agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-08 | [This text should be read in romana] |
S-au despărțit fără să-și promită ceva. Asta i-a plăcut. Nu își dorea să-i dea speranțe deșarte. Ceea ce l-a uimit a fost faptul că era prima femeie din viața lui care nu încercase să smulgă de la el o promisiune. Când se îmbrăcase se gândise cu teamă la scena despărțirii. Se temuse de reacția ei. Dar se înșelase. Fusese demnă. Nu suporta femeile care se înjosesc implorând iubirea. Era încă sub vraja nopții aceleia, dar știa la fel de bine că se poate degaja ușor dacă își impune. Nu ar fi schimbat cu nimeni și cu nimic singurătatea lui dragă. Știa din experiențele anterioare că femeia îți dă echilibru și el nu își dorea asta pentru că era sigur că echilibrul acela îl va face să scrie prost sau deloc cum se întâmplase de fiecare dată. Așa că, trebuia să și-o scoată din minte imediat. Fusese slab și își reproșa asta. Nu putea nici să nege că îi plăcuse. Ar fi fost prefăcut. Simțea încă mirosul ei. Parcă îi intrase în piele, în simțuri și asta îl tulbura. Se scutura ca și cum voia să scape de imaginea ei care i se întipărise pe retină și i se proiecta acum ca să-l zăpăcească. Se gândea că are lucruri importante de făcut și că afundat în proiectele lui o va uita. Pe de altă parte se gândea și la ea. Probabil va suferi. Dar ea a vrut. Îl cunoștea și știa că își asumă un risc. În el începuse o altă luptă și asta îl enerva. Își reproșa încă o dată faptul că își părăsise turnul de fildeș coborând pentru ea. Dar fusese atât de fermecătoare… Gata cu prostiile! Începuse să fie ridicol. Fiecare om are o slăbiciune, a concis el ca să scape de sentimentul acela care îl făcea să se simtă vinovat față de ea.
Îl condusese până la poartă. Știa că nu poate să-i ceară nimic. Sperase doar că va putea să-l facă să înțeleagă că singurătatea, pe care el și-o alesese drept prietenă de nădejde, nu e soluția cea mai bună atunci când ai doar o singură viață. Simțea că odată ieșit pe poartă gândurile lui se vor limpezi și el va reveni cu ușurință la starea lui obișnuită. Dar asta nu avea importanță. Ea îl va iubi mereu așa. Fără să încerce să-l schimbe. Își asumase riscul acelei nopți și nu regreta. I-a zâmbit până la capăt și ca să îl scutească de situația aceea penibilă a despărțirilor și de sentimentul de culpabilitate care i se citea clar pe față i-a întins brusc mâna. Luat prin surprindere i-a întins-o și el cu un gest mecanic. Fusese o atingere scurtă, dar intensă. Amândoi au simțit-o ca pe un scurt circuit. Apoi, s-a întors și a închis poarta. Două lacrimi s-au rostogolit pe obrajii ei goliți de emoția pe care încercase să o țină cu greu în frâu. A rămas lipită de poartă până când l-a auzit plecând. Cu pași nesiguri a pășit pe alee gândindu-se dacă să intre în casă sau să rămână în grădină ca să privească răsăritul. A ales să rămână. S-a îndreptat spre cerdac și s-a așezat scrutând orizontul care începea să fie inundat de un izvor de lumină ivorie ce îi pătrundea direct în suflet. Pădurea se foia deranjată de lumina aceea, care o trezise din visare, scuturându-și visele în cele patru zări. Vântul îi împrăștia gândurile care zburau libere ca niște păsări de fum ce se risipeau în neant. Împletea vise. Unul pe față, două pe dos, pe care tot ea le deșira mai apoi nemulțumită de rezultat. În timp ce se juca așa, a fost cuprinsă de o căldură ciudată ce i-a străbătut trupul. S-a ridicat și s-a gândit la el. Oare îl va revedea? Timpul trecuse pe nesimțite. Patru luni zburaseră și se risipiseră de parcă ar fi fost niște clipe efemere. Scrisese foarte mult în ultimul timp. Mai mult ca niciodată. Ideile îl năvăliseră vrând parcă să-i facă în ciudă și să-i demonstreze că din noaptea aceea începuse să scrie mult mai bine. Noul volum era un succes deja și cronicile nu încetau să curgă. Doar ea nu dăduse nici un semn de viață. El își impusese să nu o caute, dar trebuia să admită că o aștepta. Chiar dacă nu cu un gând întreg, cu o jumătate tot se îndrepta furiș spre ea aproape în fiecare zi. Sperase să apară la lansare, dar nu o zărise în mulțimea aceea cu toate că mereu își aruncase privirile în sală. Fusese nemulțumit toată ziua și nimeni nu îi intrase în voie. A intrat să-și verifice corespondența. Nu se uitase de câteva zile. Plictisit se uita peste mesaje când privirea i s-a oprit pe unul care era de la ea. Era intitulat „Iarnă magnifică”. Pulsul i s-a accelerat și imaginea ei din seara aceea i-a năvălit în minte punând stăpânire pe el. A deschis nerăbdător. Erau fotografii făcute de ea cu peisaje de iarnă. Privind mai atent a văzut că fotografiile erau făcute într-un loc drag lui. Recunoștea fiecare colțișor din fotografiile ei. Erau locuri prin care el umblase cândva măcinat de gânduri grele ca să-și găsească liniștea. Acolo reușise să renască și imaginile acelea superbe l-au făcut să simtă un dor nebun. Fără să stea prea mult pe gânduri s-a hotărât să plece. Și-a aruncat câteva lucruri într-o valiză și a pornit la drum. Avea de mers vreo trei ore cu mașina. Venise de câteva zile ca să facă fotografii pentru un nou album. Era o iarnă de vis. Ningea încontinuu de două zile. Reușise să surprindă niște imagini superbe. Dintr-o pornire pe care nu putea să și-o explice îi trimisese și lui niște fotografii pe mail. Se gândea la el și a simțit o strângere de inimă ce i-a trimis fiori în tot corpul răscolindu-i amintirile. Îl iubea enorm, dar știa că singura dovadă de iubire era renunțarea la el. Plânsese multe nopți cu fața înfundată în pernă. Simțea un dor asiduu și ar fi alergat desculță până la el ca să-i golească ființa de neliniști cu neliniștea ei, ca atunci în noaptea aceea când i-a închis pleoapele cu un sărut, dacă vestea aceea n-ar fi căzut ca un trăsnet peste ea. Drumul fusese mai anevoios decât se așteptase. Ningea cu fulgi mari. Nu mai fusese de ceva timp aici și dorul acela, pe care ea îl stârnise cu fotografiile ei în toată ființa lui, îl făcea să se simtă copleșit. S-a cazat și a pornit hai- hui să colinde potecile ca să-și potolească emoțiile. Mergea recitând în gând poezii dragi lui. Simțea că încet, încet trăirile acelea încep să se risipească. Mergea spre bradul acela pe care ea îl fotografiase și la umbra căruia el, demult, alesese singurătatea ca pe singura cale de-a supraviețui. Își ținea capul în jos încercând să evite zăpada care îi intra în ochi. Pe potecă a zărit niște urme lăsate de pași mici. S-a gândit că un copil nu ar avea ce să caute singur acolo. Probabil era o femeie. Gândul acesta nu-i convenea. Ar fi vrut să fie doar el cu amintirile lui. A ridicat privirea și a văzut că într-adevăr era o femeie. A auzit zgomotul zăpezii scârțâind și s-a întors. La doar câțiva pași de ea era el. A înmărmurit. Nu era cu putință. Crezuse tot timpul în întâmplare, dar aceasta le întrecea pe toate. Era deja prea multă întâmplare. Nu-l mai văzuse de la lansare când împinsă de dor se strecurase în mulțime ca să se bucure de succesul lui. Crezuse că prezența ei îi va purta noroc. Câtă amărăciune simțise când fusese nevoită să-l privească de la distanță! Fără să-i vorbească, fără să se arate. Se mai alinase cu faptul că îl văzuse vesel și înconjurat de prieteni. Era de-a dreptul stupefiat. Nici dacă i-ar fi spus cineva că ea e acolo nu ar fi crezut. A înaintat pe potecă și s-a oprit în fața ei. Era lividă și parcă încerca să ascundă ceva. I se părea speriată și ca s-o liniștească a luat-o de mână. I-a surprins privirea și a citit în ea o neliniște adâncă. Tremura. A întrebat-o dacă se simte bine, dar ea a îngăimat ceva fără ca el să înțeleagă. Se purta ciudat. A privit-o îngrijorat și privirea i s-a oprit pe abdomenul ei. Era rotunjit. Pentru o clipă un vertij a pus stăpânire pe el. Era însărcinată. Se uita la ea cerându-i parcă încuviințarea. Ea a clătinat din cap afirmativ. Vestea asta îl bulversa. Se simțea învins. Era pentru prima dată când era obligat să îngenuncheze în arena vieții. Nu întrevăzuse niciodată o astfel de situație. Era învins cu propriile-i arme. Tot timpul afirmase că lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple. Un copil… Mereu se temuse să aibă copii, gândindu-se că s-ar fi putut să nu fie un tată bun. Dar dacă se înșelase? I-a cuprins umerii și a privit-o în ochi. O simțea încordată. Ca să-i risipească temerile a sărutat-o pe frunte. Acesta era acordul lui. Ea a oftat lung eliberându-se parcă de taina aceea pe care o apărase cu strășnicie. Au plecat ținându-se de mână. Niciunul dintre ei nu știa că acolo sus cineva îi iubea așa de mult încât se gândise să le umple singurătățile. Și o făcuse așa cum a știut El cel mai bine. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy