agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3073 .



Codrin - VII -
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [YLAN ]

2008-12-11  | [This text should be read in romana]    | 



Era spre seară, când Drăghia se întorsese după trei zile la coliba lui moș Cosoambă, cu glonțul de argint pregătit pentru cufundare în descântec, care să-i dea tăria de a străbate aerul și a osândi veșnic pe Pădureancă.
- Da, văz, că n-ai pierdut timpul degeaba, Drăghie! îi spuse moșul, ai cărui ochi sclipeau de dorul de a atinge clipa, când duhul de pădure ce-l jucase în hore de bătaie de joc, atunci la înmugurirea vieții sale, va trece printre porțile vieții de dincolo.
- Păi, cum altfel! Am vrut să merg la popa Juravle și să-l omenesc cu tot ce știu eu că îi lasă gura să se plece spre poftă și gâtlejul să se încânte, când se duce toaca de la biserică la culcare. Da' mi-am amintit de prieteșugul lui încâlcit cu șeful de Post, Dăncuș, și teama mi-a trecut pe șirul spinării ca un gușter. Dacă părințelul, după câteva păhare de pălincă, se dezvăluie cu fapta noastră? Nu suntem buni de punere sub lege? Că doară scormonim pacea unuia plecat dintre noi? Atunci, m-am gândit să-mi torc gândul pe alt fus...
- Adică...?
- Să îl las pe popă în grija Domnului și să mă meșteșugesc cum știu eu mai bine spre rânduirea faptei ce o plănuirăm...
- Dar n-ai venit la sfat cu mine...!
- Ce rost avea să mă mai cațăr cu piciorul ăsta beteag pe sub crestele gospodăriei dumitale! Sau să te preumblu prin cimitirul satului pe mata, om adunat cu înțelepciune pe sub ani...L-am luat tovarăș pe frate-meu, Văsălie...
- Să nu-mi zici...!
- Ba da, am intrat amândoi în cimitir pe noapte însingurată și fără vezeală de om, și am făcut ce trebuia de făcut...!
Moșul îl privi pe Drăghia în fundul ciuturii ochilor și tare i se păru că găleata era spartă, cu risipă de apă și vorbă de adevăr, dar crezu că la mijloc este numai teama ce se întindea ca un lințoiu pe fața vânătorului, pentru clipa ce urma să se petreacă peste ei cu taină, acolo în furca pieptului de pădure.
Dar moș Cosoambă avea dreptate să se clatine în necredința sa. Drăghia nu putea să-l lase pe Codrin acolo, în brațele Pădurencei, și el să împartă colaci de sufletul celor două femei, pe care le avea pe prispa casei și care ar fi plecat amândouă pe celălalt hotar, dacă ficiorul lui Ilarie nu s-ar fi întors la matca Minodorei. Dar nici nu avusese cheag de sânge tare ca să se coboare în groapă de pădurar și să-l jefuiască de prețul vămilor. Așa că făcuse glonț din argint curat, din cei doi orți, pe care-i ținea pentru plecarea lui dincolo. „Ce diferență să fie între ortul lui Ilarie și ăsta al meu?”, se preumblase vânătorul la sfat cu gândul lui. „Bănuții sunt pentru aceeași răscumpărare de suflet trecut! La urma urmei, dacă o săgetez direct în inimă pe Pădureancă, nu va fi nici o diferență, dacă o voi face cu argint lumesc sau cu cel trecut peste pragul văzduhului”, se gândea el.
Așa că vânătorul, însoțit de moș Cosoambă, plecară pe urmele lui Codrin pentru a-l găsi în brațele Pădurencei. Drăghia știa că băiatul venea seara acasă, să fie alături de mumă-sa, așa cum îi lăsase cu limbă de moarte Ilarie. Hotărâră să-l pândească la răspântia mare, pe acolo pe unde îi trecea poteca spre Poiana Ciutelor. Când auziră fluier de soc doinind prin căruntele plete ale arborilor, știură că băiatul lui Ilarie vine să facă însoțire cu duhul blând al pădurii. Îl urmăriră cu pas moale, nedeslușit la ureche, și când băiatul se opri în Poiana Ciutelor, se ascunseră și ei sub troianul unor tufișuri înalte și bogate.
- Drăghie, îi șoptise moșul, orice ar fi, nu te miști și nu scoți grai de om! Nu pleci de lângă mine, de a-i fi atins cu ceară topită! M-ai auzit? Că ne primejduim de moarte! Tu vezi-ți de glonțul tău și nu uita! Ai unul singur, folosește-l cu înțelepciune și alege bine locul, pe unde va intra moartea în trupul de rășină al Pădurencei.
Drăghia îi răspunse prin clătinare de cap. I se uscaseră buzele, de ai fi zis că se călătorise prin cele deșerturi de nisip, capul îi vuia ca o batoză la treierat în lan, iar mâinile, altădată sigure pe cocoșul puștii, îi asudaseră cumplit. Se auzi iar viersuirea plăcută a lui Codrin și moșul închise ochii, ca și cum ar fi vrut să cheme fărâmă din iubirile lui trecute, căci despre iubire și dorul de năframă dragă horea băiatul. Se iscă întâi o strecurare de vânt proaspăt dinspre laturile pădurii și Drăghia își potrivi pușca sub ochiul ager, sub care doborâse atâtea animale mișunând prin cotloanele muntelui. Moșul stătea și el chircit ca o cloșcă pe ouă și trăznea de mirosul înțepător al grăsimii de mistreț tânăr, cu care se îmbălsămase. Lângă el odihnea oglinda cumpărată de Drăghia din târg.
Apărură întâi Vântoasele și moșul le privi pe sub ochi, neputând uita amețitorul lor dans, în care îl aruncaseră de la una la alta ca într-un carusel, care nu se mai poate opri. Apoi apăru veșmântul verde, transparent, al Pădurencei, prin care formele ei de femeie împlinită, ațâțătoare, îl făcură până și pe stătutul de ghicitor în bobi să tresară la gând de viață. Când Pădureanca se apropie de Codrin, Drăghia socoti că atunci era clipa, dar Pădureanca stăruia în îmbrățișarea băiatului și el nu putea descoperi trup pentru glonțul pornit din pușcă. Abia când Codrin o apucă pe după mijloc și porniră spre afundurile pădurii, trupul ei se desluși ochitorului iscusit. Când Drăghia trase și glonțul se zvârcoli preț de câteva clipe în carnea Pădurencei, odihnindu-se între omoplați, vânătorul știu că nu dăduse greș. Duhul slobozi strigăt de moarte, care cutremură pereții de brazi ai pădurii, prelungindu-se de la unul la altul ca pentru a da de veste că stăpâna stă sub secure de moarte. De lângă trupul ei căzut în genunchi se ridică dintr-odată glasul înfricoșător al Vasiliscului. Un șuierat ca de apă mare ce vine la vale, luând totul în calea ei. Animalul sacru își îndreptă privirea spre locul de unde plutise glonțul, se ridică în pintenii puternici și bătu aerul cu aripile, lovind aprig cu coada de balaur pământul reavăn. Drăghia simți cum frica i se dezlipește de trup ca o haină prea grea și o ia la goană nebună. Vânătorul se întoarse și o rupse la fugă după ea. Degeaba îl suduia moșul! Drăghia vedea cum vine spre el moartea și știa că numai prin puterea picioarelor aburcate la spinare mai poate scăpa. Dar țeava puștii i se agăță de rămurișul uscat ce se întindea prin patul pădurii și vânătorul căzu cu fața pe frunzișul veșted. Moșul o rupse și el la fugă și vru să-l salte de la pământ, dar trupul lui Drăghia parcă ar fi fost turnat în plumb. Cosoambă se furișă în spatele unor tufișuri de alun bătrân și așteptă, încercând în același timp să-i dea vorbă de îndemn tovarășului său.
- Drăghie, scoală de hai, vino la adăpost sigur!
Dar vânătorul nu scotea grai, de ai fi zis că cineva îi tăiase limba spre veșnică muțenie, în timp ce pasul greu și plin de mânie al Vasiliscului se apropia tot mai amenințător de el. Când cocoșul încoronat ajunse lângă el, frământă pământul cu ghearele-i de vultur urieșesc și apoi le înfipse în cojocelul gros al vânătorului, întorcându-l cu fața spre tăriile cerului, pentru a-l oglindi de moarte. Dar Drăghia știa ce-l așteaptă, așa că avea ochii plecați sub pânză de geană tăinuită cu peceți de nedesprins. Atunci Vasiliscul slobozi iar grai de durere pentru stăpâna atinsă de moarte și cu ciocul lui rubiniu îi smulse pe rând luminile ochilor vânătorului. Apoi cu ultima lovitură îi străpunse fruntea. Ultimul gând al lui Drăghia, acela că va ucide pe veci duh de pădure și va slobozi din mreaja ei suflet de ficior dorit, rămase pe poteca pădurii, desprinzându-se de aripa sufletului său plecat peste coama cerului. Moșul se ghemui în așteptare, fiindcă știa că sosise și clipa judecății lui. Pețitoarea moarte se apropia cu pasul ei ușor spre tufișul, în spatele căruia zidise cetate de apărare. Când ghicitorul în stele simți că Vasiliscul a ajuns în fața lui ridică deasupra capului oglinda arvunită din târg. Auzi glas de durere mare, sfâșietoare, amestecată cu mânie și oglinda se făcu țăndări în mâinile lui. Moșul continuă să stea nemișcat și cu ochii închiși. Când auzi cum trupul cocoșesc al Vasiliscului se frânge la pământ și cum coada lovește greu în mădularele adâncurilor, atunci știu că fiara pădurii se oglindise de moarte în proprii ei ochi de spaime. Mai zări cum corona de aur se rostogolește aproape de ascunzătoarea lui și după alte câteva clipe de neastâmpăr al inimii, care-i bătea ca o darabană sub un eșafod de execuție, săltă privirea de la pământ. Vasiliscul zăcea fără suflare în fața lui. Apucă lacom coroana și aceasta îi fripse palma, ca și cum ar fi înhățat un fier trecut sub călăuza cărbunilor încinși. Dar moșul nu-i dădu drumul. Se mai uită o dată la Drăghia, care poate, aștepta să treacă prin vămi, văduvit de ort și de lumină, și se îndreptă spre coliba lui. Moșul putea fi liniștit. Din partea-i, corbul răzbunării mai vechi își putea lua zborul. Acum putea fi singur prin lume, se împlinise o făgăduială străveche.
Codrin întinsese pe patul de iarbă trupul Pădurencei, pe care îl acoperea cu lacrimi amestecate cu mângâieri și săruturi fierbinți.
- Codrine...Codrine...! murmură ea...Cum m-am încrezut eu în suflet de om și cum ți-am dat dragostea mea, crezând că te voi nemuri cu ea...!
- Pădureanco! De ce vorbești așa...? Știi doar cât de mult te-am ascuns în inima mea...!
- Lasă...lasă...! Vorbele voastre, ale oamenilor, nu țin nici cât o zi plinită...! Știam că nu ai să poți renunța la Minodora, la dragostea ei! Și, cum nu aveai puterea să mi-o spui drept în ochi, ai tocmit armă de moarte ca să mă piardă...!
- Nu vorbi așa! Taica din mormânt și stelele de pe cer, iată chezășia mea, că nu a fost așa...! Cu tine am vrut să mă însoțesc din prima clipă când te-am zărit...Și lângă tine am vrut să mă petrec câte zile mi-or fi date de Sus...!
- Codrine...Codrine...! Și acum, când simt cum mă petrec umbrele spre un hotar nemaicălcat, și acum spui vorbe de om plămădite-n abur de minciună...! Te blestem să te întorci printre oameni! Să simți iar vorba lor poleită cu lingușiri și ascunzișuri, ura și mânia lor, trădarea lor! Să te alipești iar de Minodora ta și, atunci când vei socoti că îți este inima plină de îndestulare, și că nimic din ce-i dăruit omului pe pământ nu îți lipsește, atunci să fi cel mai nefericit!
Codrin simți cum Vântoasele îl despart de Pădureanca lui și o aburcă pe umerii lor tineri, plecând sub vaier de pădure, cu vânt trist și negru la rotire. Vru să le urmeze spre bârlogul, unde zi de zi cunoscuse iubirea Pădurencei, dar picioarele îi erau parcă proțăpite într-o clisă grea, care-l țintuia locului. Degeaba strigă el după ea, degeaba vărsă lacrimi... Spre dimineață ajunse acasă mai mult mort decât viu. Tras la ochi, cu lacrimile uscate pe toboganul obrazului ca niște mărgele de gheață veșnice, care săpaseră acolo albie de neputință. De atunci, intra în pădure la răsărituri și căuta poteca spre peștera Pădurencei, dar drumurile se închiseseră pentru el, și niciodată pașii nu-l ascultau, ducându-l ca vrăjiți pe alte cărări și coclauri reci și străini. Omul plămădit din Codrin înțelese în cele din urmă că iubirea lui pentru duhul blând al pădurii se transformase în uitare. Încetul cu încetul, Minodora se sălășluise iar în iatacul inimii lui Codrin, cu pârgă bogată de sărut și mângâieri. Câteodată însă băiatului i se părea că din înălțimi vântul prinde glas și șoaptă de alint vine pe buzele nopții, chemându-l pe dulcele lui nume. Dar nu putea pricepe ce este aceasta.
Se împlinise împreunarea lui cu Minodora sub lumânări de nuni și acum, la îngânarea toamnei pierdute cu iarna regăsită prin sufletele oamenilor, cei doi așteptau să culeagă rod de prunc binecuvântat. Mai erau două săptâmâni până la Sân Nicolae, când Minodora trebuia să nască. Codrin trebăluia prin curtea gospodăriei lor. Se îngâna cu o doină, luându-se la întrecere cu ea, care din ei horește mai duios. Era fericit. Va fi tată și asta îi făcea inima să îi tresalte la fiecare pas al Minodorei lui. Simțea că primise în dar toate bucuriile, cu care uneori ne acoperă Bunul Dumnezeu. Începuse a despica la butuci de stejar pentru focul de peste noapte, când din văzduhul înalt și aplecat peste sat ca un colind neumblat încă se auzi strigat: „Codrine...! Codrine...! Băiat legănat! Or cădea primii fulgi și nu te-or găsi lângă mângâierea mea...! Și Sân Nicolae va trece prin curțile dorului meu și le vor găsi pustii de tine!”. Codrin se opri tresărind. Inima îi bătea nebunește în piept, căci recunoscuse glasul Pădurencei. Val lin de amintire se sparse de malul gândului și îl năvăli cu dulceața și căldura îmbrățișării ei. „Pădureanca trăiește! S-a izbăvit de rana de moarte! M-a iertat!” gândi el, înfigând securea într-un butuc noduros. Deschise portița dinspre grădină și privi spre pădure. I se părea că Vântoasele se prinseseră iar în horă și printre ele Pădureanca își flutura brațele în chemare magică. El era învelit numai în cămeșă și pieptar descheiat, și prin părul aspru de pe piept începură să se alerge primii fulgi. Străbătu grădina și ieși la loc șes, apoi ocoli Fântâna lu’ Þiboc, și călcă cu pas grăbit și apăsat ulița mare. Nu răspunse la binețuri de oameni grăbiți spre văpaia focului din sobele de acasă. Mergea de ziceai că e vrăjit și se pierdu în pădurea bătrână, care-l primi cu ceata de vălătuci de zăpadă, pe care vântul îi ridica de la pământ săltând ca în horă.
Degeaba colindaseră vânătorii și jandarmii în zilele ce urmară creasta muntelui și pulpana pădurii. Nici urmă de Codrin! Anuța plângea de ți se rupea sufletul, iar Minodora ai fi zis că se pregătea de sfârșitul lumii. Într-o dimineață deznădăjduită, Anuța urcă spre coliba moșului Cosoambă. Să ia un cuvânt de înțelepciune de la el, sfat de om trecut cu folos prin sita deasă a vieții. Când ajunse la porțile moșului, se opri. Se uită peste gard și îl văzu pe ghicitor îmbrăcat într-o mantie până la pământ, cu o coroană de tinichea pe cap. Străbătea cu pas țanțoș curtea și își bătea în aer brațele îndoite din coți, ca și cum un cocoș mândru ar călca printre găinile lui de prăsilă, fudulindu-se cu aripile lui penate.
- Plecăciune... plecăciune faceți lui Cosoambă împărat, nelegiuiților! mormăia el, împiedicându-se de cele câteva rațe oloage de ger și vreo două găini văduvite de pene, ca niște pui de coțofană ieșiți din ou.
Se legăna cu importanță, apoi, când ajungea în dreptul zarzărului pitic făcea o închinăciune adâncă și smerită.
- Cinste...! Cinste și mărire ție, prințesă prea-frumoasă! se adresa el copacului înghețat sub caleașca frigului, ce se aburcase cu nădejde aici, la talpa casei moșului.
Anuța își dădu seama că moșul plecase dintre oamenii cu judecată dreaptă și se înapoie acasă.
La Sân Nicolae, pe Minodora o apucaseră durerile facerii. Lixăndrina sosi într-o fugă și spre seară Minodora născu un băiat alb ca laptele și durduliu.
- Ilarie...Ilarie, să-i fie numele, Minodoră, mamă! o implora din priviri Anuța pe nora sa, care de pe patul de lăuzie privea cu diamant de lumină în ochi sufletul mic odrăslit din carnea și sângele lui Codrin cel dispărut.
După ce fata se pribegi preț de câteva clipe pe alei de vis, Anuța și Lixăndrina se traseră în bucătărie în fața unor căni aburite cu vin fiert.
- Anuță, îi spusese moașa, ascultă cuvânt de folos pentru suflet de la mine, care am auzit, am văzut și am făcut multe pe aista lume! Nu lăsa necazul să-ți doboare cugetul și să-ți împungă sufletul cu disperare. Îl ai acum pe Ilarie ăst mic. Îți amintește deodată și de bărbatul cu care te-ai iubit și de ficiorul pierdut...
- De ce pierdut? De ce, Lixăndrină? Că doar nu a dispărut fără urmă? Nu s-a topit ca lâna pe fuior? O apărea el iar la primăvară...!
- Anuță, vreau să-ți spun o taină. Neslobozită de buzele mele spre urechi de om până acum...Atunci, în noaptea aceea, când l-ai adus pe lume pe Codrin... Eu am ieșit oleacă afară, să arunc la rădăcina copacilor din grădina voastră copaia cu scursurile și ce se topise din tine, când te munciși cu nașterea. La întoarcere am înlemnit la brâul casei, fiindcă am auzit glas de ursitoare...
- Glas de ursitoare?
- Da! Și nu e bine să le treci prin fața vorbei, când ursesc. Codrin al tău a fost de atunci dăruit pentru dragoste cu duh de pădure...
- Ce înseamnă duh de pădure?
- Þi-a vorbit vreodată Ilarie de Vântoase, de Pădureanca?
- Da, dar n-am crezut o iotă! La noi, la malul Ialomiței, ar râde și curcile de vorbele astea ticluite...
- La tine, la apa Ialomiței, poate! Dar aici, în vârf de munte, nimeni nu șuguiește cu astfel de fapte. Eu am auzit clar în noaptea aceea ursita. Dar am crezut că viața poate o va trece ca fumul, o va preschimba, și Codrin al tău va sta lăstar printre oameni...A fost apoi plecat o dată după șoaptă de pădure. Dar s-a întors. Nu știu cum, dar s-a întors, și aveam speranță că pentru totdeauna... De-acu’, să nu-l mai aștepți!
Anuța își duse mâna la gură și slobozi un țipăt scurt.
- Ce vorbă e asta? De ce să nu mi-l mai aștept?
- Fiindcă de acu’ l-a luat Pădureanca pentru vecie. L-a făcut duh de pădure și cât or trăi codrii ăștia dragi, ei se vor hălădui în nuntire. Noi ne vom trece, alții ne vor lua locul, se vor stinge și ei, dar Pădureanca și Codrin vor răscoli muntele cu dragostea lor. Vezi, tu, s-au întâmplat lucruri ciudate în pădure, înainte ca al tău ficior să se întoarnă acasă. Drăghia a fost găsit sfârtecat de moarte în pădure. Moș Cosoambă s-a zărghit și de acu’ trăiește într-o lume numai a lui, sub adânc blestem. S-a întâmplat acolo ceva tainic și înfricoșător! Nici nu mai vreau să mai vorbesc despre asta, să nu ne audă...!
- Cine, Lixăndrină? Minodora? Doarme dusă cu pruncul lângă ea!
- Nu Minodora, Anuță! Nu Minodora!
- Atunci cine, că suntem numai noi două în casă ?
- Anuță, văzduhul ăsta care ne înconjoară și care nouă ni se pare scamă de aer prin care putem privi viața, e plin de duhuri nevăzute. Duhuri bune și duhuri rele. Duhuri ale cerului, ale pământului. Ale pădurii și muntelui. Duhurile domniei Bunuțului de Sus, duhuri de-a dreapta, îngerii biruitori și duhurile de-a stânga, întunericații... Tot timpul foiesc printre noi și ori ne dau ajutor cu folos la necaz, ori ne împing spre gurile faptelor neplăcute. Noi, ți-am zis, ne-om duce! Dar duhurile rămân. Și printre ele se vor preumbla prin casele noastre și Codrin și Pădureanca. Și Vântoasele aprige la joc. Azi mulți oameni cred în ele. Cu vremea se va răci inima în om și toate astea vor fi socotite năzăriri de basm. Dar poate uneori, prin vreo casă de bătrân înțelept, la ceas de seară, când apriga iarnă se zbate pe la ferești, basmele astea vor trăi mai departe. Niște nepoți vor asculta ghemuiți în poala bunicii, cu ochii uimiți, la vorbe despre duhuri de pădure. Pe plita încinsă se vor tolăni cartofii copți, așteptând să fie tăvăliți în haină de unt gras și grunji de sare... Și poveștile despre Pădureanca și Codrin al ei, despre Vântoase și Vasilisc, vor tremura în aerul magic al nopții. Acu’ mă călătoresc, că a încălecat luna pe șaua nopții și până spre dimineață intră gerul ca un oaspete nepoftit prin case, peste animale și oameni.
Rămasă singură, Anuța cugetă o vreme la vorbele Lixăndrinei cea înțeleaptă. Se întoarse în camera unde Minodora se visa poate cu Codrin prin câmpiile înflorite ale dorului ei. Ridică în brațe pruncul, pe Ilarie al ei, cel mic și sfânt, ca și noaptea în care apăruse printre șoaptele de taină ale oamenilor, și se apropie cu el de fereastră, pentru a-i arăta lumea în care se va preumbla de acum încolo. I se păru femeii că prin cămeșa curții, țesută cu fulgi rotitori, se înlănțuie siluete mândre de fecioare. Tresări, și în acea clipă văzu dincolo de geamul acoperit de promoroaca nopții pletele răsfrânte peste umeri ale lui Codrin al ei. Apoi alcătuirea lui de alb și albastru scânteind sub platoșa lunii și ochii lui negri și tainici, care veniseră prin văzduh să binecuvânteze pruncul născut și care, de acum, se va călători prin lume sub vegherea tainică a lui Codrin, Zburătorul din Valea Lungă a Branului..... ..





.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!