Șaptesprezece stații de tramvai. Un orizont mai lung decât întreg orizontul lumii în care mi-am trăit copilăria. Un drum cât să traversez pe de-a-ntregul orașul în care mi-am petrecut anii nebuni cu păr în vânt, rucsac în spate, blugi jerpeliți, bere la halbă, funduri de studente, pulovere împrumutate și cărți înțesate cu semne de întrebare sau de exclamație.
Șaptesprezece stații de tramvai egal drumul obișnuit în diminețile resemnate de toamnă, în care frunzele galbene sucombă tacit, depunându-se democratic pe umerii inșilor și inselor ce acoperă cu pași repezi pavajul în drum spre slujbă.
Duc pe umăr un laptop – noua facilitate pe scara carierei mele fără viitor – greu ca o cruce, asortat coincidental cu sacoul regulamentar ce mă face să par din alt film, printre muncitorii care atârnă de genți chinezești sau pungi de plastic ce ne mulțumesc că am cumpărat de la “ei” ori ne reamintesc mesaje electorale perimate.
Volanofobia – așa mi-am numit groaza de a învăța să conduc pe străzile din București – e cea care mă face să merg cu tramvaiul; mașina-i o altă facilitate potențială pe care aș fi putut s-o fructific, pentru ego personal și niște tone de noxe în plus la smogul lui Bucur. Nu mă plâng. Nu m-am îndepărtat niciodată prea mult de lumea celor pentru care un autoturism e un vis prea mare, sau pur și simplu o alegere pe care nu vor s-o facă.
Și-n plus, doamnelor și domnilor, marele avantaj de a te lăsa hurducăit de reatebeu este că te poți antrena în fiecare dimineață pentru titlul de campion la citit extrem. Dacă la metrou învățasem să citesc pe scara rulantă, ori mergând încolonat prin pasajele subterane, la suprafață m-am distins rapid în proba de citit pe treapta tramvaiului. Vânez în fiecare dimineață – nu locuri pe scaune, astea se prind doar în vacanțele școlare ori seara după ora zece – spațiul de la capătul din spate ale vagonului, unde e bara orizontală de care te poți sprijini cu coatele și poți citi în voie, fără să deranjezi nici un cetățean adormit și ofuscat de ‘telectualii ăștia, ‘r-ați ai dreacu’.
Da, unii se supără dacă ai neobrăzarea să nu te ferești de burdihanul ori de sarsanaua lor. Fiindcă suntem mai mulți cei care cărăm după noi cărți, aceste adevărate arme psihologice în lupta cu semenii care fie îl ascultă pe unguru’ Bulan sau manele la mobilul dat la maxim, sparg semințe, ori mănâncă plescăit frenci frais de la Mac (ultimul trend suicidar în materie de gastronomie matinală), fie cară după ei profile de PVC de trei metri douăzeci într-un tramvai cu două sute de călători înghesuiți ca într-un staul.
O categorie importantă de cititori – și probabil cea mai hulită – o reprezintă cei ce-și cumpără cu religiozitate (sau se calcă în picioare pentru un exemplar gratuit din) tabloidele unde poți citi în fiecare dimineață poze cu țâțe (multe țâțe), ori ce bășini a mai tras cutare vedetă și cât de nașpa e cutare starletă care și-a cumpărat o blană sau o poșetă care nu-i tocma’ dă firmă.
Statistic, într-un vagon de tramvai, la fiecare cititor de carte sunt patru-cinci cititori de tabloide, plus publicul lor propriu (adică încă cinci-șase inși care citesc ziarul șoimește, peste umărul posesorului).
Civilizația imaginii a învins demult civilizația literei. De asta predomină ziarele de 12 pagini în format A3, sau chiar A4, cu trei poze la fiecare cincisprezece cuvinte. Fiindcă oamenii care trăiesc frugal nu pot decât să citească frugal, și invers. Sunt indivizi care iau lucrurile cum sunt, le judecă rapid, nu au visuri (sau, mă rog, nu visează la altceva decât la obsedantele obiecte materiale cu termen de valabilitate tot mai redus), nu-și pun probleme pe termen lung – și probabil sunt fericiți așa. Dar despre ei voi vorbi altă dată. Cei care citesc pozele de prin ziare sunt bieți amatori ai cititului extrem; ei sunt ca și copiii care “citesc” cărțile de colorat, cu diferența că acei copii chiar își folosesc creierul, mânuțele și ochii pentru a colora și delimita contururi și implicit pentru a crea o lume nouă între paginile alb-negru.
Cititorul profesionist – a se înțelege unul hârșit, chiar dependent, e cel care-și cară după el pe stradă și-n mijloacele de transport ieșit din comun vreun volum de Mann, Joyce, Gunther Grass ori Dostoievski. Adică trebuie să fii cu adevărat disperat după lectură ca să te înfrunți cu un capitol de Cărtărescu dimineața la ora opt, într-o mare de corpuri anchilozate de somn, corpul tău nefăcând excepție, mintea ta dominând totuși forfota, zumzăitul călătorilor semiadormiți, cutia de metal ce scârțâie pe șine la fiecare viraj.

*
Cum locuiesc echidistant între două stații de tramvai, am început să mă duc, în unele dimineți când întârzii cinci minute și știu că voi prinde un tramvai aglomerat, la stația din “amonte” de blocul meu, unde mai am o șansă să-mi găsesc un locșor bun pentru lectură în vagonul aburit. Când urc la stația obișnuită, cea din aval, constat că fârtații ori suratele întru lectură citesc fie romane din colecția Cotidianul, fie alte apariții contemporane. Bunăoară într-o dimineață un băiat cu căștile în urechi citea Mobilul de Stephen King, o tânără avea în brațe magnificul și monstruosul Orbitor în monovolum, iar un alt tip citea o carte de managementul timpului.
Iată însă un fapt remarcabil: când iau tramvaiul din “amonte”, vizavi de cimitirul evreiesc, observ un tip în vârstă care duce cu el un exemplar îngălbenit (cred că e chiar ediția ESPLA de prin anii ’60 pe care am șterpelit-o și eu în adolescență din biblioteca unui vecin bețiv) din Roșu și negru de Stendhal. Iar puțin mai încolo (ocupând un loc privilegiat pe scaun), o doamnă strânge în brațe, discret, Fecioara și țiganul lui D.H. Lawrence. Doamna observă privirea mea furișă (în genul “spectatorilor” din preajma posesorilor de can-can-uri, click-uri, ring-uri și libertăți compacte) și are un gest reflex de a ascunde cartea, puțin jenată și deranjată. Eu ridic privirea automat, nu vreau s-o stânjenesc, poate a ajuns la scena în care țiganul duce în brațe trupul alb, nud, și ud al frumoasei salvate de furia viiturii.
Mă uit pe geamul tramvaiului și văd copacii cu ramuri rășchirate și golașe, cimitirul evreiesc, cavourile dreptunghiulare pe fruntea cărora cresc mușchi, în aerul rece și umed. Îmi dau seama că mi-ar plăcea să mă întorc înapoi, în camera mea din adolescență, cu soba de teracotă în care arde un butuc de stejar, cu o cană de ceai fierbinte, cu o carte în brațe și cu timpul așteptând cuminte ca eu să întorc paginile.
Îmi sună alarma telefonului; am un memento, pentru întâlnirea cu tipul de la Orange. Trebuie să mă gândesc cum să obțin o renegociere a contractului și tarife mai bune pentru companie. Deschid și eu cartea – azi am Femeia nisipurilor de Kobo Abe. Poate mă ajută. Mai sunt șaptesprezece stații până la o nouă zi de muncă.