agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-03-18 | [This text should be read in romana] | Zilele trec egale, măsurate precis de ceasul din turnul de deasupra porÈ›ii principale. Orele se scurg una câte una, în liniÈ™te, fiecare cu scopul ei precis: rugăciunea de dimineață, liturghia, tăcerea, micul dejun sărăcăcios, studiul, prânzul luat în liniÈ™te, plivitul legumelor din grădină, din nou rugăciunea în capela mică È™i rece, cina în timpul căreia se citeÈ™te din vieÈ›ile sfinÈ›ilor, tăcere, completoriu È™i somn. Nici un minut nu evadează, nu curge la întâmplare. Fiecare moment e marcat de dangătul prelung al clopotului dogit de vreme. FraÈ›ii pășesc în liniÈ™te, repetând aceleaÈ™i miÈ™cări calme, pe aceleaÈ™i trepte, aceleaÈ™i coridoare înguste È™i întunecoase. Fiecare își ocupă locul în capelă. Pe băncile din lemn negru, lustruite de hainele călugărilor care s-au perindat de-a lungul timpului, fiecare își È™tia locul precis, care se mai schimba din vreme în vreme când vre-un frate mai învârstă trecea la Domnul. Atunci, în semn de respect pentru cel plecat locul lui rămânea vreme de trei zile liber, după care era ocupat de următorul. La dangătul de seară al clopotului, Muriald își ridică privirea spre poarta mare de lemn È™i gândul lui făcu un salt în timp, la ziua în care pășise pentru prima dată pe sub arcada ce unea zidurile ce înconjurau mănăstirea. Mersese mult prin pădure, pe drumul făcut de roÈ›ile de lemn ale căruÈ›elor, drum care lega satul de mănăstire È™i care tăia pădurea în două de-a latul colinei. Plecase de acasă doar cu un cufăr de lemn mai greu decât cele câteva cărÈ›i îngălbenite pe care le ducea. Din când în când drumul se desfăcea în câte o poiană însorită unde tânărul se aÈ™eza pe un trunchi de copac doborât de vânt È™i lua o înghiÈ›itură de apă. „Mai e de mers…†Motivul pentru care plecase la mănăstire era greu de înÈ›eles chiar È™i pentru el. Poate, pentru că îi plăcea mult să fie singur, în liniÈ™te. Petrecea uneori ore întregi privind mersul bălăbănit al celor trei oi pe care le ducea la păscut. Se despărÈ›ea de cei de vârsta lui la ieÈ™irea din sat È™i mâna oile pe câte o coastă de deal, departe de larma pe care o făceau ceilalÈ›i băieÈ›i, ieÈ™iÈ›i È™i ei cu animalele la păscut. ÃŽl durea faptul că ceilalÈ›i se uitau la el ca la un ciudat, dar prefera asta, decât să intre în joaca fără noimă È™i uneori agresivă a celorlalÈ›i. Hotărârea definitivă a fost luată după o îndelungată discuÈ›ie cu preotul satului, care era È™i confesorul său. Om blând, cu vorbă aÈ™ezată, radia sfinÈ›enie. Ori de câte ori trecea prin faÈ›a bisericii, el era acolo, îngenuncheat în faÈ›a altarului, în rugăciune. Mult mai greu a fost să îi explice mamei sale hotărârea sa. Văduvă fiind, vedea cum rămâne singură cu cele două copile, surorile mai mici ale sale. Lacrimile mamei i-au frânt inima dar nu i-au schimbat hotărârea. Se pregătea de plecare È™i, în timp ce își aduna cele trebuincioase, privea crucifixul agățat deasupra patului în care dormise: â€Isuse, ce fac? Ce mă pui să fac? Unde plec?... Doamne, Dumnezeule, dacă pe Abraham nu l-ai lăsat să-È™i trăiască bătrâneÈ›ea în liniÈ™te È™i l-ai făcut să lase totul È™i să plece la cuvântul tău, eu cum aÈ™ putea să mă împotrivesc?. Fă ce vrei cu mine, dar te rog, ai grijă de măicuÈ›a mea È™i de surorile mele. Ai grijă de ele…†Și făcându-È™i semnul crucii închise cufărul. MicuÈ›ele cu ochi lor albaÈ™trii, priveau uimite când la fratele lor care era în pragul uÈ™ii, gata de plecare, când la mama lor care cu mâna la gură, plângea înăbuÈ™indu-È™i suspinele. Nu îi era deloc uÈ™or să le lase singure pe cele trei fiinÈ›e neajutorate, mai ales în aceste vremuri tulburi, când foametea bântuia ca un moroi uscat È™i mut. Se consola doar cu gândul că fratele mamei sale, rămas văduv de curând, va veni din când în când pe la ele, purtându-le de grijă, aÈ™a cum vorbiseră. Și pentru ca rana despărÈ›irii să îl usture È™i mai tare, micuÈ›a Gelda, una dintre cele două gemene de È™ase ani, îl prinse de pulpana haine în momentul când ieÈ™ea pe ușă, È™i privindu-l cu ochii mari ca două flori de cicoare îi spuse cu glas gâtuit de emoÈ›ie: - Te rog, Muri, nu ne lăsa… ÃŽnghiÈ›indu-È™i lacrimile È™i strângând cu putere rozariul pe care îl avea în buzunar, zâmbi micuÈ›ei: - Nu vă las singure, unchiul va veni des pe aici È™i va avea grijă de voi. Și ieÈ™i inspirând cu putere aerul dimineÈ›ii. Porni cu pas grăbit pe drumul care ducea spre pădure. Pădurea care odinioară, în copilărie, era un loc vrăjit, plin de poveÈ™ti. Era împărăția lui. Alerga adesea printre copaci, printre tufele de trandafiri sălbatici, aduna între palmele sale frunzele uscate È™i apoi le arunca într-o ninsoare de aramă sclipitoare. Căuta comori: conuri de brad, ghinde lucioase, ciuperci colorate. Se tăvălea pe covorul de frunze uscate È™i le sorbea cu nesaÈ› parfumul de sălbăticie È™i libertate, iar când găsea prin tufe rubinele mici È™i parfumate ale fragilor, se bucura chiuind È™i sărind într-un picior. Alteori privea soarele sfâșiat de coroanele stejarilor seculari ale căror trunchiuri uriaÈ™e întruchipau coloanele unei nesfârÈ™ite catedrale È™i din inima lui izbucnea un cântec de fericire È™i admiraÈ›ie. Razele îi mângâiau obrajii È™i copilul întindea mâinile să le prindă. Nu reuÈ™ea niciodată È™i încerca iar È™i iar… Acum însă, pădurea nu mai era ca în copilărie. Era mereu întunecată, gemând È™i aplecându-se sub bătaia vântului ca o femeie bolnavă. Frunzele era culcuÈ™ pentru neÈ™tiute gângănii înÈ›epătoare È™i tufele ascundeau găuri, cuiburi de È™arpe. Sătenii își povestea în È™oaptă grozăviile întâmplate în pădure: oameni dispăruÈ›i, uciÈ™i È™i mâncaÈ›i de sălbăticiuni înfometate care nu se sfiiau să coboare noaptea aproape de sat căutând mâncare. Aceasta era pădurea prin care trebuia să meargă . Era drumul lui. Drumul care ducea spre mănăstire. ¤¤¤ - Muriald! ÃŽl trezi din visare unul dintre fraÈ›i care îi întindea o carte de rugăciuni. Tânărul îl privi întrebător È™i abia apoi își dădu seama că aceasta îi alunecase din mână. Clătină din cap în semn de mulÈ›umire È™i o strânse la piept. Era timpul pentru rugăciune… ¤¤¤ Toamna ajungea pe È›inuturile deluroase parcă mai devreme. Venise în taină, neÈ™tiută de nimeni, neanunÈ›ată. ÃŽntr-o zi toate frunzele deveniseră ruginii È™i începuseră să se scuture. Pământul își răci fruntea asemenea unui muribund È™i din cerul înfundat de nori cădea ploaie măruntă È™i deasă. Lumina, altădată atât de plăcută, nu mai reuÈ™ea să coboare, lăsând pământul într-o penumbră deprimantă. Aerul era umed È™i rece ca tusea unui bolnav de plămâni. Þăranii începuseră să culeagă recolta de pe ogoarele aproape chele de atâta secetă È™i soare din timpul verii. Roadele erau aspre È™i seci de parcă pământul, care trebuia să le hrănească, le supsese toată seva È™i dulceaÈ›a. Urma o iarnă grea. ÃŽncă o iarnă grea. Vitele nu vor avea e să mănânce È™i oamenii vor fi nevoiÈ›i să le vândă pe nimic pentru un sac de făină. Caii vor mesteca frunzele uscate ale copacilor È™i vor muri încet, în picioare, de foame. Răsuflarea morÈ›ii pândea prin grădini. Mănăstirea nu scăpă nici ea de aripa sărăciei. ÃŽn cămară rămăseseră destule rafturi goale. Fratele care se îngrijea de aceasta potrivi pe poliță un ultim borcan de legume murate È™i privi recapitulativ de jur împrejur clătină din cap ridicându-È™i ochii spre tavan, murmurând mărunt o rugăciune. Cu siguranță că proviziile nu le vor ajunge nici pentru două luni, mai ales că pe timpul iernii mulÈ›i cerÈ™etori, mânaÈ›i de foame, vor bate la poarta mănăstirii cerând pomană. Superiorul decise ca fratele Muriald È™i fratele Iacob să plece pentru o săptămână într-o călătorie pe care o făceau fraÈ›ii în fiecare an după strânsul recoltei pentru a aduna câte ceva din mila oamenilor. I se îngădui lui Muriald să ia si cele câteva icoane pe care le pictase în timpul verii, spre ale vinde la târg. Cei doi porniră în călătorie într-o dimineață friguroasă de noiembrie sperând ca până la lăsarea serii să ajungă în oraÈ™. ¤¤¤ Noaptea se aÈ™ternea grăbită peste târgul umed È™i urât mirositor. Luminile începuseră să pâlpâie pe la ferestrele afumate ale caselor înverzite de vreme înecând oraÈ™ul în întuneric. Ploaia nu înceta să curgă, alungând È™i ultimii birjari cu pălării înalte È™i mantii negre ca niÈ™te ciocli. Apa curgea prin È™anÈ›urile de pe marginile drumului pietruit, spălând scursurile gunoaielor aruncate la întâmplare. Cei doi călugări ajunseră în oraÈ™ uzi până la piele, cu desagile goale în spate, cocoÈ™aÈ›i împotriva ploii. Mergeau tăcuÈ›i unul lângă altul, privind cu speranță la fiecare ușă care se deschidea, dar care apoi se închidea imediat ce aceÈ™tia ajungeau în dreptul ei. Nimeni nu voia să îi primea, nimeni nu îi aÈ™tepta; oamenilor le era de ajuns sărăcia lor, nu voiau să o mai vadă È™i pe a altora. ObosiÈ›i È™i înfriguraÈ›i se adăpostiră într-un gang întunecos unde hotărâră să rămână peste noapte, feriÈ›i de ploaie. Din turnul bisericii din centrul oraÈ™ului se auzea bătând prelung clopotul ora unsprezece. IstoviÈ›i de drum fraÈ›ii au adormit murmurând o rugăciune în întuneric. Somnul le fu întrerupt de un zgomot de paÈ™i grăbiÈ›i È™i Muriald simÈ›i o lovitură în moalele capului după care căzu în nesimÈ›ire. ¤¤¤ Tânărul se ridică în capul oaselor È™i își È™terse ochii năclăiÈ›i de sânge È™i noroi. AmeÈ›it de durerea care îi străbătea tot trupul nu mai simÈ›ea frigul. Zărea niÈ™te luminiÈ›e ciudate în bezna nopÈ›ii. ÃŽncercă să se ridice È™i își dădu seama că zăcea într-un È™anÈ› pe marginea drumului. Pe sub el se scurgea o apă urât mirositoare È™i rece ca gheaÈ›a. ÃŽncepu să tremure È™i încercă să-È™i strângă haina pe trup. Abia atunci băgă de seamă că era aproape dezbrăcat. Avea pe el doar o bucată de cămașă care îi acoperea goliciunea. Se târî încet spre luminile pe care le zărea ca prin ceață È™i istovit ajunse în faÈ›a unÈ™i mari de lemn masiv. Nu mai avu putere decât să geamă lovind cu pumnul în ușă. Apoi leÈ™ină din nou. ¤¤¤ Doamna, frecându-È™i ochii obosită, observă că era trecut de miezul nopÈ›ii È™i, lăsând cartea pe măsuÈ›a din salon. Se ridică de pe canapeaua de catifea verde din faÈ›a È™emineului È™i porni spre camera sa. Abia apucase să pună piciorul pe prima treaptă când tresări la auzul unei lovituri înfundate în uÈ™a de la intrare. Se întoarse È™i, cu prudență, privi printre faldurile draperiei ce acoperea fereastra. ÃŽntunericul era prea gros ca să poată zări ceva. O slujnică în cămașă de noapte cu un sfeÈ™nic în mână venea grăbită È™i speriată. - AÈ›i auzit, doamnă? - Da, Marisa, răspunse stăpâna încercând să își păstreze sângele rece. - Ce ar putea fi, la ora asta? - Deschide… - Dar, doamnă, nu ar fi un lucru prudent! - Deschide, Marisa, îți spun, un tâlhar nu bate la ușă în toiul nopÈ›ii. Slujnica, deschise uÈ™a cu jumătate de inimă, ridicând amenințător sfeÈ™nicul cu care plănuia să se apere în caz că era nevoie. Scoase un È›ipăt ascuÈ›it la vederea arătării întinse în faÈ›a uÈ™ii È™i făcu un pas înapoi. Strigătul de groază le trezise È™i pe celelalte slujnice care coborau în grabă bâjbâind, pe scări. - LuaÈ›i-l È™i duceÈ›i-l în bucătărie, la căldură! porunci stăpâna È™i, pentru Dumnezeu, nu mai È›ipaÈ›i! Ajutându-se de o pătură, l-au dus pe tânărul plin de noroi È™i de sângele care îi È™iroia încă, în bucătărie pe o laviță. Slujnicele se agitau aducând, care apă caldă, care prosoape curate, care bandaje de bumbac. Doamna era singura care își păstra calmul, dând indicaÈ›ii fiecăreia dintre ele. După un ceas, tânărul spălat È™i bandajat, dormea în patul moale din camera de oaspeÈ›i. Orologiul din turnul catedralei bătu ora cinci după amiază. Tânărul tresări uÈ™or È™i încercă să-È™i deschidă ochii, încă ameÈ›it din cauza loviturii È™i a medicamentelor pe care doctorul i le administrase cu o seară înainte. Acesta fusese chemat în toiul nopÈ›ii È™i constatase că tânărul nu suferise decât de pe urma frigului È™i singura rană mai serioasă era cea de la cap. Cu greu reuÈ™i să-È™i dezlipească pleoapele È™i primul lucru pe care îl zări în camera învăluită în lumina galbenă È™i tremurătoare a lumânărilor, a fost chipul doamnei care È™edea lângă patul său pe un scaun, citind. Era o femeie trecută de prima tinereÈ›e însă pe chipul căreia se mai putea zări frumuseÈ›ea nobilă dar cuminte la care râvniseră atâția bărbaÈ›i. Nici măcar viaÈ›a chinuită pe care o dusese alături de soÈ›ul ei beÈ›iv, violent È™i gelos, nu lăsase alte urme pe faÈ›a ei în afară de câteva riduri în colÈ›ul ochilor. Domnul Schreder, de origine austriacă, fusese cavaler în armata imperială È™i, după pensionare (la o vârstă destul de tânără din cauza unei răni la umăr căpătată în timpul războiului) nu avusese altceva de făcut decât să bucure de considerabila sa avere, petrecând È™i călătorind. O cunoscuse pe cea care avea să devină mai târziu Doamna Schreder, cu ocazia unui bal la care domniÈ™oara Di Marco fusese adusă mai mult cu forÈ›a de către tatăl ei, cu gândul să găsească fiicei sale o partidă potrivită. Nu după mult timp lucrurile fură aranjate È™i căsătoria se făcu. Mieros la început cu noua lui soÈ›ie, îi făcea daruri din cele mai scumpe, călătoreau prin oraÈ™ele mari, la teatru, la operă. După È™ase luni, doamna Schreder rămase gravidă È™i pe măsură ce trecea timpul nu a mai putut să iasă din casă. Domnul Schreder pleca din ce în ce mai des È™i petrecând mai mult timp în călătorii decât acasă. SoÈ›ia sa era de multe ori îngrijorată È™i îl aÈ™tepta până târziu. După o discuÈ›ie mai aprinsă domnul Schreder, ameÈ›it de băutură, nu se mai stăpâni È™i o lovi peste față pe soÈ›ia sa încât aceasta căzu pe pat ameÈ›ită. El trânti uÈ™a în urma lui È™i plecă pentru o săptămână. UmilinÈ›ele ce au urmat ar fi doborât o femeie mai slabă de fire, dar doamna Schreder se încăpățâna să rabde totul cu stoicism datorită fiicei sale care se născuse între timp. Au urmat nopÈ›i în care, strângându-È™i copilul în braÈ›e, era alungată de bărbatul ei venit acasă beat È™i cu chef de scandal È™i nu de puÈ›ine ori se adăpostise în casa în care dormeau pe atunci slugile. Totul se sfârÈ™i după vreo cinci ani, când domnul Schreder își găsi sfârÈ™itul în urma unui accident de vânătoare. Trupul său fu găsit după multe săptămâni de căutări, când zăpada începuse să se topească. De atunci doamna trăia singură, crescându-È™i fiica cu dragoste. Ellida, creÈ™tea È™i înflorea, bucurând inima mamei ei, care, încet-încet, se vindeca de rănile pricinuite de anii de suferință. La vârsta de È™aptesprezece ani, domniÈ™oara Ellida era deja oglindirea mamei ei. Chipul blând, părul ei negru ce cădea în zulufi rebeli peste obrajii albi, surâsul ei binevoitor È™i sclipirea jucăușă a ochilor căprui, aminteau tuturor de ceea ce fusese doamna Schreder acum treizeci È™i ceva de ani. ÃŽnsă sub acest chip proaspăt care era în trecere de la inocenÈ›a copilăriei la graÈ›ia tinereÈ›ii, se ascundea un suflet sensibil, marcat de răni ale căror pricini nu È™i le amintea prea bine, deoarece avea o vârstă prea fragedă atunci când tatăl ei murise. SimÈ›ea doar, din când în când umbrele unei suferinÈ›e străbătându-i inima È™i atunci rămânea privind pe fereastra camerei sale care dădea spre pădurea de pe deal, înecată în lacrimi. Tânărul gemu uÈ™or încercând să vorbească È™i doamna care îl veghease până atunci tresări, lăsând cartea deoparte. Se aplecă peste suferind prinzându-i mâna uscățivă: - Stai liniÈ™tit. Nu te ridica. PoÈ›i vorbi? Tânărul clipi din ochi încuviințând. - Cum te numeÈ™ti, tinere domn È™i ce È›i s-a întâmplat? Te-am găsit în faÈ›a uÈ™ii plin de sânge. - Cine sunt? gemu tânărul Unde sunt? Cine… cine sunteÈ›i dumneavoastră? continuă tânărul cu glasul sfârÈ™it - Sunt doamna Schreder È™i te afli în casa mea. Tânărul se încruntă sforțându-se să-È™i amintească ce s-a întâmplat. - Nu È™tiu nimic… Nu îmi amintesc… CopleÈ™it de efortul pe care îl făcuse adormi la loc. ¤¤¤ Timp de trei zile tânărul dormi. La ore fixe cineva îl trezea pentru a lua medicamentele. ÃŽn dimineaÈ›a celei de a patra zile, tânărul fu trezit de o bătaie timidă în ușă: - Da! - Te rog să mă scuzi, È›i-am adus ceai fierbinte. De după ușă domniÈ™oara Ellida își iÈ›i capul. - MulÈ›umesc, răspunse slăbit tânărul, oarecum stingherit, încercând să își tragă pledul până sub bărbie. - Nu e nevoie, îl liniÈ™ti Ellida crezând că tânărul vrea să se ridice. Mă scuzi, nu m-am prezentat: mă numesc Ellida Schreder. Am fost plecată pentru câteva zile . Mama mi-a povestit cum ai ajuns la noi. - AÈ™ fi bucuros să-È›i spun cum mă numesc, dar nu reuÈ™esc să-mi aduc aminte. Nici măcar nu È™tiu cum am nimerit aici. - Nu-i nimic, nu te mai osteni, se pare că ai suferit o lovitură zdravănă la cap È™i doctorul a spus că e normal ca în aceste împrejurări să nu-È›i mai aduci aminte nimic. Memoria îți va reveni în câteva zile, pe măsură ce te înzdrăveneÈ™ti. Știi, uneori mi-ar plăcea să uit anumite lucruri care îmi pricinuiesc suferință, spuse după un moment de tăcere în care îl privi pe tânăr sorbind din ceai, te curăță de trecut, astfel o poÈ›i lua de la capăt din nou…. Rămase cu privirea pierdută pe fereastră undeva în zare È™i pe fruntea ei răsăriră două cute de tristeÈ›e. - Te rog ajută-mă să-mi pun perna mai sus, o aduse la realitate tânărul. Ellida luă ceaÈ™ca de ceai din mâna suferindului È™i se aplecă peste dânsul să-i rezeme perna de marginea patului. O È™uviță din părul ei alunecă peste fruntea tânărului care tresări uÈ™or. Părul ei mirosea a flori de câmp. - Și de ai avea nevoie de uitare, dragă domniÈ™oară? La vârsta dumitale ai viaÈ›a înainte. Și nu cred să duci lipsă de nimic. Casă frumoasă, haine frumoase, bănuiesc că ai È™i instructori dintre cei mai pregătiÈ›i. Ce È™i-ar mai putea dori cineva? - Lucrurile nu stau chiar aÈ™a, zâmbi amar Ellida, nu sunt nici pe departe atât de mulÈ›umită precum ai crede. Am È™i eu lipsurile mele È™i odată cu trecerea timpului realizez asta din ce în ce mai acut. Am È™i eu nopÈ›ile mele negre. Uneori stau la fereastră È™i oftez, mă înec în lacrimi fără să am un motiv anume. VeriÈ™oarele mele îmi spun că sunt o gâsculiță proastă care visează cai verzi pe pereÈ›i, că nu È™tiu să mă bucur de ceea ce am. Dar oare pot lucrurile astea care mă înconjoară È™i care È™i dumneata le-ai înÈ™iruit, mătăsuri, podoabe, slujitori care stau neîncetat la dispoziÈ›ia mea pentru orice capriciu, bărbaÈ›i care roiesc în jurul meu pe la baluri, linguÈ™indu-mă atât de fals, vai atât de fals È™i dezgustător… Pot toate aceste lucruri atât de trecătoare să potolească setea sufletului meu pentru care nici nu am găsit un nume? Dar suferinÈ›a cea mai mare nu este că îmi doresc un lucru la care nu È™tiu cum să ajung ci faptul că nu È™tiu ceea ce vreau, nu pot numi acel lucru care m-ar face pe deplin fericită È™i care mi-ar alina durerea… Asta mă îndeamnă să caut, să încerc, să gust… dar curând îmi dau seama dezamăgită că toate aceste căutări deschid un gol È™i mai mare în sufletul meu. Ca È™i cum aÈ™ încerca să îmi astâmpăr setea cu apa sărată a oceanului… Vai, dar ce fac eu, tresări Ellida din reverie, nici nu te cunosc È™i iată că îți fac confidenÈ›e. N-ai nevoie dumneata, în momentele astea să te mai ameÈ›esc È™i eu cu aiurelile mele. Te rog să-mi ierÈ›i îndrăzneala nesăbuită, n-am vrut să te obosesc cu vorbăria mea, dar spune-mi unde să caut È™i ce să caut? Tânărul surâse împăciuitor È™i întinzând ceaÈ™ca spuse: - Nu m-ai obosit nicidecum. Mi-a făcut plăcere să te ascult È™i să È™tii că primul pas spre aflarea acelui lucru de care ai nevoie l-ai făcut, destăinuindu-te. O povară se duce mai uÈ™or în doi decât de unul singur. Oricând ai nevoie, să È™tii că poÈ›i veni să vorbim. După aceste cuvinte se aÈ™ternu liniÈ™tea între cei doi. Tânărul începu să se neliniÈ™tească de ceea ce spusese. Nu È™tia de unde îi veniseră pe buze aceste cuvinte. Dar simÈ›ea în inima lui o mare compasiune pentru suferinÈ›a tinerei domniÈ™oare. Vedea în inima ei – È™i nu-È™i dădea seama cum poate face acest lucru – o mare povară, atât de bine disimulată de zâmbetul ei copilăresc. - DomniÈ™oară Ellida, nu È™tiu de ce îți spun acestea. Sunt încă mult prea zdruncinat, sunt slăbit È™i poate È™i mintea îmi e slăbită încă, dar inima mea este întreagă. Nu È™tiu cum aÈ™ putea eu să te ajut, dar dacă doar simplu fapt de a împărtăși temerile tale, îți alină durerea într-o măsură, atunci mă bucur să fiu ascultătorul tău. Prea multe sfaturi nu îți pot da, nu cred că am atâta înÈ›elepciune. Dar dincolo de toate acestea Creatorul, le-a rânduit toate după infinita sa înÈ›elepciune È™i dacă noi nu găsim o logică în lucrurile pe care le trăim în noi È™i în afara noastră, asta înseamnă fie că nu privim în direcÈ›ia potrivită, fie că punem preÈ› mai mult pe raÈ›iunea noastră limitată. Zicând aceasta întinse mâna È™i atinse umărul fetei care È™edea pe marginea patului cu spatele la suferind, privind spre fereastră. Ellida lăsă uÈ™or capul într-o parte odihnindu-È™i obrazul îmbujorat pe mâna tânărului. SimÈ›ea că acest necunoscut misterios îi atinsese sufletul aÈ™a cum nimeni nu o mai făcuse niciodată. SimÈ›ea că nu e o atingere din lumea aceasta, că însuÈ™i degetul lui Dumnezeu îi atinsese inima È™i, începuse să dea la o parte pietroaiele grele È™i umede care acopereau un izvor ascuns È™i neÈ™tiut din inima ei. Tulburată, cu obrajii arzând, se ridică brusc fără să spună nimic È™i părăsi încăperea. Trecu în grabă pe holurile casei, fără să vadă slujnica ce venea să o anunÈ›e că domnul Leon este jos. Intră în camera ei È™i se lăsă să cadă pe pat, cu părul împrăștiat pe perne, privind în tavan. Lacrimile îi È™iroiau tăcut È™i simÈ›ea în sufletul ei cum o mare învolburată își lovea braÈ›ele de stânci, răsfirând dantele de spumă. ÃŽn vorbele de mai devreme ale tânărului simÈ›ise adierea fericirii, ca o aripă de lebădă străbătându-i întreaga ființă, iar acum voia să aibă cu totul această fericire pe care o întrezărise. Astfel o găsise slujnica ce îndrăzni să intre în cameră după ce bătuse la ușă preÈ› de câteva minute. Palidă, nemiÈ™cată, cu privirea pierdută, părea o statuie de marmură. Slujnica se repezi la dânsa crezând că s-a întâmplat, Doamne fereÈ™te, cine È™tie ce nenorocire. - DomniÈ™oară, ce s-a întâmplat? Mă auziÈ›i? Vă dau niÈ™te apă, ba nu uitaÈ›i sticluÈ›a cu săruri… să vă pun o compresă rece…alerga împrejurul patului deznădăjduită neÈ™tiind pe ce să pună mâna mai întâi. - Mi-e bine, Marisa, îmi este foarte bine, È™opti tânăra ca trezită din morÈ›i. Nu am nevoie decât de liniÈ™te, liniÈ™te È™i atât… - Vai, domniÈ™oară, își plesni palmele slujnica, grozav m-aÈ›i speriat, am crezut că… È™i-È™i făcu cruce. - Du-te acum, lasă-mă să mă odihnesc. Nu am dormit prea bine azi noapte… minÈ›i tânăra ca s-o liniÈ™tească pe Marisa care nu se dădea plecată. - Eu venisem să vă anunÈ› că domnul Leon este jos È™i vă aÈ™teaptă. Azi e miercuri… - Te rog, spune-i că azi nu mă simt prea bine È™i îl rog să mă ierte dacă azi a bătut drumul până aici în zadar. ÃŽi voi fi recunoscătoare dacă va reveni mâine. Leon de Casagrande era un tânăr student la vreo douăzeci de ani, slab, tras la față, cu trăsături aproape feminine, cu un suflet naiv È™i inocent, asemenea unui copil. Anii de studenÈ›ie, care erau de acum pe terminate, nu reuÈ™iseră să-l scape de timiditatea feciorelnică ce îl chinuia în orice împrejurare, mai cu seamă dacă era nevoită să intre în vorbă cu necunoscuÈ›i. Asta i se trăgea din cauza tatălui său, un om fără prea multe scrupule, negustor de fier, gras, cu favoriÈ›i care aproape se uneau sub bărbie, care nu pierdea nici o ocazie să se laude cu fiul său oricui îi pășea pragul depozitului. Acesta lăuda, cu multe exagerări, È™tiinÈ›a fiului său, după care, acesta, era chemat să È™i o dovedească în faÈ›a lor, recitând din Vergilius, sau expunând probleme ale filozofiei antice. Auditoriul, fiind compus din comercianÈ›i, ca È™i tatăl său, fireÈ™te că nu pricepea o iotă, dar clătinau din cap admirativ, felicitând pe tată că are un asemenea fiu, în speranÈ›a că vor obÈ›ine bunăvoinÈ›a acestuia exprimată printr-o reducere substanÈ›ială sau vreo amânare la plată. De altfel domnul de Casagrande era un om prosper, care își conducea afacerea linguÈ™ind pe creditori È™i fiind neînduplecat cu datornicii, enunțând în gura mare, ori de câte ori avea ocazia, un principiu: „Afacerile sunt afaceri. Dacă nu ai simÈ›ul banului apucă-te de altceva.†Leon venea de două ori pe săptămână în casa doamnei Schreder, pentru lecÈ›ii particulare de filozofie È™i limba latină. DomniÈ™oara Ellida se dovedise o elevă silitoare È™i asta datorită faptului că îi plăcea într-un mod deosebit răbdarea profesorului său care nu obosea să explice o un lucru până nu era convins că fusese înÈ›eles. Se simÈ›ea în largul lui în calitate de profesor al domniÈ™oarei È™i asta îl făcea să povestească cu entuziasm episoade din viaÈ›a filozofilor din Grecia antică sau a poeÈ›ilor romani, cu atâta lux de amănunte ca È™i cum ar fi trăit între ei. Ellida era atât de prinsă de aceste istorisiri ale tânărului încât deseori doar bătaia orologiului masiv din hol îi aducea cu picioarele pe pământ. ÃŽn acel moment, Leon redevenea acelaÈ™i tânăr timid È™i, frângându-È™i borurile pălăriei, se scuza cu ochii în pământ, ca un copil după ce a fost prins făcând vreo năzbâtie: - Te rog să mă ierÈ›i, iar ne-am luat cu vorba… timpul a trecut atât de repede. Ne vom ocupa cu siguranță data viitoare de ceea ce a rămas din lecÈ›ia de azi. - Nu-i nevoie să te scuzi, Leon, încerca ea să-l liniÈ™tească, mă fascinează felul dumitale de a povesti. EÈ™ti cu totul deosebit de profesoarele acelea nesuferite de la pension care îmi repetau fraze goale, învățate pe de rost, plictisindu-mă de moarte. - EÈ™ti prea amabilă, domniÈ™oară Ellida, se scuză tânărul roÈ™ind, È›intuind cu ochii podeaua. Ellida rămase în camera ei câteva ceasuri bune, până spre seară. ÃŽntre timp veni È™i doamne Schreder, îngrijorată de cuvintele slujnicei care o informă despre starea fetei È™i se liniÈ™ti punând indispoziÈ›ia Ellidei pe seama tulburărilor vârstei. ¤¤¤ Timpul zbură repede È™i, după câteva zile de repaus la pat, tânărului i se îngăduise să coboare în sufragerie pentru a lua masa împreună cu cele două femei. ÃŽntre timp croitorul, un mai vechi prieten de familie, îi cususe tânărului câteva rânduri de haine după moda vremii, care pe cât erau acestea de elegante, pe atât de stângaci era tânărul în ale purta. Gulerul tare îl deranja, iar haina strânsă pe corp părea că îl împiedică să respire, senzaÈ›ie pe care încerca s-o îndepărteze lărgindu-È™i cu degetul gulerul cămășii albe, cu dantelă. După primul fel, tânărul puse tacâmurile de o parte, își drese uÈ™or glasul È™i se adresă celor două: - Doamnă, domniÈ™oară, având în vedere tot ceea ce aÈ›i făcut pentru mine, mai ales mă gândindu-mă ce risc v-aÈ›i asumat atunci când aÈ›i primit în casă, în toiul nopÈ›ii, un străin pe care nu îl cunoaÈ™teÈ›i în împrejurări pe care le È™tiÈ›i mai bine decât mine, mă simt dator să îmi exprim umila mea recunoÈ™tință È™i, cu siguranță, această faptă de milostenie va cântări mult în faÈ›a lui Dumnezeu. Eu nu aÈ™ vrea să profit mai mult de bunăvoinÈ›a dumneavoastră, supunându-vă la mai multe cheltuieli decât aÈ›i avut până acum, privind îngrijirea mea. Cel mai înÈ›elept lucru ar fi să plec, acum că m-am mai întremat, cu speranÈ›a că într-o zi să vă pot înapoia tot ceea ce aÈ›i cheltuit pe seama mea. - Tinere domn, îi tăie doamna Schreder vorba, nu È›i-am cerut nimic până acum È™i fii convins că nu îți voi cere nici de acum înainte. Te rog să consideri ospitalitatea mea ca un gest făcut în amintirea fratelui meu, care a murit pe când avea vârsta dumitale È™i crede-mă semăna foarte mult cu dumneata. Dar, înainte de aÈ›i spune ce gândesc, dă-mi voie să îți pun o întrebare: Unde vei merge? Tânărul o privi descumpănit: la asta nu se gândise. - Voi merge la jandarmerie È™i voi povesti tot ceea ce s-a întâmplat... încercă tânărul un răspuns. - Da, îi continuă doamna ideea, È™i chestorul văzând că nici măcar nu È™tii cum te numeÈ™ti, va considera că nu eÈ™ti decât un nebun scăpat de la sanatoriu È™i, ca să nu se mai complice cu alte documente È™i cercetări, te va urca în prima trăsură care duce acolo. Nu ar fi înÈ›elept să faci asta. Doctorul Gilard, bunul meu prieten, este de părere că dumneata ai nevoie de multă odihnă È™i mâncare sănătoasă, căci, se pare că, acolo unde ai trăit dumneata înainte, nu prea aveai nici de unele. Tot el mi-a povestit de un văr de al său din Altoting, care deÈ›ine un conac retras È™i unde vin câțiva domni din lumea bună la odihnă pe timpul verii. Ne gândeam că ar fi nemaipomenit dacă ai accepta să îți petreci câteva luni acolo până te refaci complet. Până atunci consideră-te oaspetele meu È™i te-aÈ™ ruga să nu mai aduci în discuÈ›ie problema cheltuielilor. Tonul cald, dar în acelaÈ™i timp poruncitor, al doamnei Schreder îl făcu pe tânăr să renunÈ›e la proteste. - Ai putea, chicoti domniÈ™oara Ellida care până atunci ascultase discuÈ›ia dintre cei doi, ai putea să mă ajuÈ›i la studiu. - DomniÈ™oară, ridică tânărul ochii spre ea, dacă umilele mele cunoÈ™tinÈ›e îți vor fi de folos sunt dispus să te ajut. - Pe mine vă rog să mă scuzaÈ›i, se ridică de la masă doamna Schreder, va trebui să plec la sora mea care nu se simte prea bine. Mă voi întoarce până la cină, copii! Tânărul tresări pentru că vorbele doamnei Schreder îl făcuseră să se gândească la mama lui. Atunci își dădu seama că nici pe mama lui nu È™i-o mai amintea. - Ei bine, pentru început trebuie să îți găsim un nume. ÃŽi întrerupse brusc gândurile, vocea cristalină a Ellidei. Cum ai vrea să te numeÈ™ti? - Ce întrebare?! Cum să mă numesc? Dar oare copilul este întrebat cum vrea să se numească? - Eu zic să te numeÈ™ti Fabio! Ce zici? - Fabio…mi-e totuna, trase tânărul din umeri. Dacă È›ie îți place atunci pentru mine este bine. - De azi înainte te vei numi Fabio! spuse râzând domniÈ™oara. Și adăugă cu oarecare mândrie, iată, am devenit naÈ™a dumitale. - Da, zâmbi apatic tânărul, Fabio… E bine aÈ™a… Terminară în liniÈ™te prânzul È™i tânărul se scuză, ridicându-se de la masă se îndreptă agale spre salon. Salonul era o încăpere nu prea mare ca suprafață, având pe peretele dinspre răsărit o biblioteca înaltă. Doamna o mutase acolo din biroul de lucru pentru ca să poată citi în liniÈ™te aÈ™ezată comod pe fotoliu în faÈ›a È™emineului. CărÈ›ile erau singurele sale prietene, care o însoÈ›iseră È™i o sprijiniseră de-a lungul timpului, mai ales în zilele lungi când domnul Schreder pleca fără să È™tie nimeni unde È™i pentru cât timp. Dragostea ei pentru lectură o moÈ™tenise È™i Ellida È™i deseori le puteai găsi pe amândouă È™ezând alături È™i citind. Tânărul scoase din raft o carte la întâmplare. Era un volum destul de gros, legat în piele roÈ™cată care avea pe copertă titlul imprimat în relief cu litere aurii. Era o biblie în limba latină. Deschise la întâmplare È™i uimit își dădu seama că poate citi È™i înÈ›elege. Ochii îi căzuseră pe un verset din Evanghelia după Luca: „Ubi enim thesaurus vester est, ibi et cor vestrum erit.†“Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră.†Un fior neînÈ›eles îi străbătu în acel moment inima È™i avu o viziune în care imagini È™i chipuri È™terse, suprapuse i se perindară prin faÈ›a ochilor. Văzu niÈ™te siluete îmbrăcate în haine lungi È™i negre fără chip aproape că simÈ›i în nări un parfum de tămâie. Scăpă cartea din mână È™i se lăsă pe fotoliu prinzându-È™i faÈ›a între palme. CreÈ™tetul îl durea intens È™i deodată totul se opri. Imaginile din mintea lui se evaporaseră instantaneu iar durerea îl părăsi. Pesemne că doamna Schreder avusese dreptate, avea nevoie de mai multă odihnă. - Ai găsit ceva pe placul dumitale? vorbi pe neaÈ™teptate Ellida care intrase mai târziu în salon È™i nu fusese martoră la întâmplarea de adineauri. - Nu…. Eram doar curios… bâigui tânărul. - Ce e cu dumneata ? EÈ™ti atât de palid… - Nimic… nimic… Spune-mi mai bine, cum te mai simÈ›i? - Despre asta aÈ™ fi vrut să vorbim… spuse tânăra aproape gâtuită de emoÈ›ie. Te-aÈ™ ruga să nu iei în seamă discuÈ›ia pe care am avut-o zilele trecute. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc că nu ai amintit despre asta în faÈ›a mamei mele. Nu È™tiu ce s-a petrecut cu mine, dar făgăduiesc să nu se mai întâmple. Obrajii i se îmbujoraseră la amintirea tulburării pe care o simÈ›ise în urma mărturisirilor pe care le făcuse tânărului È™i își făcu în gând aspre reproÈ™uri pentru îndrăzneala sa. Tânărul zâmbi È™i luându-i mâna delicată în mâna sa îi spuse cu blândeÈ›e părintească: - Nu ai pentru ce să îți ceri iertare. Chiar eu È›i-am spus că ori de câte ori vei simÈ›i nevoia, îți voi fi confident. Și apoi măcar atât pot face pentru dumneata în semn de recunoÈ™tință pentru ospitalitatea È™i grija mamei tale. Sincer vorbind, simt în sufletul tău că ai nevoie să te asculte cineva, pentru că umbrele tristeÈ›ii care te apasă din când în când te vor însoÈ›i mereu dacă nu le vei găsi cauza. Am surprins uneori ochii tăi privind pierduÈ›i în nori È™i buzele miÈ™cându-se ca È™i când ai fi rostit o rugăciune tainică. Omul este astfel construit încât nu se poate vedea limpede pe sine decât prin ochii altuia, ca printr-o oglindă. Lasă-mă, domniÈ™oară Ellida, să fiu eu această oglindă pentru dumneata… - EÈ™ti prea bun, Fabio, dar ce vei gândi dumneata despre mine ascultându-mi mereu aceleaÈ™i prostioare copilăreÈ™ti… Am ajuns să cred că sunt un pic sucită, că sunt altfel decât celelalte fete de vârsta mea. Și dacă stau bine să mă gândesc, am fost aÈ™a din totdeauna. Cred că mai degrabă eu sunt aceea care are nevoie de sanatoriu, de odihnă decât dumneata. N-are rost să îți pierzi timpul cu o aiurită ca mine. Ai dumneata destule probleme serioase pe cap. - Nu, domniÈ™oară, protestă tânărul, nu spune asta, fiecare suflet, fiecare inimă are nevoie să poată vorbi cu cineva. Omul închis între zidurile cetății sale este ca o pasăre în colivie, în timp uită să mai zboare, uită să mai cânte È™i, copleÈ™ită de tristeÈ›e È™i de dor, se ofileÈ™te. AÈ™a nu se poate trăi. Poate că ProvidenÈ›a a rânduit toate ca eu să mă aflu acum È™i aici pentru a te asculta pe dumneata. Te rog, porunceÈ™te Marisei să aducă ceai È™i vom sta aici în faÈ›a È™emineului pentru o discuÈ›ie lungă. Ellida nu mai avu ce să spună È™i se supuse cuminte, subjugată parcă de o forță misterioasă pe care le emanau vorbele tânărului. După ce fu adus ceaiul, tânărul lăsă ceaÈ™ca pe măsuÈ›a acoperită cu dantelă albă È™i ridică ochii iscoditor spre Ellida: „Ei, bine…†- Fabio, îmi este foarte greu să vorbesc. Nici nu È™tiu de unde să încep È™i nu sunt prea sigură că vreau să fac asta. Stau uneori închisă în camera mea È™i plâng aparent fără nici un motiv dar lacrimile mă îneacă atunci când mă gândesc cât de singură sunt. Da, mă simt singură È™i abandonată, mică È™i neputincioasă. E ca o durere surdă în trupul È™i sufletul meu de care nu o poÈ›i trata pentru că nu È™tii de unde vine. E greu să trăieÈ™ti permanent cu simțământul că nu însemni nimic pentru nimeni. Ai putea spune că am o mamă care mă iubeÈ™te È™i asta ar fi un motiv suficient să nu spun aceste cuvinte. AÈ™a este, dar iubirea ei nemărginită este ca un soare care mă încălzeÈ™te È™i care uneori mă arde. Cu toate acestea iubirea ei nu poate să umple golul din sufletul meu, nu poate să ostoiască setea care îmi arde buzele… dorinÈ›a mea este mult mai fierbinte… am nevoie de altfel de iubire. ÃŽmi e greu s-o descriu pentru că toate cuvintele sunt prea sărace în înÈ›elesuri pentru a zugrăvi ceea ce simt. ÃŽntrebarea tânărului veni direct, fără ocoliÈ™uri, urmărind cu degetul conturul ceÈ™tii pe care o È›inea în căuÈ™ul palmei: - EÈ™ti îndrăgostită? Ellida ezită pentru o clipă, pentru că nu se aÈ™teptase la o întrebare atât de îndrăzneață. - Nu… nu cred… de fapt nu È™tiu ce înseamnă a fi îndrăgostit. Și apoi singurii bărbaÈ›i cu care am schimbat mai mult de două cuvinte în viaÈ›a mea sunt Leon, meditatorul meu, bătrânul servitor pe care îl È™tiu de când am deschis ochii pe lume È™i, iată, acum, dumneata. Alte figuri, pe care le-am întâlnit pe la balurile la care mama a fost nevoită să ia parte È™i la care am însoÈ›it-o, nu mi-au câștigat atenÈ›ia. ToÈ›i acei tineri plini de sine È™i bădărani mi-au provocat silă pentru că se uitau la mine ca la un trofeu pe care È™i-ar fi dorit să-l agaÈ›e pe perete. Singurul scop al linguÈ™elilor lor era să mă cucerească, să se laude cu mine în faÈ›a prietenilor lor, aÈ™a cum te lauzi cu un giuvaer scump, apoi să mă închidă într-un seif, sau, mai rău, să mă arunce undeva într-o cutie prăfuită. AÈ™a ceva nu merită o femeie. Pilde vii sunt multe din cunoÈ™tinÈ›ele noastre care, ameÈ›ite de vorbe dulci È™i ocheade îmbietoare, de zornăitul podoabelor de preÈ› pe care pretendenÈ›ii lor le-au agățat de gâtul lor mult prea uÈ™or aplecat, aÈ™a cum pui unui câine zgardă pentru a-l putea struni, au consimÈ›it să intre într-o căsătorie, fără să gândească prea mult. Iluzia vieÈ›ii ce urma era mult prea strălucitoare È™i tentantă pentru a gândi limpede la ceea ce fac. Spre marea lor surprindere È™i durere, s-au trezit într-o situaÈ›ie fără ieÈ™ire. Stau încuiate între zidurile caselor mari È™i întunecoase, ca niÈ™te mobile vechi singure sau cu plozii în braÈ›e, lipsite de atenÈ›ia bărbatului care altădată nu contenea cu atenÈ›iile. Se ofilesc încet, se topesc puÈ›in câte puÈ›in, încât după doi ani abia am recunoscut pe unele dintre ele. Nu vreau ca viaÈ›a mea să fie aÈ™a. Simt că sunt menită să fac mai mult decât atât… Vreau să fac mai mult! È™opti Ellida aproape fără suflare, prinzându-È™i faÈ›a între palme ca un om disperat. Tânărul, care în tot acest timp ascultase vorbele Ellidei È™i pe care le simÈ›i dincolo de înÈ›elesul lor obiÈ™nuit, clătină din cap aprobator: - Ellida, viaÈ›a ta nu va fi aÈ™a. ForÈ›a care vibrează în tine îți va da aripi. Vei fi ca un vultur care nu se mulÈ›umeÈ™te precum găinile, cu grăunÈ›ele aruncate în bătătură. Pentru el înălÈ›imile stâncilor singuratice, de unde poate avea lumea la picioare, este adevărata sa viață. Aripile sale puternice se pot ridica doar purtaÈ›i de curenÈ›ii puternici de pe crestele munÈ›ilor È™i nu se mulÈ›umeÈ™te cu o adiere de primăvară. Asta eÈ™ti tu un vultur. Dar din păcate teama te gâtuie, îți leagă aripile. Frica asta nu o înÈ›eleg È™i nu È™tiu de unde vine. Tânărul atinse uÈ™or mâna Ellidei care se odihnea pe braÈ›ul canapelei È™i o privi în ochii negri È™i adânci ca un lac de munte. - Scumpa mea, nu lăsa să se stingă în inima ta focul acesta care arde. Asta înseamnă viaÈ›a È™i pentru asta suntem făcuÈ›i: să trăim, să ardem, să ne consumăm iar cenuÈ™a noastră să fie îngrășământ pentru cei care vin după noi. Ellida, la auzul acestor cuvinte, simÈ›i cum o adiere fierbinte îi mângâie ceafa È™i coboară pe È™ira spinării făcând-o aproape să È›ipe. Ochii tânărului sclipeau într-un fel anume, straniu, transfigurat iar glasul căpătase un ecou venit parcă din altă lume. Cu toate acestea nu simÈ›ea frică. Tulburarea pe care o simÈ›ea nu era ca aceea care se naÈ™te din aburii îndrăgostirii, nu era nimic trupesc sau instinctiv. Aceasta trecea dincolo de țărână, de tot ceea ce este trecător, care face ca ceea ce îndeobÈ™te se numeÈ™te dragoste omenească să par un lucru neînsemnat. Puterea neÈ™tiută pe care acest necunoscut, care acum îi ocrotea mâna între palmele lui, această forță nedesluÈ™ită o subjugase. Putea îndeplini orice ar fi poruncit el, fără să se întrebe dacă era bine sau nu. Dar era atât de bine aici, între mâinile lui… Nu se mai simÈ›ea singură È™i mică, nu se mai simÈ›ea neajutorată. Era în siguranță acum. Putea închide ochii È™i să stea aÈ™a o veÈ™nicie: „ Doamne, e atât de bine!†SimÈ›ind tulburarea pe care i-o pricinuise, tânărul lăsă mâna fetei să cadă la loc, pe marginea fotoliului scrutându-i privirea în încercarea de a ghici ce gândeÈ™te. Ochii ei pătrunzători È™i negri precum cărbunele erau păziÈ›i de sprâncene bine arcuite caracteristic oamenilor cu o voință puternică. Chipul oval era încadrat de bucle castanii care cădeau oarecum rebel pe gâtul alb-trandafiriu care părea sculptat în marmură. Gura cu buzele bine conturate È™i umede, părea o căpÈ™ună sângerie, proaspăt pictată. „Fără îndoială, e tare frumoasă…†gândea el. Trupul ei fragil, mersul ei hotărâta È™i delicat în acelaÈ™i timp aprinsese imaginaÈ›ia multor tineri în căutare de aventuri amoroase, deÈ™i Ellida nu avea nimic vulgar sau provocator È™i se străduia să iasă în lume cât mai decent îmbrăcată. ÃŽntr-un târziu, după o lungă tăcere pe care nici unul dintre ei nu avea curajul să o întrerupă, Ellida constată că se făcuse târziu È™i trebuie să se retragă. Tânărul o petrecu cu privirea până ce dispăru după uÈ™a masivă de cireÈ™. Apoi își mai turnă o ceaÈ™că de ceai È™i adulmecă aburul care se ridica leneÈ™ din ceaÈ™că. ÃŽnchise ochii È™i îi veni în minte o imagine È™tearsă. Parfumul de tei îi pătrunse în nări, trezind în sufletul lui senzaÈ›ii familiare, cărora nu le putea atribui o formă sau un chip. Vedea cu ochii minÈ›ii o pădure acoperită cu un covor de frunze arămii, privea trunchiurile copacilor uriaÈ™i È™i parcă simÈ›ea în palme moliciunea perniÈ›elor de muÈ™chi umezi È™i verzi. Deodată fu transportat spre o căsuță de lemne de la marginea acestei păduri închipuite È™i acolo, pe verandă vedea trei siluete. O femeie împreună cu fiicele sale făcând din mână unui tânăr care pășea grăbit pe drumul care se afunda în pădure. Nu reuÈ™ea să desluÈ™ească chipurile personajelor din viziunea sa. Erau ca niÈ™te umbre străvezii asemenea unor fantome. Tânărul, tulburat de aceste zămisliri ale minÈ›ii sale, hotărî că e timpul să se odihnească. ¤¤¤ Vremea se încălzise È™i din loc în loc, zăpada se destrămase sub razele soarelui de martie, care se ivea dintre norii zdrenÈ›uiÈ›i. Din plapuma albă se iÈ›eau ici È™i acolo petice de verdeață crudă. ÃŽn spatele casei care era aÈ™ezată undeva la marginea oraÈ™ului, era o grădină imensă care se termina într-o luncă. Dincolo de firiÈ™orul de apă care străbătea văioaga, începea pădurea. Mai întâi timid, cu arbuÈ™ti pitici È™i tufe răzleÈ›e È™i mai apoi cu salcâmi, tei È™i stejari din ce în ce mai deÈ™i È™i mai groÈ™i. - Mamă, a ieÈ™it soarele! Exclamă Ellida cu o bucurie copilărească. Hai să ieÈ™im, să călărim! - Nu È™tiu ce să spun, vremea e încă înÈ™elătoare È™i zăpada poate ascunde multe pericole. Și-apoi, cred că nu mă simt în stare de asta. Știi bine că în perioada asta a anului sufăr cumplit din cauza reumatismului. Singură nu te sfătuiesc să ieÈ™i… - Hai mămico, se pisici copila, doar tu mi-ai spus că plimbările înainte de masă ne fac poftă de mâncare… - Draga mea, nu mai am vârsta să fac asta… Oasele mele bătrâne… - Nu vorbi aÈ™a, protestă Ellida ascunzându-È™i faÈ›a în braÈ›ele mamei sale. Tu eÈ™ti mama mea tânără È™i frumoasă È™i aÈ™a vei fi mereu! - Ei, copilă, tare mi-ar place să fie aÈ™a cum spui tu…oftă doamna Schreder zâmbind trist. Timpul curge numai într-o singură direcÈ›ie. Când eram de vârsta ta mă bucuram de fiecare răsărit de soare, de cântecul păsărilor È™i de tot ce era frumos. Asta a durat însă până l-am cunoscut pe tatăl tău. Și È™tii prea bine că viaÈ›a alături de el n-a fost deloc uÈ™oară. Singurul lucru de preÈ› pe care mi l-a lăsat, singura comoară a ochilor mei ai fost tu. Și pentru asta îi sunt recunoscătoare, odihnească-se în pace! Avea È™i părÈ›ile lui bune dar nenorocita aia de cazarmă È™i prietenii lui l-au stricat. Dar să È™tii că atunci când te-ai născut a fost tare mândru de tine. Stătea ore întregi lângă tine, privindu-te cum dormi. Erai îngeraÈ™ul lui cu ochi negri. M-am gândit că asta îl va schimba. Asta n-a durat mult pentru că în scurt timp s-a plictisit mai ales atunci când plângeai È™i erai mofturoasă. Nu l-a mai interesat soarta sa ta È™i evita să stea pe acasă pentru că nu-È›i suporta scâncitul. Ei, oftă doamna Schreder, astea au trecut È™i mulÈ›umesc lui Dumnezeu că are grijă de noi. Dacă vrei totuÈ™i să ieÈ™i spune Marisei, să te însoÈ›ească. - Marisa, mamă? Spuse fata zâmbind printre lacrimi, Marisa e o fricoasă È™i jumătate. Pentru ea e cea mai mare pedeapsă să meargă dimineaÈ›a la cuibar să adune ouăle. Tare se mai teme de găini. Carmencita, sora ei mai mică, profită de asta È™i mereu îi cere un bănuÈ› să facă aceasta în locul ei. Cum crezi că ar avea curaj să se apropie de cal, darămite să îl încalece.. Mai bine renunÈ› decât s-o supun supliciului de a intra în grajd. E fată bună, dar e cam slabă de înger. - Atunci de ce nu îl rogi pe oaspetele nostru să te însoÈ›ească. O plimbare îi va face bine. Ochii Ellidei sclipiră: - Da, la asta nu m-am gândit. Și ieÈ™i grăbită. Tânărul acceptă mai mult din politeÈ›e. Nu È™tia dacă mai călărise vreodată È™i fusese luat pe nepregătite. Abia când urcă în È™a se simÈ›i mai în siguranță. Merseră amândoi, unul lângă altul È™i descălecară la marginea pârâului care se iÈ›ea din loc în loc de sub coaja de gheață. - Știi, deunăzi am avut o viziune ciudată. Nu îmi dau seama dacă sunt amintiri sau închipuiri. Pe semne că am încă mintea zdruncinată. - Și ce anume ai văzut? întoarse Ellida privirea spre el interesată. - Se făcea că eram la marginea unei păduri. Era o casă de lemn È™i trei umbre care îmi făceau din mână în timp ce mă afundam în pădure. ÃŽmi e teamă, Ellida, îmi e din ce în ce mai teamă. Până acum eram îngrijorat că nu voi reuÈ™i să îmi amintesc nimic din ceea ce am fost, iar acum îmi e teamă de ceea ce mi-aÈ™ aminti. Cine È™tie ce viață am avut înainte… Þie nu È›i-e teamă de mine? Dacă am fost vreun tâlhar sau criminal periculos? - Iartă-mă, dar chipul tău n-ar speria nici măcar un copil… zâmbi ea. - Uneori nu pot dormi noaptea din cauza vedeniilor astea. Simt cum frica mă învăluie din ce în ce mai strâns, spuse tânărul sufocat È™i se lăsă jos, la poalele unui copac în zăpadă, acoperindu-È™i faÈ›a cu mâinile. Ellidei i se făcu deodată milă de acest biet nenorocit È™i îl mângâie matern pe creÈ™tet. - Ridică-te, ai să răceÈ™ti, îl trase ea de mână, ajutându-l pe tânăr să se ridice încet, fără nici o vlagă. ÃŽi era totuna dacă răcea, dacă se îmbolnăvea, dacă murea… Oricum trăia o viață fără trecut È™i fără viitor, ca într-o clipă încremenită pentru totdeauna. Stând în faÈ›a Ellidei, privirea i se opri asupra zâmbetului ei cald È™i încurajator. Fata îl privea È™i ea È™i îi strângea mâna cu putere. - Sunt aici, cu tine! AÈ™ vrea să te pot ajuta aÈ™a cum tu mă ajuÈ›i. Sunt aici, să nu uiÈ›i asta niciodată! Și continuă aproape È™optit: Mi-ai atins sufletul într-un fel anume. Acum simt că nu mai sunt singură. Mi-ai umplut inima! Cum aÈ™ putea să îți mulÈ›umesc pentru asta? Cum aÈ™ putea?... Ridicându-se pe vârfuri, atinse fruntea tânărului cu buzele. Aburul frigului învălui faÈ›a tânărului într-un parfum delicat. De flori dulci-uscate. Inima începu să-i bată cu putere È™i cuprinzând-o încet pe tânără o strânse la piept, cufundându-È™i obrazul în părul ei negru. Nu È™tiau cât au stat aÈ™a, îmbrățiÈ™aÈ›i pentru că timpul îngheÈ›ase. Pe drumul spre casă, amândoi își dădură seama că ceva se întâmplase. O legătură imaterială, imposibil de descris în cuvinte se înfiripase între ei. Nici nu aveau nevoie de cuvinte. ÃŽÈ™i simÈ›eau unul altuia gândurile È™i trăirile sufleteÈ™ti. O singură privirea era mai mult decât o sută de cuvinte. Tremurau mărunt dar nu È™tiau dacă de frig sau de măreÈ›ia clipei. ¤¤¤ Legănatul trenului È™i țăcănitul ritmic al roÈ›ilor grele, l-au cufundat pe tânăr într-o stare de toropeală. Privind nesfârÈ™itele întinderi ale câmpiilor È™i dealurilor care defilau pe fereastra compartimentului, ochii îi obosiră È™i căzu într-o stare de reverie vecină cu somnul. ÃŽi treceau prin minte cele petrecute în ajunul plecării sale. După cină ieÈ™ise în spatele casei pe aleea străjuită de o parte È™i de alta de tufe de trandafiri. Aerul era înmiresmat de florile de măr È™i de zarzăr care începuseră, sub adierea slabă a vântului de primăvară, să-È™i scuture petalele într-o ninsoare argintie, în bătaia lunii. Mergea agale cu mâinile la spate ca un om care meditează la lucruri importante. Mâine nimic nu va mai fi la fel. Va merge într-un oraÈ™ necunoscut, într-o È›ară necunoscută, între oameni necunoscuÈ›i. Acceptase asta ca pe un tratament pentru amnezia sa. Voia să-È™i aducă aminte trecutul său. Voia să fie om întreg, cu trecut, prezent È™i viitor. Se resemnase cu privire la consecinÈ›ele aducerii sale aminte. Nu-l mai înspăimânta nimic nici ceea ce a fost, nici ceea ce va fi. Voia doar să scape din ghearele reci ale incertitudinii care îl măcina permanent, mai ales în timpul nopÈ›ii când parcă vedea toate nenorocirile lumii desfășurându-se în umbrele lăsate de crengile teiului din faÈ›a ferestrei, pe tavanul camerei. Atunci simÈ›ea frica rece cum îl strânge în spate. Atunci simÈ›ea ca pe o durere ascuÈ›ită, situaÈ›ia mizerabilă în care se afla. Voia ca toate acestea să înceteze È™i singura modalitate era să-È™i caute trecutul. De aceea acceptă să plece spre Altoting. După un timp meditaÈ›ia îi fu întreruptă de zgomotul de paÈ™i care se rostogoleau în tăcerea serii. - Unde eÈ™ti? Auzi glasul dulce al Ellidei. Și înaintând pe alee, zări silueta tânărului în lumina lunii. Te-am căutat peste tot… zise ea abia trăgându-È™i suflarea. De ce nu mi-ai spus că ieÈ™i la aer, te-aÈ™ fi însoÈ›it. - Iartă-mă, Ellida, am dorit să fiu puÈ›in singur È™i apoi nici nu speram să te conving să facem câțiva paÈ™i împreună. E destul de târziu È™i mâine ne vom trezi cu noaptea în cap. - Fabio, mâine pleci… Atât de mult am dorit să nu se întâmple asta… Ellida, apucă braÈ›ul tânărului. O să-mi fie greu fără tine… Tânărul cuprinse cu palma stângă mâna delicată care se odihnea pe braÈ›ul său drept. - Știu, draga mea domniÈ™oară, È™i mie îmi este greu… Dar negreÈ™it, îți voi scrie… ÃŽn fiecare zi! Ba nu!, de două ori pe zi: odată seara È™i odată dimineaÈ›a! încercă tânărul să o îmbărbăteze pe fată. - Da… spuse ca pentru ea Ellida. - Și apoi nici nu plec la capătul lumii. Sunt doar două zile de mers cu trenul. AÈ™a că o poÈ›i convinge pe scumpa ta mamă să faceÈ›i o călătorie È™i să mă vizitaÈ›i… Dragă Ellida, te voi lua în inima mea acolo unde voi merge, È™opti tânărul privind-o în ochii fetei care sclipea în lumina lunii palide. - ÃŽmi e atât de greu… È™opti fata înghiÈ›indu-È™i lacrimile. Ce mă fac fără tine? Spune, ce mă fac?... Tânărul o îmbrățișă în tăcere privind în gol. Nu È™tia ce să mai spună. Cuvintele nu-i veneau acum È™i tare mult ar fi vrut să-i aline durerea despărÈ›irii. O luă de mână È™i porniră mai departe pe aleile care abia se desluÈ™eau. Trenul înainta molcom legănând gândurile tânărului care își amintea a doua zi dimineață, pe peronul gării unde vedea pe doamna Schreder alături de Ellida venite să îl petreacă. De pe geamul compartimentului tânărul zâmbea trist È™i făcea din mână celor două femei care rămâneau în urmă. Batistele albe de mătase fluturau în bătaia vântului. Pentru o clipă avu impresia că Ellida îi È™opti două cuvinte fără glas pe care tânărul le citi pe buzele ei: „Te iubesc…†Nu era sigur dacă asta spusese cu adevărat sau dacă asta voise să înÈ›eleagă el… ÃŽn orice caz simÈ›ea în sufletului un gol de neumplut, o amărăciune adâncă, un sentiment de părăsire. Două zile au trecut greu. Tânărul È™i-a mai alungat din gânduri privind pe fereastră la întinderile muntoase care se perindau prin dreptul ferestrei. Trenul oprea când È™i când în câte o gară înÈ›esată de lume pestriță care se grăbea să urce sau să coboare din vagoane. Mirosul de păcură È™i aburi ai locomotivei îi dădeau o senzaÈ›ie ciudată de oboseală. ÃŽn sfârÈ™it auzi glasul dogit al conductorului care anunÈ›a următoarea oprire: Altoting. Tânărul își pregăti bagajele de mână care erau de fapt două valize cu haine groase pe care doamna Schreder i le pregătise. ÃŽn Altoting aerul era mult mai rece fiind un oraÈ™ de munte. Restul bagajelor, două cufere mari, erau în vagonul de bagaje. Pe peronul gării mici, care era de fapt o clădire veche de piatră de râu, cu acoperiÈ™ verde, era aÈ™teptat de un vizitiu ce È›inea în mână o tăbliță pe care putu citi „ Herr Fabio von Mailandâ€. Trăsura era în spatele gării È™i după ce bagajele fuseseră încărcate, porniră spre conac. Drumul dură mai bine de jumătate de ceas pe care îl parcurse în tăcere privind peisajul ce i se desfășura în faÈ›a ochilor. Drumul trecea printr-un sat aflat la poalele unui munte golaÈ™ acoperit de o căciulă de zăpadă. Casele mici, cu vârfuri ascuÈ›ite, vopsite în alb cu ferestre străjuite de obloane închise la culoare, se înÈ™irau pe marginea drumul pavat. La ieÈ™irea din sat, drumul o lua la dreapta È™i începea urcuÈ™ul de-a lungul muntelui, înfășurându-se în serpentine ca o panglică de pălărie. Ajunseră într-un târziu pe un platou, care era mai mult o poiană imensă unde se profila în lumina dimineÈ›ii conacul pe fundalul pădurii care străjuia în spate. Era o clădire mare, aproape un castel. Partea din mijloc, unde era È™i intrarea principală la care se ajungea urcând câteva trepte înalte din piatră, era încadrată de cele două aripi ale clădirii cu acoperiÈ™ triunghiular, dispuse la dreapta È™i la stânga, un pic mai în față, ferind-o astfel de vânt. Un domn înalt È™i uscățiv, cu părul sur, care după îmbrăcăminte È™i mai ales după atitudine, se vedea că este stăpânul locului, privea cum trăsura pătrundea pe poarta mare de fier forjat. După ce îl îi ură bun venit tânărului călător, cu un surâs larg È™i cu o strângere bărbătească de mână, îl pofti în biroul său pentru o discuÈ›ie. Tânărul se aÈ™eză oarecum stingher pe fotoliul moale È™i adânc de piele în faÈ›a biroului de stejar, pe care, printre teancuri de hârtii aÈ™ezate într-o ordine desăvârÈ™ită, È™edea un vultur de bronz în chip de suport pentru uneltele de scris. - ÃŽn primul rând, dă-mi voie, domnule, să îți urez încă o dată, bun venit la noi, începu gazda cu o voce tunătoare, într-o italiană mai puÈ›in melodioasă din cauza accentului german, dar foarte corectă. Doamna Schreder È™i domnul Gilard, mi-au vorbit despre dumneata È™i despre problemele pe care le ai. Să È™tii că trebuie să fii recunoscător acestor binefăcători ai dumitale pentru că aici la noi, nu este doar o casă de odihnă dar vei beneficia È™i de o îngrijire medicală de ce mai înaltă clasă. Și crede-mă, toate acestea au un preÈ› pe măsură. De aceea, spre binele dumitale am rugămintea să urmezi întru totul sfaturile medicilor pentru ca tratamentul să dea rezultate. ÃŽn continuare domnul Gallen îi vorbi despre conac, despre istoria lui, despre oamenii care erau acolo pentru tratament È™i în general despre viaÈ›a care se ducea acolo. Tânărul, timid îi mulÈ›umi gazdei sale È™i îi făgădui că va face întocmai. Prima zi se simÈ›i oarecum stingher în mijlocul acestor oameni cu înfățișări È™i obiceiuri diferite. Spre seară, când programul impunea retragerea în camere, tânărul își regăsi liniÈ™tea È™i primul gând fu să îi scrie Ellidei. După câteva momente de gândire găsi potrivit ca prima scrisoare să fie adresată doamne Schreder. Stimată Doamnă Schreder, Mi s-a părut firesc ca odată ajuns în acest minunat loc de odihnă, să vă scriu câteva rânduri. PermiteÈ›i-mi ca, slujindu-mă de această epistolă, să vă asigur încă o dată de nesfârÈ™ita mea recunoÈ™tință pentru toată grija pe care mi-o purtaÈ›i. De asemenea vă mulÈ›umesc pentru suma de bani pe care am găsit-o într-unul din cufere È™i pe care sunt sigur că dumneavoastră aÈ›i avut grijă ca să-i găsesc, chiar dacă aici banii nu prea îmi sunt necesari, având tot ceea ce îmi este de trebuință. De asemenea vă transmit cele mai calde salutări din partea proprietarului conacului, dl. Gallen, salutări pe care vă roagă să le împărtășiÈ›i È™i doctorului Gilard. Prea multe lucruri nu am a vă spune acum, după prima zi de È™edere, decât că am ajuns cu bine È™i sper să mă acomodez cu modul de viață de aici. Până la următoarea scrisoare vă doresc multă sănătate È™i Dumnezeu să aibă în pază. DomniÈ™oarei Ellida îi transmit salutări cu toate că voi face acest lucru È™i într-o scrisoare adresată dânsei cu îngăduinÈ›a dumneavoastră. Al dumneavoastră cu mult respect, Fabio. ÃŽmpături cu grijă hârtia È™i o puse deoparte pe colÈ›ul mesei. Apoi își potrivi o altă coală albă pe care urma să îi scrie Ellidei. Ezită mult înainte de a scrie primul cuvânt. Draga mea, Ellida, Nici nu a trecut o zi încheiată de când am ajuns, că îmi lipseÈ™ti atât de mult încât cred că, dacă nu m-ar reÈ›ine făgăduinÈ›a făcută scumpei tale mame, în noaptea asta aÈ™ face cale întoarsă. O să-mi fie greu să mă obiÈ™nuiesc fără dumneata în preajmă dar te port în minte È™i în inimă. Mă grăbesc să adorm mai repede ca să te pot visa. Sunt sigur că eÈ™ti nerăbdătoare să afli amănunte despre aceste locuri. Conacul se află la jumătate de ceas de un sat de munte. Aici se ajunge pe un drum pietruit, destul de abrupt. Cred că iarna nu se poate ajunge aici decât călare. De jur împrejur este pădure deasă de brazi înalÈ›i È™i drepÈ›i ca niÈ™te sfeÈ™nice verzi. Primul lucru pe care l-am băgat de seamă a fost aerul care miroase a rășină. Este liniÈ™te È™i ciripitul păsărilor își loveÈ™te ecoul de trunchiurile copacilor. E atât de liniÈ™te încât toÈ›i simt nevoia să vorbească în È™oaptă pentru a nu tulbura somnul pădurii. Undeva în fundal se aude ceva ca un curs de apă. Nu È™tiu ce este pentru că nu am avut vreme să colind împrejurimile. Clădirea este destul de veche după cum mi-a spus domnul Gallen, proprietarul, dar a fost renovată de curând. Salonul de la intrare este imens. Sus se află un balcon lung susÈ›inut de patru stâlpi împodobiÈ›i cu sculpturi baroce. La balcon, care este de fapt coridorul de la etaj, unde sunt apartamentele oaspeÈ›ilor, se ajunge pe niÈ™te scări de marmură albă viniÈ™oare verzui care niÈ™te frunze de arÈ›ar. Domnul Gallen mi-a atras atenÈ›ia că cei ce locuiesc aici se numesc „oaspeÈ›i†și nicidecum pacienÈ›i. Apartamentul în care locuiesc nu este foarte mare, este mai degrabă o cameră mai mare împărÈ›ită în două: un dormitor È™i o cameră de zi. EleganÈ›a tapetului bej È™i a candelabrului din tavanul înalt dă camerei o anumită strălucire. Cred că aici ar putea locui È™i un om simplu fără să se simtă jenat de statutul său social precum È™i un prinÈ› fără să fie ofensat de lipsa extravaganÈ›ei. Mobila este puÈ›ină dar croită cu gust: un fotoliu din catifea galben-aurie, o masă de lucru È™i o măsuță pentru băuturi, iar în dormitor, un dulap pentru haine, o noptieră, iar în mijloc un pat imens cu baldachin. Ferestrele sunt imense, iar în camera de zi am descoperit după draperiile mari că există È™i o terasă unde se poate È™ede la aer într-un balansoar. Azi sunt obosit È™i din pricina călătoriei, dar mai mult datorită schimbării aerului. Aici aerul e atât de proaspăt încât plămânii mei, obiÈ™nuiÈ›i cu aerul gros È™i urât mirositor al oraÈ™ului, au nevoie de timp pentru a respira normal. Dar ce am oare de făcut decât să mă odihnesc? Domnul Gallen, mi-a explicat în mare în ceea ce constă tratamentul pe care îl voi avea de urmat: odihnă, plimbări, gimnastică. Acestora li se vor adăuga doctoriile pe care va trebui să le iau de trei ori pe zi. ÃŽn mare cam asta am putut să văd în prima zi de È™edere. Nu am cunoscut pe nici unul dintre oaspeÈ›ii de aici pentru că fiecare are programul său de tratament. Masa de prânz am luat-o în cameră, dat fiind faptul m-am resimÈ›it în urma celor două zile de călătorie. Draga mea, acum te îmbrățiÈ™ez, încercând să închei această scrisoare. Sper să-È›i fie bine È™i să-È›i alungi gândurile negre din căpÈ™orul acela scump. Noapte bună, să-È›i fie somnul uÈ™or ca o aripă de vânt. Cu dor nesfârÈ™it, al dumitale Fabio. ¤¤¤ Zilele ce au urmat s-au scurs încet, încadrate de programul strict al locului. Tânărul, atunci când nu era la tratament, bătea potecile care brăzdau pădurea încolo È™i încoace. ÃŽntr-una din zile descoperi sursa È™iroitului neîncetat care se auzea mai bine noaptea, când totul dormea. Era un pârâu care se arunca neîncetat de pe fruntea unei stânci înalte de câțiva metri, formând o perdea de apă translucidă care se termina într-un fel de iaz de culoare verde mărginit de broderii de spumă. Cascada nu era foarte mare dar înălÈ›imea de la care cobora apa provocau un fel de geamăt neîntrerupt È™i destul de puternic. Acolo, pe marginea iazului, Fabio găsi un bolovan pe care putea sta în voie să privească ore întregi umbrele frânte ale copacilor care se oglindeau în apă. Vechile frământări îi reveniseră deÈ™i acum avea unele speranÈ›e în a-È™i recăpăta trecutul, auzind pe unul din medicii conacului vorbind despre un tratament nou È™i cu rezultate impresionante È™i care se numea hipnoză. Nu È™tia prea bine despre ce era vorba. Știa doar că pacienÈ›ii își aminteau lucruri de mult uitate, imagini È™i întâmplări chiar din copilărie pe care, în mod normal omul nu È™i le mai aminteÈ™te. Nu era prea convins că asta l-ar putea ajuta cu ceva, iar pe de altă parte se temea că ar putea să aibă cine È™tie ce urmări, dar era dispus să încerce È™i asta. Apoi se gândi la Ellida. ÃŽncercă într-un fel să înÈ›eleagă de ce natură erau sentimentele pe care le nutrea față de ea. Totul îi era învăluit într-o ceață densă. Singurul lucru cert era că, atunci când se gândea la ea, simÈ›ea un fior, o neliniÈ™te care îi străbătea trupul. Acum, când era departe de ea, neliniÈ™tea era însoÈ›ită de un sentiment de lipsă, de regret. Valul de simțăminte din sufletului lui era ca un tăvălug care se rostogolea devenind din ce în ce mai greu È™i mai neclar. ÃŽÈ™i prinse fruntea între palme. ÃŽi era atât de greu… Totul era atât de amestecat… O sudoare rece i se prelingea pe ceafă deÈ™i afară nu era într-atât de cald. Ridicându-È™i privirea își spuse că acum e timpul pentru o decizie: va trebui să riÈ™te. ÃŽn biroul domnului Gallen, mirosea a lac È™i a rășină de brad. Doctorul îl privi prin monoclu, mângâindu-È™i cu degetele favoriÈ›ii: - Domnule Fabio, această metodă nu este chiar un tratament în sine. Este mai mult un instrument. Nu È™tim încă ce repercusiuni ar putea avea asupra stări dumitale, mai ales că este încă în faza de experiment. Nu garantez că ar putea da rezultate È™i apoi pentru asta e nevoie de un timp de pregătire. - Nu È™tiu ce urmări ar putea avea, dar mai rău de atât nu poate să îmi facă. Spuse tânărul hotărât. Sunt pregătit, domnule Gallan, sunt pregătit… - Asta nu eÈ™ti dumneata în măsură să hotărăști. Doar un doctor poate spune aceasta. ÃŽÈ›i apreciez elanul dumitale tineresc dar te previn: pot apărea complicaÈ›ii serioase. - Nu mă interesează! îi tăie vorba tânărul. Vreau să mă vindec! Nu mai vreau să plutesc în întunericul acesta de nesiguranță. ÃŽmi vreau viaÈ›a înapoi, aÈ™a cum o fi fost ea! - Domnule, te previn…. - Vă rog să-mi iertaÈ›i pornirea dar vă rog să mă înÈ›elegeÈ›i. Sunt dispus să încerc orice….spuse tânărul aproape deznădăjduit văzând că doctorul bătea în retragere clătinând din cap. Vă rog… Hotărârea tânărului nu era de ajuns ca să îl convingă pe doctor. - UitaÈ›i cum facem: voi scrie o declaraÈ›ie prin care îmi asum toate riscurile… AÈ™a nimeni nu va avea de suferit dacă îmi pierd minÈ›ile… - ÃŽn afară de dumneata… îi replică doctorul… Fie… voi discuta cu ceilalÈ›i colegi, la cină È™i mâine vei avea un răspuns. E bine aÈ™a? - Vă mulÈ›umesc, domnul Gallan, vă mulÈ›umesc! Spuse tânărul strângându-i viguros mâna. Va fi cea mai lungă noapte… È™i pornind spre ușă vorbi ca pentru el: cel mai lung drum, drumul spre mine… - Să te culci mai devreme în seara asta, să fii odihnit mâine… reuÈ™i să îi mai spună doctorul tânărului care ieÈ™ea pe ușă. ¤¤¤ A două azi, la micul dejun, tânărul fu înÈ™tiinÈ›at că este aÈ™tepta în biroul directorului la ora zece. Inima i se strânse. Nu mai reuÈ™i să mănânce nimic È™i porni spre capela conacului. Capela era de fapt o sală destul de mare treizeci de oameni, ale cărei ferestre fuseseră acoperite cu vitralii. ÃŽn față era altarul pe un piedestal înalt ca o scenă de teatru pe care se putea urca pe cele trei trepte de marmură. De jur împrejur, pe pereÈ›i, erau pictate scene din Biblie, iar coloanele care susÈ›ineau încăperea erau împodobite în stilul baroc atât de bogat È™i plin de viață, ceea ce dădea vizitatorului sentimentul că se află într-o catedrală fastuoasă È™i nicidecum într-o capelă privată. AÈ™ezat în ultima bancă, tânărul începu o rugăciune la Maica Domnului, rugăciune pe care nu reuÈ™i să o ducă până la sfârÈ™it din cauza sentimentelor care îi tulburau sufletul È™i mintea. Privea la statuia Sfintei Fecioare frumos colorată È™i împodobită cu haine de mătase brodate cu fir aurit. Sfânta Fecioară îl privea de acolo de pe locul ei È™i îi zâmbi, sau parcă aÈ™a i se păruse. Mâna dreaptă în care È›inea rozariul, era întinsă spre el, iar mâna stângă o È›inea lipită de inima sa într-un gest de sinceritate. Un impuls venit din adâncurile sufletului său îl făcură pe tânăr să se apropie de acel chip atât de cunoscut È™i să se aÈ™eze în genunchi în faÈ›a statuii. „MăicuÈ›a Domnului…†murmura el, „MăicuÈ›a Domnului, ajută-mă!†Lacrimile îi curgea pe obraji È™i se uneau sub bărbie. Era atât de plăcut acest plâns liniÈ™tit. Era ca o eliberare… - Domnul Fabio? se auzi un glas din spatele capelei. Tânărul È™tergându-È™i e furiÈ™ ochii își întoarse capul spre ușă. Era o infirmieră. - Da, eu sunt! - Domnul doctor vă aÈ™teaptă… Este ora zece fără cinci… - Da, spuse tânărul ridicându-se, merg… a trecut timpul… încercând să se scuze față de infirmiera care nu aÈ™teptase răspunsul său È™i ieÈ™i din capelă. ¤¤¤ Intră în biroul directorului aproape tremurând. ÃŽn încăpere se aflau doi dintre medicii pe care nu îi mai văzuse până atunci È™i directorul care trăgea storurile acoperind ferestrele mari. - Ia loc domnul, Fabio, spuse acesta fără să se întoarcă spre el. Acolo pe fotoliu.. Tânărul se aÈ™eză oarecum stingher pe fotoliul adânc È™i moale. - AÈ™ează-te comod È™i lasă-te pe spate. Spătarul fotoliului era lat È™i aplecat È™i îi permitea tânărului să stea aproape culcat. - Domnii doctori te vor ghida de acum înainte. Fii liniÈ™tit È™i ascultă-le indicaÈ›iile cu atenÈ›ie. ÃŽn încăpere se făcu aproape întuneric È™i abia acum observă că pe birou era o lampă aprinsă care arunca o lumină galbenă ce făcea să tremure umbrele pe pereÈ›i. - PriveÈ™te spre lampă, îi spuse unul dintre doctori. ÃŽncearcă să nu clipeÈ™ti. Ascultă-mi vocea È™i lasă-te condus de ea. Acum vei simÈ›i o căldură care îți învăluie trupul. La început È™ira spinării apoi încet, încet, ceafa, creÈ™tetul capului, ochii… Vocea devenise mai blândă, mai slabă. Tânărul simÈ›ea cum o liniÈ™te stranie îl cuprinde încet È™i îi îmbrățiÈ™ează tot trupul. - ÃŽncepi să urci încet, de la degetele picioarelor, le părăseÈ™ti, le laÈ™i în urmă, nu le mai simÈ›i… Urci tot mai mult, încet, spre gambe, spre genunchi… LaÈ™i totul în urmă… Mai sus, spre abdomen, respiri uÈ™or… Urci… Gâtul e relaxat…. ÃŽnchizi ochii… te desprinzi… Fabio, mă auzi? - Da, spuse încet tânărul cu ochii închiÈ™i. - Să mergem împreună înapoi în timp… Sunt aici, lângă tine… Când vei auzi clopoÈ›elul te vei trezi. - Da… - Mergem înapoi, acum patru luni, în seara când ai fost găsit… - Da, spuse tânărul. - Spune-mi ce vezi. - Sunt într-un gang, plouă. Sunt ud È™i îmi e atât de frig…Tânărul se ghemui trăgându-È™i haina pe el încercând parcă să se încălzească. - Cine este cu tine? - E fratele Iacob… - Cine este Iacob? Este fratele tău? - Iacob este călugăr. - Tu eÈ™ti călugăr? - Da. - Cum te numeÈ™ti? - Muriald. - Ce faceÈ›i în gang? - Suntem obosiÈ›i È™i ne-am oprit să dormim peste noapte. - Mai e cineva cu voi? - Se aud niÈ™te zgomote. - Spune-mi ce vezi. - Nu văd nimic, este întuneric. - Ce auzi? - Sunt niÈ™te voci care È™optesc. Nu desluÈ™esc ce vorbesc. Se apropie… Frate Iacob, trezeÈ™te-te vine cineva! ÃŽncepu tânărul să È™optească…. Frate Iacob! Strigă tânărul deznădăjduit… Frate…! ÃŽncepu să scâncească Scoală-te! Ah! - Ce s-a întâmplat? ÃŽi strigă doctorul vădit neliniÈ™tit. VorbeÈ™te! - M-au… lovit…. Tânărul se zbătu È™i căzu cu capul într-o parte. - Fabio, sunt cu tine, spuse doctorul, acum vei auzi clopoÈ›elul È™i te vei trezi. Nu îți vei aminti nimic. Mă auzi? - Da… gemu tânărul. La sunetul clopoÈ›elului, tânărul deschise ochii È™i își duse mâna la ceafă. ÃŽl durea îngrozitor… - Ce s-a întâmplat? ÃŽntrebă el mai mult uimit decât speriat, frecându-È™i ceafa… - Stai liniÈ™tit câteva minute È™i nu încerca să te ridici. Nu s-a întâmplat nimic. Tânărul se simÈ›ea obosit de parcă alergase o zi întreagă. ÃŽl dureau braÈ›ele È™i picioarele È™i se simÈ›ea un pic ameÈ›it. Directorul chemă o infirmieră, îl puseră pe tânăr într-un scaun pe roÈ›i È™i îl transportară în cameră. ÃŽnainte de a pleca, infirmiera îi administră o doză de somnifer. Trebuia să doarmă. ¤¤¤ Nu își dădea seama cât a dormit. Deschise ochii È™i văzu prin draperiile trase că soarele se prelingea într-o fâșie aurie pe perete. ÃŽncercă să coboare din pat dar era istovit. Cu greu își aduse minte de cele întâmplate. Primul gând fu să îl întâlnească pe director. Avea oare un răspuns? Zece minute mai târziu era la uÈ™a biroului în care cu două zile mai înainte tânărul călătorise în amintirile sale uitate. Tremurând bătu la uÈ™a masivă. - Da, intră! Se auzi glasul domnului Gallan. Ah, dumneata, nu trebuia să te dai jos din pat… - N-am mai avut răbdare È™i cred că vă daÈ›i seama de ce… spuse tânărul. - Trebuie să te odihneÈ™ti. ȘedinÈ›a de hipnoză a te-a afectat destul de serios. Cât timp ai dormit te-am vizitat împreună cu cei doi confraÈ›i ai mei È™i am fost de acord că trupul dumitale nu poate rezista unui astfel de tratament. Cât despre ce s-a întâmplat aici… Cum să-È›i explic… Această metodă de regresie în timp nu este tocmai un tratament. Revenirea memoriei se face de la sine. Ceea ce am făcut noi este doar o căutare a momentului traumei care È›i-a afectat memoria. ÃŽÈ›i putem oferi doar un fragment dintr-o pictură, iar dumneata eÈ™ti cel care trebuie să întregească tabloul. - Cine sunt? întrebă tânărul cu o voce care trăda nerăbdarea È™i deznădejdea. Vă rog… - Ia loc… Tânărul se aÈ™eză tremurând È™i doctorul continuă: Ai suferit o lovitură destul de puternică. Erai într-un gang, cel puÈ›in aÈ™a ne-ai spus, însoÈ›it de Iacob. CunoÈ™ti un frate Iacob? - Nu cunosc pe nimeni cu numele acesta… murmură tânărul. - Era frig, eraÈ›i uzi È™i v-aÈ›i oprit să înnoptaÈ›i. Sincer să fiu a fost o alegere proastă. Apoi, se pare că aÈ›i fost atacaÈ›i de cineva. ÃŽn acest moment am întrerupt È™edinÈ›a pentru că starea dumitale se înrăutățea. - Doar atât? ÃŽntrebă tânărul fără speranță… - Ar mai fi ceva…spuse doctorul È™ovăind… amândoi eraÈ›i călugări…și… numele tău este Muriald. O tăcere grea se aÈ™ternu în biroul directorului. Tânărul privea pierdut undeva în zare, iar directorul, căuta ceva printre hârtiile din faÈ›a lui. - Cam asta a fost… De aici înainte dumneata trebuie să cauÈ›i să reconstruieÈ™ti, după cum spuneam, întregul tablou. Tânărul se ridică încet È™i părăsi biroul directorului uitând să mai închidă uÈ™a. Picioarele îl purtau fără să le poată controla. Mintea È™i sufletul îi erau mai tulburate ca înainte. Asta nu îi trecuse niciodată prin minte… Călugăr… Fratele Muriald. O luă agale pe o potecă ce pornea din spatele conacului È™i se afundă în pădure. Gândurile i se învălmășeau în cap. Nu È™tia încotro mergea. ÃŽntreaga lui ființă era cuprinsă de încordare. Mergând, pas cu pas, se cufunda în negura amintirilor încercând să găsească în hățiÈ™ul întunecat o sclipire, o imagine, o figură familiară pe care ar putea s-o potrivească cu cele spuse de doctori. Călugăr… ÃŽncercă să î-È™i închipuie cum arată o mănăstire, dar singurele imagini erau din timpul călătoriei sale, când pe fereastra compartimentului său de tren văzu în treacăt turla unei biserici care era în interiorul zidurilor unei mănăstiri. Trebuia să afle ce era dincolo de ziduri. Trebuia să afle ce era dincolo de zidurile minÈ›ii sale… Mergea în neÈ™tire mânat de acest gând. Vântul porni să se rostogolească pe versantul muntelui, printre copaci, măturând frunzele uscate în cale. Tânărul își strânse haina pe trup încercând să se apere de îmbrățiÈ™area rece a vântului. Cerul începu să se întunece deÈ™i nu era mai târziu de ora trei după amiază… Pădurea gemea ca o văduvă care își plânge fiul pierdut. Și deodată cerul bubui prelung È™i începu să curgă pe pământ în È™uvoaie. Speriat de tunet, tânărul se trezi din gândurile sale È™i încercă să o ia îndărăt pe potecă. După câțiva paÈ™i își dădu seama că se rătăcise. ÃŽntunericul gri È™i frunzele acoperiseră poteca pe care venise. Cerul se crăpă pârâind îngrozitor sub sabia unui fulger albăstriu. Trăsnetul căzu la câțiva paÈ™i de el frângând un stejar gros ca pe un pai. Zgomotul îl făcu să se arunce la pământ È™i numai o clipă nu a lipsit să fie lovit de trunchiul acestuia care se prăvăli ca un tăvălug. Totul începu să curgă. Apa, noroiul, pietrele de pe versanÈ›ii înalÈ›i, frunzele È™i copacii, totul formaseră un torent uriaÈ™ care se târa la vale. Tânărul se agăță cu braÈ›ele de o rădăcină groasă ieÈ™ită de sub pământul spălat de ploaie È™i rămase ghemuit. ¤¤¤ Fabio fu găsit spre seară de slujitorii de la conac, inconÈ™tient, la poalele muntelui purtat de È™uvoiul torentului sub coroana ruptă de trăsnet al unui stejar care îl ferise de resturile aduse de pe munte. Fu transportat cu grijă pe targă în camera sa. Era plin de lovituri, cu hainele sfâșiate. Zăcu în infirmeria conacului trei zile timp în care fu vegheat zi È™i noapte de infirmiere. Piciorul drept fusese fracturat iar faÈ›a îi era desfigurată din cauza vânătăilor. Directorul îl recunoscuse doar după îmbrăcăminte. Spre seara celei de a treia zi se trezi. ÃŽn salon era semiîntuneric. Observă undeva într-un colÈ› o siluetă întunecată cu un fel de haină lungă, aplecată deasupra unei măsuÈ›e cu tot felul de flacoane. - Frate Iacob… gemu tânărul… mi-e sete. Silueta își lăsă treaba È™i se îndreptă spre patul suferindului. Atunci, la lumina lămpii de pe noptieră văzu faÈ›a infirmierei care se aplecă deasupra lui È™tergându-i fruntea. - StaÈ›i liniÈ™tit, domnule Fabio… StaÈ›i liniÈ™tit… îi È™opti cu o voce maternă. Tânărul închise ochii È™i cu iuÈ›eala gândului îi trecură prin minte imagini disparate dar care acum aveau un sens. ÃŽÈ™i aminti că ploua, era în pădure. ÃŽÈ™i aminti de doctori, de conac, de călătoria sa cu trenul, de Doamna Schreder, de Ellida, de fratele Iacob, de noaptea în care fuseseră jefuiÈ›i È™i bătuÈ›i, de pădure, de mănăstire, de superiorul care îi trimisese să adune alimente. ÃŽÈ™i aminti apoi de mama sa, de surorile sale. Tabloul era cum întreg. Adormi din nou È™i avu un vis straniu. Se făcea că este în capelă È™i privea statuia Maicii Domnului. Era atât de frumoasă… Numai că faÈ›a ei nu mai era din ipsos vopsit ci era o figură omenească. Zâmbea È™i îi întindea mâna… ÃŽncremenit tânărul privea sorbind frumuseÈ›ea tinerei doamne din faÈ›a lui. Părea că seamănă cu cineva. Deodată scena se mută în casa binefăcătoarei lui È™i, acolo, în capul scărilor, privea în sus spre treptele pe care Ellida, îmbrăcată într-o rochie aurie care strălucea orbitor, cobora încet sprijinindu-È™i mâna ei delicată pe balustrada masivă de lemn negru. Inima i se strânse È™i aproape că rămăsese fără aer. ÃŽncercă să-È™i desfacă gulerul dar băgă de seamă că era îmbrăcat în haina călugărească È™i aceasta nu se putea desface la gât. Brâul de piele îi strângea mijlocul È™i frigul îi cuprinse picioarele prăfuite, încălÈ›ate doar în sandalele vechi. Frumoasa doamnă coborî până în dreptul lui È™i apoi, zâmbind, trecu prin el ca printr-o nălucă de fum, mergând mai departe. ÃŽntoarse privirea È™i își dădu seama că se afla în gangul în care începuse toată aventura sa. Numai că într-o parte stătea Ellida zâmbitoare care îi făcea semn să o urmeze iar în cealaltă parte Maica Domnului care arăta cu mâna stângă spre inima sa ce părea acum că sângerează iar dreapta era întinsă spre el. ÃŽn spatele statuii era poarta mănăstirii întredeschisă prin care fraÈ›ii îl priveau în tăcere. Privea când spre Ellida, când spre Maica Domnului care îl chema. Pe cine să asculte? ÃŽncotro s-o ia? Deschise ochii în momentul în care o mână aÈ™eza pe noptieră, lângă sticluÈ›ele cu doctorii, un plic. Nălucile visului încă îi mai bântuiau prin minte. ReuÈ™i să deschidă scrisoarea È™i începu să citească rândurile frumos aranjate cu litere rotunjite: Dragul meu, Fabio Zilele de când mi-ai scris au trecut atât de greu în aÈ™teptarea unei veÈ™ti de la tine. Nu È™tiu care este motivul întârzierii, dar sunt sigură că este unul întemeiat. Timpul trece atât de greu È™i totul este atât de monoton. Mama mi-a propus să mai ieÈ™im din când în când dar, sinceră să fiu, nu am nici o tragere de inimă. Ca să îi fac hatârul, am acceptat ca săptămâna viitoare să mergem în vizită la o cunoÈ™tință de-a noastră din Messina. Cu ocazia asta o să trecem È™i prin VeneÈ›ia să vedem marile canale. Dragul meu, aÈ™tept să îmi scrii cât mai curând. ÃŽmi este tare dor de tine. ÃŽÈ›i trimit o îmbrățiÈ™are caldă. Scrie-mi negreÈ™it! A ta, Ellida. Tânărul termină de citit È™i rămase un timp cu ochii pe semnătura Ellidei. Era confuză. SimÈ›ea că în el erau două lumi care nu își puteau da mâna în nici un chip. El, fratele Muriald, călugărul care se pregătise atâta vreme pentru a deveni preot, era pus față în față cu un necunoscut, cu Fabio, iubitul Ellidei. Cât timp fusese în mănăstire nu își pusese niciodată vocaÈ›ia sa la îndoială. Știa că viaÈ›a lui este în mâinile Domnului È™i că singura cale pe care trebuie s-o urmeze acea de a fi preot călugăr. Altfel nu se vedea împlinit È™i o altă alternativă ar fi fost exclusă. Nu putea să-È™i risipească viaÈ›a cu lucruri neînsemnate, alegând o cale uÈ™oară pe care cei mai mulÈ›i o urmează. Voia să fie desăvârÈ™it. Evenimentele din ultimele luni îi demonstraseră cât de nestatornică este inima omului È™i cât de departe era de scopul său. Bine, dar împrejurările au fost neobiÈ™nuite È™i lucrurile s-au petrecut fără voinÈ›a sa, încercă el să se justifice. Fusese legat la ochi, orb, lipsit de apărare, fiind nevoit să trăiască o viață care nu era a lui. Devenise Fabio în urma acelor nefericite evenimente care l-au lipsit de memorie. Ellida se strecurase în inima lui fără să-È™i dea seama. Nu È™tia când trecuse de la recunoÈ™tință la cu totul altceva. Nu putea să descrie în cuvinte ceea ce simÈ›ea pentru ea. Cuvintele i se păreau seci, lipsite de înÈ›eles. Era iubire poate, sau altceva. Nu È™tia ce era de făcut. Trebuia să caute un răspuns undeva. Cineva trebuia să aibă un răspuns pentru el. Răscolind prin gânduri, își aminti de visul ciudat pe care îl avuse È™i își dădu seama că mintea lui zugrăvise precis sentimentele lui. Era în faÈ›a unei alegeri care avea să aibă urmări grave. Trebuia să se întoarcă la mănăstire, dar cum să facă aceasta fără să îi frângă inima Ellidei? Povara pe care ar fi trebuit să o ducă în sufletul său toată viaÈ›a ar fi de nesuportat. Cum ar mai fi putut să-È™i reia viaÈ›a lui de rugăciune, de studiu, de căutare a lui Dumnezeu È™tiind că fiinÈ›a care È›inuse atât de mult la el È™i care îl veghease în ceasurile de suferință, avea inima zdrobită din pricina lui. Ar fi fost un ipocrit. Dar dacă ar vorbi cu ea… Dacă i-ar explica lucrurile, poate că ea ar înÈ›elege motivele pentru care nu pot fi împreună… Inima nu are logică. Poate că mintea ei ascuÈ›ită ar întrezări justificarea alegerii lui, dar È™tia că inima nu va înÈ›elege niciodată asta. Durerea, decepÈ›ia, trădarea, o vor răni adânc È™i suferinÈ›a va rămâne pentru toată viaÈ›a ca o cicatrice pe inima ei. Nu e logic… Nu vrei să faci rău fiinÈ›ei pe care o iubeÈ™ti… Pe de altă parte chemarea lui la viaÈ›a de călugărie nu era doar o joacă, un moft, o ocupaÈ›ie în lipsă de altceva. Cu Dumnezeu nu te poÈ›i juca. ÃŽÈ™i amintea de orele pe care le petrecea în capela mănăstirii, învăluit de luminile pâlpâitoare ale lumânărilor care însufleÈ›eau chipurile sfinÈ›ilor pictate pe pereÈ›i. ÃŽi era dor de liniÈ™tea aceea adâncă ce se cobora peste toÈ›i È™i peste toate, când putea vorbi cu El de la inimă la inimă. ÃŽÈ™i amintea de parfumul dulceag al tămâiei care pentru el era mireasma pomilor în floare din grădina Edenului. Era acolo, dincolo de lucruri È™i de timp, în faÈ›a tabernacolului, îngenuncheat, fără cuvinte. SimÈ›ea doar puterea aceea cerească pe care n-o putea numi în cuvinte omeneÈ™ti, care îi străbătea sufletul È™i trupul, ca un È™uvoi de lumină purificatoare. De multe ori fraÈ›ii, îl găseau prăvălit în faÈ›a altarului, palid È™i cu ochii pierduÈ›i, ca un mort, având pe buze zâmbetul omului mulÈ›umit, care a ajuns acolo unde È™i-a dorit, care nu mai vrea nimic mai mult. ÃŽÈ™i amintea de icoana Maicii Domnului din care Fecioara îl privea matern în fiecare dimineață în timpul Laudelor. Era o pictură veche, înnegrită de timp. Doar chipul auriu al Mariei era luminos, își păstrase strălucirea. ÃŽn fiecare dimineață el o saluta înclinându-È™i imperceptibil capul în faÈ›a ei È™i zâmbindu-i aÈ™a cu o faci când te întâlneÈ™ti cu un prieten drag. ÃŽÈ™i aminti apoi de fraÈ›ii săi, călugării, unul câte unul. Fratele Pietro, cu statura sa impunătoare, cu mâinile groase È™i puternice de fierar, blând È™i naiv ca un copil. Fratele Giuseppe, mereu cu zâmbetul pe buze, în preajma căruia nu puteai fi trist. Fratele Andrei, mic È™i gras, gata să renunÈ›e la lucrul său pentru a ajuta pe oricine avea nevoie. Astfel își aminti rând pe rând de cei douăzeci de călugări din mănăstire. FraÈ›ii lui… Familia lui… ViaÈ›a lui… Doar cinci dintre ei se pregăteau pentru a fi sfinÈ›iÈ›i preoÈ›i. De multe ori se vedea ridicând ostia albă È™i spunând: Accipite et manducate… ÃŽÈ™i închipuia acel moment È™i inima i se strângea. ÃŽÈ™i privea mâinile sale slabe, cu degete bătătorite de muncă: „Doamne, cum să te È›in eu în mâini? Asperges me, Domine, hysopo et mundabor…†repeta mereu. Dar pentru asta mai avea câțiva ani de studiu È™i pregătire. Mai întâi trebuia să depună voturile perpetue, ceea ce însemna că devenea călugăr pentru toată viaÈ›a. Acel moment al Prefacerii îi stătea înainte ca un far luminos care îi arăta drumul. Acum, toate acestea erau atât de departe. Trupul îl durea încă din cauza rănilor, însă inima îl durea È™i mai mult. „Doamne, în mâinile tale încredinÈ›ez sufletul meu. Fă ce È™tii cu mine căci eu nu È™tiu ce să fac. Arată-mi calea. Deschide-mi ochii, scoate-mă din orbirea mea! Nu mă lăsa pradă egoismului meu. Tu mi-ai dat viață, m-ai salvat din mâinile răufăcătorilor, acum scapă-mă de mine însumi. Trimite Duhul tău să mă călăuzească, să mă È›ină de mână, căci iată, sunt ca un copil neÈ™tiutor, rătăcit prin lume. Curăță inima mea de josnicie È™i îndepărtează de la ea orice gând străin. Nu lăsa duhul rău să mă amăgească. Tu ai stat patruzeci de zile în pustiu È™i ai fost ispitit. Stai acum lângă mine, în pustiul vieÈ›ii mele È™i ajută-mă! Iată că diavolul nu îmi oferă pâine, sau aurul acestei lumi, dar pune în balanță sufletul meu È™i inima Ellidei. Dă-mi, Doamne, lumină! Eu, orbul cu ochii deschiÈ™i, te implor, Fiu al lui David, fă-mă să văd! MăicuÈ›a Domnului, fii lângă mine! Inima ta a cunoscut durerea È™i suferinÈ›a, uită-te acum la copilul tău È™i întăreÈ™te-mă!†¤¤¤ Timpul trecu chinuitor pentru tânărul imobilizat la pat, aducând cu el vindecare rănilor trupeÈ™ti. Picioarele, spatele, faÈ›a i s-au vindecat încetul cu încetul, dar sufletul îi era rănit, rupt, sângerând. ÃŽn toată învălmășeala aceasta de sentimente din inima lui, Muriald își aminti o lege de aur pe care i-o repetase duhovnicul său în nenumărate rânduri: „Nu lua nici o hotărâre capitală în momentele de criză!†AÈ™adar, singurul lucru raÈ›ional pe care îl întrezărea acum era să se întoarcă în mănăstire, lăsând în urmă pe Fabio. MulÈ›umind directorului aÈ™ezământului, È™i după ce trimise o scrisoare doamnei Schreder în care îi explică situaÈ›ia atât cât se putea ea explica în cuvinte, porni spre mănăstire. Sosirea lui tulbură peste măsură viaÈ›a liniÈ™tită a comunității încă de la poartă. Fratele portar aproape că leÈ™ină de uimire È™i, privindu-l ca pe o stafie prin gemuleÈ›ul porÈ›ii, abia reuÈ™i să găsească cheia potrivită spre a-i deschide fratelui Muriald întors din morÈ›i. Apoi alergă spre chilia stareÈ›ului să îl înÈ™tiinÈ›eze, strigând în gura mare pe coridoare: „S-a întors! S-a întors!†FraÈ›ii au ieÈ™ti grăbiÈ›i din chiliile lor speriaÈ›i de urletele portarului, neÈ™tiind ce se întâmplă. StareÈ›ul era deja pe coridor È™i încerca să îl liniÈ™tească pe fratele care nu reuÈ™ea să rostească două cuvinte coerente. - S-a întors fratele Muriald! La auzul acestor cuvinte stareÈ›ul alergă spre curtea interioară a mănăstirii unde Muriald stătea privind, roată împrejur la fraÈ›ii care nu îndrăzneau să se apropie de acel străin îmbrăcat în haine de lume, cu valizele la picioare. - Fiul meu, îl îmbrățișă părinteÈ™te stareÈ›ul, te-am aÈ™teptat. Din oraÈ™ au venit veÈ™ti că aÈ›i fost uciÈ™i de tâlhari, dar numai trupul fratelui Iacob a fost găsit. Mi-au adus haina ta însângerată. Atunci am È™tiut că trăieÈ™ti È™i te-am aÈ™teptat în fiecare zi. EÈ™ti bine? - Da, părinte, acum sunt bine. Ce s-a întâmplat cu fratele Iacob? întrebă Muriald cu ochii în lacrimi. - Acum e la Domnul. L-au găsit niÈ™te trecători într-un È™anÈ› pe marginea drumului È™i, după haine au cunoscut că este călugăr. L-au adus într-o dimineață în căruță, acoperit cu un sac. Mai târziu o să te duc la mormântul lui. - Oh, părinte, ar fi trebuit să am grijă de el… - Nu te învinui Muriald, acolo este o lume crudă… spuse stareÈ›ul arătând peste zidurile ce îi despărÈ›eau de lume. Vino în refectoriu să mănânci ceva, apoi să vorbim pe îndelete. StareÈ›ul îl conduse la chilia sa È™i spuse unui călugăr să îi aducă o haină È™i o pereche de sandale. Câteva minute mai târziu, se auzi un ciocănit la uÈ™a sa: - Frate, uite haina… Tânărul o luă cu mâinile tremurânde È™i o aÈ™eză pe pat, neîndrăznind să o îmbrace. Se simÈ›ea murdar È™i își turnă apă în lighean să-È™i spele mâinile. După jumătate de oră se găsea în chilia stareÈ›ului pe un scăunel de lemn. - Părinte, am multe să mărturisesc. Sunt lucruri ce s-au întâmplat cu mine pe care nu le înÈ›eleg. Vă rog să îmi daÈ›i un sfat, să vă rugaÈ›i pentru sufletul meu. - Spune, fiule, de la început. Muriald, începu încet încet să povestească toate câte i s-au întâmplat. Părintele asculta cu ochii plecaÈ›i, frământând între degete rozariul, încuviinițând uÈ™or din cap din când în când. Muriald îi descrise stările sufleteÈ™ti prin care trecuse mai ales greutatea È™i suferinÈ›a care îi muncea acum inima. Tânărul termină È™i rămase È™i el cu fruntea plecată. Nu îndrăznea să își ridice ochii. StareÈ›ul nu spunea nimic ci înÈ™ira doar bobiÈ›ele rozariului. ÃŽntr-un târziu, acesta își drese glasul È™i spuse: - Fiul meu, acum nu È™tiu ce să îți spun. Lasă-mi răgaz o zi È™i Domnul mă va lumina. Până atunci urmează programul mănăstirii fără să te mai gândeÈ™ti la cele ce s-au întâmplat. Muriald se ridică È™i părăsi chilia. - Laudetur… È™opti el. - In aeternum…răspunse stareÈ›ul. Restul zilei a urmat sfatul părintelui stareÈ› È™i a reluat programul obiÈ™nuit. CeilalÈ›i fraÈ›i îl tratau ca È™i când nu ar fi lipsit niciodată din mănăstire. Asta era foarte bine pentru că nu ar fi putut discuta cu nimeni despre tot ceea ce se întâmplase cu el. Cel puÈ›in până părintele nu lua o hotărâre în privinÈ›a lui. A doua zi, după liturghie, Muriald mai rămase câteva clipe în capelă, privind icoana Maicii Domnului, atât de dragă lui. CeilalÈ›i fraÈ›i plecaseră deja spre refectoriu È™i în liniÈ™tea capelei auzi paÈ™ii molcomi ai stareÈ›ului. Acesta îi zâmbi aÈ™ezându-se în bancă lângă el. - Dragul meu, inima ta are nevoie să se limpezească È™i să ia o hotărâre. ÃŽn lunile cât ai fost în lume, ea a fost atinsă de aripa duhului rău. Ai respirat mirosul lumii din afară È™i acum, îți e greu să simÈ›i parfumul lui Dumnezeu. Ca să poÈ›i lua o hotărâre cu toată inima trebuie să È›i-o eliberezi mai întâi. Aceasta nu se poate face decât cu post È™i rugăciune neîncetată. Vei merge patruzeci de zile pe Stânca Plângerii, acolo unde este peÈ™tera în care a locuit vrednicul de pomenire părintele întemeietor al acestei mănăstiri. Vei lua cu tine apă È™i pâine È™i vei împlini tot ceea ce îți voi spune eu. Muriald încuviință în tăcere È™i ascultă mai departe ceea ce avea de făcut. Stânca Plângerii era o piatră rotundă ca o È›eastă scuipată pe jumătate din gura dealului pe care se afla. VegetaÈ›ia se oprea la baza stâncii, contrastând într-un mod ciudat cu vârful ei gri È™i lucios. ÃŽn inima ei era săpată o peÈ™teră, mai degrabă o hrubă, cât să apere de ploaie È™i vânt pe cel ce se adăpostea acolo. Venerabilul părinte Geronimo fusese cel dintâi care locuise în acea hrubă. El era întemeietorul mănăstirii pe care începuse s-o ridice cu mâinile goale la îndemnul Maicii Domnului care se spune că îi apăruse în mai multe rânduri. După ce părintele Geronimo se mutase la Domnul, trupul său care nu putrezise, a fost mutat într-o raclă de sticlă È™i era aÈ™ezat într-o încăpere separată, în capelă. Muriald, porni spre locul său de pocăință având în spinare desaga cu pâine È™i apă. Drumul era sălbăticit de timp È™i era nevoit să înconjoare bolovanii mari È™i colÈ›uroÈ™i care străjuiau buza dealului. Spre seară, istovit de drum, ajunse la gura peÈ™terii. ÃŽnconjură stânca È™i abia atunci văzu că în spatele ei erau săpate trei trepte care urcau până pe vârful stâncii. De acolo putea de jur împrejur zarea cufundată în ceaÈ›a gri a înserării. ÃŽndrumările pe care le primise de la stareÈ› erau simple: rugăciune neîncetată, veghere È™i căință. Rămase acolo, pe creasta stâncii, îngenuncheat jumătate de noapte. Adierea rece a vântului de noapte alunga din când în când aburii somnului care îi învăluiau fruntea È™i ochii. Se rugă tremurând de frig până nu mai rezistă È™i se retrase în hrubă. CulcuÈ™ul nu era prea primitor. Era umed È™i rece mirosind a muÈ™chi È™i pământ reavăn. Asta nu îl lăsă să doarmă prea mult. ÃŽÈ™i dădu seama că trupul său se moleÈ™ise în timpul lunilor de convalescență È™i acum putea cu greu suporta împrejurările aspre în care se găsea. Altă dată nici nu băga de seamă că patul pe care dormea era tare, umplut cu paie, sau că pereÈ›ii chiliei erau reci È™i plini de igrasie. Zorii nu apucaseră să se caÈ›ere pe linia de orizont când se trezi. Oasele îl dureau din cauza pietroaielor pe care dormise. Cu greu se ridică È™i urcă din nou treptele spre vârf. ÃŽncepu să se roage din nou dar gândurile îi zburau încolo È™i încoace împrăștiate parcă de vântul care nu mai înceta. Nu reuÈ™ea să ducă nici o rugăciune la capăt fără ca mintea să nu fi călătorit departe. Asta îl mânie cumplit È™i după ce încercă să o ia de la capăt de câteva ori, plin de revoltă împotriva minÈ›ii È™i trupului său atât de nestatornic È™i neascultător, lovi cu pumnii piatra de sub el izbucnind în plâns È™i strigă cu glasul ca un tunet: - Doamne, sunt aici! Nu-È›i întoarce faÈ›a de la robul tău È™i nu lua în seamă slăbiciunea mea! Dumnezeule, care eÈ™ti deasupra a toate, priveÈ™te È™i la mine, nevrednicul, viermele È™i păcătosul, mai mare decât toÈ›i păcătoÈ™ii! Nu mă lăsă să vorbesc în pustiu… Știu că nu merit să-mi răspunzi, dar priveÈ™te măcar la mine! Vorbele i se îngrămădeau în gâtlej făcându-l să se înece. Gemea disperat ca un animal rănit, repetând într-una: „Doamne, nu mă lăsa! Nu mă lăsa căci pier!†Se prăvăli cu faÈ›a la pământ, scuturat de hohotele de plâns, udând cu lacrimile piatra stearpă. O pată sângerie începu să se prelingă pe zare. Pădurea părea aprinsă de un foc mistuitor fără fum È™i fără zgomot. ÃŽn depărtare se putea vedea oraÈ™ul care se trezea încet sub razele soarelui timid. Muriald se ridică È™i își puse mâna la frunte apărându-È™i ochii de lumina aceea de neprivit. ¤¤¤ După câteva zile de pustnicie, Muriald pierdu È™irul apusurilor È™i răsăriturilor. Trupul îi era istovit de nesomn È™i de sărăcia hranei. Pâinea pe care o luase cu el la plecare era uscată È™i acră È™i se împuÈ›ina din zi în zi. Apa o terminase deja dar în fiecare dimineață putea să soarbă roua care se aduna în scobiturile stâncii, aÈ™a cam cât ar lua în căuÈ™ul palmei. Trebuia să facă asta înainte de răsăritul soarelui care, odată ajuns deasupra, înfierbânta piatra È™i apa se evapora. ÃŽn ciuda acestor lipsuri, tânărul continua să se roage. Ziua privea de jur împrejur la frumuseÈ›ea care i se desfășura la picioare: pădurea nesfârÈ™ită, ca o mare verde fremătătoare, apoi dealurile peticite cu dreptunghiuri care mai negre, care verzi închis, care roÈ™iatice, după cum stăpânii pământurilor le cultivaseră, apoi oraÈ™ul care se zărea nu prea desluÈ™it, pierzându-se în negura depărtării ca o corabie plecată de mult de la mal. Privind toate acestea, izvora din inima lui un sentiment de recunoÈ™tință față de Creatorul a toate È™i toată rugăciunea lui era una de mulÈ›umire È™i de admiraÈ›ie. Noaptea, în schimb, când totul dormea sub mantia înstelată a întunericului, închidea ochii săi de carne È™i își îndrepta privirea spre sufletul său atât de răvășit. Atunci, în liniÈ™tea nopÈ›ii, auzea cuvintele pe care le rostise, vedea locurile pe unde umblase, dar cel mai chinuitor era chipul Ellidei care revenea iar È™i iar, cu ochii în lacrimi, privind aspru într-o parte a mustrare. Atunci inima lui i se umplea de milă È™i de revoltă în acelaÈ™i timp, de evlavie È™i de disperare. Scutura din cap ca È™i cum ar fi vrut să-È™i limpezească gândurile, dar acestea se tulburau mai mult. Se simÈ›ea prins între două lumi, între două vieÈ›i È™i nu putea să aleagă una sau cealaltă fără să aibă sentimentul că greÈ™ea. Atunci nu-È™i mai stăvilea plânsul căci sufletul îl durea, trupul îl durea È™i se tăvălea ca un epileptic. Deznădejdea îi strivea pieptul È™i respira sacadat. Nu mai avea aer. Se îneca. Inspira È™uierând greu È™i expira gemând. „Doamne, unde eÈ™ti? ÃŽntinde-È›i mâna spre mine căci mă pierd!†Erau singurele cuvinte pe care le putea È™opti. Chinul acesta dura în fiecare noapte până când apăreau zorii mântuitori. Atunci Muriald adormea istovit suspinând din vreme în vreme. Se trezi după o vreme tremurând de frig. ÃŽÈ™i dădu seama că ploaia îl udase până la piele È™i se adăposti în peÈ™teră. Era liniÈ™te, atâta liniÈ™te! Nu se auzea decât susurul ploii care cădea neîncetat pe È›easta de piatră de deasupra lui. Privea bolta de stâncă de deasupra lui care începuse să lăcrimeze din cauza condensului. „Dumnezeul meu, unde eÈ™ti? PriveÈ™te la mine, nemernicul, cum stau ghemuit ca un bastard în pântecul acesta de piatră! Mi-e frică, Doamne, iată fiarele mă înconjoară, vor să muÈ™te din carnea mea. Apără-mă! Le simt fierbinÈ›eala ochilor roÈ™ii cu care mă privesc, le simt mirosul împuÈ›it al gurilor rânjite, arătându-È™i colÈ›ii galbeni. Le aud mârâitul nerăbdător. Sunt aici, atât de aproape…Sfinte Mihaile, ridică-È›i sabia de foc È™i alungă-i! SfinÈ›ilor îngeri, acoperiÈ›i-mă cu aripile voastre, apăraÈ›i-mă de flăcările pe care le aruncă pe nări! Nu mă lăsaÈ›i…Nu mă lăsaÈ›i!†Tânărul se ridică în genunchi atât cât îi permitea înălÈ›imea peÈ™terii È™i își lipi fruntea cuprinsă de fierbinÈ›eală, de pământ. Deodată, prin foÈ™netul ploii i se păru că aude un glas. Scoase capul să privească în afara locaÈ™ului său È™i văzu că deja se întunecase. - Muriald, prietene, unde eÈ™ti? Auzi acum desluÈ™it glasul care îl chema. Era o voce caldă, plăcută, încurajatoare. - Hai, vino, nu-È›i fie teamă. Am venit să te ajut, mai spuse vocea al cărui chip nu se desprindea din întuneric. Muriald privi în dreapta È™i în stânga È™i nu văzu nimic decât lucirile răzleÈ›e ale stropilor de ploaie. - Cine eÈ™ti? ÃŽntrebă temător. - Sunt È™i eu ca È™i tine, o creatură care suferă, alungat de cei ca mine. Veni răspunsul. Sunt aici deasupra… Muriald își luă inima în dinÈ›i È™i urcă treptele spre acoperiÈ™ul peÈ™terii sale. Pe fundalul nurilor luminaÈ›i de luna mare È™i galbenă, văzu silueta unei făpturi acoperite cu o haină lungă, închisă la culoare. Acesta îi făcu semn să se aÈ™eze lângă el. Muriald se apropie È™i văzu sub gluga largă a străinului chipul palid al unui tânăr cu ochi scânteietori. - De unde îmi È™tii numele? ÃŽntrebă precaut Muriald? - Te-am auzit vorbind în somn, spuse străinul zâmbind. Te rog să mă ierÈ›i că am îndrăznit să te privesc dormind, dar vorbeai în continuu È™i nu m-am putut abÈ›ine. - Cum ai ajuns aici? Cine eÈ™ti de fapt? continuă să întrebe intrigat Muriald. - Cunosc de mult acest loc, am mai fost pe aici. Și alÈ›ii ca tine au mai fost aici. Vreau doar să te ajut… - Ce È™tii tu despre mine? De unde È™tii că am nevoie de ajutor È™i, dacă ar fi aÈ™a, cu ai putea tu să mă ajuÈ›i? - UÈ™urel, încercă străinul să potolească potopul de întrebări, îmi dau seama că e greu să ai încredere într-un străin care vine la tine în puterea nopÈ›ii, urcând tocmai pe stânca asta în mijlocul pustiului pentru ca să îți spună că vrea să te ajute. Ai să vezi că ne vom împrieteni, e nevoie doar de timp. Muriald, de unde te cunosc, de unde vin, astea sunt lucruri lipsite de însemnătate, nu vreau să ne pierdem în mărunÈ›iÈ™uri. Important e că îți È™tiu suferinÈ›a È™i vreau să te ajut. Ce zici, mă laÈ™i? ÃŽntrebă străinul pe un ton împăciuitor. - Da, dar…Eu nu te cunosc pe dumneata. Cum ai putea dumneata să mă cunoÈ™ti, È™i încă atât de bine? - Ei, tu n-ai vrut să mă cunoÈ™ti pentru că m-ai ocolit de multe ori. ÃŽnsă eu te cunosc de mult. Știi, Muriald, sau Fabio, cum vrei să-È›i spun? Zâmbi străinul È™trengăreÈ™te… ÃŽn inima lui Muriald se învârti un fier înroÈ™it în foc la auzul numelui pe care i-l dăduse Ellida. Știi, viaÈ›a omului e făcută din multe drumuri care se încruciÈ™ează unele cu altele. Omul merge, merge zi după zi È™i iată-l la răscruce: s-o ia la dreapta sau la stânga? Cu o mână în È™old È™i cu cealaltă se scarpină în creÈ™tetul capului: încotro? Dacă o ia la dreapta, mai târziu i se va părea că la stânga ar fi fost mai bine. Dacă o ia la stânga atunci va regreta că nu a luat-o la dreapta. Și tot aÈ™a zi după zi, omul nu are liniÈ™te pe orice cale ar lua-o. Dacă, însă, ar fi cineva care să îi arate desluÈ™it calea ce bună, omul ar alege cu toată inima È™i atunci ar merge pe drumul său fluierând, fără nici o grijă având inima împăcată È™i uÈ™oară a celui care a făcut o alegere bună. Aici intervin eu : arăt omului calea. Calea ce bună pentru el. Mai sunt È™i alÈ›ii care, au îndrăzneala să afirme că ei È™tiu calea, sau chiar că ei sunt calea, dar totul nu e decât o înÈ™elătorie. ToÈ›i cei care i-au urmat nu au avut parte în viaÈ›a lor decât de suferință È™i amărăciune È™i au ajuns la capăt, plângând în pumni. Dar eu vreau să te ajut din toată inima. Vreau să alegi calea ce bună pentru că trebuie să faci ceva măreÈ› cu viaÈ›a ta. ViaÈ›a este un dar È™i dacă nu te pricepi îl poÈ›i risipi în lucruri mărunte, lipsite de însemnătate. La auzul acestor cuvinte îndrăzneÈ›e, Muriald rămase încremenit fără puterea de a mai scoate un sunet. Se gândi că visează È™i își frecă ochii cu atâta putere încât mai, mai să-i scoată din orbite. „Vade retro, satana!†strigă cu putere în gând. - Ei, prietene, continuă străinul, È™tiu ce gândeÈ™ti despre mine. ÃŽÈ›i vreau doar binele. Și continuă prefăcându-se întristat: ÃŽn zilele noastre nu mai poÈ›i face un bine cuiva fără să fii bănuit că ai gânduri ascunse. Uite-te la mine, arăt eu a demon? Vezi tu oare că arăt altfel decât un simplu om? Păi, nu È™tii cum arată un diavol, doar i-ai văzut zugrăviÈ›i pe pereÈ›ii bisericilor: coarne, coadă, aripi ascuÈ›ite È™i faÈ›a schimonosită… Și trăgându-È™i gluga pe spate lăsă să i se vadă È›easta cheală, perfect netedă care lucea în lumina lunii: - Vino de pune mâna È™i vezi că nu există nimic din toate acestea la mine. Hai, nu fii sfios! Apoi, desfăcându-È™i mantia o lăsă să-i dezgolească bustul. Uite, pipăie, ce dovadă vrei mai mult? Muriald, în faÈ›a acestui gest neaÈ™teptat, făcu un pas înapoi simÈ›ind cum groaza creÈ™te din ce în ce mai mult în inima lui. - LiniÈ™teÈ™te-te, spuse străinul îmbrăcându-È™i haina. Hai mai bine să vorbim despre tine È™i despre durerea ce te apasă. Văd în inima ta nehotărârea care te macină. Nu È™tii încotro s-o iei: la dreapta sau la stânga? GândeÈ™te-te un pic la ea… Deodată, în faÈ›a lui Muriald, apăru Ellida ca într-o viziune. Era în salonul atât de bine cunoscut al doamnei Schreder, aÈ™ezată pe fotoliul de catifea verde; plângea È™i lacrimile i se prelingeau pe scrisoarea pe care o È›inea în mână. Ochii ei negri, erau atât de triÈ™ti È™i lipsiÈ›i de speranță încât pe Muriald îl cuprinse o milă nesfârÈ™ită È™i aproape că întinse braÈ›ele s-o cuprindă, să o aline. „Sunt aici, draga mea! Nu plânge! Nu pot suporta gândul că motivul tristeÈ›ii tale sunt eu. Iartă-mă pentru suferinÈ›a pe care È›i-am pricinuit-o… Iartă-mă, Ellida! Iartă-mă…†Străinul stătea alături de el privindu-l cu un zâmbet satisfăcut, văzând cum tânărul se pierde în faÈ›a acelei viziuni. Acesta murmura în È™oaptă cuvintele, îngenuncheat, transfigurat. Ellida, privea pierdută, fără ca lacrimile să înceteze să îi curgă pe obrazul palid: „Oh, Fabio, dorul de tine mă usucă. Mă ofilesc precum o floare fără apă. Fără tine sunt ca un lăstar fără soare, slab È™i uscat. Nu mai am putere să trăiesc aÈ™a! Fabio, unde eÈ™ti? De ce nu îmi dai nici un semn de viață? Oare tot ceea ce a fost între noi nu a fost decât o joacă de copii? Inima mea e zdrobită, sângerează… AÈ™a nu pot trăi…†spuse mai departe Ellida ascunzându-È™i în palme faÈ›a plânsă. Muriald simÈ›ea parcă în toată fiinÈ›a sa suferinÈ›a È™i disperarea ei È™i durerea lui era cu atât mai mare cu cât era conÈ™tient că el era cauza. - Muriald! Muriald! ÃŽl readuse la realitate vocea hotărâtă a străinului. Muriald, își È™terse ochii plânÈ™i cu mâneca hainei. Durerea îl vlăguise într-atât încât nu era în stare să se ridice. Străinul îl prinse de subsuoară È™i îl ajută. - Dureros, nu-i aÈ™a? Șopti acesta schițând un zâmbet pe care Muriald nu îl observă din cauza tulburării. Și asta nu e tot. ÃŽn faÈ›a tânărului zdrobit apăru doamna Schreder plimbându-se nervoasă prin camera ei părând că vorbeÈ™te de una singură: „Câtă lipsă de recunoÈ™tință, bolborosea ea, după tot ce am făcut pentru el nu a avut măcar buna creÈ™tere să îmi trimită un semn de mulÈ›umire. Atâta timp casa mea a fost ca È™i casa lui. L-am găsit lovit, bătut, plin de sânge, un nimeni, l-am adus în căminul meu È™i l-am îngrijit ca pe copilul meu È™i acum… Oh, Doamne, ce proastă am fost! Strigă ea plină de revoltă. A dispărut fără urmă. Și ce gânduri mari aveam cu el. La vârsta mea începi să te gândeÈ™ti că viaÈ›a se termină într-o zi È™i trebuie să laÈ™i ceva în urmă. Voiam să îi asigur un viitor, voiam… Dar se pare că am adăpostit la sânul meu un pui de viperă! Nemernicul!†Muriald rămase mut de uimire. Niciodată nu o văzuse pe doamna Schreder atât de plină de ură È™i revoltă. Și, din nou, el era cauza acestor sentimente. ÃŽl năpădi un sentiment ascuÈ›it de ruÈ™ine. Obrajii îi ardeau. Se simÈ›ea cumplit È™i ar fi voit să intre în pământ, să moară mai degrabă decât s-o vadă pe doamna Schreder în starea aceasta. Se căia cumplit că nu scrisese doamnei Schreder o scrisoare prin care să explice hotărârea lui de a reveni în mănăstire. Se revolta împotriva propriei lipse de recunoÈ™tință È™i slobozi din gâtlejul uscat un urlet: „ De ajuns, nu mai suport!†Străinul își frecă mâinile de mulÈ›umire pe sub haina sa lungă. - Ei, asta nu se face! Șopti la urechea tânărului. Trădarea este lucru diavolesc, parcă aÈ™a scrie în cărÈ›ile alea ale tale… Și e cu atât mai dureros când vine din partea celor de la care te aÈ™tepÈ›i mai puÈ›in. - Te implor, încetează, hohoti tânărul fără vlagă. Nu mai suport atâta durere… - Ei, lasă-mă să-È›i mai arăt încă ceva, apoi mai vorbim… Muriald ridică privirea la auzul dangătului de clopot atât de familiar lui. FraÈ›ii se îndreptau pe coridorul întunecos spre refectoriu, pentru cină. Mergeau doi câte doi È™uÈ™otind È™i zâmbindu-È™i unul celuilalt cu subînÈ›eles. Din când în când, aruncau priviri pe furiÈ™ lui Muriald care mergea stingher, de unul singur, abia întors din oraÈ™, după toate întâmplările pe care le trăise. ÃŽÈ™i dădu seama că el era subiectul vorbelor È™optite pe care fraÈ›ii le schimbau între ei È™i își ascuÈ›i auzul încercând să prindă frânturi de cuvinte. „Iată-l È™i pe fiul risipitor – păru că aude – după ce È™i-a trăit viaÈ›a cu femei, acum vine aici să o facă pe sfântul…†Iar celălalt frate răspundea: „Și mai are îndrăzneala să mai îmbrace sfânta haină călugărească…†Cuvintele acestea îi străpunseră inima ca un pumnal de foc. „Domnul Muriald, spuse altul ironic, a voit să guste din putina cu miere È™i l-au înÈ›epat albinele…†„Acum s-a întors să-È™i oblojească rănile…†„Nu a fost destul de bărbat…†„…calea pierzaniei…†mai auzi tânărul înainte ca ultimul dintre călugări să intre în sala de mese. Muriald, simÈ›i că se sufocă de durerea pe care i-o provocaseră aceste săgeÈ›i otrăvite îndreptate împotriva lui. Nu încăpea în mintea lui că toÈ›i aceÈ™ti defăimători, l-au primit cu braÈ›ele deschise la întoarcerea sa, l-au îmbrățiÈ™at, i-au adus haine È™i sandale noi… È™i s-au bucurat la vederea lui. Oare să fie atâta venin È™i fățărnicie în inima lor? Oare aceasta era comunitatea în care el trăise atâta timp? Oare viaÈ›a lor era o mascaradă, o pierdere de timp, o bătaie de joc, o faÈ›adă strălucitoare, împodobită cu sfeÈ™nice aurite, cu icoane vechi È™i parfumată cu tămâia care se ridică din cădelniÈ›ele zornăitoare? Toate acele ceremonii la care fraÈ›ii luau parte cu gâtul strâmb de pioÈ™enie, nu era decât un teatru ieftin? Oare în ce cred aceÈ™ti oameni? Erau ei mai mult decât farizeii din evanghelii? Și oare nu era el decât unul dintre ei, cu nimic mai bun? Sufletul său i se uscase sub arÈ™iÈ›a necruțătoare a dezamăgirii È™i a trădării. Gura i se amărâse de dezgust È™i îi veni să verse. Stomacul i se frământa în spasme dureroase. Străinul îl privea stând în picioare în faÈ›a lui, precum un învingător în faÈ›a învinsului. - Oricine-ai fi, te implor, încetează! Gemu Muriald întins pe jos. Nu mai pot…Nu mai pot… Lasă-mă! - Prietene, spuse străinul, eu vreau să te ajut. Doar È›i-am spus că eu îți ofer o cale nouă, un drum care să te fac fericit. Eu îți ofer fericirea. Nu vreau în schimb decât să îți pleci fruntea în faÈ›a mea. Ce poate fi atât de greu? Un simplu gest.. Atât. Eu te pot face bogat, fericit, îți pot da o viață lungă lipsită de griji È™i de necazuri. Te pot face renumit, apreciat, căutat. Te pot face puternic. PriveÈ™te în faÈ›a ta: toată lumea îți va sta la picioare. ÃŽÈ›i pot da o inteligență sclipitoare cu care să o cucereÈ™ti. Sau, dacă asta È›i-e dorinÈ›a, îți pot asigura fericirea alături de femeia pe care o iubeÈ™ti atât de mult. Săraca de ea, ai văzut cum suferă de dorul tău? Te lasă inima să o vezi în starea aceasta? Ridicându-È™i privirea, Muriald, văzu ca prin ceață o grădină înconjurată de pomi în floare. ÃŽn mijloc se afla un foiÈ™or din lemn sub acoperiÈ™ul căruia, Ellida, mai tânără È™i strălucitoare, È™edea. ÃŽn jurul foiÈ™orului alergau două mogâldeÈ›e blonde cu ochii ca cerul, râzând. Deodată, se văzu pe sine, ieÈ™ind pe uÈ™a mare de sticlă ce dădea în grădina casei. Cele două fetiÈ›e părăsiră jocul lor, fugind cu braÈ›ele deschise spre el. „Tăticul! A venit tăticul!†Și amândouă săriră în braÈ›ele sale acoperindu-i obrajii cu sărutări. După ce le depuse uÈ™or pe cele două neastâmpărate care își reluaseră joaca, se îndreptă spre frumoasa femeie pe care o sărută pe frunte. Imaginile care se perindau prin faÈ›a ochilor lui Muriald erau acum atât de intense încât inima lui se înfioră. Dar, cu o ultimă sforÈ›are, își frecă ochii È™i strigă: - Nu, astea nu sunt decât închipuiri! AÈ™a ceva nu e adevărat! Doamne, unde eÈ™ti? Dumnezeul meu! Și ridicându-se în faÈ›a străinului care îl privea acum cu ochi reci continuă: - Știu cine eÈ™ti! Ai venit să mă pierzi! Ce ai cu mine? Pleacă, îți spun! Străinul porni să râdă dispreÈ›uitor, în hohote groteÈ™ti ale căror ecou se rostogolea ca un tunet pe versanÈ›ii dealurilor dimprejur. - Să plec? Tu, îmi spui să plec? Și de ce crezi că te-aÈ™ asculta? Nu vezi cât de prost eÈ™ti, nici măcar nu È™tii ce vrei! EÈ™ti atât de orb È™i încăpăținat încât nu vezi adevărul din inima ta. Nu vezi că cel pe care îl strigi, Dumnezeul tău, te-a abandonat? Ia strigă-l, vezi dacă te aude! ÃŽi mai aruncă batjocoritor străinul. - Doamne, priveÈ™te către mine! Nu mă lăsa în ghearele satanei! Dumnezeule, te implor, nu mă lăsa! strigă înfricoÈ™at Muriald. - Ha, ha, ha! Poate doarme… râse străinul. Sau poate e plecat cu treburi! Nu vezi că ai rămas singur? Uită-te la cer: s-a transformat într-un perete de piatră. Strigătele tale nu mai ajungă până acolo sus, la El. Ai rămas singur, doar tu È™i cu mine. AÈ™a că singurul dumnezeu îți sunt eu acum! ÃŽnchină-te! ÃŽi porunci aspru, străinul. Muriald simÈ›i cum È™ira spinării îi îngheță, iar picăturile de sudoare de pe frunte se transformară în perle de gheață. Frigul aspru care părea că vine dinspre străin îl îmbrățișă strâns, făcându-l pe tânăr să dârdâie. Cu dinÈ›ii clănțănind se împotrivea: - Pleacă, satano! ÃŽn numele lui Dumnezeu, creatorul, îți poruncesc: pleacă! Străinul făcu un pas înapoi descumpănit, neaÈ™teptându-se la o astfel de împotrivire. Se înfipse pe picioare cu mâinile în È™old: - Doar atâta poÈ›i? Râse el batjocoritor. Credeam că voi, călugării sunteÈ›i mai pricepuÈ›i. Dar se vede că trândăvia din mănăstire vă înmoaie. - ÃŽn numele lui Isus, Mântuitorul lumii, îți poruncesc, pleacă satano! strigă cu greu Muriald ridicându-se în genunchi, rezistând cu greu vântului năprasnic ce se pornise. ÃŽÈ›i poruncesc, pleacă! Repeta Muriald. Tatăl nostru, care eÈ™ti în ceruri, sfinÈ›ească-se numele tău… - Ia uite, că se roagă, îl luă în râs străinul. Păi, acum te rogi, prietene, când nu te mai poate auzi nimeni? Crezi că o înÈ™iruire de cuvinte te poate ajuta? Dar, tu È™tii să te rogi? Continuă străinul să-l batjocorească. - …facă-se voia ta, precum în cer, aÈ™a È™i pe pământ. Strigătul lui Muriald deveni din ce în ce mai puternic. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi… Vântul urla ca o haită de lupi flămânzi ridicând frunze, praf È™i crengi smulse din copacii care se frământau. Străinul râdea în hohote drăceÈ™ti È™i întorcându-È™i spatele se aruncă în gol strigând: - Ne mai vedem noi, prietene, ne mai vedem noi… Pe curând! Odată ce silueta dispăru în noapte, totul încremeni. Muriald, istovit, plin de sângele ce îi curgea din rănile provocate de resturile ce zburaseră prin aer, își È™terse gura de salivă È™i se târî până la culcuÈ™ul său. Acolo se opinti să se ridice în genunchi È™i clătinându-se înainte È™i înapoi, începu să se roage la Maica Domnului, cu ochii închiÈ™i strâns. Astfel aÈ›ipi cu fruntea lipită de peretele umed È™i alunecă într-un somn adânc. Dimineață îl trezi ciripitul păsărilor vesele È™i soarele care era deja sus pe cer. PriveliÈ™tea era atât de îmbietoare ca È™i cum toate grozăviile din noaptea trecut nici nu avuseseră loc. Muriald, își simÈ›i gura arsă de sete È™i urcă pe coama stâncii pentru a sorbi din roua din căuÈ™urile de piatră. Dar era prea târziu: soarele ajunsese înaintea lui la ochiurile de apă È™i le uscase. Până mâine dimineață va trebui să rabde de sete, dacă nu va ploua. Smulse câteva fire de iarbă È™i le mestecă. Pâinea i se terminase de mult È™i acum se hrănea doar cu muÈ™chii dulcegi ce creÈ™teau în partea de miazănoapte a stâncii. Din când în când mai cobora până acolo unde începea pădurea È™i, pe sub tufele de iarbă, găsea câte o fragă răzleață. Copil fiind, umblase mult timp prin pădure È™i învățase să cunoască plantele, rădăcinile È™i ciupercile care se putea mânca. AÈ™a că nu era greu să le găsească acum. Mai greu era urcuÈ™ul înapoi, până la stâncă. Sandalele i se rupseseră È™i acum umbla desculÈ› printre pietrele colÈ›uroase È™i fierbinÈ›i. Strânse un mănunchi de rădăcini dulci, mirosind a pământ È™i se întoarse la locul său de penitență. Continuă să se gândească la cele întâmplate cu o noapte înainte È™i hotărî că e timpul să se pregătească, în caz că străinul își va face din nou apariÈ›ia. AÈ™adar, din două crengi își încropi o cruce È™i o propti sus, pe coama stâncii, cu ajutorul câtorva bolovani mai mari. Soarele își continua plimbarea lui indiferentă pe cer È™i nu mai era mult până se pregătea de culcare. Muriald era în culcuÈ™ul lui, în genunchi È™i se ruga bălăbănindu-se asemenea unui pui de pom bătut de vânt. Era slăbit È™i foamea îi rodea stomacul din ce în ce mai tare. Cele câteva rădăcini nu îi È›inuseră prea mult. ÃŽncerca să nu bage în seamă mâna nevăzută care îi frământa stomacul ca pe un aluat de pâine È™i strângându-È™i ochii È™i mai tare, începu să recite frânturi de psalmi, strigând în gura mare, jelind parcă la mort: „Ai milă de mine, Dumnezeule, căci am păcătuit! Iartă-mă după marea ta bunătate È™i după mulÈ›imea îndurărilor tale, È™terge fărădelegea mea! Căci recunosc fărădelegea mea È™i păcatul meu stă pururi înaintea mea! ÃŽmpotriva ta, numai împotriva ta am păcătuit È™i ce-i rău înaintea ta am făcut! Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, È™i un duh statornic înnoieÈ™te înlăuntrul meu! Nu mă alunga de la faÈ›a ta È™i duhul tău nu-l lua de la mine! Doamne ascultă rugăciunea mea È™i strigarea mea n-o îndepărta de la tine! Ascultă-mă, Doamne, căci sufletul meu e însetat de tine. Lacrimile îmi sunt pâine ziua È™i noapte când mi se zice zi de zi: Unde este Dumnezeul tău?Pentru ce eÈ™ti mâhnit suflete ale meu, È™i pentru ce gemi înlăuntrul meu? ÃŽi spun lui Dumnezeu, stânca mea: De ce mai uitat? De ce umblu întristat, zdrobit de duÈ™manii mei? Mi se sfărâmă oasele când mă batjocoresc asupritorii mei È™i mă întreabă toată ziua: Unde este Dumnezeul tău?†¤¤¤ Soarele începu deja să pornească la vale, printre dealuri. Muriald, stătea ghemuit în hruba sa, pe jumătate adormit, pendulând între somn È™i nesomn, între vis È™i realitate. Pe când înota în valurile molcome ale somnolenÈ›ei, îi veni pe la nas un miros de lemn ars. Se frecă la ochi È™i privi spre candela al cărei muc de foc abia pâlpâia. Pipăi împrejurul lui patul rece de piatră pe care È™edea dar aici nu era nimic ce ar putea lua foc. Atunci bănui că fumul vine din afară È™i scoase capul pe gura peÈ™terii adulmecând asemenea unei sălbăticiuni. ÃŽn acel moment auzi desluÈ™it un pârâit de lemn rupt pe genunchi È™i își dădu seama că deasupra, cineva încropise un foc. Curios, dar precaut urcă în patru labe pe treptele de piatră È™i își iÈ›i fruntea. Cu spatele la el, străinul scurma în jarul din care începuseră să se ridice flăcărui roÈ™iatice care È›opăiau neastâmpărate ca niÈ™te veveriÈ›e portocalii. Tânărul nu-l recunoscu de la prima vedere pe vizitatorul său È™i asta deoarece își schimbase haina lungă cu o cămașă țărănească peste care își petrecuse un È™orÈ› de piele lung până la glezne, asemenea unui măcelar. Cu miÈ™cări dibace acesta ciopli din lemn două crăcane care se vor dovedi mai târziu a fi braÈ›ele unui proÈ›ap. Pe o piatră mare, alături zăcea o pulpă de miel proaspăt jupuită, din care se prelingea încă sânge. De bună seamă că a fost un miel negru pentru că la capătul bucății de carne se vedea o copită neagră de care atârna încă o fâșie de piele cu lână creață È™i lucioasă. Alături, mai era un coÈ™ mare de paie acoperit cu un È™tergar de culoare închisă. - A, ai ajuns deja… Dă-mi răgaz să pun carnea la fript, îi spuse străinul ca È™i când tot ospățul fusese plănuit dinainte între cei doi. Muriald rămase fără cuvinte când recunoscu pe cel ce, cu o noapte înainte, îl chinuise până la epuizare. - Se pare că ieri nu ne-am prea înÈ›eles È™i iată, vreau să vezi că am cele mai bune intenÈ›ii. Dea ceea m-am gândit că o friptură bună È™i un pahar de vin ar fi tocmai nimerite pentru asta. Cele mai trainice prietenii se leagă în jurul unei mese bogate, când stropite cu un vin parfumat limba se dezleagă È™i sufletul se deschide. Știu că n-ai mâncat nimic de multă vreme È™i, sincer, îmi fac griji pentru tine. Dacă te-ai vedea cum arăți! Clătină dezaprobator din cap străinul. Aici fără să își dea seama, avea dreptate. Pe faÈ›a lui Muriald, singurătatea È™i lipsa hranei brăzdaseră două cute adânci de o parte È™i de alta a feÈ›ei sale care se întindeau de la baza nasului până la bărbie. Pielea arsă de soare se întinse pe oasele obrajilor precum cizmarul întinde pielea pantofului pe calapod. Barba rară îi crescuse alandala È™i era atât de încâlcită încă se agăța mereu de marginea hainei. Era slab È™i gârbovit încât acum se sprijinea de un băț ca să poată merge. Primul lucru pe care îl observă Muriald, erau că pietrele cu care sprijinise crucea înălÈ›ată pe vârful stâncii erau rostogolite într-o parte iar crucea nu mai era. Străinul observând privirea tânărului care privea pietrele cu mânie crescândă, îl lămuri râzând: - A fost un lemn bun… iată ce jar grozav a făcut. Friptura va fi curând gata! - Nemernicule, È™uieră printre dinÈ›i, Muriald. Blasfemiatorule! Am să te strâng de gât! Am să te fărâm în mii de bucăți! Strigă el din ce în ce mai tare. Am să te trimit acolo de unde ai venit! - PriviÈ›i la el, zise străinul adresându-se parcă unui auditoriu invizibile, eu vreau să facem pace È™i el mă împroaÈ™că cu ocări. Bravo, frate Muriald, bătu din palme străinul în zeflemea, bravo, iubeÈ™te-È›i aproapele, iartă-l pe aproapele tău de È™aptezeci de ori câte È™apte, parcă aÈ™a vă învață, sau greÈ™esc eu? Păi ce fel de ucenici sunteÈ›i voi? - Nu eÈ™ti aproapele meu, strigă Muriald, nu eÈ™ti om! Piei, satano! ÃŽncerca disperat să îl ameninÈ›e pe străinul care învârtea impasibil pulpa de miel deasupra focului. Bucata de carne începuse să se frigă È™i din ea picurau pe cărbunii încinÈ™i grăsime sfârâindă. ÃŽn aer începu să se simtă mireasma păcătoasă dar atât de îmbietoare a fripturii de miel. Muriald simÈ›i cum îl ia cu leÈ™in È™i mai, mai că era să cadă de pe marginea stâncii din cauza ameÈ›elii. Străinul îl prinse de mână È™i îl trase: - Stai, stai! Unde pleci? Mai întâi trebuie să mănânci din carnea mea È™i să bei o cană de vin cu mine. Muriald se smuci din strânsoarea rece a străinului È™i se prăvăli într-o parte, lovind cu cotul în coÈ™ul de paie. - Am adus È™i pâine, să avem cu ce întinge, spuse străinul. Abia atunci, Muriald băgă de seamă că de sub È™tergar se ridicau aburi leneÈ™i È™i parfumaÈ›i de drojdie È™i de făină coaptă. Gura i se umplu de salivă È™i înghiÈ›i de câteva ori în sec. „Post, rugăciune, veghere…†îi răsunară în cap ca un dangăt de clopot, vorbele stareÈ›ului. Se trase spre margine în aÈ™a fel încât să nu mai ajungă la el parfumul păcatului. Dar vântul, precum un copil neastâmpărat, alerga de acolo, acolo, răsfirând cu degetele sale invizibile, miresmele mâncării ce tocmai se gătea. Muriald se ridică È™i o rupse la fugă sărind jos. Se adăposti în hrubă ghemuit acoperindu-È™i faÈ›a cu poalele hainei. - Unde fugi, auzi glasul străinului în urma sa. Știu unde eÈ™ti! LaÈ™ule! Hohoti el în batjocură. Știu că È›i-e foame! Și zicând aceasta tăie o bucată de mărimea unei palme, din friptura agățată deasupra focului È™i turnă apui din oala pântecoasă pe care o scoase din coÈ™, un vin negru È™i gros într-o cană de pământ. Având în mână castronul cu carne È™i cana de vin în cealaltă coborî treptele È™i le lăsă în faÈ›a adăpostului lui Muriald. Alături de acestea aÈ™eză È™i o pâine caldă, aurită pe care avusese grijă să o crape puÈ›in. - Dacă vrei, uite, te las singur ca să mănânci. Eu voi fi sus… Muriald nu făcu nici o miÈ™care. ÃŽi era teamă că, voinÈ›a sa slăbită de foame È™i suferință nu se va putea împotrivi. Străinul rămase câteva clipe în picioare în faÈ›a lui È™i aÈ™tepta să vadă ce se întâmplă. - Dacă nu vrei să mănânci, înmoaie-È›i măcar degetul în vin È™i te întăreÈ™te un pic. Ce poate fi atât de rău în asta? Zău, dacă te înÈ›eleg, mormăi el prefăcându-se supărat de încăpăținarea tânărului. Muriald lupta disperat cu pornirile firii sale omeneÈ™ti care îl îmboldeau din toate părÈ›ile să ia È™i să mănânce. Din cerul gurii îi izvorau È™iroaie de salivă pe care le înghiÈ›ea cu greu. Nările sale fremătau încercând să absoarbă cât mai mult din miresmele cărnii fripte. Stomacul său se zbătea dureros ca un copil care trebuie să se nască. Muriald stătea cu genunchii lipiÈ›i la gură încercând să È›ină la un loc fiinÈ›a sa care părea că se destramă sub puterea poftelor. Deasupra, străinul începuse ospățul È™i în liniÈ™tea nopÈ›ii se auzea doar pârâitul oaselor sfărâmate de fălcile puternice ale acestuia, urmate de un plescăit zemos. După dou-trei îmbucături, acesta gâlgâi cu poftă din oala cu vin pe care o lăsă jos de la gură cu un geamăt de plăcere. Ștergându-se la gură cu mânca, strigă tânărului: - N-are rost să te împotriveÈ™ti. Știi că eÈ™ti slab È™i că în cele din urmă nu vei rezista. AÈ™a că, la ce bun tot chinul acesta? Muriald, prietene, chiar dacă nu suntem la fel, È™tiu foarte bine că inima omului se mulÈ›umeÈ™te cu puÈ›in. Nu e nevoie decât de o mâncare bună È™i un pahar de vin ca să-l faci fericit. Tânărului îi vâjâia capul È™i gândurile se rostogoleau de-a valma. „Ce rost are?...†„Nu ar fi decât o bucățică…†„…doar să mă întăresc puÈ›in…†„Nu! Post, rugăciune È™i veghere! Nu numai cu pâine trăieÈ™te omul…†Atunci scoase din buzunarul hainei o ultimă bucată de rădăcină găsită în timpul zilei È™i începu s-o roadă cu ură: „Poftim, înfulecă animal îndărătnic, ghiftuieÈ™te-te! Vrei friptură, vrei pâine proaspătă? Ia de aici È™i umple-È›i burdihanul nesătul!†Zicând acestea muÈ™ca din ce în ce mai aprig din rădăcina lemnoasă cu gust de pământ. Cu gura plină începu să se roage implorând toÈ›i sfinÈ›ii de care își aducea aminte să îi vină în ajutor È™i să-l scape de ispite. Abia când îl invocă pe Arhanghelul Mihail, cu sabia lui de foc, auzi un tunet È™i ploaia porni să curgă cu găleata. Șiroaiele de apă măturau stânca È™i se prelingeau prin faÈ›a intrării în peÈ™teră. Muriald, privi spre cer È™i ieÈ™ind din hruba lui sărea ca un apucat cu mâinile ridicate spre cer râzând È™i chiuind de bucurie. Zorile începuseră să coloreze poalele cerului umplând inima lui Muriald cu lumina roÈ™iatică a dimineÈ›ii. Soarele timid începu să se ridice timid È™i pădurea primi mângâierea caldă a primelor raze plecându-È™i fruntea asemenea unui copil ce primeÈ™te dezmierdările părintelui său. Din această lumină țâșni atunci un arc multicolor care trecea pe deasupra tânărului È™i se afunda în pădure strângând laolaltă întreaga lume. Soarele trecea prin acest vitraliu uriaÈ™ desfăcându-se în sclipiri roÈ™ii, violete, albastre, aurii… Epilog Draga mea, Ellida, Cu greu m-am decis să îți scriu această scrisoare deoarece È™tiu că ea îți va aduce numai suferință, dar mai ales pentru că nu È™tiam din partea cui să îți scriu: din partea lui Fabio, cel al cărui inimă nu È™tie să trăiască fără iubirea ta, sau din partea fratelui Muriald, călugărul care de fapt sunt. Dar pentru că nu aÈ™ putea să te mint, tăgăduindu-mi adevărata fire, iată-mă pe mine, Muriald, scriindu-È›i, încercând să-È›i dau o explicaÈ›ie. Cu siguranță ai fost înÈ™tiinÈ›ată de domnul Gallard de toate câte s-au întâmplat la conac. ÃŽn urma acestor evenimente am decis că cel mai înÈ›elept lucru ar fi să mă întorc la mănăstire, lăsându-l pe Fabio deocamdată în aÈ™teptare. Acest Fabio, care s-a născut din nefericitele întâmplări prin care am trecut, nu este decât o fantomă, o închipuire chiar dacă s-a folosit într-o anumită măsură de inima mea. PreÈ›uirea mea pentru dumneata este mult prea mare pentru a te lăsa să iubeÈ™ti o minciună. Acesta este motivul pentru care îți scriu aceste rânduri care, sunt convins, că își vor provoca durere È™i suferință. Draga mea, tot ceea ce s-a întâmplat între dumneata È™i tânărul suferind, Fabio, nu a fost real. Nu a fost decât o amăgire a inimii care de multe ori acÈ›ionează împotriva raÈ›iunii. Tot ceea ce pot să te rog, este ca să iei toate cele petrecute ca pe o poveste frumoasă de care, după ce îți va fi trecut suferinÈ›a, îți vei aminti zâmbind. Fabio a murit. L-am îngropat sub o stâncă în mijlocul pădurii. L-am ascuns acolo pentru că inima lui, chiar È™i după moarte continua să bată. Eu am o chemare diferită de care nu pot fugi. Simt că dacă m-aÈ™ împotrivi acestei chemări aÈ™ fi un fugar pentru toată viaÈ›a. Pentru că cel ce m-a chemat nu este în afara mea ci este în mine. Și de tine însuÈ›i nu ai cum să te ascunzi. Am încercat să îmi închipui viaÈ›a alături de tine. ÃŽnchipuirile erau atât de dulci È™i parfumate, ca niÈ™te căpÈ™uni proaspăt culese, dar vedeam că totul nu este decât iluzie. Eu nu È™tiu, nu pot, nu am cu ce să te fac fericită. Alături de mine nu ai fi împlinită pentru că eu nu sunt Fabio. Și să trăieÈ™ti o viață întreagă alături de o închipuire, nu meriÈ›i È™i nici nu ai putea rezista prea mult. După câțiva ani, ne-am fi dat seama că am fost aruncaÈ›i de propriile noastre iluzii într-o temniță poleită cu aur, dar totuÈ™i temniță, È™i asta pentru toată viaÈ›a. Ce urmează atunci? Răceală? Dezgust? Părăsire? Și atunci cu ce ne-am alege din viaÈ›a noastră?. N-ai fi tu oare asemenea tinerei văduve, Rut pribegind departe de casa părintească fără însă să întâlnească un Booz care s-o ia la dânsul? N-aÈ™ fi eu un Iona trăindu-È™i viaÈ›a în burta peÈ™telui în oceane tulburi fără să ajungă niciodată la Ninive? Cum vom sta apoi în faÈ›a Judecătorului? Nu vom fi oare precum Adam È™i Eva ascunÈ™i între tufe, ruÈ™inaÈ›i de goliciunea vieÈ›ilor lor, aruncând vina de la unul la altul? Ce-ar fi atunci cu noi? Draga mea, sunt sigur că raÈ›iunea ta înÈ›elege ceea ce vreau să spun în aceste rânduri dar nu sunt la fel de convinsă că inima ta va fi în măsură să accepte. Știu că va urma pentru tine un timp de secetă îngrozitoare È™i lacrimile mele nu contenesc să curgă la gândul că eu È›i-am provocat această durere nemăsurată. Dar oare, poate medicul să vindece fără să taie? Poate oare, bijutierul să cureÈ›e aurul fără să-l treacă mai întâi prin foc? Sau poate ca grăuntele să dea naÈ™tere unui răsad, fără ca mai întâi să putrezească? Acestea sunt legile firii pe care nu noi, oamenii le-am făcut, È™i din faÈ›a cărora nu ne putem sustrage. Timpul va spăla durerea È™i atunci, vom vedea limpede că alegerea noastră a fost cea bună. Dumnezeu, în marea lui bunătate are un drum pentru fiecare dintre noi, chiar dacă nu se potriveÈ™te cu ceea ce vrem noi. ÃŽn încheiere nu pot decât să te sfătuiesc să te rogi. Să te rogi atunci când plângi, să te rogi atunci când îți este bine È™i să-l laÈ™i pe Domnul să-È›i mângâie inima. Dumnezeu să te aibă în pază! Fratele Muriald. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy