... după cele șase luni de singurătate, șase luni de introvertire autoimpusă de mecanismele reflexe ale instinctului acționat de frica dinaintea unui epitaf nevrotic de ireal, mă revăd în mijlocul unei aglomerații de priviri care mă petreceau sporadic, priviri ce-și însoțeau la pachet trupurile lenevind pe băncile parcului. Același parc pe care îl scurtam cu disperare ascuns după draperiile ascunzătorii mele, îmi revela pasiuni amorțite, uitate prin canalele ascunse ale memoriei. Trei anotimpuri am stat ascuns de tot ce reprezenta pentru mine cândva viața. Natura își urmase cursul firesc, timp în care eu mă pregăteam pentru reîntâlnirea cu orbul scriind în minte sute de scenarii, cu aceeași finalitate. Toamna târzie cu flăcările frunzișului pregătit să renunțe la rădăcini, iarna alternând între griul murdar și mustit al omătului și roșul din obrazul răsfățaților uitați de părinți la joacă sau primăvara timpurie când natura își relansa pe promenada aleilor noua colecție de muguri au fost sortite semenilor, mie unei uitări indolente care-mi prefațau un destin virtual dedicat complet fatalității. Aroma teilor din parc îmi inunda simțurile. Privirile plimbăreților îndemnau la compasiune, invidie și admirație. Invidia și compasiunea îmi erau adresate, iar admirația emana un iz de scalvie nesabuită dedicată exclusiv frumuseții Elenei.
Pășeam stingher și nehotărât alături de ea, sprijinit de brațul ei petrecut după al meu, al cărui capăt era ascuns în buzunarul stâng al pantalonilor pentru a ascunde teribila frământare a falangelor. Mi-am amintit brusc că la brațul meu stâng aveau voie numai femeile pe care le iubeam, o superstiție pornită dintr-o educată ipocrizie prin care credeam că le seduc dacă le spun că au accesul asigurat la inima mea. Zâmbesc! Prima oară în ultimele șase luni când zâmbeam, reprimisem de la memorie impulsuri sociale, amicale. Zâmbeam pentru că realizasem instantaneu că toate iubirile mele știute și plimbate la brațul stâng m-au părăsit. Este adevărat, mult prea târziu pentru a nu fi fost devastate, mult prea devreme pentru a nu fi alungate. Oricum ar fi fost, cel care a avut de pierdut am fost numai eu. Un holtei convins că instituția familiei este o stare claustrofobică asumată și care într-un târziu îți va induce moartea clinică instalată definitiv până la abdicarea resemnativă în fața morții. Cu toate acestea aveam parte de nopți de singurătate, în care mă loveam cu palma peste frunte întrebându-mă când voi avea copii, când îmi voi astâmpăra setea de libertate.
- Vă rog să vă opriți! Aș dori să ne așezăm puțin, să vă adunați și vă odihniți! ... îmi spărsese Elena triunghiul memorie-rațiune-suflet, o firavă reînnodare a vieții uitate în mine, arătându-mi o bancă goală.
M-am conformat tăcut. De la semiînălțime, copacii păreau mult prea înalți. Semenii care treceau, deasemenea. Mă simțeam precum un rege decăzut pe o tablă de șah, înconjurat de turnuri umane neobosite să-mi asedieze perpetuu temerile, să-și trâmbițeze victoriile personale. M-am ridicat brusc, nu pentru a-mi salva neputința, nici pentru a întrerupe momentul lor de glorie, nici pentru că mă simțeam amenințat că nu aș fi luat prizonier. Privind-o întâmplător pe Elena, din profil, privirea ei părea identică cu privirea orbului. Aceeași căutătura rece și vie simultan, aceleași flăcări ale iadului văzute pentru prima oară pe carpeta de pe peretele din bucătăria bunicilor, aceleași săgeți care sugerau potențialului susținător al privirii un haos controlat al relațiilor neuronale. Banca! ... aceeași bancă pe care stătea orbul. Pentru o minte prea odihnită în fața vieții, dar abandonată în fața morții aveam parte de prea multe revelații. Mult prea multe. Simțeam cum revin la viața furia și agresivitatea ce-mi defineau cândva acțiunile. Sângele îmi pulsa puternic în vene, arterele se curbau vizibil prin piele sub presiunea limfatică, trupul se îndrepta țintind spre aroganța apusă, iar privirea își recăpăta treptat luciditatea care stârnea cândva invidie, pasiuni sau controverse.
-M-am odihnit suficient. Putem merge să vă revăd gardianul, tutorele legal atribuit prin constrângerea acestui mariaj nefericit, posesorul a tot ceea ce ați fost și sunteți, sau nebunul de care v-ați legat prin cine știe ce magie!
Mă credeam, mint, chiar mă simțeam extrem de bine apelând la malițiozitatea-mi carateristică. Elena nu schiță nici un gest că ar vrea să se ridice de pe bancă. Îmi oferi la schimb un zâmbet perfect, mult prea alb și îngrijit pentru gusturile mele, un zâmbet precedat de o replică care m-a anulat complet.
-Ce vezi când mă privești?...
Acest deja-vu mă năucise. Toată visceralitatea mea recâștigată prin revenirea printre semeni, toată pseudovirilitatea rațiunii și corpului redobândite fără vreun merit mi se subțiau lizibil sub teribila sufocare instalată în stern. Frica își reintrase complet în drepturi, spasmele perturbau asiduu luciditatea rațiunii. Nu aveam replică, dar nici nu căutam vreuna. După șase luni de carceră la toate nivelele, timp în care îmi pregătisem în amănunt bătălia supremă, m-am simțit mai aproape ca niciodată de moarte. Fiorii ei reci își făcuseră cărare pe șira spinării, blocându-mi fiecare nerv, lăsându-mă complet descoperit și fără reacție. Regele care cu un minut înainte se ridicase pentru a rezista asediului turnurilor umane era acum pe cale să fie răpus de regina pe care nebunul o trimisese în vizită. Îmi era din ce în ce mai clar. Elena nu venise la mine cu solie de pace, iar alegerea ei nu era deloc întâmplătoare. Nu știu al câtelea simț, dar conștientizam că era singurul activ, îmi distorsiona premeditat retina. Frumusețea ei îmi părea acum cea mai cumplită hiodeșenie, o creatură scăpată de pe aceeași carpetă a bunicilor. Paradoxal, frica îmi dispăruse fiind substituită de liniște. Era rândul meu să zâmbesc. M-am aplecat ușor spre ea și am privit-o direct în smaraldul verde al ochilor.
-Ce văd când te privesc!? ...
Nu i-am oferit nici un răgaz pentru replică.
-Să nu începi și tu ca nebunul tău rege să mă critici pe motiv că nu sunt capabil să ofer un răspuns la o întrebare simplă. Atunci eram nepregătit, eram naiv și sufeream de surplus de generozitate. Pe tine nu te voi ierta de răspunsuri. Vei primi tot ceea ce îți este de trebuință. Îți reamintesc că în casa bătrânului mi-ai spus că am voie orice. Greșesc! Mi-ai spus că pot orice, atunci când te-am întrebat dacă pot să te tutuiesc. Că am voie să te și iubesc, dar că asta nu mă va ajuta cu nimic! Că te pot avea, dacă cred că asta mă ajută! Greșesc? Am omis ceva? Nu cred că ești mai îndreptățită decât mine să speri că Dumnezeu te ajută!
Elena mă privea în continuare zâmbind. Aplecarea asupra ei nu-i schimbă deloc poziția. Între privirile noastre nici adierea primăverii nu-și permitea amestecul. Tăvălugul vorbelor aproape determina apropierea buzelor mele de ale ei. Frumusețea ei statuară revenea treptat în cafeniul privirii mele. Atunci am simțit o nevoie teribilă să o am, să o posed așa cum numai barbarii știau să o facă, fără milă, ca în timpurile în care preludiul sau tandrețurile nu se inventaseră. Ceea ce nu știau barbarii este că și atunci, fiind grobian posedate tot ele dominau.
Mă apucase un râs dement, care-mi scutura trupul. Aveam motive să râd așa cu poftă. Îmi permiteam să filozofez pe tema genezei sexului. Mă pregăteam să fac o pirueta și să mă așez la loc lângă ea, când am sesizat cu coada ochiului că tonul meu ridicat și cel mai probabil agresivitatea mea atrase atenția. Câteva cupluri ne priveau atent și-și șopteau speriate. Trei naivi ca și mine, atinși de frumusețea ei, se regrupaseră în spatele meu pregătiți să intervină. Instinctul de conservare își intrase în drepturi. Mă pregăteam să-mi defulez agresivitatea la adresa curioșilor, când interveni Elena:
-Domnilor! Vă rog! Disputele noastre conjugale nu vă privesc, dar pentru satisfacerea curiozităților dumneavoastră vă pot spune că aceste situații sunt pentru noi picanterii. Fac parte din farmecul relației noastre. O zi bună! închise ea un conflict din care trebuie să recunosc puteam ieși foarte șifonat.
Turnurile umane reintraseră în circuitul normal al parcului, dar nu înainte de a împărți privirile din dotare, respectiv languroase ei, pentru mine dispreț în combinația mortală cu invidie și mânie.
-Mă descurcam și singur ...
-Vă voi răspunde doar la atacurile verbale. Despre atitudinea anterioară nu pot a spune decât că nu există diferențe între voi. Privirile vă trădează dependența de păcat. Îmi vorbiți de implicarea Divinității în viețile noastre, de speranțele puse în El. Să ne înțelegem. Eu am renunțat la el de când am ales acest mariaj. Pe când dumneavoastră Îl renegați pueril. Pe unde mergeți, cu oricine ați povesti, Îl blamați. Nu am discursul, sensibilitatea și nici intuiția rasată a soțului meu ca să vă pot combate decisiv. Vă cunosc oricum mai bine decât vă cunoașteți dumneavoastră, pentru că toate datele despre dumneavoastră le am de la sursă. Conversațiile noastre de azi nu vor deține deliciul conversațiilor voastre și nici efervescența încăpățânării dumneavoastră. Nu ați greșit nimic din afirmații! Într-adevăr puteți orice, iar eu vă stau la dispoziție toată ziua, sau în fiecare minut al acestei zile, după cum v-a spus și bătrânul, fosta dumneavoastră gazdă.
Zâmbeam din nou. Pentru că m-am temut pentru câteva momente că orbul se întruchipase în aceasta splendidă femeie, că îmi lăsase destul timp pentru refacere și acum îmi venise din nou rândul pentru o nouă lecție. Doar îi identificasem privirea în cea a Elenei. Dar nu era așa ...
-Poate simțurile nu te-au înșelat. Poate într-adevăr sunt eu, orbul! ... îmi frânsese din nou firul rațiunii, Elena.
Stările se contopeau în mine. Teama, furia, neputința, revolta, nevoia de libertate mă oboseau teribil. Gândurile se învălmășeau pentru a se alinia ghemuite în speranța ieșirii la lumină, în acea ordine stabilită aleatoriu de situațiile limită. Sigur era orbul, el a fost singurul care a fost capabil vreodată să-mi citească gândurile. Eram pe punctul de a ceda definitiv, când Elena interveni din nou:
-Liniștiți-vă! Nu sunt decât eu, Elena, soția orbului, cerberului care cutremură lumea interioară a semenilor dumneavoastră, adică a celor identici cu dumneavoastră. Are dreptate soțul meu când spune că voi oamenii sunteți previzibili, incapabili de originalitate, de unicitate, de acte eroice pentru salvarea umanității de la mediocritate! Parcă așa vă place dumneavoastră să epatați!
-Nu mai am nimic de pierdut. Putem merge. Sunt sigur că soțul dumneavoastră abia așteaptă să mă martirizeze. Următoarea victimă de pe listă...
-Nu victimizați! Patetismul vostru mă deprimă. Nu sunteți încă refăcut după cele șase luni de vegetare. Acum, la acest moment nu sunteți capabil să faceți față la ceea ce va urma. Întâlnirea va avea loc deseară, pentru că așa vrea el și pentru că este mai bine și pentru dumneavoastră. Ați memorat că puteți orice, dar nu faptul că vom petrece fiecare minut al zilei împreună. Ciudat îmi pare totuși faptul că soțul meu îmi vorbea amuzat și amuzant despre dumneavoastră, dar nu a omis să specifice că sunteți una dintre ultimele redute ale umanității, că sunteți o reală încântare și o abilă provocare din partea Lui, a celui pe care Îl blamați. Întindeți-vă pe bancă, sprijiniți-vă capul în brațele mele și încercați să vă goliți de gânduri. Anulați-vă pasiunile și instinctele recuperate, pentru că aveți nevoie de tot ceea ce sunteți capabil să fiți.
Zâmbetul acela iritant de perfect reapăruse, dar parcă-mi inducea compasiune. Am ascultat-o docil, mi-am lăsat gândurile în brațele ei și priveam înaltul cerului. Soarele răzbătea prin perdeaua frunzișului fraged, dar mă ferea prin umbra turnurilor umane care patrulau în căutarea unui alt rege, capabil să-i supună. Ultimul gând înainte de a adormi, a fost ultima ei replică din casa bătrânului, după mintea mea răvășită, o replică plină de speranță:
-Viața dumneavoastră abia de azi începe! ...