- Mi-ai înșelat toate așteptările. Te porți urât cu mine și nu vrei să-nțelegi ce sacrificiu uriaș am făcut ca să putem fi împreună.
Cosmina se așezase pe marginea patului și-i trecea prin păr degetele mâinii drepte. Vorbea fără să-l privească, gândindu-se la orice în afara lui, nebănuind că e treaz. Mitruț se deșteptase în mângâierile ei. La început nu-și dădu seama unde se află. Încet-încet, desluși conturul mobilei din odaie, apoi recunoscu umbra care-i stătea alături. Vru să-i îndepărteze mâna, dar renunță ușor la acest gând, prefăcându-se în continuare că doarme. Spera că femeia de lângă el va înceta cu alintările, și ce era mai frumos abia atunci avea să înceapă. Sigur că, văzându-l zăcând nemișcat, îl va crede prăbușit de băutură și insultele la adresa lui nu vor întârzia să apară. Rămase încă multă vreme în așteptarea îndeplinirii bănuielilor sale, dar Cosmina, parcă înțelegându-i gândul ascuns, continua să tacă. La intervale tot mai rare își punea palma pe fruntea lui și ofta fără un motiv anume. Cu siguranță că în acele clipe îi munceau mintea două întrebări: “Mai sunt, ori nu stăpâna acestei case? A anulat oare actul, sau doar a vrut să bage spaima în mine?...” Gândul rămânea fără răspuns, iar ea l-ar fi zgândărit, într-un fel sau altul, să vorbească dac-ar fi bănuit că e treaz. Să-l deștepte, se temea. Privind-o printre pleoapele ușor întredeschise, Mitruț se muncea la rândul lui, să afle la ce se gândește. Afară, vremea era tulbure. Pe cer, norii se îmbulzeau în jurul lunii. Privind pe fereastră, Cosmina văzu cum în grădină vântul spulbera frunzele înghețate, răscolindu-le pe sub garduri. Într-un târziu, se ridică de lângă Mitruț și începu să se plimbe prin cameră. Zgomotul uscat al podelelor o făcea să tresară, ca și cum ar fi strigat-o cineva ascuns pe undeva prin odaie. Că era nervoasă, se cunoștea după mers. Umbla de colo-colo fără nici un rost, de parcă ar fi căutat ceva de negăsit. Se gândi să-l lase în pace să doarmă, iar întâmplărilor ce aveau să urmeze de acum înainte, să nu le mai dea nici un fel de importanță. Se socotea nedreptățită de soartă. Toată viața de până atunci i se părea un jug la care se înhămase de bună voie, fără să izbutească mare lucru. Se apropie din nou de pat și, cuprinsă parcă de remușcări față de omul care dormea îmbrăcat, îl privi o vreme clătinându-și capul, ca în fața unei nenorociri neașteptate. Urmărindu-i jocul, Mitruț se plictisi să mai aștepte presupusa reacție de înverșunare împotriva lui. Se răsuci pe o parte, își întinse o mână schimonosindu-și fața, apoi deschise ochii, privind-o fix.
- Ai să-mi spui ceva?
Femeia tresări. Poate că nu-i urmărise mișcările acelei presupuse treziri, sau poate că se gândea la cu totul altceva.
- Nu. Am venit să văd ce-i cu tine. Nu vii să mănânci?
Mitruț se ridică într-un cot și cu mâna liberă se scotoci prin buzunare după pachetul de țigări.
- Ai așezat masa?
- Până fumezi tu, e așezată! minți ea.
- Păi, o să poți?... Știi că femeii i-am dat drumul!...
Vru să mai spună ceva, dar se înecă și începu să tușească. Lângă el Cosmina zâmbea amuzată.
- Foarte bine ai făcut. La treaba asta mă gândeam și eu. Aproape că o plăteam degeaba. Nu făcea mai nimic. Pentru noi doi,… Făcu o pauză, trase aer în piept și continuă: Dacă am fi avut un copil, ar fi fost altceva, dar așa…!
- Ai dreptate, o aprobă Mitruț aproape fără să-și dea seama. Dac-am fi avut un copil!... zise el și oftă ridicându-se în capul oaselor.
Actul pe care îl încheiase în ziua aceea la tribunal, o lăsa moștenitoare pe Cosmina, doar în cazul în care el nu va avea urmași. „După moartea mea, las întreaga avere, mobilă și imobilă, copiilor mei. Iar dacă nu voi avea copii, averea va rămâne în stăpânirea soției mele, Daminescu Cosmina.” Își scoase portofelul din buzunar și-i arătă hârtia. Un sentiment de bucurie îi lucea în ochi. O socotea învinsă.
Un timp tăcură amândoi. Cosmina fredona în gând un cântec din tinerețe. Fața i se luminase de un zâmbet ciudat, pe care el nu avea cum să-l vadă, mai întâi pentru că n-o privea, apoi pentru că așa cum stătea ea, chipul i se afla în umbră. Bineînțeles că acel zâmbet se datora unei bucurii împlinite. Când îl auzise oftând, gândul că totul de aici înainte depinde numai de ea, îi apăruse în minte ca o oglindă uitată în soare. Adevărul era că Mitruț își dorea un copil, dar până atunci, nu îndrăznise să-i spună. Își dorise copilul chiar din ziua în care se dusese s-o pețească pe Cosmina. Aducând-o în casă, dorința crescuse, dar în condițiile în care trăiseră până atunci, nu i se păruse realizabilă. Socotindu-se pe drumul cel bun, după cum era și firesc, femeia aprinse lumina. Umbrele încăperii dispărură speriate retrăgându-se în colțuri și, după câteva clipe în care ochii ei priviseră în jos, și-i ridică încet și cu o privire în care se oglindea tot calmul și tăria acestei ființe, se uită în ochii lui; era o privire răscolitoare pe care el o înfruntă cu tărie.
- Îți dorești un copil, Mitruțule?
Privind-o, Daminescu o asemănă cu un răufăcător care stă la pândă în picioare, adăpostit de întunericul nopții.
- Dacă vreau un copil?!...se trezi el vorbind. Poți tu să-mi dăruiești o asemenea bucurie?
- Cred că da. Și, fără altă vorbă, se așeză pe pat lângă el, cuprinzându-i umerii cu mâna ei grăsuță. De ce nu mi-ai spus până acum?
- La ce ar fi folosit?
- Și dacă ai tăcut, ai vreun folos?
- Nu; nici unul!...
- Păi, vezi?!...


La vederea hârtiei, un gând ciudat se cuibărise în mintea Cosminei:”Ce ar fi dacă l-aș face să înfieze un prunc?”. Se ridică și începu să se plimbe prin odaie. Simțea cum o cuprinde o căldură plăcută. Se opri înaintea ferestrei și o deschise. Aerul rece al nopții îi dădu putere să-și continue gândul. „Atunci aș fi sigură pe toată averea lui!...”. Un zâmbet îi întinse cutele feței iar ochii îi străluciră o secundă, ca la un jucător norocos, ridicat de la masă să-și fumeze liniștit țigara. Dacă totul se va sfârși cum gândea ea, atunci, în scurt timp se va muta la Arad, împlinindu-și astfel dorința vieții de până atunci. În această nouă situație nu trebuia decât să se hotărască asupra unui copil care să merite să-i spună „mamă”. Un fior neplăcut îi scutură capul. Îl ignoră, oprindu-se cu gândul la rudele ei, puține câte avea, făcându-le propuneri, ori certându-se cu ele din pricini mai vechi și renunțând cu ușurință la pruncul uneia sau alteia. Drumul gândului trecu de mai multe ori prin casa fiecăreia, fără a se hotărî definitiv asupra cuiva. Oricum, era sigură că oricare dintre ele și-ar fi cedat bucuroasă copilul singurei bogătașe din neamul lor. Ideea înfierii prinsese rădăcini adânci în sufletul Cosminei. Dacă la început fusese doar un calcul privind averea lui Daminescu, o dată cu scurgerea timpului care se prelingea nestingherit, apropiind miezul nopții de ferestre, acum ea își dădea seama că este singură. Poate că rudele au mai uitat-o din cauza îngâmfării ei sau poate că, socotind-o înnavuțită prin mijloace necinstite, evitau să dea ochii cu ea. De obicei, oamenilor obișnuiți le vine peste mână să bată la ușa unei asemenea rude, solicitându-i ajutorul. Copilul, la care începuse să se gândească aproape cu înfrigurare, avea să fie singura ființă pe care o va păstra alături. Nu se putea hotărî asupra unuia dintre ei, din cauză că de ani de zile nu mai știa nimic despre nici o rudă. Dacă aveau sau nu copii, dacă acești copii erau mari sau mici, dacă erau fete sau băieți, Cosmina nu avea de unde să știe. Cu toate acestea, dorință de a fi mama cuiva – din partea lui Mitruț știa că nu mai avea șanse – o copleșise. În cele din urmă se hotărî, ca în cazul unui refuz din partea rudelor, să înfieze un copil străin. „Poate că e chiar mai bine așa !...”, își zise ea și se pregăti să se culce.
Mai mult de jumătate din noaptea aceea au rămas treji. Cosmina l-a ajutat să înțeleagă de ce ei doi nu mai pot avea copii și Mitruț, rămas pe gânduri, a înțeles că înfierea unui copil i-ar aduce liniștea după care tânjise atâta timp. S-a împotrivit cu furie propunerilor ei și, în cele din urmă, au căzut de acord să treacă pe numele lor un nepot. Mitruț își amintise de un văr de-al său, meseriaș din Făget, care din câte aflase, avea vreo nouă copii. Mitruț nu-l mai întâlnise de mai bine de cinci ani. Oricum ar fi fost, era sigur că văru-său, Lae, avea de unde să-i dea cu bucurie un băiat care să ducă mai departe sămânța Damineștilor. Sub îngrijirea nevestei care nu încetase să-și manifeste dragostea pe care i-o purta, Mitruț stătea ca un copil fricos atunci când vede pe cineva cum mângâie un câine rău și întărâtat, care a băgat frica în toată lumea și despre care stăpânul său zice că e un câine bun și blând ca un mielușel. Pe fața lui se vedeau trecând gândurile care i se succedau în minte, așa cum se văd, pe vreme de furtună, norii fugind peste fața soarelui.
Tăcerea lui nu era una silită și plină de nerăbdare, ci tăcerea omului care are nevoie mai mult să gândească decât să vorbească. Când îl întrebă dacă vrea să se culce, îi răspunse printr-o mișcare scurtă a capului și o urmări cu privirea cum desface așternutul, pregătind totul cu atenție, ca pentru un musafir sosit pe neașteptate. Înainte de a adormi, stabiliră ca imediat după sărbători să plece la Niculae la Făget, să înfieze copilul. Cosmina îl pândi o vreme ascultându-i respirația apoi, scotocindu-l prin buzunare, dădu peste actul încheiat în urmă cu o zi la tribunal. O scrâșnitură asemănătoare cu cea a bărbaților beți sau necăjiți îi trădă furia acelor clipe. Citi de câteva ori la rând hârtia timbrată, o împături pe vechile-i urme și o puse la loc. De fapt, nu știa cu precizie ce caută. Nu-i căutase niciodată prin buzunare până atunci. Un zgomot metalic, diferit de cel obișnuit al banilor, îi zgârie auzul. Își privi cu teamă bărbatul adormit și, văzând că nu se mișcă, își strecură mâna tremurândă în buzunarul cu pricina. Două monezi de aur sclipiră în lumină, fascinând-o. Sărută chipul lui Napoleon cu evlavia cu care ar fi sărutat o icoană sfințită în zi de Duminică, le așeză cu grijă la sân, stinse lumina și plecă să se culce în camera ei. Era convinsă că pentru lungimea acelei zile făcuse destul, iar această răsplată ivită atât de neașteptat, îi întrecea cu mult așteptările, mulțumind-o până-n adâncul sufletului.
Urmându-se conștiincios una pe alta, zilele trecură la intervale egale, despărțite de nopți lungi și friguroase. Gerul se năpustise asupra satului și a dealurilor, desenând pe ferestrele caselor cele mai bizare flori, aparținând unei lumi încă necunoscute. Într-una din aceste zile i-a scris Mitruț vărului din Făget, rugându-l să-i răspundă în cel mai scurt timp cu putință. Discuțiile cu Cosmina căpătaseră un caracter profund convențional, cu toate eforturile femeii de a-i fi pe plac. O privea cu atenție, mai cu seamă de când dispăruseră cele două monezi. În ziua de Crăciun se duse la biserică și cumpără o mână de lumânări pe care le aprinse la mormântul lui Grigoriu Daminescu, bătrânul. Plecă o dată cu oamenii și se opri cu ei la birt. Se simțea parcă altul și nu știa de ce. Biserica, lumânările, mormântul bătrânului ascuns sub zăpadă, oamenii, urările, țuica, nu se știe ce anume l-a îndemnat, dar la întoarcere a lăsat poarta deschisă, iar câinele l-a legat în spatele magaziei. Ar fi vrut să-i intre și lui cineva în curte, după cum e obiceiul acestor zile, dar socotind mai bine, își dădu seama că nu are cu nimeni o prietenie mai strânsă. Cât fusese vecin cu Tuțu Gheorghian, mai vorbea cu el, în câte o zi, pe deasupra ulucilor. Aici unde-și făcuse casa, n-avea cu cine schimba o vorbă, în afara cailor și a roții de moară rămasă ca amintire în mijlocul curții.
De la o vreme, în inima Cosminei, furia se războia cu cea mai adâncă silă. Era mânioasă pe ea pentru greșeala făcută și îi era silă de omul pe care trebuia să-l suporte zilnic lângă ea. La început, crezuse că prin mișcări când blânde, când aspre, avea să-l supună pe Mitruț. Acum își dădea seama că se-nșelase. Se simțea singură și părăsită, ca un copac stingher în mijlocul câmpului.
În jurul lor, lumea era stăpânită de pacea adâncă a zilelor și nopților de iarnă, cu șuier de vânt pe coșuri, cu zăpadă mare; Cosmina Daminescu, fostă Andrei, era convinsă că nimeni și niciodată nu adusese vorba despre ei.
Într-o astfel de zi veni răspunsul la scrisoarea trimisă de Mitruț vărului din Făget. „Þi-l dau din suflet pe care-l vei vrea tu, Mitruțule. La tine știu că n-o să îndure foame și frig. Poate că o să-l dai la vreo meserie și o să te ajute ca pe un tată adevărat. Am copii buni. Sănătate nevestei tale... Vă așteptăm la noi...” întâi o citise el, după aceea amândoi, și în cele din urmă, Cosmina singură. Au hotărât plecarea. Mai înainte, Cosmina și-a făcut drum pe la Arad, pe motiv că trebuie să cumpere câte ceva neamurilor care aveau să o cunoască. Mitruț nu s-a împotrivit, nebănuind însă că ea se duce drept la un avocat, să-l consulte în legătură cu eventualele dezavantaje care s-ar putea ivi pentru ea, în urma unei înfieri. A venit acasă, pe de o parte liniștită, dar pe de cealaltă, foarte agitată. „Totul depinde de el. Depinde de ce o să-i treacă și cum o să-i treacă pe nume. Însă, ce trebuie să reții, este că mai depinde și de dumneata. Trebuie să știi să-l atragi de partea dumitale, dacă nu pe bărbat, atunci pe copil...”, îi spusese avocatul printre zâmbete. Și, ca o primă măsură de siguranță, ca să nu-și închipuie Mitruț că ar dori să-l controleze, Cosmina îl lăsă să plece singur să aducă copilul, spunând că nu se simte prea bine și că ar putea s-o termine drumul cu sania prin frig. L-a pregătit de drum, i-a dat câteva pachete pentru cei din Făget, a pus o haină îmblănită pentru călătorul de la întoarcere, și l-a privit zâmbind pe Mitruț.
- Parcă era mai bine să fi mers și tu. Eram amândoi de față și...
Femeia l-a întrerupt agitată.
- Vai de mine! Doar nu crezi că te afli la obor să cumperi un mânz! îl dojeni ea pe Mitruț, iar el îi dădu dreptate. Să fie ceva mai mic, ca să se poată învăța repede cu noi.
- Mic de tot?
- Ei, nici chiar de țâță, ca să nu ne canonim cu el!... Așa, la vreo 5-6 ani!... Te pricepi și tu, ce naiba!
După plecarea lui, Cosmina rămase în mijlocul unei tăceri căznite, care acoperea curtea și satul. Intră în casă și, din bucuria forțată de până atunci, bucurie cauzată de venirea copilului, se trânti pe pat și se întinse ca un bolnav care a înțeles din vorbele doctorului că în scurt timp se va duce pe ultimul drum. Din timp în timp se scula din pat și mergea la fereastră, privind spre stradă, unde un plop bătrân îi chema fără voia ei, ochii spre cer. Privindu-l, prin minte îi treceau, ca la o paradă fantastică, crâmpeie din viață, fără nici o legătură între ele; imagini ale unei copilării fără necazuri, amintiri palide legate de părinți, de bărbatul care-i murise, amintiri pe care încerca să le înlăture, la fel cum ai înlătura un animal plouat care ți se gudură pe la picioare și care te plictisește și te enervează în același timp. Și reușea să le-nlăture, ori de câte ori încerca acest lucru.
Interesul cu care făcea acum munca asta, venea din dorința de a-i rămâne gândul liber, așa ca o cale ferată de-a lungul căreia se aprind semafoare verzi prin toate gările mici, pregătind trecerea unui expres, să-l poată urmări pe Mitruț, în drumul lui spre Făget. Neputându-l ajunge, în sufletul ei se revărsase o liniște grea, nemișcată, absorbindu-i în tăcere toate zgomotele vieții de până atunci.afară se-ntunecase; în casă era întuneric de-a-binelea. Vântul clătina pomii, iar crengile celor mai apropiați zgâriau pereții casei ca și cum le-ar fi fost frig și s-ar fi rugat să fie primiți înăuntru. Fără să vrea, Cosmina își aminti discuția avută cu Mitruț înaintea plecării acestuia la tribunal. Cuvintele lui căzuseră asupra ei ca ochiurile unui năvod puternic; căzuseră și o încurcaseră, iar ea tăcuse buimăcită, neputând ieși din ele. Se uitase la el încordată, căutând în vorbele lui un sprijin pe care nu-l găsise. „Dumnezeule mare, cât de mult am greșit!?”, șopti femeia și se aruncă pe pat cu disperare. La plecare, Daminescu zâmbise. Oprise căruța în drum și zâmbise. Râsul lui răutăcios îi sfredelise inima, iar zbârciturile care se târau pe fața lui ca niște șerpi mici și întunecați, îi inspirau teamă. „Cred că din ziua aceea mă urăște!...”, își spuse femeia și, fără un motiv anume, se ridică și răsuci cheia în ușă. Se simțea singură și singurătatea ei se înfrățea undeva cu o teamă nelămurită față de casa și curtea care acum nu se mai puteau numi doar ale ei, din cauza copilului după care plecase Mitruț.
Gândurile Cosminei în legătură cu averea lui Mitruț nu-i erau poate nici ei prea limpezi. Îi trebuiau bani pentru îndeplinirea unor dorințe costisitoare sau simțea doar nevoia de a se ști bogată? Greu de precizat, deoarece ea nu avea obiceiul de a-și arăta gândurile, decât rare ori, și atunci doar în două cazuri: atunci când gândul era îndeplinit, ceea ce însemna că nu mai are de ce se teme, sau atunci când își dădea seama de imposibilitatea realizării unui gând. O singură dată greșise, iar acum trăgea consecințele unei greșeli socotite de ea greu de îndreptat, poate chiar imposibil.
După plecare Mitruț hărțuise caii cu biciul, ținându-i câteva ceasuri într-un trap întins. Ajunsese la Făget târziu, poate în aceeași clipă în care nevasta, neputându-l ajunge cu gândul, încuia ușa, izolându-și singurătatea din cameră de cea din restul casei. Tot drumul fusese posomorât. Simțea cum îl cuprinde pustiul și întunericul, dar nu un întuneric asemănător cu cel dinaintea cumpărării morii călugărilor. Pe Cosmina nu o ura, dar nu i se mai părea decât un străin venit cu gând să-l prade. Constatarea asta nu-l speria, însă îl obliga să se închidă în el. Uneori avea impresia că nevasta nu era nimic altceva decât un musafir care i-a făcut o plăcere deosebită la venire, dar care cu timpul, amestecându-se în treburile lui, devine de nesuportat. Nu se gândise încă dacă trebuie să se despartă de acest musafir, care nu-l stingherea totuși în prea mare măsură, dar nici nu mai făcuse vreun gest prin care să și-l apropie sufletește. Ca într-un ochi de baltă, gândurile i se-nvârtiseră, i se-ncrețiseră, oprite sau bezmetice, cât fusese drumul de lung. Ideea aruncată de Cosmina cu înfierea unui copil, prinsese rădăcini adânci în sufletul lui. Cu siguranță că femeia scontase acest rezultat, dar poate, nu chiar în măsura în care se realizase. Ceea ce se-ntâmplase însă, depășind prevederile ei, era un lucru pe cât de simplu pe atât de neașteptat. Daminescu uitase brusc începutul de mânie care se născuse atunci când îi amintise de dreptul de proprietate. În copilul după care plecase, întrezărea realizarea unor vise neîndeplinite, legate cu ani în urmă de existența soției lui. Dacă ea uneltea prin această înfiere o eventuală reintrare în posesia averii sale, Mitruț se gândea, deocamdată, că are cine duce mai departe numele Damineștilor și că noul membru al familiei avea să fie cu adevărat primul stăpân din neamul său, și asta datorită lui, care cumpărase moara călugărilor, înălțând casă și construind o gospodărie cum nu se mai afla prin împrejurimi. Socotindu-se om umblat, încerca să-și compare curtea și acareturile cu fostele curți boierești. Și, fie că nu găsea, fie că nu dorea să găsească, ajunse în final la concluzia că nu există conac sau vilă cu care să își poată asemăna casa și curtea. „ O să mă iubească!... Trebuie să mă iubească!” gândea Mitruț și caii alergau înnebuniți pe pârtia albă, luminată slab de stelele cerului. „ Să mă iubească și să mă respecte!... Ceea ce am făcut eu pentru el n-ar fi făcut nimeni altcineva.” Vorbea singur și tare, de parcă lângă el s-ar fi aflat noul membru al familiei, iar acesta ar fi fost om în toată firea, căruia trebuie să-i intre în cap de la bun început, anumite adevăruri. „ Îl duc la de-a gata... Nici nu-și închipuie ce noroc l-a lovit, Gheorghe, Niculae, ori cum Dumnezeu l-o fi chemând!... Așa e! Oare cum o fi arătând pruncul ăsta spre care alerg eu acum?... Ce apucături o avea și ce o să iasă din el?...” Mitruț oftă și-și aprinse o țigară, lăsând caii mai domol. „ Sper să nu iasă om rău!... Să nu se-nhăiteze cu mamă-sa vitregă și să-mi dea în cap cu toporul pentru avere... S-au mai întâmplat cazuri.” Sub această idee izbucnită atât de neașteptat, Mitruț stătea ca sub o boltă de beci, clipind din ochi mici, la adăpostul întunecat al gândurilor tulburi. Simți o înțepătură în inimă; acolo, în căsuța aceea de melc, nu mai erau toate cum ar fi trebuit să fie. Pentru o clipă uită această întâmplare posibilă; în depărtare, se târau ca și cum ar fi zburat pe terasamentul înalt al căii ferate, geamurile luminate ale unui tren. Când își aruncă privirea din nou în interiorul sufletului său, găsi întuneric și neliniște. În clipa următoare, omul opri caii și-i sili să întoarcă sania îndărătul drumului parcurs. Pleoapele îi cădeau peste ochi ca la o pasăre bolnavă. „ N-ar fi mai bine să mă întorc acasă și să-mi închipui că nici n-am pornit pe drumul ăsta niciodată?”, se întrebă el. Nu-i răspunse nimeni și Mitruț se porni pe un hohot de râs ascuțit care tulbură până departe liniștea nopții care-l înconjura. Struni caii și sania descrise un ocol, lăsându-se prin șanțul acoperit cu zăpadă viscolită. „ Cum o să mă omoare?!... E rudă de sânge cu mine! Lae Budac îmi este văr după mamă!... O să-i cresc copilul cu dragoste de muncă și, din ce are, o să-l bag într-o școală și trebuie să scot ceva din el! ”. Ultimele gânduri fuseseră mai domolite ca intensitate.
Poate de aceea caii mergeau la pas, fără vreun îndemn din partea stăpânului. „ La urma urmei, dacă nu-mi place cum se poartă, îl trimit plocon la taică-său, la fel de simplu cum l-am luat...”. Ultimul gând îl mai liniști, biciul lovi cu patimă, sania se smuci, omul alunecă spre spate și hohotul de râs se mai auzi o dată, tare și zgomotos, asemănător cu râsul bețivilor întorși acasă, într-o seară cu lună plină...
Niculae locuia pe o ulicioară dosnică din marginea orășelului. Mitruț aproape că nu-și mai amintea casa. Întrebă în grabă pe un drumeț zgribulit și, după cum e obiceiul tuturor satelor lumii ca oamenii să se cunoască bine între ei, omul îi explică pe îndelete în așa măsură, încât nu mai trebui să se intereseze la nimeni până la poarta lui. Lumina ferestrelor era palidă și nu răzbea decât cu greu până la gard, murdărind cu o dâră galbenă albul zăpezii pe care Daminescu descoperi urmele a o mulțime de pași. „ Ãsta are copii, nu glumă!...”, constată el cu bucuria cu care se constată de obicei un târg plin de vite. „ Am de unde alege...” Împinse poarta mare, cu gând să bage mai întâi sania în curte și abia după aceea să dea de știre stăpânului curții că a sosit. Scândurile porții trosniră înghețat si dinspre casă se auzi lătratul unui câine amorțit de frig. Îndărătul porții Mitruț desluși silueta unui om îmbrăcat doar în cămașă și în izmene.
- E cineva?... Urmă o clipă de liniște.
- Văru-tău, Mitruț Daminescu. Nu-l recunoscuse pe Niculae, dar era sigur după spusele omului pe care-l oprise că n-a greșit casa.
- Ai venit, Mitruț? Stai puțin să trag ceva pe mine. Nu te mai așteptam astăzi. Mă dezbrăcasem, se scuză el și dipăru în fasciculul de lumină, uitând sau lăsând dinadins ușa întredeschisă.
După glas, Mitruț fu ispitit să creadă că gazda nu se bucura din cale-afară de venirea lui. „N-o avea unde să mă culce...”, gândi el și un sentiment de mândrie pentru casa lui îi umplu sufletul. „ La mine e loc pentru două companii, și ăștia cine știe cum s-or fi înghesuind, mai cu seamă acum, iarna. Nu-i nimic; aleg copilul și mă întorc. Până dimineață sunt acasă. Are vreme destulă să doarmă.” Din odaie răzbătea până la el larmă neînțeleasă. O singură dată distinse vocea clară a unui bărbat: „ Nen-tu Mitruț, mă!... O venit să ia pe unul dintre voi, ca să-l pricopsească și să-l facă prunc de suflet!... Să vedem pe capul cui o să cadă norocul! „ Larma de până atunci conteni brusc și Mitruț n-avu de unde să-și dea seama dacă copiii se potoliseră de bucuria norocului ce va cade pe capul unuia dintre ei, sau de groaza despărțirii de familie. Taina asta n-avea de unde s-o afle niciodată, cu toate că ea nu i-a chinuit sufletul în nici una din zilele și întâmplările vieții sale. Privea ușa uitată sau lăsată întredeschisă. În dreptul ei, aburul nopții de iarnă se adunase cum se adună ceața, primăvara, pe văi. „ Ce dracu o fi făcând ăla de nu mai vine?!... Doar n-o fi scuturând covoarele și perdelele din casă, doar pentru c-am venit eu!...”, gândi Mitruț și îi veni să râdă. Niculae se apropie de poartă îmbrăcat și cu bocancii luați pe desculțelea.
- Vrei să bagi în curte, Mitruț?
- Ai unde?
- Aici, înaintea casei. Grajd n-am.
- Poți să deschizi poarta mare? Aș lăsa-o în drum, dar trebuie s-acopăr caii și mi-e frică să nu mă lase careva fără pături.
Omul dădu din cap în semn de încuviințare și abia atunci se apropie de Mitruț, întinzând mâna.
- Nu te mai așteptam. Am crezut că v-ați lipsit, ori că veniți Duminica viitoare. Ger al dracului, măi frate...!
Mitruț nu se gândise nici o clipă cum o să arate această întâlnire. Oricum, după ce dădu mâna cu Niculae, începu să aibă un sentiment de stinghereală.
- Ce faci, mă, îmi dai un copil, ori m-ai făcut să bat drumul de pomană până la tine? întrebă el, aproape răstindu-se.
- Da’ ce, te-ai răzgândit?...întrebă Niculae.
- Cum să mă răzgândesc? La mine, când spun o vorbă, apăi vorbă e, nu... Se opri. Niculae crezu că s-a oprit dinadins ca să nu spună un cuvânt urât. Realitatea este însă că lui nu-i mai veniseră și alte vorbe în minte, în clipa aceea. Spune, ce faci? Îmi dai, ori nu-mi dai?... Întorc sania ori pun traistele cu ovăz de gâtul cailor? Urmă un moment de tăcere. Nu se auzea decât răsuflarea grăbită a lui Mitruț și tremurul cailor rebegiți de frig, după trapul de până atunci.
- Deh, știu eu?!... Pune trăiștile cu ovăz, bagă-n curte și hai să vorbim și cu femeia!... Ea n-ar prea vrea... Zice că unde mănâncă opt, mănâncă și al nouălea. După aia o zis că cine știe ce fel de femeie o fi și nevastă-ta?!... Oricum, viața noastră nu se poate asemăna cu a ta. Poate o supără și oropsește copilul. Ar fi păcat... Și pe noi ne-au mai supărat; copii, deh...! Dar de lovit nu i-am lovit niciodată.
Mitruț nu-i răspunse. Apucase cu mâinile scândurile porții și zgâlțâia cu putere de ea, încercând s-o ridice deasupra zăpezii adunată la adăpost.
- Stai puțin să-i fac eu loc cu lopata, zise Niculae și dădu fuga spre casă.
Femeia rămasă în casă avea fruntea încrețită de gânduri, obrazul tras, iar la răstimpuri ofta, ștergându-și lacrimile cu mâneca. „ Nu-l dau! Pe nici unul nu-l dau!... Cui îi trebuie, să-și facă! Nu dau copiii mei cu chirie, nici cu împrumut! „ striga ea în gând, încercând să deslușească chipul cumpărătorului care se ivise. Buzele uscate i se mișcau și foșneau ca niște frunze moarte. „ Să-și facă, dacă are nevoie! Trebuia să se-nsoare la vreme și să nu-și ia femeie stearpă!...”. Mitruț n-o auzea, și chiar dacă ar fi auzit-o, nu și-ar fi făcut probleme. Conștiința lui dormea în liniște, ca un cotoi cenușiu pe vreme rea. Niculae dădea în lături zăpada de lângă poartă, iar el privea de dincolo de gard. Când isprăvi, i se uită în ochi. Avea un obraz cam din topor, dar deschis, de parcă l-ar fi bătut soarele din față. Deasupra lor, luna tulbure doar pe jumătate, se arunca smintită printre norii iviți pe neașteptate, luminându-i slab, parcă în batjocură. Poarta se desprinse cu greu de la locul ei și Mitruț, luând caii de căpestre, băgă sania în curte. Apoi își făcu de lucru împrejurul ei, așteptând invitația vărului; văzând că nu mai vine, se hotărî să rupă el tăcerea.
- Ce facem, Niculae?...M-ai pus de-am băgat sania în curte; acu’ ce dracu mai facem?!
- Păi..., eu știu?... Hai în casă să vorbim și cu muierea!...
Își scuturară bocancii de pragul ușii și intrară. Casa era alcătuită din două camere. Prima, cea în care intraseră, se vede treaba că era folosită ca bucătărie. Mirosul puternic de ceapă prăjită și mașina de gătit din tablă, așezată în cameră, trădau din plin acest lucru. Mobilierul era completat de un dulap cu un sertar uitat deschis, două scaune; pe unul din ele, cel de lângă ușă, probabil pentru ca să se mențină rece, se afla o găleată cu apă. Lângă peretele din fund era așezat un pat pe care erau înghesuiți trei sau poate chiar patru copii. Mitruț nu-și pierdu vremea cu numărătoarea. Le constată doar prezența și trecu pragul în cealaltă cameră.
- Bună seara.
Nu primi răspuns. Și aici, ca și în camera prin care trecuse, mai mulți copii dormeau sau se prefăceau că dorm. Rezemată cu spatele de o sobă din teracotă, femeia își șterse lacrimile în pripă, fără să se oprească cu totul din plâns.
- Asta e nevastă-mea, Mitruțule, i-o arătă Lae cu degetul, de parcă femeia s-ar fi aflat la mare distanță. Și ăștia sunt ai noștri. Nu spusese copiii noștri și în acest fel încercase poate să sublinieze că „ai noștri” însemna o proprietate de care nu se vor despărți pentru nimic în lume.
Femeia îl privi fără răutate, dar socotindu-l, de bună seamă, un nepoftit. Sub privirea ei, Daminescu rămase mult timp în picioare, fără să știe ce anume trebuie să spună în situația de față, destul de delicată, de altfel. Privind-o dintr-o parte, Mitruț o asemănă fără să vrea, cu un înger cocoșat. Asemănarea se datora poate luminii care cădea într-un anumit fel pe chipul femeii. În casă nu era cald. Cu toate acestea, Lae se dezbrăcase de haină, lăsând pe el doar o cămașă murdară, care se deschidea pe pieptul lipsit de păr, încât i se vedea coșul pieptului ieșit, ca la păsări.
- Văr’ tu Mitruț, ți-o dat sara bună, Leno!
Femeia tresări speriată. Ultima lacrimă îi alunecă pe obraz, ocolindu-i gura și pierzându-se sub bărbie. Lena se ridică în picioare salutând musafirul și îndemnându-l să stea.
- Ce mai e pe la dumneavoastră? se sili ea să spună ceva. Nu-l cunoștea pe acest om, care fuma ca orice alt străin, așezat pe marginea patului. N-o interesau nici viața, nici casa acestuia. Își privi bărbatul în speranța că ochii lui au să-i transmită întrebări noi, dar neîntâlnindu-le, rămase mută la locul ei de lângă sobă.
- Suntem sănătoși. Nevastă-mea vă trimite urări de bine și niște pachete pentru copii. Le-am uitat în sanie, se scuză el. Hai să le-aducem, Lae! Se ridică și ieși afară fără să-l mai aștepte.
- Mi se pare om cumsecade,... zise Niculae și se grăbi să-l ajungă din urmă.
Femeia îl urmări cu privirea, uitându-se la el cu ochi mari, ca un pui de pisică la vederea unui străin.
- Dacă zici tu,...
Lae n-o mai auzise. Când îl văzu alături, Daminescu înălță capul brusc, ca un armăsar izbit peste bot.
- Ce facem, Lae, îmi dai un copil, ori îmi văd de ale mele?
- Îți dau, Mitre! Hai îndărăt, să-ți spun cusurul fiecăruia și să-ți alegi.
Nu-l mințea. În sufletul lui simplu și deschis nu încăpeau mai multe simțăminte deodată. Când se întoarseră, găsiră femeia plângând în hohote. Lae Budac așeză cu grijă pachetele pe pat, de parcă i-ar fi fost teamă ca sub greutatea lor să nu plesnească scândurile puse de-a curmezișul. După ce isprăvi se apropie de o lampă și-i dădu fitilul în sus, apoi în jos, de câteva ori. În cele din urmă renunță la munca asta și se hotărî să lase lumina ca mai înainte. Se apropie de fereastră și așa, cu spatele spre cei din încăpere, începu să vorbească.
- S-o iau cu ăl mai mic, nu?...
- Ia-o cum vrei...
- Cristian; ăsta-i ăl mai mic. Are doi ani și cinci luni. Nu știu ce-o fi având, da’ tresare noaptea prin somn, săracu’! Câteodată se mai scapă pe el... O fi speriat și nu știe să spună... Nu e bun pentru tine! Vine la rând Adi. Pe ăsta ți l-aș da!... Cam înjură el, da’ zău că ți l-aș da!... Ce ne facem însă, că e învățat Cristi cu el?! Dacă i-l iei, o să urle toată ziua și toată noaptea! Fată ți-ar conveni? Lae făcu o pauză în așteptarea răspunsului. Mitruț se uita la el ca un om care nu-nțelege ceea ce i se spune și Lae îi pricepu gândul. Atunci pe Dina n-o punem la socoteală; nici pe Anita, nici pe Lucica! Asta-i cea mai mare. De altfel, pe asta și să mi-o ceri, și tot nu ți-o pot da! Se apropie de șaptesprezece ani și-o mai ajută pe mă-sa la treabă. Învață și croitoria și-ar fi păcat să-i stric rostu’. Să trecem mai departe. Ar mai fi Ghiță. Ãsta urmează după Lucica. Din nou se opri și pentru un timp, își mută privirea de la nevastă la văr și înapoi. Băiat bun, Ghiță ăsta!... Nu ți-ar ieși din cuvânt pentru nimic în lume. Hai să-l vezi. Trecu pragul în camera vecină, cu Mitruț urmându-l îndeaproape. Dădu plapuma la o parte și puse mâna pe fruntea transpirată a unui copil. Oftă. Te-ai jucat prea mult și te-a prins răceala, Ghiță! Băiatul deschise ochii, dar adormi înainte de a înțelege ce i se spune. Lae se uită la băiat, apoi către omul de lângă el: îl vezi cum seamănă cu mine?
Simțea în suflet un gol ciudat și în inimă ceva ca o picătură de amărăciune, care îl ardea. Nici un cuvânt, nici o dorință, nimic; doar acea picătură atât de mică, încât abia se simțea, dar atât de amară, încât puteai otrăvi o lume întreagă cu ea.
- Te superi, nu te superi, n-am ce-ți face! Da’ pe ăsta nu ți-l dau, nici dacă știu bine că o să văd moartea cu ochii din pricina asta! Hai dincolo!... Tu ce zici, Leno? Un timp îi așteptă răspunsul, așa cum îl așteptase și pe al lui Mitruț. Dar ea nu zise nimic; se uita într-una la el, încercând parcă să comunice prin intermediul unor căi nevăzute. Buuun!... Va să zică, nici pe Ghiță! Mihai e prea mare; nu se mai poate învăța în casă străină. Doarme acasă, dar e dat la meserie... Cam ăștia sunt. Să-i mai iau o dată, să nu-mi fi scăpat vreunul. Cristinelu’ se scapă pe el. Pe Adi nu ți-l pot da, și ți-am spus și de ce.
Dina, Anita și Lucica sunt fete; nici ție nu-ți trebuie fată, dar nici eu nu ți-aș da! Pe Ghiță, nici vorbă să mi-l iei. Mihai e prea mare și e dat la meserie..., ăștia sunt!
Îi înșirase pe degete, îndoindu-le pe rând în podul palmei, iar acum parcă se temea să deschidă pumnul, ca și cum cu fiecare deget deschis, i-ar fi plecat un copil din casă. Mitruț îl privea tăcut, neînțelegând rostul unor astfel de socoteli.
- Atunci, de ce mi-ai spus să vin?
- Așa, ca să ne mai vedem și noi!... Suntem rude, ce dracu’!
- Și chiar nu-mi dai și mie unul dintr-atâția?! insistă Mitruț.
- Păi, ce?... Þi se par mulți?
- Destui...
Ochii lui Lae sclipiră cu răutate.
- Am cu ce-i crește; nu cer la nimeni de pomană!
- Bine, vere, faci cum crezi!... Dumneata ești stăpân.
Lae era aproape speriat de felul în care-i vorbise, dar nu se putea stăpâni. Se simțea ca un bolnav de friguri peste care cineva a turnat din greșeală o oală cu apă rece. Amândoi soții îl priviră pe Mitruț cum se ridică de la locul lui, cum face un pas, apoi încă unul, cum trece pragul într-un fel ciudat, de parcă ar fi sărit un gard, cum deschide ușa de la intrare, cum dispare din cadrul ei și cum o închide la loc, ținând-o cu mâna, ca s-o ferească de zgomotul unei trântiri neprevăzute. În liniștea așternută în casă în urma plecării lui, își făcu loc îndemnul obișnuit al omului care-și pregătește de drum căruța: „ Dii la loc!...” . Lae dădu un colț al perdelei într-o parte și privi în curte. Îl văzu pe Mitruț înhămând caii la sanie și se trezi spunând: „Pleacă!...”. Femeia nu-l auzi, iar el în zadar îi așteptă răspunsul.
- N-auzi, Leno? Pleacă văru’ Mitruț!
- Lasă-l să plece!
Abia atunci își dădu seama Lae că prima oară vorbise doar în gând.
- Să-l las să plece acum, în puterea nopții?
- Păi ce să-i faci? Zici că i-ai trimis scrisoarea; pe mine m-ai întrebat? Că doar n-ai făcut copiii singur!...
Ar fi vrut s-o repeadă, să-i spună că el face doar ceea ce îi convine, dar se stăpâni. Îndemnul omului de afară se făcu auzit pentru a doua oară. Imediat după vorbă, se auzi și scârțâitul porții.
- Măcar să-l fi oprit să doarmă la noi! Mai mare rușinea!... Tu nu te gândești cum o să ne vorbească în lume?
- Puțin îmi pasă mie de lumea la care o să mă vorbească el! Eu am casa mea și copiii mei și n-o să-i bat niciodată în poartă la vreo nevoie!
- Da, bine! Află că mie îmi pasă și, dacă vrei să știi, fiindcă faci pe nebuna, merg să-l aduc îndărăt și-i dau un copil, să fie al lui! Pe Ghiță i-l dau!.. Nu pe Ghiță, pe Adi i-l dau!... Sau o să vedem noi pe care!... Șapte guri sunt greu de hrănit, iar la văru’ Mitruț o să trăiască regește! Un singur copil la averea lui!... Ha! O să-mi mulțumească toată viața!
Dădu din nou colțul pedelei la o parte, dar întâlni curtea goală, luminată de lună. Își trase bocancii la repezeală, și așa, doar în cămașă, dădu buzna afară, lăsând ușa deschisă larg. Ieși în drum, fugind ca un bezmetic, scrutând cu privirea pustietatea uliței. Îl văzu pe Daminescu aproape de capăt. Mergea pe lângă cai. Vru să-l strige, dar se răzgândi; fugi în continuare cu răsuflarea tăiată și ajunse din urmă sania, cu puțin înainte de a ieși în șoseaua mare. Mitruț îi auzi pașii, dar nu vru să oprească. În mintea lui nu mai exista posibilitatea întoarcerii în casa din care plecase puțin mai devreme. Nici măcar capul nu și l-a întors când l-a auzit pe Lae vorbindu-i:
- Oprește, băi vere! Ce dracu’ te-ai supărat așa din senin? Am zis că eu îți spun cusurul fiecăruia și tu îl alegi pe care îți convine! Mi-ai zis tu „pe ăsta îl vreau” ?... De ce taci?
- Ce-ai vrea să-ți mai spun?
- Că mergi înapoi. Uite, poate ți-l dau pe Ghiță!... Sau nu pe Ghiță, pe Adi o să ți-l dau!... Þi-am spus: cam înjură el, da’ e copil bun. Ai să vezi.
- Dar ce facem, că nu-l poți despărți de Cristinelu’!... Dacă faci treaba asta ăla mic o să urle toată ziua și toată noaptea! Vrei să-l auzi pe Cristinelu’ urlând de focul lui Adi?
În timp ce-l lua în râs, Mitruț, care până atunci mersese pe lângă sanie, urcă repede, iar în locul lui, pe dreapta, văru-său își târa bocancii descheiați, în care pătrunsese zăpada.
- Așa e; da’ poate că s-ar potoli cu timpul, dacă nu o să-l mai vadă prin casă.
Fără veste, Mitruț lovi cu biciul spinările cailor și cel care mergea pe jos, se trezi singur , la mai bine de o sută de pași în urma saniei.
- Fugi de mine, Mitre? strigă el și o rupse la fugă ca să-l poată ajunge. Fugea și urla nervos, iar Mitruț îl asculta și lovea caii cărora le alunecau potcoavele pe zăpada înghețată. Tu nu știi ce-nseamnă un copil și n-ai să afli niciodată ce se petrece în sufletul unui om la gândul că l-ar putea pierde! Tu n-ai tremurat niciodată pentru un copil bolnav și nici nu ți s-a strivit sufletul în tine că n-ai o bucată de pâine să-i pui pe masă! Trapul cailor se rărise și fugarul își întorsese capul ca să audă mai bine. Tu vrei să înfiezi unul, ca să nu mai fi singur! Îl iei mare, ce-ți pasă?! Și eu ți l-aș da din tot sufletul, dar cum să mă despart de el? Sania se oprise. Ne știm destul de puțin, da’ te-am bănuit om cumsecade! O să-l îngrijești doar dacă ți-o fi pe plac, iar eu n-am de unde să știu dacă o să-ți fie sau nu! Lae se urcase alături de Daminescu și-l apucase cu mâinile de gulerul hainei. Dacă nu ți-o fi pe plac, să mi-l aduci acasă, că nu mă supăr! Să mi-l aduci acasă, da’ să nu mi-l oropsiți, ori tu, ori nevastă-ta și să mi-l faceți sluga voastră! Auzi, Mitruț?! Dacă aflu așa ceva, fac moarte de om; mă prefac că vin să vă văd și bag cuțitu’ în voi! Lae Budac gâfâia răpus de oboseala fugii și de năvala gândurilor care i se transformaseră în vorbe. Acum, hai acasă!... Întoarce și hai acasă. Þi-l dau pe Ghiță! Când te vei uita la el, o să mă vezi pe mine. Am să-ți dau și o poză de a mea, din armată. Să vezi ce semănăm! Întoarce și hai să ți-l dau! Doar o rugăminte am: să pleci tot noaptea. O să-i fie mai ușor și copilului, și ălorlalți, și mamă-sii, și mie!... Am văzut că ai cu ce-l îmbrăca. Am luat seama de acasă și de-aia te-am socotit om cumsecade.
Mergeau în pasul cailor și zăpada scârțâia ascuțit sub tălpicele saniei. Trecuse de miezul nopții și gerul se întețea. În fața ușii, Lae îi făcu semn lui Mitruț s-o ia înainte, dar acesta își trase mâna de pe clanță, de parcă ar fi nimerit un fier încins. Lae înțelese și trecu primul pragul. Când îi văzu pe amândoi, femeia rămase câteva clipe cu ochii-n tavan, dreaptă, cu mâinile strânse la piept, ca un copil la rugăciune.
- O să te blesteme, până la moarte! șopti Mitruț.
- Treaba mea, îi aruncă Lae peste umăr și zâmbi. Doar eu sunt ăla care dirijez treburile în casa asta!
Începuse să se plimbe din nou cu mâinile la spate, mișcându-și buzele într-o vorbire neînțeleasă. Zăpada topită din bocanci îl degera și din această cauză poate, pășea împleticit, cu călcâiele în afară, ca un cocoș turcesc care se teme să nu-și agațe pintenii. Când se sătură de umblat, se apropie de ea cu pași rari, măsurăți, ca unul care se teme să nu dărâme ceva. Îi puse mâna pe creștet ca un preot care dă binecuvântare și zâmbi:
- Am încredere în văru’ Mitruț... Și dacă nevastă-sa o avea doar un sfert din cinstea și bunătatea lui, Ghiță o să mă pomenească toată viața; ascultă-mă pe mine! Crezi că eu l-aș da pe Ghiță pe mâna vre-unui necunoscut?... Știi doar că mă pricep la oameni!
Zâmbetul lui semăna cu un râs șmecheresc și Lae dădea din cap cu inteligența unei gloabe pe care o bâzâie muștele. Femeia îl privea cu stăruință, iar ochii ei îl rugau ceva ce nu se putea spune în cuvinte. Dar gândul lui era în altă parte. El încerca să vadă casa în care avea să locuiască Ghiță de-acum înainte, masa la care o să mănânce, hainele cu care o să se îmbrace, tot. Până și lingura de supă ar fi dorit Lae să și-o închipuie cum va arăta. Din toate acestea însă, nu putea întrezări absolut nimic și, din cauza asta se necăjea în van și nu vedea rugămintea din ochii femeii.
- Scoală-te și îmbracă-l, zise el și se uită la Mitruț, de parcă nici pe el nu l-ar fi văzut până-n acea clipă. Femeia nu l-a auzit, sau nu a vrut să-l audă; nici nu se clinti din loc, iar Lae se văzu silit să-i mai spună o dată, dar acum pe un ton de poruncă: Nu ai auzit ce am spus? Scoală-te și îmbracă-l!
Apoi către Mitruț: Nu prea are cine știe ce îmbrăcăminte. Știi, e micuț, și nu-i trebuie mare lucru! Eu i-aș fi luat, da’ sunt mulți și nu s-ajunge pentru toți. La dumneata o să fie altfel. Un singur copil, de drag să-l crești!...
Ultimele cuvinte le rostise aproape în șoaptă, cu suferință, privindu-l drept în ochi, ca și cum ar fi vrut să ascundă femeii care se ridicase și ai cărei ochi erau acum uscați și roșii, o ultimă imagine fugară a greutății vieții lor de până atunci.
Mitruț îl ascultase puțin neatent, aproape neîncrezător în această întorsătură neașteptată a lucrurilor. Fuma și se uita la el. Din camera vecină ajungeau până la el suspinele femeii și îndemnurile ei triste, adresate copilului adormit.
- Hai Ghiță, mamă, bagă mâna pe aici și nu te mai lăsa așa moale. Te-o dat tac-tu lu’ unchiu’ Mitruț, boieru’, să te facă copilul lui! O să te boierești și tu și, poate nici n-o să-ți mai aduci aminte de mine. O să iubești o străină și ei o să-i zici „mamă”!... Cine știe ce o să-nduri de pe urma ei?!...
Lae tăcea și după privirea fixă, pironită într-un colț întunecos în care spânzura un păianjen borțos, dădea impresia că n-o aude. Stăteau amândoi încremeniți, așa cum încremenesc actorii la cinema când filmul se oprește pe o imagine și personajele au gesturi înghețate, din altă lume. Cu coada ochiului, Lae îl văzu pe Mitruț cum își scoate ceasul din buzunar și cum îl privește cu un fel de umilință.
- Cât e?
- Două...
- Târziu; domnule, ce aleargă timpul ăsta!... Parc-ar fi un câine bătut! Și, către femeia de dincolo: Gata?
Nu primi nici un răspuns și se duse singur să cerceteze. Copilul dormea îmbrăcat, cu capul sprijinit de umărul ei, iar ea îl mângâia pe frunte, fără să ia seama la ce se petrece în casă.
- Tu o cauți cu lumânarea! Când te-ntreb ceva, răspunde-mi! Gata?
- Tu nu vezi?
Lae se repezi la ea cu palma ridicată, pregătit s-o lovească. Dar înainte de a-i întâlni obrazul, mâna îi căzu moale pe lângă trup, atârnându-i ca ruptă. Se aplecă, îi luă copilul din brațe și îl purtă până la ușă. Aici se opri. Vru să i-l întindă lui Mitruț, dar își aminti de femeia care se așezase pe pat, să păzească locul rămas gol. Întoarse capul și-i spuse șoptit:
- Ce să-i faci, poate că așa i-o fi fost scris!
- Scrisu’ tu i l-ai făcut!
- Poate...zise el, apropiindu-se de Mitruț. Þine-l, vere, și să-l stăpânești sănătos! Vorbele îi sunară anapoda în urechi, lucru ce-l făcu să se pornească pe un râs zgomotos, asemănător cu un nechezat de cal. Am vrut să spun, să-ți trăiască! Daminescu primi copilul în brațe uitându-se pieziș la adevăratul tată care, rămăsese cu mâinile întinse, așteptând parcă să-i fie restituit. Trecură așa câteva clipe. Văzând că nu-l primește, mai spuse o dată: Auzi, domnule, să-l stăpânești sănătos! Ha,ha, ha!... După râsul ăsta nebunesc, se trezi cu lacrimi curgându-i pe obraz. Le șterse cu grijă, privind uimit mâneca udă a cămășii și râse din nou. Mitruț se ridicase ținând copilul într-o poziție ciudată, ceea ce-l îndemnă pe Lae să-i spună:
- Ai grijă, vezi să nu-l scapi! Dă-mi-l să ți-l duc eu pân’ la sanie.
- Lasă-l, să mă învăț și eu, îi spuse Mitruț, temându-se să nu-i fie luat definitiv.
- Cum zici!...
Îi deschise ușa și se treziră amândoi înghesuiți în cadrul ei, neștiind care să iasă primul. Plânsul femeii nu-i însoți. Rămase în casă, monoton și trist, ca ploile lui Noiembrie. Afară, Lae, rătăcit și cu un pas în urmă, nu știa ce să facă cu mâinile. Începu să le bâțâie de-a lungul corpului. Îl văzu pe Mitruț cum îl înfășoară pe Ghiță cu cojocul, cum îl leagă pe deasupra cu un cordon și-n clipa aceea i se păru că Ghiță e mort, mort de-a binelea; se mira că nu-l plânge, că nu-și dă cu pumnii în cap nici măcar acum, când copilul care semăna leit cu el, pornea spre cimitir. Se aplecă peste marginea saniei, îl sărută pe frunte cum se sărută morții în biserică, și șopti: Să fii cuminte, Ghiță puiule, și să-l asculți pe Mitruț! Sania se dezlipi de lângă el, lăsându-l drept, ca o statuie îmbrăcată în cămașă și pe care creatorul ei a lăsat-o nebărbierită. Caii cotiră pe poarta deschisă, Mitruț îi opri, se dădu jos, închise poarta pe dinafară, se urcă la loc și plecă. Abia acum înțelese Lae că băiatul nu mai e al lui și că el era singurul vinovat pentru această situație. Ascunsă de casa vecinului, sania dispăru în noapte. Lae mai rămăsese o vreme în curte, dar îl rebegi frigul și intră în casă. Își scoase bocancii, scurse apa din ei și se culcă îmbrăcat lângă ceilalți copii, pe locul rămas liber. Adormi îndată, răpus de o oboseală necunoscută. Nu știe cât a dormit. La un moment dat i s-a părut că umblă cineva la găleata cu apă, a pipăit capetele copiilor, le-a numărat, a găsit două și, amintindu-și ce se întâmplase, s-a încălțat, a ieșit afară fără să spună nimănui nimic și, ca o umbră pe lângă garduri, plecă pe urmele saniei lui Mitruț, să-l ia pe Ghiță și să-l culce lângă ceilalți. Ar fi vrut să afle cât e ceasul. După geamurile luminate ale câtorva case, își dădu seama că nu mai e mult până la ziuă, că el trebuie să plece la lucru și, ce era mai important, pricepu că Mitruț trebuia să fie departe. S-a oprit, s-a rezemat de gardul unei curți și a-nceput să-și liniștească băiatul.
- Lasă, Ghiță!...Vine tata să te ia! Duminică mă urc în tren și viu. Tu știi că tati, când zice o vorbă, vorbă rămâne... zise el încet, rămânând rezemat de uluci până s-au pornit oamenii să-și plimbe treburile pe drumuri. Privea în înaltul cerului și își strângea trupul cu brațele, vrând să-și ocrotească sufletul.
Când intră în casă, dădu cu ochii de nevastă. Aprinsese lampa. Își ținea mâinile în poală, ca doi ibovnici răpuși de trudă. Vru să spună ceva, dar în locul vorbelor, Lae își scoase căciula din cap, o trânti de podea și-ncepu să o frământe cu picioarele, ca și cum ar fi vrut să se umilească singur.
- Asta-i; am făcut-o, am făcut-o! Acu’, copilul să fie sănătos, și poate că n-o să-i meargă chiar rău, zise el, făcând un semn cu mâna, prin care împărțea lumea în două jumătăți perfect egale, el socotindu-se exact la mijloc.
De-a latul câmpului, Mitruț Daminescu biciuia caii, cu gând să ajungă mai repede acasă. Gândurile lui rătăceau ca un om în întuneric, care se-ndreaptă instinctiv spre un punct luminos, și se avântau spre copilul adormit, încercând să-l apropie astfel pe Mitruț de liniștea sufletească pe care și-o dorea.
- Mă Ghiță, tată, te-o place mă-ta Cosmina? îndrăzni el să-și spună cu vorbe un gând. I-o place numele ăsta al tău, Ghiță...?

- va urma -