Pe coridor e scara principală din stuc, acoperită de covoare. Peste tot scaune de pai, pereți tapetați cu cărți.
Sufrageria are vreo șaisprezece metri pe doisprezece. Deasupra unor coloane triple de mahon, pe fiecare perete, sînt niște balcoane ca niște loji, pentru patru divinități așezate cîte una în fiecare lojă, pe jumătate indiene, pe jumătate egiptene, din teracotă ocru. Sînt de trei ori mai mari decît un om, înconjurate de frunze reliefate și întunecate, de plante de ghips. Sub balcoane sînt panouri mari cu desene de Fuyita, care distonează (fiind prea modeste).
Podeaua salonului rotund este un acvariu, în cutii invizibile de sticlă, în apă, sînt lămpi electrice (singura iluminare a acestei camere fără ferestre). îmi amintesc cu greață de acest loc. La sosirea mea erau acolo sute de pești morți. Evacuarea lor a fost o operație înfiorătoare. Am lăsat să curgă apa zile în șir, și totuși acolo mă impregnam mereu de miros de pește putrezit (care-mi sugera plajele din patrie, cu mulțimile lor confuze de pești vii și morți aruncați de ape și infectînd nesfîrșite zone de aer, în timp ce locuitorii, copleșiți, îi îngropau). în această cameră, cu podeaua luminată și cu coloanele de lac negru care o înconjoară, îți poți închipui că umbli miraculos pe un lac, în mijlocul unei păduri. Prin două deschizături, acvariul comunică cu holul și cu o sală mică verde, înzestrată cu un pian, un fonograf și un paravan de oglinzi care are poate peste douăzeci de laturi.
încăperile sînt moderne, somptuoase, dezagreabile. în total sînt cincisprezece apartamente, în al meu am făcut reparații devastatoare, fără mari rezultate. N-am mai avut nici tablouri de Picasso, nici geamuri afumate, nici coperți cu semnături prețioase, dar am trăit în schimb într-o ruină incomodă.
în două împrejurări analoage am făcut descoperiri în subsoluri. în prima căutam alimente (începuseră să scadă proviziile din cămară) și am descoperit uzina. Pe cînd cercetam subsolul, am observat că nici un perete nu avea ferestruica pe care o văzusem de-afară, cu geamuri groase și gratii, pe jumătate ascunsă între ramurile unui conifer. Ca într-o discuție cu cineva care ar fi susținut că această ferestruică era ireală, văzută în vis, am ieșit afară pentru a verifica dacă mai era.
Am văzut-o din nou. Am coborît în subsol și am avut multe greutăți pentru a mă orienta și a găsi, pe dinăuntru, locul care corespundea ferestruicii. Era de cealaltă parte a peretelui. Am căutat crăpături, uși secrete. Peretele era foarte neted și foarte solid. M-am gîndit că pe o insulă și într-un loc ascuns trebuie să fie o comoară; am ho-tărît să sparg peretele și să pătrund, deoarece mi s-a părut mai verosimil să existe, dacă nu mitraliere și muniții, cel puțin un depozit de alimente.
Cu drugul care servea pentru a închide o ușă și cuprins de o moleșeală crescîndă, am făcut o gaură; s-a văzut o lumină albastră. Am lucrat mult și chiar în acea după-amia-ză am pătruns înăuntru. Primul meu sentiment n-a fost dezamăgirea de-a nu găsi alimente, nici bucuria de-a descoperi o pompă de apă și o uzină electrică, ci o plăcută și generoasă uimire: pereții, acoperișul, podeaua erau de porțelan albastru și pînă și aerul în această cameră, fără altă comunicare cu lumina zilei decît o ferestruică înaltă și ascunsă între ramurile unui copac, avea o transparență cerească și profundă, precum cea din spuma cascadelor.
Mă pricep foarte puțin la motoare, dar nu am întîrziat să le pun în funcțiune. Cînd mi se termină apa de ploaie, folosesc pompa. Toate acestea m-au surprins: atît faptul că m-am descurcat, cît și simplitatea și starea bună a mașinilor. Nu uit că, în caz de pană, contez numai pe resemnarea mea. Sînt atît de nepriceput încît n-am putut afla încă rostul unor motoare verzi din aceeași încăpere și nici cel al cilindrului cu aripioare din partea de jos, dinspre sudul insulei, legat cu subsolul printr-un tub de fier. Dacă n-ar fi așa departe de mal, aș crede că are vreo legătură cu mareele; aș putea să-mi imaginez că servește la încărcarea acumulatorilor pe care trebuie să-i aibă uzina. Din prudență, fac multă economie, nu pun motoarele în funcțiune decît atunci cînd este absolut necesar.
Totuși, odată, toate luminile muzeului au fost aprinse întreaga noapte. Asta a fost a doua oară cînd am făcut descoperiri în subsoluri.
Eram bolnav. Speram că undeva prin muzeu există un dulap cu medicamente; sus nu era nimic; am coborît în subsoluri și... în noaptea aceea n-am mai luat în seamă boala, uitînd că numai în vis poți trece prin-tr-o asemenea groază. Am descoperit o ușă secretă, o scară, un al doilea subsol. Am intrat într-o încăpere poliedrică, asemănătoare unor adăposturi împotriva bombardamentelor, pe care le-am văzut la cinematograf, cu pereții acoperiți cu plăci de două feluri, unele dintr-un material ca pluta, altele din marmură, distribuite simetric. Am făcut un pas: prin arcadele de piatră, am văzut repetîndu-se în opt direcții, ca în oglindă, de opt ori, aceeași încăpere. Apoi am auzit mulți pași, teribil de limpede, în jurul meu, sus, jos, umblînd prin muzeu. Am mai înaintat un pic, zgomotele s-au stins ca într-un mediu de zăpadă, ca pe înălțimile reci ale Venezuelei.
Am urcat scara. Era liniște, zgomotul solitar al mării, nemișcare cu evadări de miriapode. Mi-a fost frică de o invazie de năluci sau de polițiști, ultima mai puțin verosimilă. Am petrecut ore întregi între perdele, neliniștit de siguranța ascunzătorii pe care o alesesem (puteam fi văzut de afară; dac-aș fi vrut să scap de cineva care-ar fi fost în cameră, ar fi trebuit să deschid fereastra). Apoi am îndrăznit să controlez casa, dar am continuat să fiu neliniștit; mă auzisem înconjurat de pași limpezi la diferite înălțimi.
în zori am coborît din nou în subsol. M-au înconjurat aceiași pași de aproape și de departe. De data asta însă i-am înțeles. Enervat, am continuat să străbat al doilea subsol, escortat intermitent de cîrdul zelos de ecouri, într-o singurătate multiplicată. Sînt nouă încăperi identice și alte cinci într-un subsol mai jos. Par adăposturi împotriva bombardamentelor. Cine erau cei care prin 1924 au construit această clădire? De ce au abandonat-o? De care bombardamente se temeau? E surprinzător faptul că constructorii unei clădiri atît de solide nutreau în asemenea măsură prejudecata modernă împotriva stucaturilor, pînă într-acolo încît să ridice acest adăpost care pune la grea încercare echilibrul mental: ecourile unui suspin fac să se audă suspine apropiate și îndepărtate, timp de două sau trei minute. Acolo unde nu sînt ecouri, liniștea este tot atît de îngrozitoare ca și greutatea aceea care, în vis, nu te lasă să fugi.
Cititorul atent poate scoate din raportul meu un catalog de obiecte, de situații și fapte mai mult sau mai puțin uimitoare. Ultimul fapt este apariția actualilor locuitori ai colinei. Se cuvine oare să facem o legătură între aceste persoane și cele care au trăit aici în 1924? Ar trebui să vedem în turiștii de azi pe constructorii muzeului, ai capelei și ai bazinului de înot? Nu pot să cred că vreuna dintre aceste persoane ar fi întrerupt vreodată Tea for two sau Valencia pentru a face proiectul acestei construcții, infestată de ecouri, e adevărat, dar rezistentă chiar și la bombe.
Pe stînci e o femeie care privește apusul soarelui la fiecare înserare. Are un batic colorat legat pe cap și mîinile împreunate pe un genunchi; niște sori trebuie să-i fi aurit pielea înainte de naștere; datorită ochilor, părului negru și bustului, pare una dintre acele țigănci sau spanioloaice din tablourile cele mai detestabile.
Cu punctualitate fac să crească numărul paginilor acestui jurnal, dar le uit pe acelea care ar trebui să justifice anii cînd umbra mea a zăbovit pe pămînt (Apărare în fața supraviețuitorilor și Elogiul luiMalthus). Totuși, ceea ce scriu azi va fi o măsură de prevedere, în ciuda slăbiciunii convingerilor mele, aceste rînduri vor rămîne neschimbate. Trebuie să mă mulțumesc cu ceea ce știu acum; este în folosul siguranței mele să renunț necontenit la orice ajutor al vreunui seamăn.
Nu mai aștept nimic, dar asta nu e îngrozitor. După ce-am hotărît acest lucru, mi-am cîștigat liniștea.
Femeia aceea mi-a dat însă o speranță. Trebuie să mă tem de speranțe.
Ea privește fiecare înserare, iar eu, ascuns, stau și o privesc pe ea. Ieri și astăzi din nou, am descoperit că nopțile și zilele mele așteaptă acea oră. Femeia, cu senzualitate de țigancă și cu un batic colorat de dimensiuni prea mari, mi se pare ridicolă. Cu toate acestea simt, poate puțin în glumă, că dacă aș putea să fiu văzut pentru o clipă, dacă aș putea să vorbesc un moment cu ea, atunci tot ajutorul pe care îl poate primi omul de la prieteni, de la logodnică, de la cei de același sînge cu el s-ar îndrepta spre mine.
Speranța mea poate fi opera pescarilor și a tenismanului bărbos. Astăzi m-a enervat că o întîlnesc cu acel fals tenisman; nu sînt gelos; dar nici ieri n-am văzut-o; se ducea la stînci și pescarii aceia m-au împiedicat s-o urmăresc; nu mi-au spus nimic; am fugit înainte de a mă fi văzut. M-am străduit să-i evit, luînd-o pe sus; imposibil; aveau prieteni care-i priveau cum pescuiesc. Cînd m-am întors, soarele apusese, doar stîncile mai vegheau noaptea.
Poate că sînt gata să fac o prostie iremediabilă; poate că femeia aceea, încălzită de soare în toate după-amiezele, mă va da pe mîna poliției.
O calomniez; dar nu uit de protecția legii. Cei care hotărăsc condamnarea impun termene sau modalități de apărare care ne răpesc în chip demențial libertatea.
Acum, invadat de murdărie și de părul pe care nu-l pot îndepărta, puțin îmbătrînit, nutresc speranța apropierii binefăcătoare de această femeie, fără îndoială frumoasă.
Sînt încredințat că enorma mea dificultate va fi momentană: să trec peste prima
impresie.
Acel fals impostor nu mă va învinge.
în cincisprezece zile au fost trei mari inundații. Ieri soarta m-a salvat de la înec. Apa m-a luat aproape prin surprindere. Bi-zuindu-mă pe semnele de pe copac, am calculat mareea pentru astăzi; dacă în zori aș fi dormit, aș fi murit. Dintr-o dată apa a crescut cu repeziciunea pe care o are o dată pe saptămînă. Așa de mare a fost neglijența mea, încît acum nu știu cui să-i atribui aceste surprize: greșelilor de calcul sau unei pierderi trecătoare de regularitate a mareelor mari. Dacă mareele și-au schimbat ritmul, viața în părțile de jos ale insulei va fi încă și mai precară. Mă voi acomoda, totuși. Am supraviețuit atîtor adversități.
Am fost multă vreme bolnav, cu dureri și febră, am fost foarte preocupat să nu mor de foame; și n-am putut scrie (cu această scumpă indignare pe care o datorez oamenilor).
La sosirea mea existau ceva provizii în cămara muzeului. într-un cuptor obișnuit, încins, am preparat din făină, sare și apă o pîine necomestibilă. Foarte curînd am mîncat făină din pungă, așa cum era (cu sorbituri de apă). Totul s-a terminat, pînă și niște limbi de miel aproape stricate, pînă și chibriturile (cu un consum de trei pe zi). Cît de evoluați au fost, față de noi, cei care au inventat focul! Am lucrat întruna, căznindu-mă zile nesfîrșite să fac o capcană; cînd a funcționat, am putut mînca păsări dulci și însîngerate. Am continuat tradiția celor solitari, mîncînd de asemenea rădăcini. Durerea, o lividitate umedă și înfricoșătoare, catalepsii care nu mi-au lăsat nici o amintire, spaime de neuitat pe care le-am visat, mi-au permis să cunosc plantele cele mai otrăvitoare.1
Sînt obosit, nu am unelte, regiunea e nesănătoasă, potrivnică. Acum cîteva luni însă, viața mea actuală mi s-ar fi părut un adevărat paradis.
Mareele zilnice nu sînt nici periculoase și nici punctuale. Uneori ele ridică crengile acoperite de frunze pe care le întind pentru a adormi și mă trezesc dimineața pe o mare plină de apele noroioase ale mlaștinilor.
îmi rămîne după-amiaza pentru vînă-toare; dimineața zac în apă pînă la brîu; mișcările devin grele ca și cum partea scufundată a corpului ar fi foarte mare; în schimb, sînt mai puține șopîrle și vipere; țînțarii sînt însă toată ziua, tot anul.

1 A trăit fără îndoială sub arbori încărcați cu nuci de cocos. Nu-i menționează. Nu i-a văzut? Sau, mai curînd, atacați de ciumă, pomii nu făceau fructe? (Nota editorului)

Uneltele au rămas în muzeu. Sper să am curajul să întreprind o expediție și să le re-dobîndesc. Dar poate că nu va fi absolut necesar; poate că oamenii aceștia vor dispărea; poate că am avut doar halucinații.
Barca a rămas inaccesibilă, pe plaja din răsărit. Ceea ce pierd nu e mult: să știu că nu sînt deținut, că pot să plec de pe insulă. Dar pot să plec vreodată? Cunosc infernul pe care îl ascunde această barcă. Am venit de la Rabaul pînă aici. Nu aveam apă de băut, nu aveam pălărie. Cînd vîslești, marea nu are sfîrșit. Insolația, oboseala erau mai mari decît corpul meu. M-au chinuit o boală cu fierbințeli și visuri care nu mai conteneau.
Acum am norocul că deosebesc rădăcinile comestibile. Am ajuns să-mi ordonez viața atît de bine, încît fac toate treburile și-mi rămîne răgaz să mă și odihnesc. în acest cadru mă simt liber, fericit.
Ieri am rămas în urmă; astăzi am lucrat fără întrerupere, totuși mai am ceva și pentru mîine; cînd sînt atîtea de făcut, femeia după-amiezelor nu mă mai ține treaz.
Ieri dimineață, marea a invadat părțile de jos ale insulei. Niciodată nu am văzut o maree de asemenea proporții. încă mai creștea cînd a început să plouă (aici ploile sînt rare, foarte puternice, în rafale). A trebuit să-mi caut adăpost.
Luptîndu-mă cu alunecușul povîrnișu-lui, cu violența ploii, cu vîntul și cu crengile, am urcat dealul. Mi-a dat prin gînd să mă ascund în capelă, locul cel mai singuratic de pe insulă.
Eram în încăperile în care preoții își iau gustarea și-și schimbă veșmintele (n-am văzut nici un pastor printre ocupanții muzeului) și deodată au apărut două persoane, brusc, nu ca și cum ar fi sosit, ci ca și cum ar fi apărut pur și simplu în fața privirii mele sau în imaginația mea... M-am ascuns, nehotărît, cu neîndemînare, sub altar, între mătăsuri colorate și dantele. Nu m-au văzut. Sînt încă uimit. .
Am stat o vreme imobil, ghemuit, în poziție incomodă, iscodind printre perdelele de mătase aflate sub altarul principal, cu atenția îndreptată spre zgomotele îndepărtate ale furtunii, privind munții de furnicare, întunecați, șirurile umblătoare de furnici palide și mari, dalele deplasate... Atent la picăturile din perete și din tavan, la apa infiltrată în șănțulețe, la ploaia de pe poteca apropiată, la tunete, la zgomotele confuze ale vijeliei, ale copacilor, ale mării pe plajă, ale grinzilor apropiate, dorind să izolez pașii sau vocea cuiva care ar fi înaintat spre ascunzătoarea mea, dorind să evit altă apariție neașteptată...
Printre zgomote, am început să aud frînturi dintr-o scurtă melodie venind de foarte departe. Apoi n-am mai auzit-o și m-am gîndit că fusese ca în figurile acelea care, după Leonardo, apar atunci cînd privim un timp petele de umezeală. Muzica a revenit, iar eu am stat cu ochii încețoșați, mulțumit de armonia ei, crispat, iar apoi m-am îngrozit de tot și de toate.
După un timp m-am dus la fereastră. Apa, albă pe geam, fără strălucire, profund întunecată în aer, abia te lasă să vezi... Am avut o surpriză atît de mare încît nu mi-a mai păsat că apar în ușa deschisă.
Aici locuiesc eroii snobismului (sau pensionarii unui balamuc părăsit). Fără spectatori (sau eu sînt publicul prevăzut de la început), pentru a fi originali, depășesc limita incomodității suportabile, sfidează moartea. Acesta este adevărul și nu o invenție a ran-chiunii mele... Au scos fonograful din camera verde, situată alături de salonul cu acvariu, și, femei și bărbați, așezați pe bănci sau pe pajiște, vorbeau, ascultau muzică și dansau în mijlocul unei învolburări de apă și vînt care amenința să smulgă toți copacii.
Acum femeia cu batic îmi devine absolut necesară. Poate că toată această igienă de a nu spera este puțin ridicolă; a nu spera ceva de la viață pentru a nu ți-o expune, a face pe mortul pentru a nu muri. Dintr-o dată asta mi s-a părut o letargie îngrijorătoare, chiar înspăimîntătoare; vreau să se termine. După evadare, după ce am supraviețuit fără să dau atenție oboselii care mă distrugea, am dobîndit calmul; poate că hotărîrile mele mă vor arunca înapoi în brațele trecutului sau ale judecătorilor; îi prefer acestui îndelungat purgatoriu.
A început acum opt zile. Atunci am înregistrat miracolul apariției acestor persoane; după-amiază am tremurat lîngă stîncile de la apus. Mi-am spus că totul era vulgar; tipul boem al femeii și dragostea care m-a cuprins, provocată de singurătatea îndelungată. Am mai revenit în două după-amieze; femeia era acolo; am început să cred că acesta era singurul lucru miraculos; apoi au venit zilele nefericite cînd și-au făcut apariția pescarii și n-am mai văzut-o; zilele bărbosului, ale inundației, ale reparării distrugerilor inundației. Azi după-masă...
Sînt speriat, dar mai cu seamă nemulțumit de mine. Acum mă aștept ca intrușii să vină în orice moment; dacă întîrzie, tnalum signum: vin să mă aresteze; voi ascunde acest jurnal, voi pregăti o explicație și-i voi aștepta nu departe de barcă, hotărît să lupt, să fug. Cu toate acestea nu mă gîndesc la pericole. Sînt foarte supărat, am făcut greșeli care-ar putea să mă îndepărteze de acea femeie pentru totdeauna.
După ce am făcut baie, curat dar cam dezordonat (barba și părul îmi erau ude), m-am dus s-o văd. îmi făcusem următorul plan: o aștept la stînci; sosind, femeia mă va găsi absorbit de apusul soarelui; surpriza, teama probabilă vor avea timp să se transforme în curiozitate; afecțiunea comună pentru înserare ar putea fi un mijlocitor favorabil; ea mă va întreba cine sînt; ne-am împrieteni...
Am ajuns foarte tîrziu. (Lipsa mea de punctualitate mă exasperează. Și cînd te gîndești că în acel bîlci al deșertăciunilor numit lumea civilizată, la Caracas, mă mîndream cu această punctualitate greu de respectat, era una dintre caracteristicile mele!)
Asta a zădărnicit totul; ea contempla înserarea și brusc am apărut eu de după niște pietre. Brusc, și zburlit, și văzut de jos, toate semnele spaimei mele trebuie să fi apărut teribil de accentuate.
Intrușii urmau să vină dintr-un moment într-altul. Nu am pregătit nici o explicație. Nu mi-e frică.
Această femeie e mai mult decît o falsă țigancă. Mă sperie curajul ei. Nimic nu arăta că mă văzuse. Nici o clipire, nici cea mai ușoară tresărire.
Soarele era încă deasupra orizontului (nu soarele, aparența soarelui; era acel moment în care a apus sau va apune și îl vezi unde nu este). Mă urcasem grăbit pe pietre. Am văzut-o; baticul colorat, mîinile încrucișate pe un genunchi, privirea ei făcînd să crească lumea. Respirația mea a devenit precipitată. Stîncile, marea păreau tremurătoare.
în timp ce mă gîndeam la toate astea, am auzit vuietul mișcător și obosit al mării, ca și cum marea ar fi venit să se așeze lîngă mine. M-am liniștit un pic. Nu era cu putință să mi se audă respirația.
Atunci, pentru a amîna momentul în care trebuia să-i vorbesc, am descoperit o veche lege psihologică. Era mai bine să vorbesc dintr-un loc înalt, care să-mi permită să privesc de sus. Această situare pe un loc mai înalt ar compensa în parte dezavantajele mele.
M-am urcat pe alte stînci mai sus. Efortul mi-a înrăutățit starea. De asemenea au mai înrăutățit-o:
Graba: îmi luasem obligația să-i vorbesc chiar azi. Dacă doream să evit ca ea să aibă vreo bănuială din pricina locului singuratic sau a întunericului, nu mai puteam să aștept nici un minut.
Faptul de a o vedea: ședea ca și cum ar poza pentru un fotograf invizibil și avea liniștea după-amiezei, dar o liniște mult mai vastă. Urma deci s-o întrerup.
A spune ceva era o întreprindere alarmantă. Nu știam dacă mai aveam grai.
Am privit-o, ascuns. M-am temut că m-ar putea surprinde spionîhd-o. Am apărut, poate prea brusc, în fața privirii ei; cu toate acestea, liniștea pieptului ei nu s-a tulburat; privirea ei făcea abstracție de mine, ca și cum aș fi fost invizibil.
Nu m-am oprit.
— Domnișoară, doresc să mă ascultați, am spus eu în speranța că nu va consimți la rugămintea mea, deoarece eram atît de emoționat încît uitasem ce trebuia să-i spun. Mi s-a părut că vorba domnișoară suna ridicol acolo, pe insulă. în afară de asta, propoziția era prea imperativă (asociată cu apariția subită, cu ora, cu singurătatea).
Am insistat.
— înțeleg că nu se cuvine...
Nu pot să-mi amintesc cu exactitate ce am spus. Eram aproape pe altă lume. I-am vorbit cu o voce măsurată și joasă, într-o manieră care sugera obscenități. Am trecut din nou la domnișoară. Am renunțat la cuvinte și am început să privesc apusul, sperînd că admirarea în comun a priveliștii acelui calm ne va apropia. Am reînceput să vorbesc. Efortul pe care-l făceam pentru a mă stăpîni îmi cobora vocea, mărea obscenitatea tonului. Au trecut alte minute de tăcere. Am insistat, am implorat într-un chip respingător, în cele din urmă am fost total ridicol; tremurînd, aproape strigînd, i-am cerut să mă insulte, să mă denunțe, dar să înceteze de a mai tăcea.
Nu a fost ca și cum nu ar fi auzit, ca și cum nu m-ar fi văzut; a fost ca și cum urechile pe care le avea nu serveau ca să audă, ca și cum ochii nu-i serveau ca să vadă.
Intr-un fel, m-a insultat; a demonstrat că nu se temea de mine. Se și făcuse noapte cînd și-a luat poșeta și a pornit încet spre partea înaltă a colinei.
Oamenii nu au venit încă să mă caute. Poate că nu vor veni la noapte. Poate că femeia asta este în toate privințele la fel de uimitoare și nu le-a spus nimic despre apariția mea. Noaptea e întunecoasă. Cunosc bine insula și nu mi-e frică nici de o armată, dacă mă caută noaptea.
Altă dată, a fost ca și cum nu m-ar fi văzut. Nu am făcut altă greșeală decît aceea de a rămîne tăcut și de a lăsa să se restabilească liniștea.
Cînd femeia a sosit la stînci, eu priveam apusul. A stat nemișcată, căutînd un loc pentru a întinde cuvertura. Apoi s-a îndreptat spre mine. Dacă aș fi întins brațul, aș fi atins-o. Acest gînd m-a îngrozit (ca și cum aș fi fost în pericol să ating o fantomă). în abstracția pe care o făcea de prezența mea, era ceva înspăimîntător. Cu toate acestea, așezîndu-se alături de mine, mă sfida și, într-un anumit fel, arăta că nu ignoră prezența mea. A scos o carte din geantă și a început să citească. Am profitat de răgaz pentru a mă liniști.
Apoi, cînd am văzut-o că lasă cartea ri-dicînd privirea, m-am gîndit: „Se pregătește să-mi vorbească." Lucrul acesta însă nu s-a produs. Liniștea creștea inevitabil. Am înțeles gravitatea faptului de a nu o întrerupe; dar fără obstinație, fără motiv, am rămas tăcut.
Nici unul dintre tovarășii ei n-a venit să mă caute. Poate nu le-a vorbit despre mine sau poate că-i neliniștea faptul că eu cunoșteam insula (de aceea femeia revine în fiecare zi simulînd un episod sentimental). Nu cred. Sînt gata să surprind și conspirația cea mai tăcută.
Mi-am descoperit o înclinație spre prevederea exclusivă a consecințelor rele. Aceasta s-a format în ultimii trei sau patru ani. Nu este întîmplătoare, este supărătoare. Faptul că femeia revine și'încearcă o apropiere, totul pare să indice o schimbare prea fericită pentru a mi-o putea imagina... Poate am uitat de barbă, de anii mei, de poliția care m-a urmărit atît și care continuă să mă caute, încăpățînată ca un blestem care se împlinește. Nu trebuie să-mi fac speranțe. Scriu asta și-mi vine o idee care e o speranță. Nu cred s-o fi insultat pe femeie, dar poate ar fi bine să-i dau o satisfacție. Ce face un bărbat în asemenea ocazii? Trimite flori. E un proiect ridicol... dar banalitățile, cînd sînt umile, stau sub puterea inimii. Pe insulă sînt multe flori. La sosirea mea erau cîțiva arbuști ornamentali în jurul bazinului de înot și al muzeului. Cu siguranță, voi putea face o grădiniță pe pajiștea care mărginește stîncile. Poate că natura te ajută să te apropii de intimitatea unei femei. Poate că mă ajută să pun capăt tăcerii și prudenței. Acesta va fi ultimul meu mijloc poetic. N-am combinat niciodată culori; la pictură nu mă pricep aproape deloc... Cred totuși că pot face o muncă modestă, care să arate dragoste față de grădinărit.
M-am trezit în zori. Simțeam că noblețea sacrificiului meu era de ajuns pentru a îndeplini proiectul.
Am văzut florile (sînt din belșug la poalele malurilor înalte). Le-am cules pe cele care mi s-au părut mai puțin dezagreabile. Chiar și cele în culori suave au o vitalitate aproape animală. După puțin timp le-am privit, ca să le aranjez, pentru că nu le mai puteam cuprinde în brațe: erau moarte.
Eram pe punctul de a renunța la proiectul meu, dar mi-am adus aminte că ceva mai sus, în fața muzeului, există un alt loc cu multe flori. Cum era devreme, mi s-a părut că nu risc dacă mă duc să le văd. Intrușii dormeau, cu siguranță.
Sînt mărunțele și aspre. Am rupt cîteva. Nu au acea nerăbdare monstruoasă de-a muri.
Neajunsul lor: dimensiunea redusă și faptul că se află în fața muzeului.
Am petrecut aproape toată dimineața riscînd să fiu descoperit de vreo persoană care ar fi avut curajul să se scoale înainte de zece. Mi se pare că o condiție atît de modestă a declanșării calamității nu s-a împlinit, în timpul cît am trudit ca să adun florile, am supravegheat muzeul și nu am văzut pe nici unul dintre cei ce-l locuiau; ceea ce-mi permite să presupun că nici ei nu m-au văzut pe mine.
Florile sînt foarte mici. Va trebui să plantez mii și mii, dacă nu vreau o grădiniță minusculă (ceea ce ar fi mai frumos și mai ușor de făcut, dar s-ar putea ca femeia să n-o vadă).
Am început să pregătesc rondurile de flori, să desțelenesc pămîntul (care e tare, iar suprafețele plănuite întinse), să-l stropesc cu apă de ploaie. Cînd voi fi pregătit pămîntul, va trebui să mai caut flori. Voi face tot posibilul să nu mă surprindă, ca să nu mă întrerupă din lucru sau să-l vadă înainte de a fi gata. Am uitat că pentru mutarea plantelor există și unele condiții cosmice. Nu pot crede că după atîta primejdie, după atîta oboseală, florile să nu rămînă vii pînă la apusul soarelui.
în privința grădinilor sînt lipsit de simț estetic, dar oricum, printre pășuni și buruieni, rodul muncii mele va fi mișcător. Va fi o înșelătorie, firește; potrivit planului meu, în după-amiaza aceasta va fi o grădină îngrijită; dar mîine (dacă e vînt), poate să fie moartă sau fără flori.
Mi-e cam rușine să-mi mărturisesc proiectul. O femeie uriașă așezată, privind apusul, cu mîinile împreunate sub un genunchi; un bărbat foarte mic, făcut din frunze, îngenuncheat în fața femeii (dedesubtul acestui personaj voi pune cuvîntul „eu" între paranteze).
Se va pune și această inscripție:

Ești sublimă, nu îndepărtată și de neînțeles, Păstrezi întreaga liniște a trandafirului necules.

Oboseala mea a devenit aproape o boală. Am la dispoziție cerul și posibilitatea de a mă culca sub copaci pînă la șase după-amiază, dar voi amîna odihna pentru a scrie. Această nevoie de a scrie cred că se datorează nervilor. Pretextul e că acum actele mele mă duc către una din cele trei perspective: tovărășia femeii, singurătatea (adică moartea în care am petrecut ultimii ani, imposibilă după ce am contemplat-o pe femeie) sau îngrozitoarea justiție. Care din ele va deveni realitate? E greu s-o știu dinainte, totuși redactarea și lectura acestor memorii mă pot ajuta să fac previziunea asta atît de utilă și îmi vor permite poate chiar să particip la făurirea unui viitor acceptabil.
Am lucrat ca un executant prodigios; opera rezultă din relația între fragmentele care o compun. Poate că magia depinde tocmai de asta: trebuie să mă dedic fiecărui fragment, să înving dificultatea de a planta fiecare floare și de a o alinia cu precedenta. In timpul execuției nu se putea prevedea
cum avea să arate opera încheiată; va fi sau un ansamblu dezordonat de flori, sau o femeie, nu se știe.
Totuși, lucrarea nu pare improvizată, arată destul de elegant. N-am putut să-mi îndeplinesc proiectul. în imaginație nu-i mai greu de închipuit o femeie așezată, ți-nîndu-și cu mîinile un genunchi, decît o femeie stînd în picioare; din flori, însă, prima este aproape imposibil de realizat. Femeia e văzută din față, cu capul și picioarele din profil, privind un apus de soare. Fața și un șal cu flori mov formează capul. Pielea nu iese bine. N-am putut reda culoarea asta austeră, care-mi repugnă și mă atrage. Rochia din flori albastre are borduri albe. Soarele făcut din niște stranii floarea-soarelui care cresc pe-aici. Marea, din aceleași flori ca și rochia. Personajul care mă reprezintă stă în profil, îngenuncheat, e mic (are doar o treime din mărimea femeii) și verde, alcătuit din frunze.
Am modificat inscripția. Prima era prea lungă pentru a o face din flori. Am schimbat-o cu alta:
Moartea mi-ai dezvăluit-o pe această insulă.
Mă bucuram că sînt un mort care încă veghează. Din cauza acestui sentiment, am neglijat însă politețea; propoziția putea conține un reproș, totuși am revenit la acea idee. Mă orbeau, cred, dorința de a mă prezenta ca un fost mort, precum și descoperirea literară sau banală că moartea era imposibilă alături de acea femeie. Cu toată monotonia lor, aberațiile acestea erau aproape monstruoase:

Un mort pe această insulă ai trezit. sau:
Nu sînt mort: sînt îndrăgostit.

M-am simțit descurajat. Inscripția florilor spune:

Omagiul timid al unui amor.

Totul s-a petrecut în cadrul celei mai previzibile normalități, dar într-o formă nesperat de benignă. Sînt pierdut. Lucrînd la această grădiniță, am comis o greșeală elementară, la fel ca Aiax, sau vreun alt personaj elenic uitat, cînd a înjunghiat animalele; dar în acest caz, chiar eu sînt animalele înjunghiate.
Femeia a sosit mai devreme decît de obicei. A lăsat geanta (cu cartea pe jumătate ieșită) pe o stîncă și, pe altă stîncă, mai netedă, a întins cuvertura. Avea un costum de tenis; un batic aproape mov, pe cap. A stat un moment privind marea, ca adormită; apoi s-a ridicat și s-a dus să ia cartea. S-a mișcat cu acea libertate pe care o avem cînd sîntem singuri. A trecut, atît la dus cît și la
întors, pe lîngă grădinița mea, dar s-a prefăcut că n-o vede. Nu eram nerăbdător s-o vadă; dimpotrivă, cînd femeia a apărut, am înțeles greșeala mea uimitoare și am suferit că nu puteam ascunde o lucrare care mă condamna pentru totdeauna. M-am liniștit, poate, pierzîndu-mi cunoștința. Femeia a deschis cartea, și-a pus mîna între file și a continuat să privească după-amiaza. Nu a plecat pînă la căderea nopții.
Acum mă consolez reflectînd asupra condamnării mele. Este dreaptă sau nu? Ce trebuie să aștept după ce i-am dedicat această grădiniță de prost-gust? Cred, fără să mă revolt, că lucrul făcut, o dată ce-l pot critica, n-ar trebui să mă ducă la pierzanie. în fața unei ființe atotștiutoare, nu sînt omul care să se teamă de această grădină. La urma urmei, eu am creat-o.
Eram gata să-i spun că acolo se manifestau pericolele creației, greutatea de a purta diverse conștiințe în echilibru, simultan. Dar, la ce bun? Aceste justificări sînt fără vlagă. Totul e pierdut, viața alături de femeie, singurătatea dinainte. Stărui fără scăpare în acest monolog, care, începînd chiar de acum, e nejustificat.
în ciuda nervilor, azi am fost inspirat, în timp ce după-amiaza se destrăma împăr-tășindu-se din neîntinata seninătate, din splendoarea femeii. Această senzație plăcută m-a cuprins din nou noaptea; am avut un vis cu lupanarul femeilor oarbe pe care l-am vizitat cu Ombrellieri, la Calcutta. Femeia a apărut și lupanarul s-a transformat într-un palat florentin, bogat, cu stucaturi. Eu, încurcat, am izbucnit: „Ce romantic!", plîn-gînd de fericire poetică și vanitate deșartă. M-am trezit însă de cîteva ori, neliniștit din pricina lipsei mele de finețe față de riguroasa delicatețe a femeii. Nu voi uita: și-a dominat dezgustul pe care i l-a produs sărmana mea grădiniță și a simulat cu milă că n-o vede. Mă neliniștea de asemenea faptul că am auzit Valencia și Tea for two, pe care un fonograf le-a repetat exasperant pînă la răsăritul soarelui.
Tot ceea ce am scris despre destinul meu, cu speranță sau teamă, în glumă sau în serios, mă mortifică.
încerc un sentiment foarte neplăcut. Mi se pare că știam de mult rezultatul jalnic al faptelor mele și că am insistat cu superficialitate și încăpățînare... Aș fi putut avea purtarea asta doar în vis, doar în nebunie... Azi după-amiază, ca un comentariu simbolic și anticipat, am visat că în timp ce jucam o partidă de croquet, știam că jocul avea să aibă ca rezultat uciderea unui om. Apoi, ireversibil, eu eram acel om.
Acum coșmarul continuă... Eșecul meu este definitiv și încep să povestesc vise. Vreau să mă trezesc, dar întîlnesc acea rezistență care te împiedică să ieși din visele cele mai îngrozitoare.
Azi femeia a vrut să-i simt indiferența, ceea ce de altfel a reușit. Tactica ei este însă inumană și, cu toate că eu sînt victima, cred totuși că privesc obiectiv.
A venit cu dezgustătorul tenisman. Simpla prezență a acestui om ar trebui să înlăture orice gelozie. Este foarte înalt. Purta un sacou de tenis, de culoarea granatei, prea mare, pantaloni albi și pantofi enormi cu alb și galben. Barba părea falsă. Pielea e feminină, ca de ceară, marmorată pe la tîmple. Ochii sînt de culoare închisă, dinții dezgustători; vorbește rar, deschizînd mult o gură mică, rotundă, vocalizînd copilărește, ară-tînd o limbă mică și ea, rotundă, de un roșu aprins, lipită mereu de dinții inferiori. Mîi-nile sînt foarte lungi, palide; le ghicesc fin căptușite cu umezeală.
M-am ascuns imediat. Nu știu dacă ea m-a văzut, dar presupun că da, pentru că nici un moment nu a părut să mă caute cu privirea.
Sînt sigur că bărbatul nu a observat grădinița decît tîrziu. Ea s-a prefăcut că n-o vede.
Am auzit niște cuvinte franțuzești. Apoi n-au mai vorbit. Au devenit parcă dintr-o dată triști, privind marea. Bărbatul a spus ceva. De fiecare dată cînd un val se spărgea de pietre, făceam doi, trei pași repezi, apro-piindu-mă. Erau francezi. Femeia a mișcat capul; n-am auzit ce-a spus, dar fără îndoială era o negație; avea ochii închiși și surî-dea cu amărăciune sau extaz.
— Crede-mă, Faustine, a spus bărbosul cu o disperare prost stăpînită, iar eu i-am aflat numele: Faustine. (Dar lucrul și-a pierdut orice importanță.)
— Nu... acum știu ce urmărești...
A surîs, fără amărăciune și fără extaz, frivol, îmi aduc aminte că în acel moment am urît-o. Se juca și cu bărbosul, și cu mine.
— E o nenorocire că nu ne înțelegem. Timpul e scurt: doar trei zile și apoi nimic nu va mai avea importanță.
N-am înțeles bine situația. Omul acesta era de fapt dușmanul meu. Mi s-a părut trist; nu m-ar fi mirat ca tristețea lui să fi fost un joc. Jocul Faustinei era insuportabil, aproape grotesc.
Omul a vrut să reducă din importanța cuvintelor lui anterioare. A spus cîteva propoziții care aveau cam acest sens:
— Nu trebuie să te neliniștești. Nu vom discuta o veșnicie...
— Morel, răspunse prostește Faustine, știi că-mi pari misterios?
întrebările Faustinei n-au putut să-i înlăture tonul de glumă.
Bărbosul s-a dus să-i aducă șalul și geanta. Erau pe o stîncă, la cîțiva metri. S-a întors agitîndu-le și spunînd:
— Nu lua în serios ce ți-am spus... Uneori cred că dacă îți stîrnesc curiozitatea... Dar nu te supăra...
La dus și la întors a călcat în picioare biata mea grădiniță. Nu-mi dau seama dacă în mod conștient sau cu o inconștiență iritantă. Faustine l-a văzut, jur că l-a văzut, și n-a vrut să mă scutească de această ofensă; a continuat să-i pună întrebări, surîză-toare, interesată, devorată de curiozitate. Atitudinea ei mi s-a părut josnică. Fără îndoială, grădinița este de cel mai prost gust. Dar de ce s-o lași călcată în picioare de un bărbos? Nu sînt și așa destul de călcat în picioare?
La ce te poți aștepta însă de la astfel de oameni? Tipul lor corespunde idealului pe care-l caută totdeauna producătorii de cărți poștale indecente. Se potrivesc: un bărbos palid și o țigancă mare cu ochi enormi... îmi vine să cred că i-am văzut chiar în cele mai cunoscute colecții de la Portico Ama-rillo, la Caracas.încă mă mai întreb: ce trebuie să cred? Fără îndoială, Faustine este o femeie detestabilă. Dar ce vrea? Poate vrea să se joace cu mine și cu bărbosul; sau poate că bărbosul nu este altceva decît un instrument pentru a mă chinui pe mine și nu-i pasă da-că-l face să sufere. Poate că Morel nu e decît o afectare a ignorării mele și un semn că această ignorare ajunge la punctul culminant și deci la sfîrșit.
Dar poate că nu... E atîta vreme de cînd nu mă vede... Dacă continuă, cred că o s-o omor sau o să înnebunesc. Uneori mă gîn-desc că partea asta de sud a insulei este atît de insalubră încît m-a făcut invizibil. Aș avea un avantaj: aș putea s-o răpesc pe Faustine fără nici un pericol...
Ieri nu m-am dus la stînci. Și azi mi-am spus de multe ori că nu mă voi duce, dar la jumătatea după-amiezei mi-am dat seama că voi merge. Faustine n-a venit și cine știe cînd va mai veni. Nu se mai poate amuza cu mine (după ce mi-a călcat în picioare grădinița). Acum prezența mea o va plictisi ca o glumă de care s-a făcut haz o dată și pe care cineva vrea s-o repete. îmi promit să nu se mai repete.
Dar la stînci nu mai aveam liniște: „Este vina mea, îmi spuneam (pentru că Faustine nu apărea), că m-am încăpățînat atîta să nu vin."
M-am urcat pe colină. Am ieșit din spatele unui grup de plante și m-am trezit în fața a doi bărbați și a unei femei. M-am oprit, n-am mai respirat; între noi nu era nimic (cinci metri de spațiu gol și crepuscular). Bărbații stăteau întorși cu spatele; doamna era cu fața spre mine, ședea jos și mă privea. Am văzut-o tresărind. Brusc s-a întors și a privit spre muzeu. M-am ascuns în spatele unor plante. A spus cu voce veselă:
— Asta nu e oră pentru povești cu fantome. Să intrăm.
Nu știu încă dacă spuneau într-adevăr povești cu fantome sau dacă fantomele au apărut în propoziție pentru a anunța că se petrecuse ceva straniu (apariția mea).
Au plecat. Nu prea departe de mine mergeau un bărbat și o femeie. M-am temut că mă vor surprinde. Perechea s-a apropiat mai mult. Am auzit o voce cunoscută:
— Azi nu m-am dus să văd... (Inima a început să-mi bată cu putere.
Mi s-a părut că în această propoziție eu eram cel la care se refereau.)
— îți pare rău?
Nu știu ce-a spus Faustine. Bărbosul făcuse progrese. Se tutuiau.
M-am întors în părțile de jos ale insulei, hotărît să rămîn acolo pînă ce-o să mă ia marea. Dacă intrușii vin să mă caute, nu mă voi preda și nici nu voi fugi.
Hotărîrea mea de a nu mai apărea în fața Faustinei a durat patru zile (ajutat fiind de două maree care mi-au dat de lucru).
M-am dus devreme la stînci. Mai tirziu au sosit Faustine și falsul tenisman. Vorbeau corect franțuzește, chiar foarte corect, aproape ca sud-americanii.
—Am pierdut deci toată încrederea dumneavoastră?
— Toată.
— înainte credeați în mine.
Am observat că nu se mai tutuiau, dar imediat mi-am amintit că oamenii, cînd încep să se tutuiască, nu pot evita reîntoarcerile la „dumneavoastră". Poate, m-am gîn-dit, sînt influențat de conversația pe care o aud. Avea aceeași idee de întoarcere în trecut, dar în legătură cu alte subiecte.
— Și m-ați crede dacă aș putea să vă readuc într-un moment înainte de acea du-pă-amiază, la Vincennes?
— Niciodată n-aș putea să vă mai cred, niciodată.
— Influența viitorului asupra trecutului, a spus Morel, cu entuziasm și voce foarte joasă.
Apoi au rămas tăcuți, privind marea. Bărbatul a vorbit ca și cum ar fi înlăturat o liniște apăsătoare.
— Crede-mă, Faustine...
Mi s-a părut încăpățînat. Continua cu aceleași rugăminți pe care le-am auzit cu opt zile înainte.
— Nu... Acum știu ce urmărești...
Conversațiile se repetau fără nici o justificare. Cititorul nu trebuie să-și imagineze aici că descoperă fructul amar al situației mele, și nici să se complacă în prea simpla asociere a cuvintelor urmărit, solitar, mizantrop. Am studiat subiectul înainte de proces: conversațiile sînt schimburi reciproce de știri (meteorologice, de exemplu), de indignări, de bucurii (intelectuale, de pildă) cunoscute dinainte și împărtășite de interlocutori. Emoționează plăcerea de a vorbi, de a exprima acorduri sau dezacorduri.
îi priveam, îi auzeam. Am simțit că se petrece ceva straniu; dar nu știam ce. Acea canalie ridicolă mă indigna.
— Dacă v-aș spune tot ce urmăresc...
— V-aș insulta?
— Sau ne-am înțelege. Timpul e scurt, doar trei zile; e o nenorocire că nu ne înțelegem.
Cu mare greutate în conștiința mea, dar la timpul potrivit în realitate, cuvintele și mișcările Faustinei și ale bărbosului coincideau cu cuvintele și mișcările lor de acum opt zile. Groaznica veșnică reîntoarcere. Reîntoarcere incompletă însă: grădinița mea. Mutilată data trecută de pașii lui Morel, astăzi este un loc răvășit, cu vestigii de flori moarte, turtite la pămînt.
Prima impresie m-a măgulit. Am crezut a descoperi că în aptitudinile noastre trebuie să existe, nesperate, repetiții constante, întîmplarea favorabilă mi-a îngăduit să observ. Să fii martor clandestin la diferite întrevederi ale acelorași persoane nu e un lucru frecvent. Scenele se repetă ca la teatru.
Auzindu-i pe Faustine și pe bărbos, îmi corectam amintirea conversației anterioare (transcrisă din memorie cu cîteva pagini în urmă).
Mi-a fost teamă că această descoperire ar putea fi doar efectul unei slăbiri a amintirilor mele sau al comparației dintre o scenă reală și una simplificată prin uitare.
Apoi, cu amărăciune bruscă, am bănuit că totul ar fi o reprezentație burlescă, o glumă îndreptată împotriva mea.
Datorez o explicație. Niciodată nu m-am îndoit că era bine să încerc ca Faustine să simtă exclusiv importanța noastră, a amîn-durora (și că bărbosul nu conta). Cu toate acestea, mă tenta dorința de a-l pedepsi pe acest individ, mă amuza chiar și ideea de a-l înfrunta în vreun fel care să-l acopere de ridicol.
în sfîrșit sosise ocazia. Cum să profit de ea? M-am străduit să mă gîndesc (fiind dominat exclusiv de furie).
Nemișcat, ca și cum aș fi reflectat, am așteptat momentul să le ies în cale. Bărbosul s-a dus să ia șalul și geanta Faustinei. S-a întors agitîndu-le (spunînd ca data trecută):
— Nu lua în serios ce ți-am spus... Uneori cred...
Era la cîțiva metri de Faustine. Am apărut hotărît să fac orice, dar nimic special. Spontaneitatea e deseori sursă de grosolănii. L-am arătat pe bărbos, ca și cum l-aș fi prezentat Faustinei, și am strigat:
— Lafemme a barbe, Madame Faustine! Nu era o glumă bună, nici măcar nu se
știa sigur împotriva cui era îndreptată.
Bărbosul a continuat să meargă spre Faustine și nu s-a împiedicat de mine numai pentru că m-am dat brusc la o parte. Femeia nu și-a întrerupt întrebările, nu și-a lepădat veselia de pe chip. Liniștea ei încă mă mai înspăimîntă.
Din acel moment și pînă azi după-amia-ză am fost copleșit de rușine și de dorința de a îngenunchea în fața Faustinei. N-am putut aștepta pînă la apusul soarelui. M-am dus pe colină hotărît să mă pierd și cu un presentiment că dacă totul ieșea bine voi fi silit să joc o scenă de rugăminți melodramatice. Greșeam. Ceea ce se petrece nu are explicație. Colina era pustie.
Cînd am văzut colina pustie, m-am temut de-o capcană. Am străbătut cu spaimă muzeul, uneori ascunzîndu-mă. Dar ajungea să privești mobilele și pereții, căptușiți cu singurătate, ca să te convingi că nu era nimeni acolo. Ba chiar mai mult: ca să te convingi că niciodată nu fusese nimeni. E greu, după o absență de aproape douăzeci de zile, să poți afirma că toate obiectele dintr-o casă cu foarte multe încăperi se află unde erau cînd ai plecat; cu toate acestea accept, ca o evidență pentru mine, că aceste cincisprezece persoane (și tot atîția servitori) n-au mișcat o bancă, o lampă sau, dacă au mișcat ceva, au pus totul în locul și în poziția pe care le aveau înainte. Am inspectat bucătăria, spălătoria: mîncarea pe care am lăsat-o acum douăzeci de zile, îmbrăcămintea (furată dintr-un dulap al muzeului) pusă la uscat acum douăzeci de zile erau acolo, una putrezită, cealaltă uscată, amîndouă intacte.