agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-10-27 | [This text should be read in romana] |
Îmi place să mă plimb seara în parc. Aș fi vrut să zic că aerul este “curat” dar puțin probabil să fie așa. Orașul ăsta nu închide ochii nici în somn. Mi-ar plăcea să doarmă, măcar o noapte, poate așa aș auzi liniștea din parc care acum se ascunde în conurile de întuneric. Poetic, romantic, copilăros...gândul îmi este rupt la jumătate….
“Cine sunteți…” am încercat să întreb dar eu aș paria că a fost inutil. Două matahale m-au luat de mâini, mi-au pus o batista “parfumată” la nas și am uitat de mine. Am mai simțit mirosul acela în urmă cu mulți ani când cotrobăiam prin debara după comori închipuite. Am găsit o sticlă verde cu o etichetă simpatică. Am deschis-o și am mirosit. Am simțit că mă scurg din realitate și m-am trezit câteva clipe mai târziu. Dar acum nu îmi aduc aminte cum se numește. Aaaa…mi-am adus aminte și inima începe să îmi bata nebunește….unde sunt și de ce m-au luat pe sus cei doi. Prea multe gânduri se grăbesc să prindă formă. Și mi se pare firesc…mi s-a atins un punct sensibil…nu am control a ceea ce se întâmplă cu mine. Sunt legată la ochi și gura îmi este acoperită, mâinile și picioarele îmi sunt legate. Mă simt ca atunci când…de fapt niciodată nu a fost așa de rău. Simt că am ajuns la capătul limitelor mele.. se termină aerul și respir prea repede….Încep să plâng și cred că după un timp reușesc să trec peste criza de claustrofobie. Încerc să mă remontez așa cum fac mereu în momente de criză…îmi imaginez că mă îndrept fulgerător spre pământ și urmează să mă strivesc și tocmai când cred că s-a sfârșit…încep să mă ridic încet…mă întorc de unde am venit. Se simte miros de lumânări care ard, stau pe un pat pufos, abia acum îmi dau seama că se aude o muzică atât de discretă…ca pașii unei pisici. Oare am să mor? Am să fiu un alt caz de dispariție neelucidat. Parcă vad un detectiv sictirisit care molfăie încet capacul pixului…”da.. era o persoană singuratică, nu atrăgea atenția… hm…oare cine să o fi răpit pe fata asta amărâtă?” În cele din urmă renunță și declara cazul nerezolvat. Bine că îmi arde să îmi imaginez filme polițiste de proastă calitate. Mai să mă apuce iar o criză de revoltă, de frustrare și neputință. Acasă am doi pești și un motan. Ei cui rămân dacă eu nu mai sunt? Încep și mă zbat inutil ca un pește pe uscat. „Hai…nu te răni singură…nu îți voi face nici un rău….ascultă sunetele tale preferate, privește în jur cu ochii minții…” îmi spune o voce masculină…caldă, monotonă. „mmm..Ave Maria este preferata mea dar cum ai vrea să mă liniștesc și să vad în jur…creatură afurisită??? Cum? Nici măcar nu îmi dai voie să țip, să mă manifest, să îți spun că ai arata ca o zebră cu dungi de sânge dacă nu aș fi legată” Probabil că zâmbește și îi aud clar respirația lângă urechea mea:”poate dacă nu ridici tonul…te voi lăsa să vorbești” Un fior mă străbate și uit să mă întreb de unde știa că ani în șir m-am lovit de diferența dintre a țipa și a ridica tonul. Începe să îmi mângâie părul, fața, mâinile și continuă să îmi strecoare șoapte în ureche. Am început să uit de teamă și revoltă și frustrare deși le simt cum revin din când în când cu o încăpățânare mai mare decât a unei turme de catâri. Dar și încăpățânarea lui este mare, a necunoscutului față de care încep să simt o atracție bizară. Înțeleg că mă poate atrage un criminal inteligent, rafinat, încă puțin uman…dar un necunoscut care mă ține imobilizată? Cine se crede? Simt cum îmi trage legătura ce îmi astupă gura și cuvintele mele încep să se inunde camera ..”cine te crezi? Nu ai nici un drept să mă ții aici!!! Ce vrei? Unde sunt? De ce? De ce eu?” „Aș zice că DREPTUL este un cuvânt inventat de oameni pentru a delimita ceva. Tu cum stabilești cine are dreptul să te mângâie sau să îți dea atenție? După ce criterii logice sau emoționale sau sunt aleatorii?” Pentru câteva clipe am uitat să îi răspund pentru că îmi pregăteam o replică să îl doară. Dar am simțit miros de ciocolata neagră…apoi i-am simțit gustul cum mi se topea în gură…la fel și revolta mea. Poate din cauza alcoolului din ciocolată. Și mai era și parfumul lui…genul de parfum care…și i-am simțit buzele atât de aproape…m-ar face să sărut pasional. În fine mi-a eliberat picioarele din strânsoare și ar fi fost plăcut dacă mi-ar fi eliberat și mâinile ca să îi pot citi fața. „Ne cunoaștem? Cine ești? De ce sunt aici? Ce dorești?”. Lista mea de întrebări putea continua și aș fi fost din ce în ce mai recalcitrantă dar din când în când mă săruta pe gură dar nu mai mult de atât. „Crezi că ai putea pentru o vreme să îți imaginezi că sunt un necunoscut atrăgător și să nu mai fii agresivă? Mi-ar plăcea să vorbim puțin…” Am țipat cât m-a ținut gura de parcă aș fi fost pe munte într-o zona pustie. „Înțeleg că atunci când îți dorești ceva foarte mult și dacă nu îl obții atunci când te arde dorința și va veni mai târziu la tine ai tendința să respingi cu înverșunare. Învață din greșeli și uită de tendințe. Fă un efort și gândește liber” Asta chiar mi-a închis gura sau mai degrabă mirarea peste măsură. Aveam eu o teorie greu de testat: dacă gândești liber.. vezi lumea cu alți ochii, fiecare lucru pare din cristal, îl poți privi în interior și astfel să îl înțelegi din exterior. Și într-adevăr…îmi doream de mult să întâlnesc un bărbat atrăgător, inteligent, rafinat, tandru și brutal din când în când, complex…iar acum că am iluzia că l-am întâlnit îmi vine să îl fac fâșiuțe. Dintr-o întâlnire de genul asta nu îți poți da seama de limbajul corpului, de ce simte, ce gândește, de ceea ce este. Cred că am făcut din nou pasul acela în necunoscut și am zis iar că mă las purtată de val. Ultima oară când am făcut-o a avut urmări de proporții apocaliptice dar acum ce rău mai pot face? Mă gâdil teribil și în mod normal nu aș fi lăsat pe nimeni să mă mângâie cu un fulg. Dar în situația de față nu am avut nici un cuvânt de spus. Poate uneori este relaxant să nu ai nici un control, să nu știi ce urmează. Și astfel intimitatea se recreează în fiecare secundă, evoluează, ajunge în punctul unde toate simțurile se îmbată și nu mai știu ce fac. Îi simt mâinile lui peste mâinile mele…sunt mai mari ale lui…presupun că ating tăblia patului care este din metal. Atingerea fina a metalului contrastează puternic cu senzațiile fine pe care mi le dau mângâierile manilor sale, ale parfumului sau, respirația monotonă în ureche, vocea …..și cum se amestecă totul. Imaginează-ți un pictor ce își creează culoarea perfectă, aruncă ingredientele într-un bol și le amesteca până se întrepătrund și renunță la existența lor independentă. „Acum te las pe tine să continui așa cum îți dorești….” și îmi dezleagă și mâinile. Dar acum nu mai vreau să îl zgârii, mai degrabă să îl simt, să îl descriu prin atingere. Drepturile de mângâiere și atenție devin implicite…dar pe ce criterii? Cred că s-a sfârșit ca oricare întâlnire cu EL…fără prea multe cuvinte…fără să îi știu numele…și când mă trezesc realizez că am visat și scriu din nou visul ca să nu îl uit. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy