Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală...
Ochii îmi sunt închiși... s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Și sunt departe.
Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.
Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri
aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.
Cercuri aurii se desprind și zboară, ca flori ce s-ar naște și s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind și aleargă, și nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeași apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadență în șolduri de șopârlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă și de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punți și când suspină în trestii.
Valurile. Departe țipă un erete, țipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat țărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor.
O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, și e aproape femeia care, deși nu te iubește, te lasă s-o porți în brațe, să o săruți, să te sărute, ca să poți suferi.
O floare frântă.
Sunt unele atât de grele în frumusețea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
În cotituri leneșe îi ghicești umărul, în vâltori rotunde bănuiești sânii, în undirea valului îi simți înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpățânat și răgușit: om.
Și în nisipul fierbinte îi simți mirosul de iarbă arsă și de pește mort, dar n-o înțelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.