agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-12 | [This text should be read in romana] |
Cu spatele lipit de salcie, sculptam, când am auzit zgomot domol de vâsle. Mi-am îndreptat spatele și am ridicat neatent ochii să privesc în depărtare. Crengile de salcie, atârnate până la pământ si acoperite de frunze tinere îmi îngreunau vederea.
Barca se apropia greoi și era plină de oameni. Valurile începuseră deja să lovească malul mai puternic și a trebuit să mă rotesc puțin în jurul copacului, pentru ca apa să nu mă ude. Am pescuit la repezeală din buzunar o daltă fină și am lăsat-o în iarbă pe cealaltă, dar mi-am adus brusc aminte că am mai pierdut mai de mult o altă daltă în iarbă, așa că am pipăit puțin pămâtul, am cules dalta și am vârât-o în cel mai apropiat buzunar, împreună cu câteva fire de iarbă -culese din greșeală-, fără să îmi desprind ochii de pe chipurile oamenilor din barcă. Mai cu seamă privirea mi se fixase pe o fată cu pălărie din paie. Pentru o vreme am uitat de bucata de lemn la care lucram. Vâslașul legase barca și oamenii începuseră să coboare. Eu nu mă gândeam la nimic, doar priveam pierdut înspre ei... Fata cu pălărie de paie a coborât printre ultimii. Þinea în mâna stângă un coș galben, acoperit cu un ștergar. Ce vedeam eu la ea, nu știu, dar cred că o priveam insistent; vocea ei m-a trezit brusc din visare. -De ce te uiți la mine? -Ãmmm? -De ce te holbezi la mine? -Scuză-mă. Ãmmm... Nu mă uitam chiar la tine... De fapt mă uitam înspre tine, prin tine... -Aaaha. Ce faci acolo? -Sculptez. S-a strâmbat. -Nici nu te pricepi să sculptezi. Am ridicat o sprânceană și am început să râd în hohote. -De unde știi? -Fratele meu a sculptat când era mai mic. Nu știi să ții dalta în mână. -Aha. Păi... arată-mi tu. -Ei, na. Vorbește cu frate-meu, nu-ți arăt eu, mi-a zis și a început să privească peisajul din jur. -Îl ai la tine acolo, în coș? A fost rândul ei să râdă. -Nu îl am în coș. -Ce fată interesantă..., am șoptit aproape pentru mine, fără să mă gândesc că o să audă. -Nu-i așa?, a râs. De ce? Am zâmbit și am ridicat din umeri încet. -Iată, misterul vieții... -Dacă zici tu... Eu trebuie să plec acum... -Oamenii vin și pleacă, am spus încet și am înfipt cu atenție dalta în lemn. -Ce încerci să sculptezi? -Nu știu foarte sigur. Un fel de cruciuliță. -Ar trebui să știi ce vrei să sculptezi înainte să te apuci. Nu așa e normal? -Multumesc pentru sfat... Tu... nu trebuia să pleci? A pufnit dispretuitor, s-a întors cu spatele și a pornit pe uliță. Eu am început să râd liniștit. -Scuză-mă... Nu am zis-o cu răutate. Îmi place să vorbesc cu tine... S-a oprit o clipă din mers, s-a întors cât să mă privească odată, apoi s-a dus. Am rămas foarte gânditor. ********* De dimineață stăteam la locul meu obișnuit, sub salcie, când cineva mi-a acoperit lumina. Era fata cu pălărie de paie. Când s-a așezat în stânga mea, soarele mi-a luminat din nou palmele și eu am privit-o. -Tu ar trebui să te mai tunzi, să te bărbierești. Ești plin de păr, mi-a zis în loc de "bună dimineața". -Da?, am ridicat ochii, uimit de replica ei. O fi... Da' eu cred că-s mai frumos așa. -Nu ești. -Aha. Păi... ce să-ți spun. Dacă o să-mi găsesc timp... Am suflat câteva așchii de lemn și am mai privit-o un timp. Când și-a înălțat și ea privirea, i-am zâmbit și m-am concentrat din nou asupra bucății de lemn. -Bună dimineața, i-am zis. Am râs amândoi. -Cum m-ai găsit? -Cum te-am găsit, cum te-am găsit. Era și greu să merg pe uliță până ajung la lac. Mi-a zis verișorul meu că ești aici. M-am gândit o vreme la ceea ce tocmai îmi spusese, dar nu am ridicat privirea. -Verișorul. Aha. Am suflat neatent câteva fărâmițe de lemn și am șoptit: -Fata cu pălărie de paie... -Ce-i cu ea? -Tu... Tu ești.. Fata cu pălărie de paie. -Nu-i așa că-ți place pălăria mea? Am zâmbit și m-am uitat la ea. -Pălăriei îi stă foarte bine. Văd ceva frumos sub ea, mi-am aplecat ochii și am așteptat să mă întrebe ce văd. -Ce vezi? -Doi ochi de culoarea cerului. -Ei, na. Te pomenești că ești și poet. Am început să râd și m-am oprit din sculptat. Mi-am sprijinit barba cu palma stângă și am rămăs cu privirea în gol și gândurile duse. -Nici măcar nu te-ai uitat în ochii mei când mi-ai zis ce ochi am. Ei, lasă, nu mai e nevoie, acum e prea târziu. Începuse să privească lacul, cu fața în cealaltă direcție. M-am uitat la ea insistent până când și-a rotit capul și am putut să îi văd ochii. -Albaștri. I-am văzut de prima dată. Mă speriasem. Credeam că cine știe, or fi de altă culoare. Da' nu aveam cum să mă înșel, că m-am uitat bine la ei de prima oară. Albaștri... Ofticoaso. -Phaa! Părosule... Am început să râd în hohote. -Ce nesuferit ești. M-am abținut să o întreb de ce stă lângă mine dacă tot sunt nesuferit; doar am aplecat ochii în jos și am tăcut. -Îmi cer scuze, i-am spus într-un târziu și eram sincer. -Îți ceri scuze și nici nu mă privești când îți ceri scuze. Tu nu lași niciodată dalta din mână? -De ce să o las? Vrei să îmi vezi mâinile?, mi-am întins mâinile în față. -Ei, na. Cred că și dormi cu sculele în buzunar. Am râs domol. Ea privea din nou înspre lac. -Trebuie sa plec. Am lăsat în iarbă ceea ce țineam în mâini și m-am ridicat o dată cu ea. Ne-am uitat unul la altul, ea m-a ocolit și a plecat în liniște. Am rămas în picioare, fără nici o expresie pe chip si m-am uitat la ea cum se depărtează, fără să privească înapoi. Nu am spus nici un cuvânt. Mai mult timp după ce a plecat, sculptam și fără să mă gândesc la nimic am privit lung ulița pe unde plecase ea, apoi am mai suflat câteva așchii de lemn căzute pe pantaloni. ********* Cățelul a lătrat furios la mine cât am traversat curtea. Am zâmbit doamnei, ne cunoșteam bine. Mi-am scos pălăria prăfuită, am dat perdeaua deoparte și am intrat în casă. Fata pentru care venisem stătea pe laviță. Nu mai avea pălăria de paie pe cap. Înainte să mă așez lângă ea, am privit-o puțin, oarecum întrebător, dar nu am citit nimic în ochii ei. -Ești puțin supărată...? Ea privea în jos. M-am aplecat ușor și ezitant, cât să mă așez în fața privirii ei, apoi m-am ridicat, la fel de ezitant și am zâmbit încurcat. -Aha. Măcar știu că nu ești supărată pe mine. Nu că m-ar face să mă simt mai bine, doar ca idee. Ea a zâmbit ușor. Verișorul ei a trecut pe lângă noi și a ieșit din cameră. Ne-am salutat scurt din cap. -Nu te înțelegi prea bine cu el, am șoptit aproape de urechea ei. Nu e nevoie să spui nimic acum. Știu, azi e o zi din aia în care nu vrei să vorbești cu nimeni... Am început să examinez camera prostește, să mă joc cu pălăria prăfuită și să-mi rod buzele. Din când în când o priveam pe furiș. -Eu am venit să te văd... Cam de asta am venit. Și acum că te-am văzut... Vrei să plec? După puțin timp ea a întors privirea înspre mine și a dat din cap negativ. -Atunci am să mai stau puțin să vorbim. Să vorbesc, de fapt... Eu... vreau să fii bucuroasă din nou. Radiai veselie acum două zile, când te-am văzut în barcă... Știi, când sculptez... mă gândesc la tot felul de lucruri... Alteori nu mă gândesc la nimic... Mie îmi e ușor să sculptez. Nu trebuie să mă chinui deloc, de parcă dalta ar avea o voință a ei. În ziua aia, ceva m-a făcut să îmi ridic privirea și nu mă gândeam la nimic când mă uitam aiurea și te-am văzut pe tine... Acum știu, vedeam ceva... Ce vedeam, nu aș putea să spun, dar era ceva. M-am gândit mult la asta în ultima vreme. Uite, am terminat și cruciulița... I-am întins bucățica de lemn, ea a apucat-o și a început să o examineze. -E frumoasă... a șoptit. Fața mi s-a luminat, am zâmbit și am aprobat pozitiv din cap. -Este frumoasă. Þi-o fac cadou ție. M-a privit atentă o vreme. -Ce vrei de la mine? -Ce vreau eu de la tine?... Hmmm, ești destul de supărată azi... Nu vreau nimic de la tine, de ce aș vrea ceva? -Nu mă cunoști. Mi-a întins înapoi cruciulița. -Știi... tu mi-ai zis că ar trebui să știu ce vreau să fac înainte să mă apuc de lucru. Am fost răutacios, pentru că atunci ți-am zis să pleci. Tu ai plecat și după ce ai plecat, m-am gândit mult la asta și am văzut imaginea a ceea ce vreau să sculptez. Mi-a ieșit exact așa cum mi-am imaginat. Sunt mulțumit. De asta vreau să ți-o dau ție. Pentru că acum două zile nu avea nici o formă, iar acum are forma pe care am văzut-o după ce am vorbit cu tine. Dacă vrei să o primești... Am privit și eu bucățica de lemn sculptată și i-am întins-o pentru a doua oară. Ea a primit-o în palmă și s-a uitat la mine pe furiș, apoi a râs încet. -Hai să ieșim afară, știu eu un un loc frumos, nu ai fost acolo niciodată, i-am zis. -De unde știi? -Nu știu sigur, dar cred că nu ai fost niciodată. M-am ridicat și i-am întins mâna, ea a apucat-o și s-a sculat de pe laviță. -Să vezi ce loc frumos... ********* Cerul era întunecat înspre apus. Am urcat încet dealul. Eu urcam puțin înaintea ei. M-am oprit la niște tufe mari și am zâmbit șmecherește. -Nu cred că sunt prea multe persoane care să știe de locul ăsta, pentru că e bine ascuns... Sper să nu îți fie frică să treci prin tufișuri. M-am hlizit și am privit-o. După o ezitare, ea a intrat pe unde i-am arătat și eu am urmat-o. Când am ieșit din nou la lumină, ea stătea în fața mea, cu privirea înspre copaci. Am ocolit-o și am atins-o încet pe umăr, m-am așezat la rădăcina celor doi copaci și i-am făcut semn sa vină. -Doamne... a putut să spună, fără să se miște. Am râs. -Þi-am zis că e un loc frumos. Și chiar cred că numai noi știm de el. M-am întins, mi-am împrăștiat mâinile în iarbă și am privit în sus. Cei doi copaci crescuseră foarte aproape unul de altul, aproape lipiți, iar în timp, se îmbrățișaseră și se rotiseră unul în jurul celuilalt. Tot dealul era înconjurat de tufișuri mari și alți copaci nu mai crescuseră în apropiere. Ea s-a așezat într-un târziu lângă mine, iar eu m-am ridicat. -Ai văzut ce fel de frunze au copacii? Nu am așteptat să răspundă. Am cules de pe jos o frunză ramasă de toamna trecută, acum uscată și roșietică și i-am întins-o. -Inimioare... Am rămas cu privirea pironită în jos, smulgând fire de iarbă. Nu știam ce e în inima ei și simțeam o oarecare stânjeneală. Ce să fac acum? Să o întreb de ce era supărată mai înainte, sau mai bine să nu îi aduc aminte?... Să îi inventez o poveste despre cei doi copaci, să mă întind din nou în iarbă, să o strâng în brațe?... Am hotărât să mă întind în iarbă și am bătut-o pe spate încet. Când s-a uitat înspre mine, i-am zis: -Nu te murdărești prea tare dacă te lași și tu în iarbă... Iarba asta nu a mai fost călcată de nimeni până acum. -Zici tu... -Zic eu... Auzi, ce s-a întâmplat cu pălăria ta? -Ei na, ce să se întâmple. Am lăsat-o acasă. -Aha, îmi place. Cred că ți-ai revenit. Am râs încet, ea s-a întins pe jos lânga mine și a oftat. -M-am tuns și m-am berbierit, ai observat?... am șoptit încet și am privit-o pe furiș. -Nooo... Nu aș fi observat niciodată dacă nu îmi atrăgeai atenția. Am râs amâdoi. O boare de vânt răcoroasă și umedă m-a făcut să tremur și să simt din ce în ce mai mult dorința de a o strânge în brațe pe fata de lângă mine. Studiam cerul și după un timp am început să văd tot felul de forme nostime. Cred că am râs cu voce tare, pentru că ea m-a întrebat de ce râd. -Păi... văd tot felul de forme în nori. -Ce vezi? M-am hlizit și am ridicat degetul înspre un nor foarte bine conturat, dar acoperit parțial de alte forme. Nu părea să înțeleagă ce îi arăt, așa că m-am apropiat de ea, mi-am lipit tâmpla de a ei și când i l-am indicat din nou, a început să râdă. -Þie a ce îți seamănă?, am întrebat. -A... două maimuțe care se pupă, am reușit să înțeleg printre hohotele ei de râs. -Maimuțe? Eu văd un bărbat și o femeie... unde te uiți? Mi-a trecut prin cap că deja râdea de mine. Am tăcut multă vreme și am privit cerul, puțin întristat și am spus: -O sa plouă... Ce mult îmi place atmosfera când e așa, jumate întuneric, jumate lumină. Ea a întors capul înspre mine și m-a privit lung, dar m-am prefăcut că nu observ. -De ce? -De ce îmi place atmosfera asta? -Da. -Pentru că e... e misterioasă... contrastele sunt puternice... Ãăăăă... Începe să plouă. Ce facem, mai stăm? -Ce nesuferit ești. -Da' ce-am făcut? -Eu vreau să mai stau. Am oftat. ********* -O bicicletă frumoasă, nu...? A trebuit să fac un efort destul de mare să o cumpăr... Dar... chiar îmi trebuia, pentru că am mersul șleampăt... Ea a râs. -De ce râzi? Pentru ce credeai că te-am adus în șură?..., am rostit scurt și m-a apucat un râs aproape nebun, care a durat câteva minute. S-a hlizit și ea un timp. Când am putut să răsuflu, cu fața roșie, m-am apropiat de ea și am strâns-o încet în brațe, dar mi s-a părut ca ea a rămas inertă. Când m-am depărtat de ea, am zâmbit puțin forțat. Am ieșit amândoi afară. Soarele cobora înspre apus. -Cam asta e casa mea. Ea a dat din cap aprobator, în timp ce examina împrejurimile. -Ce ciudat. Când eu vorbesc și nu fac asta prea des, tu taci. Tu vorbeși doar când eu sculptez, iar atunci sunt chiar tăcut. Ea a continuat să tacă, dar puteam să citesc un fel de zâmbet pe fața ei. ********* -Mâine trebuie să plec. Mi-am țuguiat buzele și am suflat încet câteva așchii rătăcite. -O să îți fie dor de mine?, m-a întrebat. Întrebarea m-a mirat. Am râs liniștit. -Asta e singura noastră metodă de discuție? Acum tu ești vorbăreață, apoi... -Uite-te la mine. Vreau să te văd. Am lăsat dalta și ne-am privit în ochi. -De ce nu te uiți la mine când vorbim lucruri importante? -Nu reușesc să deosebesc lucrurile importante de celelalte... Am lăsat pe iarbă tot ce aveam în mâini, fără să îmi pese că o sa îmi rătăcesc dălțile și m-am apropiat cu fața de fața ei. Ne-am lipit frunțile și am stat așa, apoi ne-am strâns în brațe. Eu am început să tremur încet, deși nu era frig deloc. -Nu pleci chiar așa de departe... -Da... Nu e chiar așa departe... Am sărutat-o pe frunte. -Ai să vii să mă vezi?, m-a întrebat. -Am să vin să te văd. ********* Înainte să ne despărțim ne-am privit lung ținându-ne de mâini, apoi eu m-am depărtat și m-am așezat pe pământ, lângă salcie și am privit-o cum vorbește cu verișorul și mătușa ei. Și am rămas acolo pe pământ, și am văzut-o cum se urcă în barcă, și cum se așază, și cum se uită înapoi. Eu mă uitam doar înspre ea... Și s-a uitat și ea înspre mine... ********* [Dedicatie: Pentru Giany.] © Cro, joi, 11 mai 2006. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy