agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-01-02 | [This text should be read in romana] | Submited by serban georgescu
Port-Lligat, 17 octombrie 1931, ora 3 după-amiază
Chiar acum am terminat de mâncat și mă voi duce să mă întind pe un divan, așa cum trebuie să fac în fiecare zi, timp de o oră și jumătate, după care, tot restul după-amiezii, îmi propun să scriu o parte dintr-un foarte lung studiu despre Böcklin, studiu care, de câtva timp, mă preocupă mult. Vreau să profit de acest timp de repaus ca să reflectez la unele lucruri care mi se par foarte contradictorii și, mai ales, de exemplu, la antagonismul dintre sentimentul morții și lipsa totală de perturbare când e vorba de noțiunile spațiale, antagonism atât de izbitor la acest pictor. Mă conving de necesitatea ca, în timp ce mă odihnesc, să iau câteva note. Deci, caut ceva cu care să scriu, lucru care este pentru mine, în acest moment, extrem de greu, nu numai din pricina mai multor ratări, a uitărilor... etc..., ci și din pricină că refuz să scriu – din motive nu tocmai clare – pe carnetul în care se găsesc însemnările mele precedente. Mi-ar trebui deci un nou carnet (în special) pentru imitațiile de tipul celor ce reprezintă simple sugestii neelaborate, căci acestea din urmă s-ar putea încurca cu primele. În sfârșit hotărăsc că voi izbuti să-mi amintesc totul, foarte exact, fără să iau note, pentru că voi începe să scriu imediat după ce mă voi ridica din pat. Îmi iau, dinainte, toate măsurile ca să nu fiu deranjat cât timp voi sta culcat. Interzic să mi se aducă corespondența. Mă voi duce să fac pipi, deși sunt foarte nerăbdător să mă întind cât mai repede pe divan. Am atunci o foarte specială noțiune despre plăcerea care mă așteaptă în cameră, noțiune care mi se pare că se opune ideii mai curând penibile a contradicțiilor pe care va trebui să le depășesc. Mă grăbesc. Alerg spre camera mea și, în timpul ăsta, am o erecție puternică, însoțită de o mare plăcere și hilaritate. Ajuns în cameră mă întind pe divan. Pe dată erecția cedează locul unei foarte ușoare nevoi de a urina care, în ciuda faptului că e aproape imperceptibilă, ajunge să facă inutile toate eforturile mele de a reflecta asupra frontalității din Insula Morților. De unde tot felul de considerații asupra următoarelor absurdități: o atât de slabă nevoie de a urina, capabilă să devină atât de supărătoare, absurditate ce e cu atât mai mare cu cât eu sunt în stare să-mi rețin urina ore întregi, fie pentru că nu vreau să mă deranjez, fie pentru că vreau să mă bucur de plăcerea de a urina din belșug. Sunt revoltat că trebuie să mă ridic din pat, dar simt că n-am încotro, mă hotărăsc să fac o concesie și alerg din nou să fac pipi. E vorba de patru sau cinci picături. Apoi, imediat după ce m-am culcat pe divan, mă ridic repede ca să trag perdeaua și să las camera în semiîntuneric. Mă culc din nou, dar, pe loc, mă simt indispus, ca și cum mi-ar lipsi ceva foarte important. N-am nici cea mai mică idee despre ce ar putea fi vorba, ceea ce îmi dă o stare de rău care cred că va înceta de îndată ce îi voi cunoaște cauza. Dintr-o dată, și fără să fac vreo asociație, îmi aduc aminte că, în timpul prânzului, am ales cu mintea (așa aveam obiceiul să fac altădată) un colț de pâine destul de ars, pe care hotărâsem să-l iau cu mine pe divan, pentru a-i scoate minuțios miezul în așa fel încât să se transforme într-un fel de vas. Apoi, cu și mai multă minuțiozitate, folosindu-mă de dinții din față, aveam să-l mestec și să-l găuresc, să-l sfărâm în bucățele infime și să-l pisez până când totul avea să devină o pastă fină. Înainte de a o înghiți, aveam să o păstrez, cu parcimonie, în gură, de fiecare parte a gurii, sub limbă, prelucrând-o în continuare și testându-i facultatea de a adopta mai multe consistențe în funcție de proporția de salivă. Totul, pentru ca pâinea să țină mai mult timp. Imediat ce-am găsit reprezentarea bucății de pâine, starea de rău a dispărut și mă grăbesc să caut colțul de pâine cu pricina, care a fost luat deja din sufragerie și pe care îl găsesc în bucătărie. Totodată, tai încă un colț de pâine, foarte mic și nears, diferit de cele pe care le prefer, dar pe care îl iau totuși cu mine, mai ales pentru că are forma unui corn mic și drăguț. Mă aflu din nou pe divan, dar acum cu două colțuri de pâine și, de data asta, cu impresia că nimic nu poate să mă mai împiedice să reflectez. Încerc să-mi reprezint, în chipul cel mai clar cu putință, vestitul tablou Insula Morților. Acum consider că am fost superficial când am crezut în lipsa totală de perturbări spațiale în cazul acestui pictor, și mai ales în tabloul Insula Morților. Eroarea mea consta în limitarea făcută când am redus în mod grosolan ideea perturbărilor spațiale numai la cele ale perspectivei. Același sens al frontalității care mă izbise, la început, în acest tablou, scoate în evidență o „dominantă” spațială bine caracterizată. Acum consider că, pentru studiul meu, este strict necesar să stabilesc un sistem de relativitate care să-mi permită să anulez (cel puțin pentru puțin timp), de exemplu, perturbările de perspectivă cărora le-am studiat mult timp sensul în cazul lui Vermeer din Delft și G. de Chirico. Mă gândesc la insuficiența analizei din peisajul în care pretind că explic sentimentul funebru inconștient al acestor doi pictori, prin perturbările de perspectivă legate strâns de lumină. În legătură cu aceasta mă gândesc concret la tabloul lui Vermeer intitulat Scrisoarea. Îmi este cu neputință să mi-l reprezint în întregime și cu toată luciditatea pe care mi-o doresc. Aceasta din pricina semnificației emotive care s-a născut și s-a degajat din perdeaua aflată în prim-planul (la stânga) tabloului cu pricina. Automat, îmi scot micul meu penis, lăsând pe divan colțul de pâine pe care îl goleam de miez. Cu o mână mă joc cu firele de păr de deasupra testiculelor, în timp ce cu cealaltă adun o parte din miezul de pâine scos din coltuc. În ciuda unor eforturi cu totul sterile de a mă întoarce la gândurile mele, începe o reverie absolut involuntară. Am localizat perdeaua lui Vermeer într-un vis pe care l-am avut acum câteva zile. Într-adevăr, această perdea se identifică prin forma, locul și, mai ales, prin semnificația sa afectivă și morală, cu perdeaua care, în vis, slujea la ascunderea mai multor vaci mici, în fundul unui grajd foarte întunecat, unde, culcat printre excremente și paie putrezite, o sodomizez pe femeia pe care o iubesc, foarte excitat de putoarea din acest loc. Aici începe reveria Mă văd așa cum sunt acum, dar vizibil mai în vârstă. Printre altele, mi-am lăsat barba să crească după vechea amintire a unei litografii cu Monte-Cristo. Niște prieteni îmi împrumută, pentru vreo zece zile, un mare castel-fermă, unde am intenția să termin de scris studiul meu despre Böcklin, care trebuie să constituie un capitol din foarte vasta mea lucrare pe care, pentru moment, o numesc „Pictura suprarealistă de-a lungul vremurilor”. După aceste zece zile, trebuie să mă întorc la Port Lligat unde o voi găsi pe femeia pe care o iubesc, care, în timpul acesta, era la Berlin, ocupată cu niște aventuri amoroase, așa cum se spunea într-o reverie anterioară. Castelul pe care mi l-au împrumutat este un castel numit Moara Turnului, în care am stat două luni de zile când aveam zece ani, în tovărășia unui cuplu, prieteni apropiați de-ai părinților mei. Dar, în reverie, castelul e modificat. Mi se pare foarte îmbătrânit, având, ici-colo, aspectul unei ruine. Iazul din grădină a devenit de douăzeci de ori mai mare. Nu mai sunt mulțumit de amplasarea lui reală în grădină deoarece este înconjurat de niște stejari uriași ce ascund cerul. Acum, am transportat iazul în partea din spatele casei, în așa fel încât să poată fi văzut din sufragerie, odată cu noroasele și furtunoasele ceruri bröckliniene, pe care îmi aminteam că le-am contemplat din acest loc de unde ți se deschide un orizont foarte întins și liber. Iazul și-a schimbat și el poziția, căci eram obișnuit să-l văd, întotdeauna, întinzându-se pe lungime, iar, în imaginația mea, el îmi apare acum așezat transversal. Mă văd din spate, în sufragerie, sfârșindu-mi gustarea compusă dintr-un coltuc de pâine și ciocolată. Sunt îmbrăcat într-un costum de catifea neagră, asemănător cu acela pe care îl purta prietenul care era proprietarul castelului, în timpul șederii mele aici, în copilărie, cu singura deosebire că eu aveam o pelerină mică din pânză albă, foarte curată, prinsă pe umerii mei cu ajutorul a trei ace mici de siguranță. Cu restul de coltuc de pâine în mână, cobor foarte încet scara principală a castelului, care dă în curte. Din pricina orei precrepusculare, accentuată de vremea foarte noroasă, scara se află în semiobscuritate. În timp ce cobor aud un zgomot de ploaie foarte măruntă, aproape imperceptibilă. Mă întreb: „De ce să cobor acum, când plouă?”, și totuși cobor. Iată-mă în antreul plin de frunze uscate ce răspândesc un puternic miros de putreziciune care, amestecat cu mirosul excrementelor animale venit din curte, îmi provoacă o tulburare foarte plăcută care mă lasă visător. Dintr-o dată ies din această stare de extaz printr-o foarte vie emoție erotică. Ea se datorează întâlnirii dintre privirea mea toropită și poarta, pe jumătate deschisă, a grajdului pe care îl recunosc, fără nici cea mai mică îndoială, ca fiind cel din vis. Dar această emoție se accentuează extraordinar de mult, de îndată ce remarc prezența binecunoscută a vârfurilor oscilante ale chiparoșilor, al căror grup, în realitate, separă, imediat după grajd, curtea de câmpie unde, în reveria mea, fantezia a plasat iazul cel mare. Emoția provocată de vârfurile chiparoșilor rezultă din asocierea instantanee cu un alt grup de chiparoși situat într-un loc public din apropiere de Figueras, numit Fontaine-de-la-Bûche. Acest grup de chiparoși stufoși și foarte bătrâni închidea un loc circular, pietruit, înconjurat cu bănci de piatră, lipsite de luciu din pricina uzurii, în centrul căreia se afla o fântână cu apă feruginoasă. De un mic lanț era legată o căniță din aluminiu. Frunzișul chiparoșilor care începea aproape de la nivelul pământului și vârfurile copacilor apropiate între ele prin inele de fier, formau un fel de cupolă, în așa fel încât fântâna se afla închisă înăuntru. De unde umbra deasă și răcoarea plăcută de care familia mea se bucura în acest loc. În serile calde de primăvară, după plimbarea de duminică, mă aduceau aici să beau apă, după ce ne odihneam așezați pe băncile reci și roase de vreme. Nu aveam dreptul să mă apropii de apă decât după ce-mi mâncam pâinea și ciocolata. Această fântână îmi era interzisă cu mai multă strășnicie în afara sezonului cald; după ce venea toamna, treceam prin fața ei fără să ne oprim din pricina umezelii periculoase din acel loc. În continuarea reveriei mele mi se pare indispensabilă înlocuirea chiparoșilor din spatele zidului curții cu cei din Fontaine-de-la-Bûche. Prin întunecimea aproape totală a nopții ce se lăsase foarte repede văd vârfurile chiparoșilor din “spatele zidului curții” apropiindu-se și formând o singură și mare flacără neagră. Din momentul în care am simțit mirosul curții și până acum, am făcut următoarele acte automate: mi-am băgat în nări de mai multe ori miezul de pâine îndelung pregătit; l-am scos afară încet, cu degetele, simulând o oarecare dificultate, ca și cum ar fi fost vorba de murdăria din nas. Din când în când, dimpotrivă, ca să proiectez în afară miezul de pâine, mă mulțumeam să expir. Acest gest îmi plăcea mai ales atunci când aveam iluzia că era vorba de murdăria din nas, iluzie care, aproape întotdeauna, era cu atât mai puternică cu cât răstimpul cuprins între introducerea miezului de pâine în nas și expulzarea lui era mai mare. Procedeul de expulzare prin suflare nu era lipsit de inconveniente. Cocoloșul de pâine cădea unde se nimerea și faptul de a-l căuta prin cutele hainei sau pe divan ajungea, uneori, să-mi deranjeze și aproape să-mi întrerupă reveria, mai ales atunci când (și asta se întâmpla frecvent) miezul de pâine se rostogolea sub corpul meu, în așa fel încât, ca să-l prind, eram obligat să-mi arcuiesc trupul. În felul ăsta mă separam de divan. Nu mă sprijineam de el decât cu capul și cu picioarele, ceea ce îmi îngăduia să pipăi suprafața divanului. Până la urmă găseam cocoloșul de pâine. Cu cât se rostogolise mai aproape de picioare, cu atât îmi era mai greu să-l prind prin procedeul convulsiv, la care, de multe ori, după mari eforturi, trebuia să renunț, ca să mă așez pe divan, continuând să caut în jurul meu și ridicându-mi fesele, pentru cazul în care cocoloșul s-ar fi găsit chiar în locul pe care ședeam. Dar atunci îmi ridicam fesele într-un fel destul de greu de înțeles, operația pe care o efectuam fiind întotdeauna foarte bruscă, cu salturi care doar arareori îmi dădeau răgazul să prind cocoloșul. Eram obligat să repet aceste salturi de mai multe ori, gândindu-mă cu teamă, la fiecare salt, că mica sferă de pâine ar putea sări pe jos, proiectată de arcurile divanului. De fiecare dată acest risc mă umplea de teamă, o teamă foarte puternică, localizată în inimă. Uneori, după ce cocoloșul de pâine ieșea din nas, îl țineam un timp între nas și buza superioară. Asta în timp ce proiectam pe nări un curent de aer cald care încălzea cocoloșul de pâine ce ajungea să se umezească și să se înmoaie ușor. De preferință fac toate aceste operații cu o singură mână (mâna stângă) în timp ce dreapta îmi mobilizează penisul care s-a îngreunat mult, fără să ajungă însă în stare de erecție. Chiar în momentul în care avusesem reprezentarea (de altfel de o claritate vizuală extraordinară) a cănii de aluminiu legate de lanț, scosesem repede cocoloșul de pâine din nara mea stângă și îl introdusesem, cu grijă, cât mai adânc cu putință, sub prepuțul pe care îl țin cu degetele, căci am o erecție ușoară care încetează imediat. Urmarea reveriei Chiar în ziua în care întâlnisem grajdul din vis în curtea castelului, după masa de seară, în timp de-mi beau cafeaua și un pahar de coniac, concep, sub formă de reverie, un proiect pe care urmează să-l realizez în cadrul reveriei mele generale. Voi expune aici, pe scurt, această parte de sub-reverie. Este extrem de lungă și de complexă, așa că sunt de părere că e mai bine să o prezint într-o expunere dedicată numai ei. Deci notez aici numai datele generale, indispensabile pentru urmărirea reveriei generale, care, fără ele, ar fi mult mai greu de urmărit. Este vorba, în rezumat, de a realiza actul de sodomie din vis în grajdul pe care l-am identificat cu acela din vis. Dar, de data aceasta, în locul femeii pe care o iubesc este o fată de unsprezece ani, numită Dulita, pe care am cunoscut-o acum cinci ani. Fata asta avea o față foarte palidă, de om anemic, ochi limpezi, foarte triști și privind în gol, ceea ce contrasta puternic cu trupul ei excepțional de bine dezvoltat pentru vârsta ei, un trup foarte bine făcut, cu mers și gesturi leneșe, pentru mine de o mare voluptate. Pentru a realiza fantezia sodomizării Dulitei în grajd, trebuia să inventez mai multe povești care să creeze niște condiții de vis, similitudine indispensabilă desfășurării reveriei mele. Iat-o pe aceea pe care o adopt. Mama Dulitei, o femeie destul de frumoasă, de vreo patruzeci de ani, văduvă și îmbrăcată întotdeauna în negru, se îndrăgostește nebunește de mine și acceptă, din masochism, fantezia mea de a-i sodomiza fiica și chiar să mă ajute, cu toată puterea și devotamentul ei, să fac acest act. În acest scop, o trimit pe Matilda, mama Dulitei, la Figueras. Ea urmează să ia legătura cu Gallo, o bătrână prostituată pe care am cunoscut-o pe vremuri, foarte vicioasă și experimentată și pe care mi se pare absolut necesar s-o pun în contact cu Dulita în vederea viitoarei sale inițieri. După ce Matilda, Dulita și Gallo se instalează la castel, li se interzice categoric atât să-mi vorbească cât și să-mi comunice ceva prin gesturi sau prin scris. Dulita trebuie să creadă că sunt surdo-mut și un mare savant pe care cel mai mic gest nepotrivit poate să-l deranjeze grav. În fiecare seară, după cină, se strânge tot de pe masă și se aduce cafea și coniac. Este singura masă și singurul moment al zilei în care sunt cu Dulita și cu cele două femei, căci, în restul zilei, stau închis în camera mea de lucru unde îmi scriu studiul despre Böcklin și-mi iau toate celelalte mese. În acest moment al serii, într-o liniște și o reculegere totală, transmit, prin scris, până în cele mai mici detalii și nuanțe, toate deciziile cu privire la realizarea fanteziilor mele. Prima care primește comunicările mele este Gallo și îi revine întreaga responsabilitate privitoare la îndeplinirea (până la manie) a tuturor ordinelor mele, pe care uneori le comunică, la rândul ei, Matildei. După caz, Gallo se poate mulțumi să-i aducă la cunoștință Matildei doar anumite indicații pe care le consideră indispensabile. Iată cum se vor petrece lucrurile timp de cinci zile. Trebuie ca Dulita să nu bănuiască nimic; ea trebuie pregătită prin lecturi moralizatoare, de o extremă castitate, și înconjurată cu multă blândețe și dragoste ca pentru prima ei comuniune care, de altfel, va avea loc peste foarte puțin timp. În ziua a cincea Dulita va fi dusă la fântâna dintre chiparoși, cu două ore înainte de apusul soarelui. Aici ea va mânca pâine și ciocolată, și Gallo, ajutată de Matilda, o va iniția în modul cel mai brutal și mai grosolan cu putință. Ea se va folosi de un număr mare de cărți poștale ilustrate pornografic, alese de mine înainte, cu grijă, în așa fel încât să fie de-un patetism tulburător. În aceeași seară Dulita va trebui să afle totul de la Gallo și de la mama ei, și anume că nu eram surdo-mut și că peste trei zile o voi sodomiza printre excrementele din grajdul vacilor. Timp de trei zile ea trebuia să se poarte ca și cum nu ar ști nimic din toate astea. Îi este cu totul interzis să facă cea mai mică aluzie la ceva din ceea ce i s-a spus (că ea, Dulita, ar ști că eu știam că ea știa). Până în momentul acțiunii din grajd, totul trebuia să continue în muțenia și cu aparențele cotidiene. Pentru a realiza programul fanteziilor pe care le-am trăit în reveria generală, pentru mine, una din condițiile esențiale consta în ineluctabila necesitate de a contempla inițierea Dulitei la fântâna chiparoșilor, privind pe fereastra sufrageriei, lucru care în realitate nu se putea face din cauza diverselor contradicții strict fizice, ca de exemplu, din pricina chiparoșilor ce înconjurau, din toate părțile, fântâna. Așa că nu puteam contempla inițierea Dulitei care trebuia să aibă loc la fântână, în spațiul închis de chiparoși. Portița de intrare care te obliga să-ți apleci capul ca să treci nu putea sluji la mare lucru. Dar o nouă fantezie, care mi se părea deosebit de excitantă, a dat o soluție acestei prime contradicții. Un incendiu, provocat de o uriașă grămadă de frunze uscate, prost stins, arsese în parte chiparoșii din fața fântânii lăsând-o descoperită, dar în așa fel încât o creangă nearsă putea să mai constituie încă o foarte mică și aproape inexistentă piedică în contemplarea scenei cu Dulita. De altfel, același incendiu arsese tot ce era în jur, arbuștii și copacii deși și de toate felurile. Asta o va face pe Dulita ca, în ziua în care mama ei și Gallo o vor obliga să treacă prin acest loc ca să se ducă să mănânce la fântână, să se murdărească și să-și înnegrească șorțul ei alb și picioarele. Ideea că Dulita trebuia să se murdărească mi-a apărut de atunci indispensabilă, completându-se și atingând perfecțiunea în fantezia următoare. Văd cum Dulita ajunge la fântână și își murdărește picioarele cu un fel de noroi puturos amestecat cu mușchiul putrezit care, în realitate, acoperă pietrele de la fântână ori de câte ori conducta se astupă cu frunze, provocând una dintre inundațiile cele mai frecvente, mai ales toamna. Deși locul era închis, frunzele uscate pătrundeau înăuntru aduse de rafalele de vânt din zilele furtunoase. Dar fântâna cu chiparoși care ar fi trebuit să se vadă după incendierea copacilor rămâne încă invizibilă din sufragerie. O ascunde o bucată de zid aflat în continuarea grajdului. Să deplasez fântâna până când intră în câmpul meu vizual mi se pare o soluție suficientă și care ar distruge tot sensul reveriei mele. În schimb, văd foarte clar ce-ar rămâne după sfârșitul incendiului care a ars chiparoșii și a distrus zidul de despărțire ce, de altfel, permite „comunicarea imediată dintre grajd și fântâna cu chiparoși”. Înfățișarea tristă, de ruină, a locului din jurul fântânii, agravată de o grămadă de pietre calcinate provenind din zid, constituie o ambianță cum nu se poate mai potrivită pentru scopurile mele. Mă gândesc deodată, cu o ciudată emoție, amestec de teamă și de plăcere, că dispariția zidurilor va permite umbrelor chiparoșilor, spre sfârșitul după-amiezii, să se întindă cu încetul în lungul curții, care înainte de asta era în umbră tot timpul. Soarele va atinge primele trepte ale scării de la intrare care, în acea perioadă a anului, sunt acoperite de frunze uscate. Astfel soarele, înainte de a asfinți, va pătrunde sub forma unei linii de cadmiu în camera aceasta de la primul etaj cu storurile pe jumătate trase, cu mobilele fără huse, cu parchetul acoperit de porumb pus la uscat, și va lumina, timp de o jumătate de minut, cu toată strălucirea sa, vârful degetului statuii din marmură verzuie, cu brațul ridicat, cu părul ce-i ascunde privirea, luată, o dată cu iazul, din grupul de la fântână. În ciuda dispariției zidului ce o acoperea, fântâna cu chiparoși nu poate fi văzută din sufragerie, când te uiți pe fereastră, căci rămâne în continuare ascunsă foarte înspre stânga. După mai multe fantezii insuficiente, care mă conduc, treptat, la o soluție, îmi imaginez scena inițierii Dulitei reflectată în oglinda cea mare din camera ei, cameră învecinată cu sufrageria. În felul acesta voi putea observa totul din scaunul meu, având avantajul caracterului oarecum vag al imaginilor dorite, resimțit deja din cauza arderii incomplete a chiparoșilor. Datorită distanței mari care mă desparte de locul scenei, imaginile vor ajunge la mine cu o imprecizie care mi se pare foarte tulburătoare. Văd, cu o mare claritate și foarte exact și luminos această nouă fază a reveriei care va urma. E seara inițierii Dulitei, ajunul zilei morților; am terminat de mâncat și s-a strâns masa; au mai rămas numai trei cești de cafea, trei cupe de lichior și o sticlă de coniac. Dulita stă la stânga mea, în fața ușii întredeschise a camerei ei. Ea ocupă locul pe care-l ocupam eu când, în copilărie, stăteam la castel. Ca și mine în acea vreme, își face temele pentru școală. Are în față caietele și un penar deschis, în care văd o gumă de șters ce are desenat pe ea un leu. Este exact ambianța din timpul primei mele șederi la castel. Gallo ocupă locul proprietarului, fumează în liniște și citește ziarul. Matilda ocupă locul femeii și tricotează. În seara asta liniștea este mai mare și irespirabil de tulburătoare. La sfârșit fac gestul meu zilnic, copie exactă a gestului pe care-l făcea altădată proprietarul față de mine: înmoi o bucată de zahăr în puținul coniac ce-mi rămăsese în pahar și întind o mână spre Dulita care, cu capul aplecat deasupra caietului, îmi cunoaște gestul și ia bucata de zahăr cu dinții. Este semnalul că trebuie să mergem la culcare. Îmi termin, cu o înghițitură foarte înceată, coniacul din pahar. Probabil că în spatele capului Dulitei, dincolo de ușa întredeschisă a camerei ei, imaginea chiparoșilor negri de la fântână se mișcă în oglindă. Este după-amiaza solemnă a insipidei zile a morților. Mă pregătesc să contemplu scena inițierii Dulitei. Pun pe masa din sufragerie pantofii pe care Dulita îi poartă în fiecare zi. Îmi scot penisul din pantaloni și îl înfășor într-o cârpă murdară. Cu ochii fixați pe fântână și pe lucrurile din jurul ei reflectate în oglindă, o văd pe Dulita, îmbrăcată în alb, cu o fustă foarte scurtă și strânsă pe trup și cu sandale noi, înaintând între cele două femei. Gallo e îmbrăcată într-un jerseu viu colorat, iar Matilda în negru. Alerg la fereastra de la camera Dulitei, căci vreau să văd, în toate amănuntele, drumul pe care-l fac până la fântână trecând prin tufișurile arse. Ele înaintează foarte încet și cu greutate pentru a ocoli ramurile mai arse, iar Gallo și Matilda o împing pe Dulita, ca din joacă, spre locurile cele mai murdare. La fiecare pas, arbuștii, uneori rigizi și plini de țepi, se agață de picioarele și de fesele Dulitei, lăsându-i pe trup dâre lungi și negre. Din când în când se opresc din drum ca să vadă pe unde pot trece. Gallo îi dă Dulitei o palmă pe spate, prefăcându-se că o șterge de pete, dar o face cu atâta violență și sălbăticie, încât trebuie să mintă, având aerul că se joacă. Dulita încearcă să scape de Gallo, după ce a fost proiectată într-un zid acoperit cu iederă arsă. Acum Dulita aleargă drept înainte fără să se mai ferească, printre arbuștii care o zgârie până la sânge. Ea aleargă spre fântână și ajunge acolo. Alunecă pe mușchiul noroios care acoperă dalele și cade. Se ridică de jos, murdară și stropită de noroi din cap până-n picioare. Surâde ca să fie iertată, se șterge cu batista, își aranjează părul și își înalță brațele, în timp ce își ține fusta ridicată cu dinții, arătându-și coapsele murdare. Gallo și Matilda ajung mai târziu. Gallo a devenit din nou blândă și o sărută pe Dulita pe frunte. Matilda taie bucăți de pâine și păstrează coltucul pentru Dulita, care se așează între cele două femei. Cu fiecare clipă ce trece, grupul mi se pare tot mai transcendent și mai solemn. Acum Dulita se piaptănă cu un pieptene de celuloid, foarte roșu, care strălucește orbitor în lumina soarelui ce apune. Umbra castelului înaintează spre fântână, lăsând în urma ei în umbră prim-planul arbuștilor arși parcurși de cele trei figuri. Și Dulita mănâncă (o gură de ciocolată, o gură de coltuc), cu mare încetineală. Ea își clatină piciorul drept, care se află aproape de Gallo. (În acest moment am o erecție și mă masturbez lovindu-mi penisul de pântece. Dezvelesc penisul, cocoloșul de pâine sare pe jos și se rostogolește până foarte departe. Asta îmi distrage pentru o clipă atenția și ezit să mă duc să-l caut. Nu-mi amintesc unde rămăsesem cu reveria. Din această pricină mă cuprinde o neliniște puternică, ce dispare în momentul când regăsesc imaginea Dulitei, care își balansează piciorul. Îmi urmez reveria, ținându-mi mâinile nemișcate pe fese, poziție foarte incomodă și care îmi dă crampe în brațe. Totuși, rămân așa fără să mă mișc timp de încă zece minute după terminarea reveriei) Mă gândesc că, în acest minut, soarele luminează vârful degetului statuii din camera de la primul etaj, și că porumbul întins pe jos ia pentru o clipă culoarea focului. Văd o imagine fulgurantă, pe mine sodomizând-o pe Dulita, care stă culcată pe porumb, în această cameră. Această viziune va motiva un element nou al reveriei mele centrale, la care mă întorc prin imaginea Dulitei, care se ridică în picioare ca să-și scuture fărâmiturile de pâine de pe fustă și care apoi se apleacă să ia apă. Din acest moment, gesturile Dulitei care spală cana de aluminiu legată de lanț și aruncă de trei ori apa din ea spre locul unde se află Gallo și Matilda, felul cum sunt luminate obiectele, fesele foarte vizibile sub transparența fustei Dulitei, care stă în genunchi, aplecată înainte etc., toate astea, zic, capătă o claritate și o concretețe vizuală exacerbată, cvasihalucinantă. Cât timp durează cele trei gesturi consecutive de golire a cănii, (Am încercat apoi să mă masturbez reprezentându-mi această imagine, dar, la apropierea ejaculării, imaginea s-a transformat în cea a femeii pe care o iubesc, stând ghemuită lângă o cușcă cu iepuri) se produce o iluzie foarte clară și exactă a unui „déjà vu”, care coincide cu o puternică erecție. Momentul când Dulita spală cana înainte de a bea din ea, este cel mai emoționant. Este și momentul cu cea mai mare putere vizuală din toată reveria. Apoi îmi apare, în chip foarte confuz, Dulita, pe care n-am putut-o vedea bând, cum se șterge la gură cu mâna. Gallo o silește pe Dulita, cu multă blândețe în glas, să se așeze din nou între ea și Matilda. Presimt începutul inițierii. Umbra castelului ajunge până la genunchii Dulitei. (În acest moment îmi dezvelesc penisul, scot cocoloșul de pâine, pe care îl țineam de mult timp sub prepuț, și mi-l așez între nas și buza superioară, ca să-l miros. Este foarte cald și are un ușor miros seminal. Îl pun din nou în locul de unde îl luasem, cu speranța că, cu cât îl voi lăsa mai mult, cu atât va mirosi mai tare) Aștept, îngrozitor de tulburat, semnalul lui Gallo, care trebuie să-mi anunțe începutul inițierii. Gallo își pune albumul cu poze pornografice pe genunchi. Matilda o mângâie pe Dulita pe păr, iar Dulita își apleacă fruntea deasupra albumului, încearcă să-l deschidă, dar Gallo o apucă de mână, oprind-o în timp ce-i privește fața și își pune degetul la gură în semn de liniște și de reculegere. Atunci Gallo își ridică fața, pe care văd supraviețuind o mare frumusețe. Când Gallo începe să deschidă încet albumul, mă cuprinde o foarte mare emoție. Nu mai pot suporta, mă întorc și mă duc spre masa din sufragerie, cu ochii închiși, plini de ultima imagine. Așezat pe scaunul pe care stau în fiecare seară la ora cinei, continuu să contemplu scena fântânii, reflectată în oglindă, în timp ce mă masturbez ușor cu cârpa care îmi învelește penisul. Acum grupul de la fântână îmi apare mai mic și mai îndepărtat. Figurile și expresiile lor sunt oarecum vagi, ceea ce oferă fanteziei mele o libertate aproape totală. Nu observ nimic deosebit la grup. Dulita nu are nici un fel de reacție. Își ține fața nemișcată, privind în jos, rușinată și totodată atentă. Din când în când Gallo întoarce pagina și murmură niște cuvinte, stând foarte aproape de fața înclinată și ascunsă de păr a Dulitei. Văd, în mod confuz, cum grupul coboară prin curte, căci întunericul s-a lăsat foarte repede după apusul soarelui. Alerg să pun pe scaunul Dulitei un știulete de porumb, pe care va trebui să stea în următoarele trei zile fără să-l observe. În seara a treia, în ajunul actului „manifest” al reveriei, s-a strâns totul de pe masă. Se aduc trei cafele, coniacul. Aceeași liniște profundă ca în toate serile. Sunt cuprins de o mare emoție care, cu siguranță, m-ar împiedica să vorbesc. Dulita se mișcă aproape imperceptibil pe știuletele de porumb. Dau toate amănuntele pentru a doua zi, succinte, necesare, foarte precise. La sfârșit, ca în toate nopțile, întind mâna cu bucata de zahăr muiată în coniac. Dulita rămâne o clipă nemișcată și apoi o ia cu dinții. Îi văd privirea înlăcrimată, în timp ce simt cum mi se scurge o picătură mare de spermă prin meatul meu. A doua zi e duminică. Trebuie să profit foarte repede, pe la ora patru, de faptul că toată lumea se duce în sat. Aștept un semn de pe câmp de la Matilda, și alerg, îmbrăcat doar cu mantaua mea cu glugă, mai întâi în camera unde se află știuletele de porumb și apoi la primul etaj. Aici le găsesc pe Dulita, pe Gallo și pe Matilda complet goale. Câteva clipe Dulita mă masturbează cu multă stângăcie, ceea ce mă excită foarte mult. Cele trei femei străbat curtea și intră în grajd. În timpul ăsta eu alerg la fântâna cu chiparoși, mă așez pe banca de piatră, udă, și îmi ridic cu toată puterea penisul, cu amândouă mâinile; apoi mă îndrept spre grajdul unde Dulita și cele două femei stau culcate, goale, printre excremente și paie putrezite. Îmi scot mantaua și mă arunc peste Dulita, dar Matilda și Gallo au dispărut dintr-o dată, iar Dulita s-a transformat în femeia pe care o iubesc. Reveria se sfârșește cu imaginile amintirii din vis. Atunci reveria ia sfârșit, căci îmi dau seama că, de câtva timp, o analizez în mod obiectiv, notând totul imediat, cu mare exactitate. (Traducere din franceză de Mioara Izverna, Editura EST 2005) pentru tabloul Insula Mortilor, vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Arnold_B%C3%B6cklin |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy