Ea o să moară de două ori. Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul și fumează a șasea țigară, după cum vede după pachetul cumpărat dimineața. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o și-o s-o cheme Elisabeta Ticuță. A avut o primă înfățișare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.
Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în țară cînd și când. Și după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J'ai envie de te sentir au plus profond de moi! J'adore t'entendre gémir!”, și a început să se obișnuiască cu banii, și și-a schimbat freza, și-a remediat și dantura, și râsul i s-a schimbat, nu și-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, și bine, așa-i zic cei ce revin, are și doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohotește zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac și șampanie. N-o încântă șampania, de fapt dă oricând și coniacul și șampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuță nu i-a căzut capul de oboseală pe cărți, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaților.
Nici Marin Ticuță nu și-a stricat ochii în școală și acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, și lista lui de regrete este lungă, abandorarea școlii fiind totuși înaintea regretului că și-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar și plăti dacă ar lua-o un doritor și că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul și chiar Deania știe cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viță-de-vie, vaci, un cal, Ticuță. Măgar nu, că e destul el, obișnuiește să spună. Și-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-și ascundă rușinea după el. Pe drum merge cu capul plecat și cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Și plânge, și cântă la vioară. În sat, doar doi țigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratițele și când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieșea în cale, nu uita niciodată câinele, și-l numea pe el slăbănog, tată de ștoarfă și câte și câte. Marin Ticuță cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, și-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoți, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi și 36 de ani deja.
Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuță n-a avut nimic deosebit. Tot n-avea vești de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăți, a terminat de curățat zăpada până la drum, când i s-a oprit în față o mașină a poliției. Din acel moment își amintește ce s-a întâmplat cu intermitențe, toate i balansează în cap, memoria lui are porțiuni albe ca și cum și-ar fi băgat capul în zăpadă. Þine minte că a fost într-o morgă în Deania, că polițiștii i-au arătat o moartă și l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o înghețată lângă un vagon, pe calea ferată. A înghețat beată și legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Și moarta semăna cu Elisabeta, deși se gândea că este cu puțin mai scundă, cu foarte puțin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri și probabil că morții se micesc, același păr blond, și vroia să se termine, în poșeta moartei nu s-au găsit acte, și s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania și-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu și-a cruțat banii. Și Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-și mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă și, dintr-o dată, a venit primăvara.
Marin Ticuță s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curții după ce a auzit bătăi puternice. Cum și-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-și lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franța. A căzut și-o auzea pe Elisabeta cerându-și scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuță își pocnește oasele picioarelor sub pătura spitalului și mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creștineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Așa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O așteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuță.