Niciodată nu mi-a plăcut sa fiu singură, fiindcă mereu am fost. Am crescut într-o casă de oameni nebuni, cu doi părinți care se urau și o soră excesiv de inteligentă, ambițioasă și perfecționistă. Întotdeauna mi s-a părut că m-am născut și am crescut pe nicăieri și peste tot. De fapt, habar n-am cum am ajuns aici. Îmi amintesc de nopțile de vară din camera mică a apartamentului de la etajul zece ca de o viață anterioară, de conversațiile lungi cu luna și cu turnul bisericii, de picioarele pline de vânătăi atârnate în neant printre gratiile ruginite. Îmi amintesc de nopțile în șir petrecute visând sub cerul liber și de țânțarii aferenți, de băncile rupte din fața blocului, de orele nesfârșite la “vorbă cu fetele” pe lanțurile care înconjurau părculețul mic din față, de jocurile de badminton, de culorile stinse ale copilăriei- galben, și roșu, foarte mult roșu.
Țiți se ascunde sub pat, ca de obicei. Cred că a văzut o umbră asemănătoare unui șoricel pe tavan. Sunt înconjurată de un miros sufocant de fum. Geamurile mici sunt deschise larg. Eu am nasul mare, mâinile mici, de copil, și corpul lung, băiețesc. Îmi mușc unghiile de câte ori îmi amintesc de casă, dar mai ales când mă gândesc la el. E ora trei noaptea, și vecinul se uită la televizor cu o fată. E comfirmat, pereții ăștia chiar sunt facuți din carton. Vecinul cu vocea stridentă a fost căsătorit acum un an, și se iubeau mult de tot, de mi se tot mișcau tablourile și colierele de pe perete, și mă temeam pentru viața mâțului, în eventualitatea în care i-ar cădea ceva în cap și va mieuna și el mult de tot. Vecinul e înalt cât un brad. Soția i-a murit într-un accident, anul trecut de Crăciun. Mi-e foame. În frigiderul meu mic am o lămâie pentru ceai. Patul e plin de cărți, toate pe jumătatea care i-ar coresponde lui. Sunt studentă în ultimul an, magna cum penibilitați din astea, la una dintre cele mai mari universități din lume. Într-o zi mă voi întoarce acasă. Ai mei au vândut tot, cu excepția sufrageriei scumpe importate din Franța, care acum servește drept mobilier excentric în cotețul bunicii. Mama se roagă în fiecare zi pentru noi, și tata repară tot felul de chestii, indiferent dacă-s rupte sau nu- mașini de pâine, radiouri mici, ceasuri mici, fântâni artificiale mici, pantofi, pești mici, inimi mici, etc. Eu am ochii verzi, ca el. Ieri mi-a spus că îi place sa mă ducă la gară, fiindcă îi aminteste de casă. Am început să plâng. Soră-mea e departe, ea merge la altă facultate, mai impunătoare ca a mea. Vorbesc cu ea din când în când, e mereu trează. Ea traiește încontinuu și gândește nonstop. Spune că sufletul ei a murit din cauza presiunii în momentul în care avionul a urcat în aer. E studentă la medicină, printre altele, și mama va fi mândră de ea.