— Avem mult de mers? — întrebă Ana.
— Foaaarte mult... — spuse el, prelungind teatral vocala a.
Știa el la ce se gândea când făcea așa.
Era ceva de povestit...

Prin anul patru de facultate cursurile și seminariile de socialism științific erau ținute de o profesoară în vârstă, de modă veche. O numea de modă veche nu c-ar fi vrut să reliefeze niscai preocupări din partea ei de conservare a bunelor tradiții ale învățământului de altădată. Nici vorbă! Era doar o formă de redare sintetică a profilului unui cadru universitar vădit depășit de exigențele postului. Deșteptăciunea, nici ea nu s-ar fi putut număra printre trăsăturile care să-i prisosească. Dar, în ignoranța ei, (studenții sesizează întotdeauna cu precizie asta — făcu el o remarcă pentru Ana) avea și o parte bună, care place de regulă. În general, era destul de cumsecade și n-avea cum să apară probleme la un examen cu ea. Era suficient ca studenții să afle — și nu era greu de aflat — care sunt cele trei-patru fraze standard care-i plăceau ei, iar la examen, puși în fața oricărui subiect, oricât de greu, în cel mai rău caz, își puteau asigura nota de trecere prin simplul enunț al acelor fraze.
Una dintre frazele ei „magice” suna cam așa:
„Pericolul cel mai mare al zilelor noastre este că prin folosirea unor arme din ce în ce mai mici se produc distrugeri din ce în ce mai mari”.
O constatare cu semnificații adânci, probabil că avea și pretenția că ea o descoperise.

Odată, la un seminar, profesoara se referise la nivelul cheltuielilor de înarmare pe plan mondial.
„Știți voi cât se cheltuiește astăzi în lume pentru înarmare?” — întrebase ea la un moment dat, pe un ton grav, demn de însemnătatea tematicii abordate.
Lăsase și o pauză ca să accentueze dramatismul acestei probleme globale și, totodată, ca studenții să aibă răgazul necesar să aprecieze cum se cuvine importanța momentului.
Vorba aceea, nu în fiecare zi aveau ei privilegiul să fie în compania unei persoane într-atât de grijulii față de soarta omenirii încât să se preocupe îndeaproape de monitorizarea bugetului militar mondial.
În fapt, întrebarea fusese cât se poate de retorică, nici vorbă să se aștepte la vreun răspuns.
Dar el și cu încă un coleg valorificaseră acea pauză nu ca să cântărească admirativ profunzimea problematicii aduse în discuție, ci își permiseseră să întrebe, din simplă curiozitate:
„Cât, doamnă?”
Surprinsă, fiindcă la orice se putea aștepta, dar la o asemenea întrebare nu, femeia răspunsese, ușor ezitant:
„Mult.”
Ei doi insistaseră:
„Cât de mult?”
Iar profesoara precizase, de astă dată cu fermitate:
„Mult de tot.”
Dar ei, cărora li se mai alăturaseră și alte voci, nu se lăsaseră:
„Da, dar cât?”
Și ea, alungind a-ul:
„Foaaarte mult.”
Deja jocul plăcea clasei, așa că se mai auzise încă o dată, pe mai multe voci:
„Dar cât, spuneți-ne doamnă, cât?”
Și, în fine, ea, nițel exasperată, izbucnise într-un gest teatral, cu brațele larg deschise:
„Enooorm!”

O altă istorioară, tot cu respectiva profesoară, îl avusese pe el ca personaj declanșator al întâmplării.
Aflase de puțină vreme un banc bun și de cum îl auzise, știuse că-l va putea plasa în condiții optime la seminarul de socialism științific. La un moment pe care-l considerase oportun ridicase mâna, i se dăduse cuvântul și el începuse pe cel mai serios ton posibil.
„Doamnă profesoară, știm că în socialism totul se planifică. Există totuși ceva care nu se poate planifica.”
„Ce anume?” — întrebase ea.
„Producția de copii, — spusese el — dar știți de ce?”
„De ce?“ — reacționase profesoara, numai bine ca să lase loc poantei.
Și-atunci el îi răspunsese cu un aer candid, în hohotele de râs ale asistenței:
„Fiindcă nu s-au naționalizat încă mijloacele de producție...”
Ce urmase avea să depășească așteptările, pentru că profesoara, râzând și ea — fără să știe prea exact de ce, dar, mă rog, râdea clasa, însemna că era ceva de râs — întrebase cu o naivitate sinceră și dezarmantă:
„Zău... și care sunt acelea?”
El mai apucase, printre sughițuri, să-i adreseze:
„Nu îmi cereți așa ceva, doamnă, că nu pot să vi le spun!”