Era întuneric și nu vedeam nimic. Încercam să mă ascund de cineva, de toți, de ceva, de tot. Îmi părea că fug, că singura mea șansă e ca ei să nu mă vadă, să nu mă prindă. Toți stăteau ascunși, urmărindu-și adversarii, fiecare pas a fiecăruia dintre ei, controlându-și nervii și ținându-și respirația.
Se știe însă că întunericul doare. Cea mai mică mișcare, înfinge o suliță în adâncul corpului și de durere, îl frânge în mii de bucăți. Pe fundal, zgomotul ritmic al fricii mă imobiliza. Tăcere si frig. Asemenea unui fugar, speriat, flămând, sleit de puteri, prea obosit pentru a se mai ascunde, încep să mă întreb dacă pe undeva ilaritatea jocului nu sa transformat în dramă.
Ca în orice joc, există învinși și învingători. Dar aici, cine câștigă? Să fie oare câștigătorul cel care se pierde în întuneric fără să fi văzut nimic, fără să fi fost cunoscut de cineva, cu atât mai puțin de el…?
Nu, parcă nu era așa. Parcă obiectivul era cu totul altul, iar pentru toți concurenții, acesta era bine cunoscut.
Nu poți să lupți când nici măcar nu-ți cunoști adversarul. Stai puțin! Nu este o luptă! Trebuia să fie un joc. Concurenții se pierd unul câte unul, fără cel mai scurt cuvânt, victimele întunericului și ale tăcerii. Întotdeauna există reguli, iar dacă nu le respecți, nu numai că nu vei cunoaște victoria ci vei fi eliminat din joc fără măcar să apuci să joci.
Umbre, doar bucăți de forme, neelucidate, chipuri de negru pe nuanțe de negru închis. Doar oare cum arată? Oare seamănă cu mine…? Gându-mi îneacă cugetarea. Și totuși… gândesc. Sunt vie însă doar trupul se mai mișcă, zvâcnește sarcastic, tot restul este înghețat, intact, stâncos. E din cauza frigului.
Doar curiozitatea mă mai ține în viață, ea mi-a renăscut cursul gândirii.
Ce este de făcut? Idei goale se zbat puternic, se ciocnesc una de alta și se sparg sunând a gol.
O durere adâncă mă pătrunde, mă taie, mă sfâșie, lăsându-mă numai zdrențe, mă sparge și mă lasă cioburi, mă cioplește și din mine ies așchii și rumeguș, mă topește, mă lichefiază și sunt acum un lichid amar, otrăvitor și incolor – căci nu transmit nimic – care se înfiltrează în pământul negru cel absoarbe, întorcându-se de unde a venit fără a-și atinge scopul.
Acest joc de-a „v-ați ascunselea” a încetat de mult să mai fie un joc, din momentul din care noi am încercat să trișăm, am încălcat regulile, am încercat să oprim timpul în loc pentru a câștiga răgaz pentru a ne gândi la strategii. Dar regulile nu pot fi încălcate. Timpul nu este sclavul nostru ci noi suntem sclavii lui, iar pentru a înțelege acest lucru, a trebuit să plătim scump. Timpul a fugit! Dar a luat cu el și sufletele noastre. Și e frig…și mintea noastră conștientizează că nu mai e întregul iar în joc nu există jumătăți de măsură. În întunericul lichid ce te îneacă zărești o umbră. Umbra tristă a regretului.
Pe piele înghețată o lacrimă fierbinte te pătrunde și te încălzește. Miroase a viu, căci simțurile îți sunt pioni pe tabla de șah, miroase a carne, ce se târăște urmând instinct. Ai vrea să ieși din joc, dar nu se poate atât timp cât nu ești învingător și nici învins. Fără să vrei, urmezi un joc al supraviețuirii.
Speranța îți invadează corpul, curiozitatea îți pulsează sângele în vene. Cu mișcări în ritm crescendo lupți spre vertical. Căci nu poți juca târându-te, ci drept! Și te ridici! Ești în picioare. Ce ai pierdut cândva există acum în tine. Și primul tău cuvânt, un cuvânt de bucurie, vine. Îl strângi și-l înalți și la fel ca suferința lui prin care ți-a oferit o lacrimă ție, așa cuvântul tău a ridicat pe altul în întuneric.
Nu este vis. Nu ești învins. Ești în picioare, învingător, intr-un joc al supraviețuirii.
Acum totul de ridică, părăsind Pământul, toți tind către înalt.
Ca din orice joc, și eu am învățat ceva: e inutil să fugă, căci cea mai mare greșeală este să se ascundă. Au început să se audă murmure, din ce în ce mai clar, se nasc cuvinte, fraze, gânduri, întrebări, dorința de a cunoaște. Se încălzește. Te simți în largul tău, mai viu, mai sigur pe tine și mai încrezător, aflat pe drumul bun.
Apar și primele întrebări: „De unde vin?”, „Ce caut aici?”, „Unde sunt?”, „Ce trebuie să fac?”, „Cine ești?”… „Cine sunt?”.
O ghicitoare, un joc plăcut… vital! Inimi ce îndrumă, minți ce deslușesc, servesc curiozitatea, tinzând spre liniște și pace într-un joc al cunoașterii.
Jocul cunoașterii, al cărui pur adevăr este că în fiecare clipă învățăm ceva. Viața este un joc de clipe iar clipa e jocul cunoașterii. Iar noi trăim pentru că după fiecare joc urmează un alt joc.