicație a rămânerii noastre îl Izmir. De-a dreptul aiuritoare. Și e dată ca sigură: "Ascultați-mă pe mine, așa stau lucrurile". Cică ratata noastră croazieră n-ar fi decât o "acoperire" mondenă pentru o afacere ocultă! "Ce afacere?" "Ceva cu droguri. Sau cu arme". Nu mă pot reține: "Prostii!" Mi se atrage atenția să nu mă grăbesc.
Bine, nu mă grăbesc. Nu mă pot consola, totuși, cu o poveste de roman polițist, pentru pierderea șansei de a revedea Delfi. Mâine dimineață, se organizează, contra a cinci dolari, o excursie sumară la Pergam. Unii se duc. Pe mine, din moment ce nu ajungem la Delfi, nu mă mai interesează nimic! Renunț să văd locul unde s-a aflat a doua mare bibliotecă după cea de la Alexandria. Voi rămâne pe vapor.


Deși prejudecățile mele sunt mai puternice decât înțelegerea mea, nu mai văd în Theo un ins ridicol și periculos. Nebunii periculoși se cred mari lideri politici, nu poeți. Vor să-i conducă pe alții, nu se duc în croazieră cu bicicleta pe un vapor și cu un rucsac în spate, plin cu coperți ale unei cărți nescrise. Narcis s-a îndrăgostit de chipul său de bărbat. Theo pare îndrăgostit de Thea, de femeia din el, pe care uneori o "arată", deghizându-se (ceea ce în Roma antică, probabil, n-ar fi mirat pe nimeni, dar azi...). Dacă la început am fost tentat să-l așez în succesiunea unor iluștri smintiți (Caligula adora să se îmbrace în rochii), acum încep să cred că acest "original" care vorbește în șapte limbi despre o operă în care "nu e numai poezie" ascunde o taină. Și sunt, am impresia, singurul de pe vapor care îl ia în serios. Ceilalți au clasat "cazul". Au zis: "e nebun" și se mărginesc să zâmbească disprețuitor-compătimitor de câte ori îl văd coborându-și bicicleta pe scara vaporului sau pătrunzând în "marele salon" cu rucsacul său negru în care duce coperți și o potcoavă. Poate că, trăind înlăuntrul fantasmelor sale, Theo ne consideră pe noi "anormali", deoarece "nimeni nu plânge", "nu simte durerea", nu strigă pentru că în fostele temple ale zeilor umblă șerpii.


De câte ori ies din cabină, văd pe ușă imaginile care ne arată cum trebuie să ne legăm, în caz de pericol, centura de salvare.


Marți 22 noiembrie

Întâi, n-am vrut să merg la Pergam. Aut Delphi, aut nihil. M-a cuprins o revoltă prostească. Mi-am zis că, oricum, nu e mare lucru de văzut acolo. Altarul din Pergam a fost dus la Berlin. Celebra bibliotecă a dispărut. Apoi, după ce Marius Ghica mi-a împrumutat cinci dolari, m-am răzgândit.
Probabil, sunt și unii care merg din pricina rezonanței numelui. Știu că locul e vestit și vor să pună piciorul acolo. O mică reverență culturală.
În timp ce iau micul dejun în "marele salon", aud la difuzoare buletinul meteo. Cerul e relativ senin, dar marea continuă să fie agitată. Vântul suflă cu o viteză de 8 grade pe scara Beaufort. Dacă e adevărat ce se vorbește, că, nu prea demult, două nave cam de mărimea "Lumii Renașterii" s-au scufundat pe o furtună de 8 grade, nu ne așteaptă o perspectivă foarte veselă.
Întâmplarea cu ucraineanul dispărut e, se pare, reală. Aceasta dă foc zvonurilor. Se fac tot felul de speculații. Unii îi atribuie ucraineanului o identitate ocultă. Lângă vaporul nostru e ancorat la chei un vas libian. Cineva arată vasul libian cu degetul. "Ucraineanul" ar fi acolo. La etaj sunt cabine și în cală s-ar afla arme pentru Geddafi.
Ne strângem greu, ca de obicei, deși avem puțin timp la dispoziție. Ni s-a cerut să ne reîmbarcăm la ora 11,30, deoarece există intenția de a pleca la 12.
E soare, frumos. Trecem prin mai multe localități al căror nume nu-l rețin. Multe plantații de măslini. Pe alocuri, se văd și culegători.
La Pergam, urcăm pe o Acropole mai înaltă decât cea ateniană. Șoseaua îngustă se răsucește în spirale violente.
Am tot timpul senzaÈ›ia că autobuzul se poate răsturna. Sus, pe culme, e exact ceea ce am presupus. Ziduri ruinate, din piatră ordinară È™i câteva coloane de marmură, în mod evident, "aranjate". Golurile au fost umplute cu ipsos. Capitelurile sunt aproximativ corintice, dintr-o epocă în care stilurile nu mai erau pure. Ruinele ― câte sunt ― au fost "sistematizate". Trecut, în bună măsură, contrafăcut, Printre pietre a crescut iarbă È™i se plimbă pisici. Pergamul e util doar industriei turistice. Văd că pe crengile multor arbuÈ™ti sunt legate bucăți de hârtie. TradiÈ›ia zice că, procedând astfel, È›i se va împlini o dorință la care te gândeÈ™ti.
În schimb, e soare, cerul e albastru, iar priveliștea se dovedește a fi, într-adevăr, minunată. Se fac nelipsitele fotografii. Între ruinele fostului templu al lui Traian, un grup de scriitori români devine exuberant. Cineva agită o sticlă de votcă și aud, chiar, un chiot: "Noi, urmașii lui Traian..." Un mucalit observă că strămoșul nostru merita onorat cu băutura națională, nu cu votcă.


La muzeul din Pergam. Trec destul de repede. Mar-muririle sunt din perioada helenistică și perioada romană. Singura care mi se pare că merită atenție e o sculptură arhaică rătăcită, prin ce minune nu știu, printre celelalte.
La ieșire, îl văd pe Theo lângă autobuze, fără bicicletă. Îmi arată pantofii proaspăt lustruiți de un lustragiu care se îndepărtează. Asta îmi dă curaj să-l întreb: "Dar unde e bicicleta dumneavoastră?" "E bolnavă, îmi răspunde el.
Am cumpărat de aici un medicament pentru ea." Și scoate o cutie din buzunar. Am făcut o figură uluită, probabil, încât se simte obligat să mă lămurească: "Bicicleta e calul meu. Noi toți suntem Don Quijote, fără să știm. Diferența dintre mine și ceilalți e că eu știu. Dar «calul» meu e bolnav la «copită»". Holbez ochii. "La copită?" "Da." Și face un gest din care înțeleg că, de fapt, se referă la pedala bicicletei. Intru în joc. "Și nu mai merge calul dumneavoastră?" "Ba da, însă din pricina bolii mă obligă să depun mai mult efort." Desface cutia și văd în ea niște site care ar reprezenta "medicamentele" de care are nevoie "calul" lui Theo. Cum nu mă pricep la mecanică și la biciclete, nu-mi dau seama dacă vorbește serios sau își bate joc de noi. În cele din urmă, deschide un caiet și mă roagă să notez pe o foaie adresa mea ca să-mi trimită marea lui carte. Mă roagă să notez și numărul cabinei de pe vapon pentru a-mi trimite prin steward câteva poeme. Privește cu atenție cifra 8 (numărul cabinei mele de pe puntea "Nereus") și comentează: "Cine face pe 8 astfel e o persoană deschisă". Îmi e greu să-i explic lui Theo că se înșeală. Sunt un introvertit.


Am depășit mult ora fixată pentru îmbarcare. E aproape unu și jumătate când ajungem la bord. Din graba cu care se strâng micile pătrate de plastic alb, cu ajutorul cărora se poate constata cine n-a venit, îmi dau seama că s-a luat decizia să plecăm.
Moment de suspans. Radu G. Þeposu și Marius Ghica au dat o fugă la supermagazinul de lângă port să mai cumpere ceva. Crainica vaporului anunță, cu febrilitate, din două în două minute, poticnindu-se la pronunțarea numelor, de fiecare dată, că domnii în cauză sunt rugați să se prezinte urgent la recepție. Văd că se dezleagă odgoanele. Plecăm. Ce se întâmplă cu cei doi? Finalmente, crainica anunță că "domnii Radu G. Þeposu și Marius Ghica" vor fi aduși cu șalupa. "Iată-i!" exclamă cineva. Ne în-ghesuim pe punte și îi vedem, într-adevăr, pe cei doi în-tr-o șalupă care se apropie de vapor. Par liniștiți, dar cred că au tras o spaimă zdravănă.
Ceva mai târziu, ni se vorbește la stația de amplificare despre ucraineanul dispărut. Însuși comandantul vasului ne dă explicații. Vorbesc și doi ucraineni. Cu siguranță, echipajul vrea să risipească zvonurile potrivit cărora am stat două zile la Izmir din pricina ucraineanului. Ni se dau asigurări că motivul a fost, realmente, furtuna care a răzvrătit Marea Egee și că am rămas "la ancoră" spre binele nostru. Întâmplarea cu dispariția ucraineanului a fost pură coincidență. Vorbește și un suedez, ultimul care l-a văzut. Poliția turcă a fost alertată încă de duminecă și, de două zile, ucraineanul a fost căutat peste tot în Izmir, inclusiv la morgă. Cercetările continuă.
Unii dintre noi se arată mefienți. Istoria ne-a învățat că destinul stă prin culise.


Trebuie să ne grăbim cu prânzul deoarece stewarzii vor să strângă vesela și s-o "lege". Semn rău. Înseamnă că trebuie să ne așteptăm la un tangaj foarte puternic care poate zdrobi vesela vasului. Până acum nu s-au luat niciodată asemenea precauții. Aceasta ne aruncă într-o stare de excitație nervoasă și mai mare.
Nu mai suntem nici măcar melancolici că ne apropiem de finalul croazierei. Toată lumea vrea să pună, cât mai repede, piciorul pe cheiul de la Pireu. Să ajungem pe "teren sigur". Discuțiile sunt crispate, iar privirile lunecă, mereu, spre geam pentru a vedea cum mai arată valurile. Nu sunt prea înalte, deocamdată. Dar n-am ieșit, încă, din golf. Vom afla după ce vom ajunge în larg cât de agitată e marea. Numai "Biju" își păstrează umorul. "Monseniore, ce barca de salvare preferați?" "Să ne ferească Dumnezeu, fiule", zice, pe jumătate serios, "franciscanul" Adrian Popescu, uitându-se îngrijorat afară. Marius Ghica ne povestește că a avut emoții când a văzut vaporul ridicând ancora, plecând fără el și fără Þeposu. "Am simțit că mi se taie picioarele", recunoaște el.
Starea de tensiune nu ne împiedică, observ, să ne comportăm, mai departe, ca "milionarii" plecați în croazieră. Așteptăm să vină stewarzii să ridice o fârămitură de pâine căzută, pe covor, de pe tavă. Dar, nici o grijă, ne vom dezvăța de aceste deprinderi păcătoase după ce vom debarca la Pireu. Vom redeveni niște pârliți de scriitori.
După masă, ne retragem, mai mulți români, în partea mai înaltă din "marele salon" și facem tot felul de "sce-narii" pentru a recupera șansa de a merge la Delfi. Ne hotărâm să întreprindem niște diligente pe lângă "comitetul grec" care s-a ocupat de croazieră pentru a-i ,,smulge" un gest de generozitate față de niște scriitori "ce nu concep să plece din Grecia fără să consulte ierburile crescute peste amintirea Pythiei". Îl delegăm pe Ulici să poarte, ca președinte al Uniunii, "tratative". Eventual, ne plătim drumul. Și, evident, ne privește cum ne potolim foamea. În definitiv, ne-am răsfățat destul pe vapor. Când Ulici revine, îl întreb: "Sunt speranțe?" "Cred că da", zice el. Asta mă ajută să-mi regăsesc o anumită bună dispoziție, în ciuda faptului că vaporul a început să se legene cam tare.
E ora 16,25. Am plecat de aproape două ore și jumătate, încă se vede țărmul turcesc. Poate că vasul navighează prudent. La un moment dat, va trebui, totuși, să înfrunte largul Mării Egee pentru a ne apropia de Grecia. Cerul e senin. Vântul suflă, însă, extrem de puternic, iar marea pare, încă, neîmblânzită. Practic, mai avem, după calculele mele, patrusprezece ore de mers până la Pireu. Vom sosi acolo mâine dimineață, cu voia lui Dumnezeu. Apoi, cu voia grecilor, vom ajunge, poate, la Delfi.


Seara, la masă, mă uit după Theo. Nu-l văd. Probabil, își tratează "calul" la "copită". Figura lui, din clipa când mi-a zis că, spre deosebire de alții, el știe că e Don Qui-jote, exprima o convingere liniștită, aflată deasupra oricărei îndoieli. Prin ricoșeu, pretenția mea de a semăna lui Don Quijote îmi pare, în clipa aceasta, un moft. Pentru a te purta ca Don Quijote, nu ajunge să vrei. Trebuie să poți transforma iluziile în unică realitate.


Miercuri 23 noiembrie

Zăpăceală și confuzie când sosim la Pireu și ne despărțim de "Lumea Renașterii", coborându-ne bagajele pe chei. Mergem la Delfi? S-a aranjat? Dar unde sunt auto-carele promise? Cineva zice că ar fi vorba de un singur autocar. Dar sunt multe autocare în parking și nimeni nu ne îndrumă la cel "bun". O parte dintre români se urcă într-un autobuz care merge pe colina Licabet, la hotel (același unde am dormit la sosire). "De-acolo se pleacă la Delfi?", întreb. "Cred că da", îmi răspunde Gabriel Chifu. Un fel de instinct mă îndeamnă să mă dau jos. Și bine fac. De-abia s-a pus autobuzul în mișcare și aflu că toți cei care au comis imprudența de a se duce mai întâi la hotel vor rămâne la Atena. Căci, pentru a ajunge la Delfi în timp util (diseară trebuie să fim înapoi), e imperios necesar să ocolim centrul orașului, supraaglomerat de trafic. Din păcate, în toată zăpăceala asta, am uitat de Theo. Nu mi-a trimis poemele promise. L-am zărit doar o clipă, coborându-și bicicleta. După aceea, nu l-am mai văzut.
Ne strecurăm prin periferiile Atenei până intrăm autostradă. De o parte și de alta, măslini, chiparoși, câmpii cu pământ roșcat. Coline sterpe, pietroase. Oprim undeva să bem un ceai, deoarece pe vapor n-a mai existat "mic dejun". Vesela fusese împachetată și, oricum, era prea de dimineață. Ne cumpărăm și pentru drum ceva mâncare. Apoi, plecăm mai departe. Cerul s-a înnorat. Nu plouă, dar e o tensiune dramatică în atmosferă. Ziua în care am fost la Delfi, prima oară, arăta la fel! Același cer ursuz, greu, aceiași nori coborâți foarte jos. Nimic din faimoasa lumină greacă. În plus, zeii se țin departe de autostrăzi.
Ne oprim la Levadia, să ne dezmorțim. Ca prin vis, îmi aduc aminte de cele două izvoare de aici. Unul al Mnemosynei, al memoriei, altul al Lethei, al uitării. Ce am uitat? Ce mai țin minte? Nu mai știu dacă am visat drumul spre Delfi sau l-am făcut aievea.
Alte plantații de măslini. În autobuz, flecăreala obișnuită. Dar, iată, colinele încep să devină munți. Pe undeva, pe aici, s-a apropiat Oedip de răscrucea unde și-a ucis tatăl. Neguri vineții învăluie, pe Parnas, lăcașul muzelor. Fostul lăcaș.


Cum am rămas între noi (n-a venit nici un alt participant la croazieră cu grupul nostru), dăm, de cum ajungem la Delfi, un spectacol foarte românesc. Se încinge, în stradă, la câțiva pași de ghereta paznicului, o târguială penibilă. Motivul? Unul banal. În antichitate, exista o "poruncă" deasupra intrării pe "domeniile lui Apolo": "Cel cu mâinile necurate să nu se apropie. Departe de aici". Astăzi, nu mai contează cum arată mâinile. Important e să scoți din buzunar, fie suma necesară unui bilet de intrare, fie o legitimație care-ți dă dreptul să "vezi" gratis. Și tocmai aici e problema. Câțiva dintre noi au avut inspirația să-și ia cu ei, de-acasă, legitimații de ziariști. Aceștia arată bucățile de carton salvatoare și intră. Ceilalți rămânem să parlamentăm dincoace de poartă. Cineva zice că Ulici, în calitate de președinte al Uniunii, ar trebui să "rezolve" pentru tot "grupul". Ulici îi răspunde că n-am venit aici într-o excursie "organizată". Cei care vor să intre plătesc. Și are dreptate. În plus, mi se pare fără noimă să ne supărăm că alții au fost mai "deștepți" și și-au adus legitimații de ziariști. "Bruno" care nu-și dezminte calitățile de "seducător", deoarece îl văd cu o "Evă" grecoaică, își dă aere de "mediator". Îi place, cu siguranță, să-și dea importanță în fața "Evei". Încearcă să țină un mic discurs din care rezultă că "ea" s-ar duce să "aranjeze" la telefon cu "cineva" ca să putem intra fără să plătim. Pierdem timpul și mă simt oribil din pricina posturii jenante în care ne punem. Număr dolarii pe care îi am, decis să nu mai aștept, dar "cerberul" de la poartă, plictisit, probabil, să ne vadă ciorovăindu-ne, ne face semn să intrăm.
Urc de unul singur fosta Cale Sacră, ce suie în serpentină povârnișul pe care, din gloria celui mai mare oracol al antichității, a rămas un fel de cimitir arheologic. Vom sta puțin aici. Autobuzul ne așteaptă să ne ducă înapoi la Atena. N-am timp de reverie și nici chef după sfertul de oră pierdut la intrare. Mă mărginesc să privesc, să încerc să-mi aduc aminte și să compar. Ruinele mi se par acum mai puțin fabuloase. Le-am văzut, altădată, cotropite de bălării, de gâze și de flori care le dădeau ceva de mister greu, putred. Șopârlele dormeau atunci la soare pe sânii de piatră ai unor zeițe decapitate și fugeau, speriate, auzind pași. Fluturi mari, enormi, colorați mirific și putrezi parcă, și ei, sau bolnavi de tainele locului zburau peste ierburi. Păsări țâșneau din iarbă, multe, ca pe vremea când se hrăneau cu resturile de la ofrandele depuse în sanctuare. Acum, totul e corect. Iarba a fost smulsă ori poate a pierit din pricina temperaturilor joase din noiembrie. Păsări nu există. Nici fluturi. Totul e "igienizat", ordonat, ca într-o vitrină de muzeu. Dacă nu-ți imaginezi cum se înșirau în vechime, de-a lungul Căii Sacre, statuile de aur sau caii de aramă, printre lauri amari, și cum veneau, necontenit, procesiunile de pelerini ce urcau spre templul lui Apolo, unde, în spate, într-o grotă, ieșeau aburii ce provocau extazul Pythiei, îmbătând-o ca un alcool greu, provocându-i ceea ce cunoscătorii numesc "a doua vedere", locul ți se pare epurat de enigme. Din fericire, e soare, lumina după-amiezii aurește puțina iarbă rămasă în jurul pietrelor și, astfel, măcar melancoliile reușesc să fie ambigue.
Ne strângem toți, sus, pe platou, în "tribunele" stadionului pe care s-au desfășurat jocurile delfice. Iarba e verde aici, neînroșită de intemperiile toamnei, și strălucește blând. Nu pot rezista ispitei de a încerca o "cursă"! Vreau să văd dacă rezist să alerg până la capătul stadionului și înapoi. Basarabeanul Leo Butnaru, mult mai tânăr, mă provoacă la întrecere. Accept, deși, ținând seama de diferența de vârstă, știu dinainte care va fi rezultatul. Dau jos canadiana, puloverul și cămașa. Ne așezăm la "start" și pornim. Se aud încurajări amuzate. La întoarcere, mă cam sufoc, dar nu vreau să abandonez. Sosesc al doilea, evident, dar sunt bucuros că, la șaizeci și opt de ani, mai pot să alerg câteva sute de metri fără să fac un stop cardiac.
Coborâm, după aceea, spre autobuz. Mă mai uit o dată spre cele șase coloane rămase în picioare din fostul templu al lui Apolo. Șase sunt? Da, șase. Și una singură mai are capitel. Sunt ca niște silabe de piatră, fără nici un înțeles, rămase din hexametrii compuși de preoții zeului pentru a tălmăci vorbele incoerente ale Pythiei. Lumina echivocă, umedă și cenușie, plină de sucurile grele ale buruienilor dospite la soare, pe care am venit s-o caut la Delfi, le dădea ceva ce nu mai au. Un fel de halo patetic. Atunci am priceput, de fapt, ceea ce, înainte, doar intuisem; că grecii au fost atât de subtili încât au putut părea clari tocmai când erau mai secreți.
Sosim seara la Atena. Din pricina aglomerației, facem o oră, după ce intrăm în oraș, până la hotel. Veritabil calvar pentru șofer. Ajungem frânți de oboseală. Aflăm că acum trebuie să dormim câte patru în cameră. Grecii nu mai sunt dispuși să cheltuiască prea mult cu noi. Mai ales că "occidentalii" s-au dus. Am rămas numai noi "esticii", îmi car bagajele în cameră și mănânc ce mi-am cumpărat pe drum, la un popas. Nu mai vreau să ies în oraș. Ceilalți pleacă.


Ultima zi. Joi 24 noiembrie

Vara, lumina secetoasă a Greciei dă Acropolei o atracție aproape hipnotică pe care, cu siguranță, ploile reci ale toamnei o demistifică. Dar avem noroc, nu plouă azi.
Mă pregătesc să intru, sufletește, într-un fel de "protocol" de care nimeni nu scapă pe Acropole. Căci vizitatorii se transformă aici, fără excepție, în pelerini. Apropiindu-se de Propilee, sunt pregătiți să admire ceea ce vor vedea. Mai mult: sunt convinși că e normal să fie entuziasmați când vor zări Parthenonul. Entuziasmul lor e, cumva, dinainte stabilit. Teama de a rămâne indiferent în fața unui templu considerat de toată lumea o capodoperă impune o "ținută obligatorie" a reacțiilor. Și e greu să desparți emoția reală de emoția simulată; simulată fiindcă "așa se cuvine"... cum să treci pe lângă Parthenon fără să te arăți capabil să-l admiri? ar însemna că n-ai gustul, priceperea, rafinamentul, cultura cerute de o asemenea fericită ocazie, și de ce să lași această impresie sau, și mai rău, să crezi tu însuți așa ceva? când e atât de ușor să exclami, pios, "ah, ce minune" ori, în cazul cel mai rău, să taci. Căci indiferența discretă nu e scandaloasă, intră în uzanțe sau chiar în bunele maniere. Singura care revoltă e indiferența sinceră, recunoscută. Celebritatea Parthenonului nu acceptă decât victime fericite sau, măcar, o încântare de circumstanță.
Ne învârtim, vreun ceas, în jurul Parthenonului. Apelez la ce mai țin minte din descrierile lui Pausanias pentru a aproxima diferența dintre "casa sacră" pe care vedeau anticii și ceea ce vedem noi, cu o emoție pur estetică (nimeni nu-și pune problema, aici, că e creștin sau mahomedan în fața unui templu "păgân"), și mai fac o dată experiența care m-a convins, cândva, că, privit din apropiere și privit de la distanță, Parthenonul nu mai e același (de la baza coloanelor pare masiv, lipsit de eleganță, cu cicatrice oribile, ca o citadelă ce a fost îndelung asediată, în timp ce, dacă te depărtezi, redevine senin, olimpian).
Cobor, apoi, obosit, în muzeul din pântecele Acropolei, unde, de la primii pași, poți să constați că fantezia greacă se pricepea să plăsmuiască nu numai zei. Se pricepea, la fel de bine, să plăsmuiască și monștri. Trec pe lângă șerpi uriași, fără coadă sau fără cap, și sfincși mutilați (cumplită trebuie să fi fost furia perșilor când au zdrobit tot ce au găsit pe Acropole, înainte de Salamina). Vreau să ajung la vestitele kore, ce o înconjoară pe zeița Athena, de parcă ar lua parte și azi la un colocviu de taină. N-am reușit niciodată să înțeleg cum se naște surâsul iradiat pe fețele acestor zece femei enigmatice. Nu e un surâs fiziologic. Nici un mușchi al feței, al buzelor, nu-l provoacă. Surâsul vine de undeva dinlăuntru. Mă mai conving o dată, privind pe îndelete korele, că "dimineața" artei grecești are o lumină inexplicabilă, pe care n-o mai regăsim la "amiază", la Fidias, după aceea mă ridic de pe bancheta de piatră, unde m-am așezat să mă odihnesc, și mă îndrept spre încăperea unde au fost adăpostite cariatidele Erehteionului pentru a fi ferite de ploi.
Plecând de pe Acropole, mai am timp să dau, împreună cu Ion Mureșan, o raită pe la muzeul național de arheologie. Din păcate, am ajuns la o stare de intoxicație estetică și merg prin săli fără prea mare folos. Mă opresc mai îndelung la niște vase enorme, brune, admirabil desenate. Pe unul dintre ele, o scenă de o savuroasă ironie. Ulise pe insula nimfei Calypso. E clar că Ulise s-a săturat de nimfă. Vagabondul are dor de ducă. E de șapte ani în insula Ogygia. Prea mult pentru o haimana. Nu-l încântă, se vede, nici promisiunea, cunoscută, că, dacă va rămâne, va fi nemuritor. Ulise nu e omul care să fie reținut prea mult într-un loc.
În drum spre hotel, ne întâlnim cu Victor Ivanovici. Ne invită să bem o bere, așezați la o măsuță, în stradă. După care ne continuăm drumul împreună, pe străzile în pantă, bune pentru antrenarea maratoniștilor.


Seara, ne coborâm bagajele și așteptăm venirea autobuzului care ne va duce la aeroport. Mica noastră "Odisee" s-a terminat. A lui Ulise a durat zece ani. A noastră, zece zile. Și, la capătul ei, nu mai știu dacă această croazieră a fost sau nu un eșec.
Oricum, de aici încolo voi rămâne pe țărm. Acolo e locul meu. Am greșit crezând că, de vreme ce sunt născut în zodia "racului", sunt un animal "de apă".





JURNAL
AMERICAN


Cuvânt justificativ

A descoperi nu e, neapărat, o chestiune de timp. Cu toate acestea, nu pretind că America reală arată cum am văzut-o eu. Cel puțin trei handicapuri, în afara superficialității pe care o presupune, de regulă, trecerea printr-o țară ca străin, m-au împiedicat, probabil, să aprofundez unele impresii și să le corectez pe cele, eventual, greșite. Mai întâi, nu știu englezește. Din motive pe care nu mi le explic, am ajuns la concluzia că nici într-o pușcărie americană sau britanică n-aș reuși să învăț această limbă care tinde să devină un fel de latină modernă. Apoi, lipsa mea desăvârșită de spirit practic pe care, printr-o chimie misterioasă a complexelor, am transformat-o în orgoliu nu era de natură să-mi facă simpatică mentalitatea pragmatică de la baza "reușitelor" americane. Așa cum se poate constata în jurnalul pe care-l public acum (cele din precedentele traversări ale Oceanului le-am pierdut), m-a cam sâcâit greutatea pe care o au "afacerile" în logica americană și m-a urmărit, cu o insistență, probabil, ne-inocentă, gândul că într-o catedrală gotică ai o amețeală metafizică, pe când într-un zgârie-nori ai doar o amețeală fizică. In fine, m-am dus în America doldora de prejudecăți. Unele s-au risipit pe măsură ce m-am lovit de realitățile din "Lumea Nouă". Altele, dimpotrivă, s-au complicat, poate. Și n-aș fi în stare să jur că nu mi-au influențat reacțiile.
Vreau, de aceea, să-mi previn cititorii, rugându-i să fie precauți față de unele opinii din acest jurnal. Există multe riscuri ca ele să oglindească, mai degrabă, modul meu de a gândi decât realitatea americană și să fie excesive sau chiar nedrepte din pricina defectelor și limitelor mele. Sunt un sentimental, or în America sentimente n-au cotă la bursă, sunt un idealist, or în America, dacă nu sunt sponsorizate și nu devin afacere", iluziile nu înseamnă nimic. Pe deasupra, eu nu cred în progres, cu excepția celui interior. Era firesc, prin urmare, ca unele lucruri să nu-mi placă în America, pe altele să nu le înțeleg, iar câteva să mă sperie, împingăndu-mă să aștern pe hârtie fraze hazardate, de genul: America e forma cea mai civilizată a inculturii. Sau: America demonstrează că se poate regresa interior în plin progres științific și tehnologic. Contactul cu câteva mari orașe americane mi-a arătat destul de limpede că unul ca mine are slabe șanse să se simtă în largul lui peste Ocean. Sunt prea de-modat pentru "Lumea Nouă" și prea conservator. Intimi-dat, mereu, de cei care "se descurcă" sau "reușesc" în orice condiții, am ajuns să cochetez cu ideea că eșecurile ne pot defini tot atât de bine ca reușitele, ceea ce unui american i se pare o enormitate. Am încercat, de câte ori m-am surprins prea înclinat spre frondă, să mi-o temperez, zicăndu-mi că n-are rost să mă înverșunez împ triva a ceea ce eu nu pot face, dar caracterul nu e o bucată de plastilină pe care o modelezi cum dorești. Și, pe urmă, la vârsta mea ar fi, oricum, prea târziu.
Iată de ce n-aș vrea să fiu așezat printre acei europeni care, trecând Oceanul, adoptă o morgă ironică și dezabuzată, pregătiți să strâmbe din nas, orice ar vedea, și să nu le placă nimic. Nu țin deloc să intru în corul detractorilor Americii, care fac din "americanofobie" un soi de panaș. Mai ales că această "americanofobie" ia forma unui ridicol complex de superioritate. America, zice europeanul cârcotaș, a ajuns o supraputere care domină, militar și financiar, mapamondul, dar n-are distincție și rafinament. E prea frustă, prea grosolană în expansiunea ei. E viguroasă, tânără, dar n-are oboseala noastră subtilă. Nu se pricepe să se îmbrace cu gust, de aceea nu îndrăznește să judece critic moda franceză. Nu are destulă încredere în simțul ei estetic, de aceea se grăbește să admire tot ce se bucură de prestigiu cultural în Europa și să cumpere orice fals, mai reușit, semnat cu un nume celebru. Acest european căruia America nu-i place "din principiu " e enervat că America înhață toate premiile Nobel și bombăne că americanii sunt " cam fără stil" și "prea siguri de ei". Deși spune, uneori, lucruri interesante despre "McDonaldizarea Europei", el se complace într-un stupid șovinism european, uitând că singura revoluție fără monștri este revoluția americană și că ambele coșmare din secolul nostru, fascismul și comunismul, și-au avut "producătorii" între Rin și Urali. Probabil, America e unicul loc unde europenii pot vorbi cu mândrie de "virtuțile europene", considerând odioasă "mitologia banului", de parcă Europa, de câteva mii de ani, n-a făcut decât să frecventeze "Academia" lui Platon.
Formulat ca ostilitate globală, "antiamericanismul e de un simplism jenant. Căci America înseamnă și Whitman și Poe! Și singura Constituție în care e înscris "dreptul la fericire"! Ea le-a oferit multor imigranți șansa de a reuși și, probabil, nicăieri altundeva nu se poate înțelege mai bine "dreptul la diferență". Dogmatizat, antiamericanismul devine un fel de sucursală a retoricii lui Castro sau a unui " eurocentrism" vanitos și miop, care judecă otova, fără nuanțe. Despre care Americă e vorba? A metropolelor în care te simți ca în burta unei balene (senzație pe care am avut-o la Los Angeles și la New York) sau a micilor orașe care reprezintă, spun unii, adevărata Americă? A Las Vegas-ului, cu dezmățul său de reclame luminoase, care-ți zgârie nervii ca glas-papir-ul, sau a austerului, a britanicului Boston? Ne place să spunem că noi europenii semănăm unor tineri care se trezesc, uneori, în zori, bătrâni și obosiți, în mijlocul unor ruine ilustre, dar ce să zică atunci asiaticii? Ei sunt și mai bătrâni, și mai obosiți. Încât s-ar cuveni să fim mai prudenți, poate, când ne grăbim să simplificăm.
Dar recunosc că nu-mi plac nici cei care se dau în vânt după tot ce e american sau vine din America. În aceeași măsură în care nu vreau să particip la o cruciadă a americanofobilor, nu m-aș putea alătura nici celor care admiră fără rezerve America și consideră că primejdia "americanizării" Europei e o problemă falsă. Spunând asta, nu mă gândesc la faptul că America a luat, se pare, locul Romei antice, că "pax americana" tinde să fie o versiune modernă a vechii "pax romana", că... dar să nu reiau ce spun în jurnal, unde dezvolt comparația, arătând ce cred că apropie și ce cred că desparte "noua Romă" de "vechea Romă". Mă gândesc la ce zicea Baudelaire că este civilizația: nu mașina cu aburi, ci diminuarea păcatului originar.
Să mă explic. Europa își cam bate joc uneori de ruinele sale. Sunt multe și își poate permite. În America, așa ceva ar fi de neconceput. Protejarea lucrurilor "atinse" sau înnobilate de timp frizează acolo mania. În pădurile declarate "parc național" nu e permisă nici luarea unei crengi rupte. Totul trebuie să rămână cum este. O floare smulsă reprezintă un delict. Dar tradițiile propriu-zise se opresc, în genere, la faimosul "saloon" pe care-l vedem prin western-uri. Italienii din America au tradițiile lor. Irlandezii, mexicanii, chinezii, la fel. De o "tradiție americană" e greu de vorbit, deocamdată. Modernitatea Americii nu seamănă de aceea cu cea a Europei. Cusurul principal al Americii, lipsa de tradiție, se transformă într-o calitate când e vorba să apese pe accelerator. Istoria nu-i atârnă ca o piatră de moară în spate, așa că se poate mișca mai dezinvolt decât noi, fără să se încurce în pro-bleme de identitate interminabile. Săracă în tradiții, America își concentrează întreaga energie în "visul american". Și tocmai asta îi dă o eficiență periculoasă. Americanul nu ține să fie "intelectual". Visul lui e să câștige bine, să-și asigure o situație prosperă. N-are nici o importanță câte cărți ai citit (în două sute și nu mai știu câte episoade din serialul "Dallas" nu se vede nici o carte). Esențial e câți dolari ai. Noi, în Europa, filosofăm pe marginea oricărui fleac. Avem o mare voluptate de a tăia firul în patru. America eprea ocupată ca să-și piardă vremea cu asemenea "vicii". Ea s-a instalat, cumva, la sfârșitul culturii și își vede de proiectele ei, dispunând de o forță cu atât mai alarmantă cu cât e folosită în numele unei civilizații care nu se uită în urmă.
De aici provine, probabil, o anumită insatisfacție pe care ți-o lasă modernitatea în America, înflorită, parcă, pe nisip. După un timp, orice lucru nou se demodează. Trebuie aruncat și înlocuit cu altul, mai nou. America pare condamnată să nu se atașeze de nimic, să alerge continuu și s-o facă din ce în ce mai repede, deoarece re-paosul o neliniștește, îi răscolește complexele.
Acum, magia oglinzii e aproape total înlocuită cu magia calculatorului. Substituire care începe să se vadă și pe la noi și pe care, cu riscul de a fi socotit retrograd] (într-un fel, sunt!), o cred plină de capcane. Oglinda l-a ajutat pe om să se întrebe cine e, ce rost are pe lume, ce vrea, ce așteaptă de la alții. Ecranul calculatorului îl stimulează, din contră, să fugă de sine: în joc sau în depozite interminabile de informații. Pe acest drum, civili-zația e capabilă să producă un rău cu urmări greu evaluat. Ea poate face atât de tiranică grija de ,,a avea" încât să înăbușe grija de "a fi". Îl poate transforma pe om în maniac al tehnologiei, punându-i la dispoziție mijloace din ce în ce mai sofisticate pentru a alerga mai repede — și mai comod — spre nicăieri. Am văzut coperți splendide de cărți, între care nu se afla nimic, puse ca atare într-o bibliotecă elegantă, cu geamuri care alunecau pe șine din aluminiu. Și am întâlnit, în mai multe familii, copii care, la trei, patru ani, se deprind să se joace cu ajutorul calculatorului, fără să mai cunoască bucuria de a bate mingea sau de a hoinări. Asta îi educă să fie singuri. Mai târziu, nu se vor mira de o realitate care îl frapează acum pe un european ce a trecut Oceanul: nicăieri nu poți vedea atâția oameni care mănâncă singuri în public sau care aleargă (fac "jogging") cu ochii absenți, fără nici o țintă, pentru a se goli de o energie nefolositoare, ascultând muzică, aproape toți, cu ajutorul unor difuzoare minuscule, înfipte ca niște dopuri în urechi.
Incontestabil, America avansează cu o viteză pe care Europa n-are cum s-o egaleze. Dovadă că laboratoarele americane pregătesc premii Nobel în serie. Ea e, în același timp, plină de contradicții. A creat o industrie alimentară parcă anume pentru încurajarea obezității și o altă industrie pentru combaterea obezității, în care moda "fără", adică "fără colesterol", "fără grăsimi", "fără multe calorii", a ajuns o adevărată obsesie. Aparent, totul e bine reglat. Sinuciderile, aberațiile sexuale, nefericirea, plictiseala dispun de ultimele cuceriri ale electronicii. Dacă ești singur, poți conversa, folosindu-te de calculator, cu toată lumea. La televiziune, se zâmbești chiar și atunci când e prezentat buletinul meteorologic, de parcă "starea vremii" ar fi o marfă căreia i se face reclamă și trebuie vândută. De altfel, nu e de mirare că happy-end-ul a cunoscut o carieră atât de înfloritoare la Hollywood. Americanul simte nevoia să fie asigurat că viața e frumoasă și că binele triumfa, până la urmă, asupra răului. După gustul american, Hamlet, Anna Karenina sau Romeo și Julieta ar fi trebuit să aibă alt final. Dar strigătul lui Brennus, "vai de cei învinși", intră perfect în aceeași mentalitate. Învingătorii au, în America, totdeauna dreptate, oricine ar fi și indiferent cum și-au obținut victoriile. Iar "învinșii", faliții, nu mai interesează pe nimeni.
Poate că forța Americii stă într-o sinteză ciudată, Americanul, am notat undeva, e un barbar supercivilizat. Are vitalitatea barbarului neobosit de istorie și priceperea de a nu se pierde în subtilități. El rezolvă simplu încurcăturile filosofiei în care se complace Europa. Ceea ce e util e bun! Ceea ce eprofitabil e și mai bun!
ÃŽntr-o asemenea lume, dacă nu te-ai născut în ea È™i n-ai înzestrarea naturală necesară, e bine să soseÈ™ti tânăr, ca să fii mai puÈ›in rigid. ÃŽn situaÈ›ia mea, de pasager ocazional, mi-am dat silinÈ›a, doar ― È™i cât am putut, evident — să nu mă las copleÈ™it de incompatibilități.
Mai greu mi-a fost cu prejudecățile. Dar aici intru în domeniu.


În prejudecățile mele legate de America, găsesc, ca într-o magazie veche, tot felul de amintiri. Cea dintâi datează din copilărie și îmi evocă un bărbat în vârstă căruia satul îi zicea "Americanul". Cred că nu i-am știut niciodată numele adevărat deoarece era numit exclusiv cu această poreclă. Din poveștile spuse pe seama lui, am dedus că, înainte de primul război mondial, mirajul Americii fusese destul de mare prin satele făgărășene. Se vorbea că "acolo" se puteau strânge bani mulți, repede. Atrași de această perspectivă, unii au pornit-o spre "Lumea Nouă", hotărâți să adune o sumă cu care să revină în sat, să cumpere pământ și să-și ridice case noi. Se duceau, mai ales, la Cleveland și la Detroit unde se angajau muncitori necalificați, în fabrici. Puțini s-au întors, însă. "Americanul" era unul dintre ei. Cu dolarii câștigați, își construise cea mai frumoasă casă de pe ulița noastră. Nu știa englezește, cel puțin așa bârfea lumea, dar, din două în două vorbe, zicea "OK", ceea ce nouă, copiilor, ni se părea foarte exotic. Era primul cuvânt străin pe care l-am auzit. Habar n-aveam ce însemna, dar, răutăcioși cum sunt copiii cu "persoanele mari" mai rezervate, ne maimuțăream totdeauna, când îl vedeam trecând pe uliță, zicăndu-ne, unii altora, "OK?", "OK", cu tonul "Americanului".
În mintea mea s-a instalat atunci ideea că America era o țară unde banii se câștigau mai ușor decât în Lisa. Apoi, am dat în biblioteca școlii peste cărți despre goana după aur, despre Eldorado, care mi-au înfierbântat imaginația. Peste acea Americă, a bărbaților care cerneau aurul, s-au suprapus, cu mare intensitate, luptele dintre Nord și Sud, povestite de Jules Verne și de alții. Obișnuindu-mă cu figurile generalilor Lee și Grant, îmi închipuiam că americanii trăiau la fel ca pe timpul războiului de secesiune, doar că nordiștii îi obligaseră pe sudiști să poarte și ei vestoane bleumarin.
De la puștile din războiul de secesiune, am trecut direct la avioanele de bombardament americane care, pe la sfârșitul războiului, în vara anului 1944, apăreau în stoluri argintii pe cerul satului meu îndreptându-se, peste munți, spre rafinăriile de la Ploiești. Veneau totdeauna pe vreme frumoasă. Cerul era senin, iar "Liberadoarele" făceau un zgomot amenințător. America își arăta acum fața de mare putere, care impunea respect și teamă prin forța ei, demonstrată de siguranța cu care avioanele avansau spre "obiectiv", fără să le pese de tunurile anti-aeriene ce împroșcau cerul cu exploziile obuzelor.
Peste un an, aveam să începem să-i așteptăm pe americani, să ne scape de ocupația sovietică. Toată lumea era convinsă că "vor veni". America reprezenta acum simbolul libertății. N-au venit, însă, decât pachetele de mălai stricat din care m-am înfruptat și eu pe vremea foametei și filmele cu Fred Astaire, una din pasiunile tinereții mele (aș fi dat orice să pot bate step ca el). În anii '46, '47, au rulat pe ecranele cinematografelor din București numeroase pelicule siropoase, produse la Hollywood. Peste ele, a coborât apoi, ca o ghilotină, cenușiul "realismului socialist". Drept care America și-a păstrat, într-un cotlon al memoriei mele, imaginea fabricată la Hollywood, parfumată, optimistă; o imagine în care și suferințele sfârșesc cu un surâs.
După căderea brutală a cortinei de fier, am înțeles că americanii nu vor mai veni. Pamfletele vremii vorbeau, batjocoritor, de "unchiul Sam", de "civilizația dolarului", de "rechinii din Wall-Street", de "imperialismul american", de soldați care se îmbătau cu Coca-Cola în Coreea, dar toate acestea nu făceau decât să arunce asupra Americii o lumină fabuloasă, de țară putred de bogată, urâtă-pentru bogăția ei și pentru statuia Libertății care se înălța, sfidătoare, cu fața spre bătrâna Europa. Am ajuns, cred, să idealizez America, să-mi închipui că, în America, nu existau nici singurătate, nici mizerie. "Lumea Nouă" devenise, în mintea mea, un soi de Eldorado subversiv, extins la proporțiile unui continent. Tot ce venea de "acolo" avea ceva care impunea. Și oricine ajungea "acolo" îmi părea salvat.
A mai existat o prejudecată, de origine literară. M-a cam tulburat, la vremea respectivă, rușinea judecării lui Ezra Pound într-o cușcă. Oricât de condamnabilă fusese rătăcirea lui Pound care, în plin război, vorbise împotriva țării sale, de la microfoanele lui Mussolini, mi se păruse cumplit să judeci un om, un poet de o asemenea talie, într-o cușcă, la fel ca o fiară. Pe urmă, mi-am zis că și Franța îl împușcase pe Brasillach. În atmosfera încărcată de impulsuri justițiare de la sfârșitul războiului, excesele erau explicabile. N-am dat prea multă atenție nici altor amănunte: că Faulkner a ajuns celebru după ce a devenit celebru la Paris sau că Melville a murit ignorat. Și, mai ales, n-am bănuit că în America specia intelectualilor care n-au altceva mai bun de făcut decât să se întrebe de ce-au venit pe lume nu prea interesează pe nimeni dacă n-au avut norocul să ajungă vedete. Am fost convins că marea literatură americană exprimă nu doar America, nu doar "homo americanus", ci și esența civilizației americane, starea ei de spirit. Pe atunci nu bănuiam că decadența Americii însoțește progresul Americii. Și, cumva ține de el.


19 august

Sala de așteptare de dincolo de "frontiera" de la aeroportul Otopeni. Câteva scaune mai încolo, Ana Blandiana și Petre Mihai Băcanu cu care merg la Los Angeles, la "Romfest", stau de vorbă. E mai mult de o jumătate de oră de când am trecut de vamă și de ghișeele unde am prezentat pașapoartele, dar nici vorbă să fim chemați la avion. Am aflat că încă n-a sosit cisterna de benzină pentru a se face alimentarea "Airbus"-ului care ne va duce la New York! Așa ceva numai la noi se putea întâmpla. Încerc să nu mă enervez, să-mi păstrez calmul.
De dimineață, ploua mocănește. Acum, ploaia s-a oprit. Nu sunt, totuși, semne că s-ar limpezi atmosfera, ceea ce activează teama, oarecum cronică, pe care mi-o inspiră călătoriile cu avionul. În plus, am dormit prost și puțin azi noapte. Facerea bagajelor reprezintă, totdeauna, pentru mine, un calvar. Nu știu ce să-mi iau, la ce să renunț și, cu regularitate, mi se întâmplă să car după mine lucruri de care n-am nevoie. Abia pe la ora două am fost gata. Atunci, am înghițit un somnifer ca să pot adormi. La șapte trebuia să pornesc spre aeroport, pentru că așa e la noi, ți se cere să te prezinți cu două ceasuri înainte de ora zborului, ca să ai vreme să te plictisești.
Ca să treacă timpul, deschid o carte (Căderea în timp) unde Cioran ne asigură că înțelepciunea ne compromite toate defectele.


Comandantul avionului a cerut scuze pasagerilor pentru întârziere, ne-am legat centurile de siguranță și iată-ne în drum spre America. Nu vom ateriza nicăieri până la New York.
"Airbus"-ul mi se pare mai spațios decât alte avioane cu care am zburat. Sau, poate, e o simplă impresie. Deasupra rândului de scaune din mijloc atârnă câteva aparate video pe ecranele cărora poți urmări cum avansează pe o hartă săgeata care indică unde am ajuns, precum și toate datele zborului: viteza, înălțimea, temperatura de-afară. Blandiana și Băcanu au locurile mai în față. N-am cu cine discuta. Și cum nu vreau să înghit alt somnifer, după cel de azi noapte (voi face asta, dacă nu voi reuși să ațipesc, după ce vom depăși Europa), mă uit, ba afară, ba pe ecranele unde văd că zburăm cu peste nouă sute de kilometri pe oră spre "Lumea Nouă".
Îmi vine în minte ce povestește undeva Ortega y Gasset (e o anecdotă, oare?). La sărbătorirea aniversării lui Victor Hugo ar fi fost organizată o recepție la Elysee, la care au luat parte, prezentându-și omagiile, reprezentanți ai tuturor națiunilor. Sprijinit, cu cotul, de un șemineu, în marea sală de ceremonii, maestrul francez asculta cum ușierul anunța solemn: "Monsieur le Représentant de l'Angleterre". La care, Victor Hugo ar fi spus cu voce tremolată: "L'Angleterre! Ah, Shakespeare!" Au urmat: "Monsieur le Représentant de l'Espagne". Și: "L'Espagne! Ah, Cervantes!" "Monsieur le Représentant de l'Allemagne". Și: "L'Allemagne! Ah, Goethe!" La un moment dat, ușierul a zis: "Monsieur le Représentant de la Mésopotamie". Câteva clipe, Hugo a părut descumpănit. Apoi, a exclamat: "La Mésopotamie! Ah, l'Humanité!" Mă întreb ce-ar fi răspuns poetul sărbătorit dacă, să presupunem, ușierul ar fi anunțat că-și prezintă omagiile reprezentantul unui Consiliu al Europei...


Oare unde începe Europa? Și unde se sfârșește? Eu n-aș ști să spun cu certitudine dacă Spania e europeană sau nu. Unamuno și Ortega y Gasset s-au bătut să dărâme fortificațiile singurătății spaniole, dar nu sunt sigur că au reușit. Am impresia că Spania trăiește, pasional, în afara Europei sau la marginea Europei, fiind singura țară unde nu poți să separi, rațional, iubirea, viața și moartea. E greu de spus, de asemenea, dacă visul lui Petru cel Mare a europenizat Rusia sau a transformat Europa în "ceva" care trebuie cucerit de Rusia.
O eminență europeană zicea, zilele trecute, că "Europa trebuie să se întoarcă în istoria și geografia sa". Care "istorie"? Practic, Europa se constituie din aluviunile unor istorii diferite. A Greciei antice, a Romei antice și a creștinismului. Și care "geografie"? Pe cât de unitar pare un continent cum e America de Nord, pe atât de pestriț e cel european. Ce au comun stafiile din Scoția, statuile reci, milităroase, țepene, din Stockholm, plicticoasa neutralitate elvețiană și ruinele grecești? Ce leagă nevrozele nordice și exuberanța italiană? Și ce-a mai rămas "european", după ce unii (în Est) ne-am "asiatizat", până la un punct, iar alții (în Vest) s-au "americanizat"? Unde mai poate fi găsită Europa între aceste "dezeuropenizări"?
Se pare că în casa din Olanda unde a trăit în 1624 Descartes este acum un ospiciu. Dacă este așa, înseamnă că acea clădire e cea mai europeană dintre clădirile Europei! Ea strânge laolaltă gloria rațiunii și gloria nebuniei. Sau demonstrează că între rațiune și nebunie nu e decât o problemă de timp.
Suntem deasupra Kölnului.


Dacă nu sunt în stare să spun "ce este Europa", cum să cred că aÈ™ putea înÈ›elege America? N-aÈ™ vrea, totuÈ™i, să încep cu asta... Am învățat, sper, să mă feresc È™i de cei care se prăpădesc după tot ce este american È™i de cei care reproÈ™ează Americii că e "prea modernă". Sunt două feluri de snobism în faÈ›a cărora simt că e bine să fac un pas înapoi, dacă vreau să-mi organizez ideile într-o perspectivă ― bună sau rea ― proprie. Mă tem că nu pot să judec corect pragmatismul american, nu È™tiu nici cât de exactă e impresia mea că în America sunt computerizate biblioteci fabuloase cu tot mai puÈ›ini cititori, înÈ›eleg, însă, acum ― cel puÈ›in, aÈ™a presupun ― de ce le displace atât de mult americanilor îndoiala.
Problema "americanizării" poate fi pusă și altminteri. Nu cumva "moda americană", "visul american" țin de un rău al lumii moderne? Nu cumva răul nu e de ordin geografic, ci, făcând parte din evoluția omenirii, și-a găsit în America terenul cel mai prielnic? În acest caz, nu cumva ne importăm viitorul, asimilând mentalități spre care, oricum, ne-am îndrepta?


Am dormit vreo două ore. Acum suntem deasupra Oceanului Atlantic. Înălțime constantă. Viteză constantă. Zborul decurge monoton.
O stewardesă se apropie de mine: "Domnul comandant vă invită în cabina piloților". Pentru prima oară pătrund într-o asemenea cabină, cu aparate extrem de complicate, la care mă uit intimidat. Pentru mine, zborul ține, încă, de miracol. Nu pricep cum reușește o asemenea namilă de metal să plutească desupra norilor. Probabil, e greu să faci, într-o singură generație, saltul de la păzirea vacilor și de la uimirea cu care m-am uitat la primul automobil apărut în Lisa la călătoria cu un Airbus, când ai analfabetismul meu tehnic. Pilotul mă invită să mă așez lângă el, pe scaunul copilotului, în stânga telegrafistului care comunică, din timp în timp, coordonatele de zbor în limba engleză. Hăul din fața botului avionului, albastru și luminat de soare, mă amețește, dar liniștea cu care pilotul și telegrafistul îmi explică, de parcă ne-am afla undeva, jos, într-un atelier, că totul este perfect computerizat, că acum funcționează "pilotul automat", îmi risipește teama. Descopăr, uluit, apoi, în fața comandantului, pe bordul cabinei, cartea mea Don Quijote în Est. Niciodată nu m-am simțit mai răsplătit pentru singurătățile din fața mașinii de scris. Am și mărturisit asta în dedicația pe care am dat-o pe acel volum, la nouă mii de metri altitudine, undeva deasupra pustietății Oceanului.


La New York, e amiază. Acasă, e acum seară. Sunt obosit, dar mă străduiesc să fac față în discuțiile cu amicii (gazetari și artiști plecați din România) care ne-au așteptat la aeroport. Peste o jumătate de oră ne despărțim, cu mulțumirile de rigoare, și mă îndrept spre coridorul-burduf ce duce la avionul companiei TWA. Bineînțeles, sunt atent să nu intru cumva cu stângul.
Nu sunt toate locurile ocupate. Probabil, companiile americane au dificultăți, de vreme ce un avion zboară de pe coasta de Est pe coasta de Vest cu jumătate din numărul pasagerilor pe care i-ar putea transporta. Dar nu mă aflu în America pentru a o ajuta să iasă din recesiune, încât îmi leg centura de siguranță și mă întorc la diatribele lui Cioran împotriva înțelepciunii.


Mă întrerup din lectură fiindcă avem un zbor dificil. Au început "scuturăturile". Goluri de aer, vântul, norii prin care trece avionul sau alte perturbații meteorologice provoacă zgâlțâituri violente și prăbușiri care îmi dau emoții. De câte ori văd aprinzându-se avertismentul luminos "Legați-vă centurile de siguranță", mă crispez. Ca ultimul superstițios, mă agăț de orice gând care poate să-mi insufle curaj. S-a înnoptat, afară e întuneric beznă și urmăresc cum lumina de la capătul aripei clipește ca un girofar. Noroc că nu sunt fulgere. Comandantul Airbus-ului cu care am venit la New York mi-a explicat că, în nucleul unei furtuni, un aparat poate fi rupt în două. Lângă mine, Băcanu pare liniștit. De fapt, nici eu nu-mi dezvălui panica prin semne exterioare.
Apropiindu-ne de Los Angeles, zborul se "normalizează", din fericire. Au dispărut și norii. Celebra seninătate a cerului californian nu se dezminte. Acum pot să văd ce se află sub noi. Mai întâi, apare o baltă luminoasă. Apoi, "balta" se transformă în "mare". O mare feerică, alcătuită din milioane de lumini care scânteiază. Mai bine de o jumătate de oră avionul planează peste ea. Ai senzația că sosești pe altă planetă. Sau într-un alt secol. Nu cred că e posibil un spectacol mai uluitor. Și chiar dacă l-ai mai văzut o dată, perplexitatea rămâne aceeași.
La aeroport ne așteaptă, într-un grup numeros, organizatorii "Romfest"-ului. Întrebări convenționale: "Cum ați călătorit? Sunteți obosiți?" Răspunsuri la fel de convenționale: "Bine. Mulțumim". După efuziuni, încep, însă, momente penibile. Ne exprimăm dorința de a locui toți trei la doctorul Miron Costin (Blandiana îl cunoaște bine, eu doar am auzit de el) care ne-a anunțat, telefonic, că ne pune casa la dispoziție, fără să bănuim că vom stârni, astfel, indispoziții, neplăcute mai ales pentru cel în cauză, venit la aeroport să ne ia. Organizatorii nu vor. Doresc, morțiș, să ne ducă în altă parte. Mă conving, o dată mai mult, că zâzaniile, invidiile, discordiile sunt, în exil, la fel ca în țară. Poate și mai accentuate, deoarece aici se manifestă în comunități mai reduse. Blandiana e jenată. Ezită. Mă întreabă în șoaptă: "Ce facem?" Băcanu nu zice nimic. Până la urmă, îmi iau inima în dinți și le spun organizatorilor pe un ton politicos, dar răspicat: "Domnilor, dumneavoastră ne-ați invitat la o întâlnire care va începe joia viitoare. Azi e vineri. Dați-ne voie să decidem singuri unde vom sta în timpul liber. După aceea ne vom supune programului". Probabil, mi-am trădat iritarea, deși m-am străduit să rămân calm. Organizatorii "Romfest"-ului apelează, șovăind, la ultimul argument: "Doctorul Costin locuiește departe de hotelul unde se vor desfășura lucrările". Mă adresez arhitectului Dan Păun, care reprezintă, oficial, "comitetul" și pe care îl "simt" mai puțin "pornit", mai rezonabil: "Până în ajunul «Romfest»-ului, vom sta la doctorul Costin. Atunci, ne mutăm la hotel. De acord?" "De acord", zice el și, astfel, ieșim din impas. Doctorul Costin a asistat la toată această dispută fără să scoată o vorbă.
Când ajungem pe Beulahdrive 4351, e trecut de miezul nopții. "Dacă doriți, puteți să telefonați la București, să anunțați că ați ajuns cu bine", ne invită doctorul. După "telefoane", îmi duc valiza în camera "mea". Băcanu doarme în living, pe o canapea. Blandiana, într-o altă cameră. Îmi desfac bagajul, îmi aranjez lucrurile în dulap și, în sfârșit, mă întind în pat. Sunt exact douăzeci și patru de ore de când ne-am îmbarcat, în avion, pe aeroportul din București.



.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!