Stroici și Prigor se opriră la malul Siretului vrând parcă să dea semn de odihnă și lipovenilor. Știau că aceștia nu vor mai sta în spinarea lor decât prin locurile unde sperau că se vor ivi căi noi spre aflarea comorii.
Îi plăcea boierului să revadă cu ochii bărbatului matur, trecut prin sita deasă și uneori potrivnică a vieții, acele locuri în care își șlefuise sufletul cu diamantul neprețuit al naturii. Îl fascinau și acum pășunile înalte dinspre munte care se îmbrăcaseră cu miei și oi, pășuni zidite pe coastele arzând sub soarele potolit de mai. I se părea chiar că iarba devenise sângerie potopită de pirul-roșu și ici-colo scufundată în nori de maci tremurând sub aerul calm al amiezii.
- Prigor, să ne așezăm gândurile oleacă la malul apei. Tu să-mi zici din viersul viorii tale și eu să întrec în înțelepciune peștii ce se perpelesc sub vipia de sus încercând să se tragă pe la coturile apei în pat nămolit de alge. Să-i prind ca pe vremuri și să îi rostuiesc în frigăruie de plop crud. Hai, zi-mi doina aia de dor care-mi despică sufletul în două și mă poartă cu gândul la vise de tinerețe năruite ca niște castele ridicate pe nisipul înșelător. Să mai pot prinde din zbor ca pe niște fluturi mari de lumini și umbre timpurile trecute ale copilăriei și să le amăgesc aici la șipot de apă. Simt că lipovenii ne-au părăsit urma așa că vom putea visa sub cerul ce și-a răsturnat peste noi pălăria de ape albăstrii ca valuri de mare stinsă.
- Jupâne, om face cum poruncești, că tare am mai dus dorul locurilor astea de mare preț! Chiar dacă am poposit pe meleaguri străine, dorite poate de alții spre a fi văzute. Dar nimic nu se poate compara cu Moldova noastră dragă...!
- După ce ne-om îndestula cu priveliștea asta scumpă ochilor noștri și plecăm spre Davideni, iei în fuga calului poteca spre mătușica Evdochia și o aduci la moșie. Vreau să o știu în siguranță, căci Luican văduvit de știri bogate despre comoară este în stare să îi calce căsuța și să încerce cu forța să o facă să vorbească și așa să afle de ultima scrisoare a lui Alexei.
Seara îi ajunse din urmă ca un fugar hăituit când descălecaseră în curțile boierului de la Davideni. Prigor plecă spre Evdochia, în timp ce Stroici intră în salonul mare, unde boierul bătrân se lumină la chip când îl zări. Vedea parcă în acest aventurier pe un alt fiu al lui, care-i mai domolea dorul de când Mihnea plecase la Florența. Serile petrecute în tovărășia vorbei domoale și înțelepte a lui Stroici, poveștile despre lumea poleită cu mistere a Indiilor și Egipetului, erau pentru boierul de la Davideni clipe așteptate de-a lungul unei zile pline. Bătrânul îl anunțase de cum pășise în salon că a primit un răvaș din cetatea Brăilei. Viceconsulul Karpoșin îl informa pe Stroici de prezența lipoveanului Luican pe urmele lui. Mai spunea slova că acesta fusese năimit de temutul Condrat Larion, om ce purta pe obrazul drept urma unui hanger de moarte. Și spunea Karpoșin că omul cu semn dăltuit pe față este om greu de învins și cu mare vicleșug poleit pe suflet. Putea să apară sub geana Davideniului și era bine ca Stroici să-i cunoască masca umană sub care se va aventura pe acolo.
Când Prigor sosi cu mătușa Evdochia la moșie noaptea năștea cu un oftat herghelia stelelor.
În apropierea caselor boierești, la loc ascuns, Cârlibaba și Parvent croiau planuri de viață aspre. Nu le convenea, mai ales bătrânului, că Luican îi trata ca pe niște zăvozi de luat urma vânatului. Le promisese că le va aduce pe seară de la han ceva de-ale gurii dar noaptea începuse să taie snopii deși de stele cu secera lunii și nici urmă de Luican.
- Noi proști, mă, copile! i se adresă Parvent lui Cârlibaba ai cărui ochi străluceau ca doi tăciuni aprinși în fulgerarea nopții. Ne târâm de ani buni după el și n-am primit niciodată un cât de mic semn de cinste pentru obrazurile noastre. Dormim sub cerul liber ca animalele de pripas, ne fluieră mațele pe mii de voci și el probabil se dedulcește cu cărnuri și își îneacă omușorul în râuri de vin...
- Putem oare face altceva? întrebă Cârlibaba timid.
- Putem, numai să avem vârtute în noi... Da’, cum eu îs apus și beteag iar tu neînțărcat, nu prea este loc de izbândă. Uite, eu știu... simt asta... că sunt gloabă bătrână nărăvită la juguri de stăpâni că Luican când o vedea în mâinile lui comoara nu se va sfii să ne închidă gura pentru totdeauna. Îl cunosc de când hălăduiam cu tată-său prin grinduri. De mic era lipit de lăcomie și înșelător ca știuca, alunecos și rău la mânie...
- Și noi ce putem face?
- Să ne apărăm spatele unul altuia și să-l lovim tare când om simți sunetul diamanticalelor în urechi și ni s-or lipi pe degete mierea giuvaerurilor...Te prinzi la încercarea asta mare?
- Mă prind, Parvente, mă prind...că doar nu o să-mi las prin lunca Siretului oasele tinere...! Da’, ce ne-om face apoi cu Condrat pe urmele noastre?
- Fii fără grijă că știe moș Parvent cale de izbăvire și din latura asta! Om fi fugari și ne-om opri la cetatea Târgoviștei, acolo unde ține case tari și cu ajutoare de nădejde un unchi de al mămuții. Sătul de sărătura grindurilor a plecat de tinerel cu negustoria pe acolo și e țintuit acum de averi grămădite și de prietenii înalte. În veac nu ne va găbui acolo Condrat...! Acu’ o să mă reped oleacă la Roiban să aduc câte ceva de-ale gurii. Și un cofăiel de vin... Să mă rățoiesc un pic la câinele ăsta de Luican care-și lasă tovarășii lipsiți de dulceața vieții. Că e păcat de suflet să-l lăsăm să tânjască până mâine la ziuă. Tu stai cu ochii treji la mișcările de la curțile boierești până mă întorc...

************************************************************

Când Maica Precista se arătă în slava cerului cu năframă albă-n mână sub lumina ziorelului de ziuă, Stroici și Prigor plecară spre Moara lui Pricolici. În alungirea pașilor lor stăteau înverșunați Parvent și Cârlibaba, prinși de amăgirea gândului făurit cu o seară înainte: să îl plece cu fruntea-n țărână pe Luican și să dispară cu comoara. Moara lui Pricolici își clătea ochii la ieșirea din Davideni. Era părăsită demult dar uneori la învolburarea apelor Pârâului Morii paletele mari ale roții hidraulice se puneau în mișcare sub mângâierea curenților de apă, amintind oamenilor locului prin scârțâitul lor de faima morii recunoscută în toată Moldova pentru făina ca zăpada și mălaiul de miere, curat ca un gând de fată mare. Azi curelele de transmisie și mecanismele de măcinare, pietrele de moară și cilindrii metalici erau în paragină. Rămăsese peste timpuri ca un strigăt de disperare și neputință al morii pâlnia mare, prin care se introduceau grâul și porumbul în zona de măcinat iar valțurile inferioare pe unde se scurgeau făina și tărâța atârnau ca niște buze nemișcate în uitare.
Lângă moară se afla o livadă măruntă de cireși și meri care acum la vremea maiului însorit țeseau parcă cu fluturi albi de floare împrejurimile. Albine sârguincioase învârteau aerul sub cupola florilor adulmecând dulceața polenului și zugrăvind volute magice prin cămașa de lumină plăcută a zilei.
- Prigor, dacă ai iubi atât de mult o femeie... pe Zorela ta, să zicem... îi spuse Stroici slugii sale, unde ai lăsa ca semn al acestei iubiri un înger din cei ce ne pot deschide pântecul de granit al crucii ?
- De bună seamă în locul unde m-am drăgostit cu ea, pe unde ne-am purtat pașii...
- Atunci înseamnă că trebuie să căutăm de-a lungul livezii de meri și cireși sau în preajma morii, nu ?
- Cu siguranță, jupâne !
Mica livadă era străbătută de poteci înecate în valuri de iarbă mătăsoasă care se zbăteau ca niște aripi neputincioase sub faldurile vânticelului ce se cobora dinspre dealurile bogate de la orizont. Cutreierară printre pomii în floare dar nu găsiră niciun semn care să le atragă atenția. Coborâră iar spre trupul muribund al morii și îi dădură ocol. O oiște de căruță ruptă în două, câteva valțuri trunchiate și mâncate de dinții de rugină ai vremii erau risipite ici și colo ca semn al pustiirii și singurătății. Se apropiară de malul abrupt al Pârâului Morii. La ceasul ăsta apa era liniștită ca un obraz proaspăt spălat și îngrijit. Câteodată se ițeau din străfundurile lui boturi strălucitoare de pești ce ieșeau să pipăie aerul proaspăt și hrănitor de viață. Merseră de-a lungul apei și într-o adâncitură de mal zăriră o mică fântână.
- Fântâna ridicată de Alexei în amintirea Nastei lui... ! izbucni Stroici cu entuziasmul celui ce descoperă cu inima tremurând lucrul în urmărirea căruia i s-a supus întreaga ființă.
Fântâna era pietruită după modelul celor turcești și prin două guri aidoma unor șerpi apa proaspătă și rece din pârâu se oferea călătorului însetat și oprit la ceas de meditație. La baza fântânii între cele două guri din care șuvoiul de apă țâșnea palid trona un înger alb cu aripile frânte și cu o tristețe adâncă pe figura-i prinsă în șoapte de piatră. Pe frontispiciul fântânii meșterul pietrar gravase următorul epitaf : „ În amintirea domniței Nasta „
Sub acele slove mai stătea scris : „Poetul, un Narcis ce se oglindește în Cuvânt”.
- Poate unul din versurile lui Alexei, medită Stroici...Cele de care îi pomenea lui Obreaskin în scrisoarea lăsată lui la mătușa Evdochia...
- Jupâne, izbucni Prigor...îngerul. Îngerul de la baza fântânii poate fi unul din cei doi de pe soclul crucii lui Alexei ?
- O să ne convingem îndată, Prigor, spuse Stroici. Dacă este zidit în temelia fântânii nu este îngerul nostru salvator...
Stroici se apropie de fântâna care sporovăia cu pietrele peste care apa răsuna ca niște cristale de gheață. Bău cu poftă câteva guri zdravene și își făcu semnul crucii.
„ Ferice de tine, Alexei, cel ce te-ai ostenit pentru a da popas călătorului însetat ! „ își spuse el în gând. Apucă cu mâna tremurândă statueta. Nu părea să fie zidită în corpul fântânii. Era numai așezată pe un piedestal scobit ca pentru a-i da stabilitate. Stroici o ridică și văzu că are la baza ei două șanțuri metalice la fel ca cele ce se aflau pe soclul crucii.
- Cred că șansa ne-a surâs, Prigor, spuse Stroici cu fața numai soare, acesta este unul din cei doi îngeri cu care vom afla comoara lui Alexei.
- Acum ce facem, jupâne? Mergem în căutarea celui de al doilea?
- Mătușica ne-a spus ceva de Lunca florilor. Să vedem unde este ea și dacă vom găsi acolo cheia căutărilor noastre. Dar până atunci, Prigor, ia hai să jucăm oleacă de-a ascunselea cu umbrele astea două ce ne suflă în ceafă...
- Jupâne, și mie mi s-a părut că avem gonaci pe urme dar te-am lăsat pe dumneata să hotărăști momentul când i-om da în faptă...
- Uite cum facem...îi spuse Stroici șoptit. Tu o iei spre Davideni. Îngerul rămâne în desaga mea... Unul dintre ei se va lua musai după tine...Celălalt va adăsta să vadă ce gânduri am...O să-i port eu seama... Hai, dă pinteni roșcatului și ne vedem la moșie cât ai zice bob zăbavă...
Într-adevăr, când Prigor își struni calul la vânt, Parvent se desprinse de Cârlibaba lăsându-l pe acesta să adulmece mișcările boierului. Moșul viclenit de vremi știa că dacă va trebui să-i stea în față boierului va trebui să guste musai din tulburarea țărânii moldave. Așa că îl lăsă arvună pe copilandru, care, dacă ar fi pierit, ar fi umplut cu galbeni buni partea ce se cuvenea buzunarelor sale și ale lui Luican.
Stroici știa că având astfel de oameni pe urme este bine să le dovedești că tu ești brațul tare și mintea ascuțită. Așa că se furișă printre valțurile părăsite din spatele morii și căută intrarea în clădirea aplecată sub uitare. Știa că dacă va reuși să-l atragă pe lipovean în interior îl va birui lesne. Pătrunse în aerul închis și umed al morii și căută un loc bun de pândă. Voia să îl privească în ochi pe lipovean, căci lesne i-ar fi fost să-l doboare cu un plumb bine țintit. Dar Stroici avea alte planuri. Se trase pe după o grindă de susținere lată cât un spate de om și așteptă. Își lăsase armăsarul afară în spatele clădirii. Stroici, de când îl cumpăse pe Nouraș, calul împărătesc, avea un țignal pe care calul i-l cunoștea dintr-o mie. Un fluierat de sticlete. Calul știa că atunci trebuie să fornăie nervos și să se pună la trap spre stăpân. Cârlibaba își vâră claia de păr gălbior prin ușile mari ale morii și păși pe vârfuri. Scosese de la brâu hangerul ce sclipea prin semiîntunericul morii, străduindu-se să ghicească ascunzișul boierului. Dar lipoveanul era sărac în astfel de simțuri pe care un bărbat de arme le capătă după multă trudă și ani de ucenicie. Când ajunse cu spatele la locul unde-l aștepta Stroici, acesta porni semnalul știut de armăsar. Calul fornăi puternic, necheză aprig și se îndreptă în trap ușor din spatele morii spre intrare. Lipoveanul fu amăgit de mișcarea animalului și se întoarse spre ușile întredeschise. În aceeași clipă Stroici fu în spatele lui și-l tună cu vorba:
- Să nu îndrăznești să te miști că n-ai să mai vâri în gura ta ciorbă de babușcă în veci!
Cârlibaba încremeni și simți cum inima îi bate pentru prima oară în viață cu ciocane mari prelungite în tâmple. Până acum stătuse în umbra lui Luican și a lui Parvent și nu simțise cum este să-ți fâlfâie moartea batista de despărțire pe la urechi. Stroici îl lovi puternic cu piciorul sub încrengătura genunchiului și Cârlibaba căzu ca un stejar brun al Letei sale. Boierul se prăvăli pe spinarea lui ținându-i la tâmplă țeava pistolului său, un Leon-Nagant, pe care-l primise dar de prietenie în Indii de la un ofițer din armata britanică. Cârlibaba când simți amenințarea rece asupră-i aproape se sufocă de frica ce pusese stăpânire pe el.
- Spune-mi neam de cernușkă, de ce îmi călcați umbra dăruită mie de Cel de Sus?
- Boierule, eu sunt prea neînsemnat să-ți pot spune adevărul...Luican, sub vorba și sub mâna lui mă îndemn în viață...
- Și dacă vorba lui te trage la ucidere de om o faci, nu? Fiindcă este Luican cel fioros...Bag seamă că n-ai prins niciodată gustul pumnului lui Condrat...
- Condrat...? bâlgui Cârlibaba la auzul numelui. Îl cunoști domnia ta pe Condrat?
- Cum nu...Pe Condrat însemnat de jungher îl știu și mai știu și ce-i poate pielea tăbăcită de fapte negre...Aseară m-am deprins cu un cofăiel de vin la Roiban...la han...Acolo Luican s-a sfătuit cu el în mare taină preț de ceva vreme... Apoi, după ce Condrat și-a pus coama calului la vânt, Luican a făcut sfat și cu moșul ăla...
- Parvent...murmură Cârlibaba.
- Așa, Parvent, întări Stroici, care reușise să-l învăluie cu straie de minciună sfruntată pe copilandrul de sub puterea sa. Și aflase astfel și numele celuilalt tovarăș care lui i se părea tot la fel de viclean ca și Luican. Eu beam mai departe de ei, continuă boierul cu glas sigur, dar hangiul care le știe pe toate și le aude pe toate a stat ascuns sub gârliciul care duce la pivniță, taman lângă masa celor doi. Condrat i-a dat vorbă lui Luican să vă piară imediat ce veți găsi comoara după care alergați atât...Dar Luican se pare că are multe amintiri pline de păcat cu Parvent căci i-a destăinuit acestuia gândul lui Condrat și au hotărât ca doar tu să fi cel ce-și va lăsa pielea pe aici... Dar acum, iată, îi voi înlesni eu misiunea lui Luican...
Stroici trase piedica pistolului, în timp ce Cârlibaba tremura ca varga.
- Asta numai dacă nu ne-om înțelege...Că moldovenilor și lipovenilor lesne le este să cadă la învoială...
- Orice, boierule, orice, numai să-mi nu-mi lepezi viața...Că n-am apucat nici să simt mirosul de femeie...
- Să asculți cu băgare de seamă și niciodată să nu uiți că boierul Stroici de la Zăvoieni te-a avut arvună spre moarte dar te-a iertat!
- Nu uit...nu uit boierule, cum nu uită pruncul laptele țâței de mamă...!
- Așa, că înțelept ai grăit, să nu uiți nicicând asta!
- De-aia m-a lăsat Parvent la pândă și m-a momit cu bucatele pe care chipurile voia să le aducă de la han astă-noapte...flutură Cârlibaba cu glas mânios vorbe plăcute urechii lui Stroici.
- Ca să stea la sfat de taină cu Luican. Nu mai poți avea încredere în ei! Dacă reușim împreună să îi prindem în laț pe Luican și Parvent te-oi ascunde de mânia lui Condrat la mine la moșie, la Zăvoieni. Am acolo ziduri de cetate și răzeși unul și unul, care nu știu ce este aia frica. Tu să te ții după Parvent și mâine, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îi spui că azi m-ai pierdut în fuga calului meu de rasă veche...
- Și cum pot eu a te ajuta, boierule? gemu Cârlibaba pe care la răstimpuri Stroici îl presa amarnic cu genunchiu-i puternic și îi mângâia tuleiele abia ivite cu țeava rece ca un șarpe de apă.
- Stai lângă ei și când vei ști că Luican v-a dat semn să ne luați viața să fii în tabăra noastră. Auzi? Atunci când l-oi auzi sau vei simți că vrea să ne calce viața să întorci brațul și să te alături nouă. Din locul vostru de pândă nu îți ia mult până la porțile moșiei boierului din Davideni. Poate văduviți de tine Luican și Parvent vor renunța să ne mai atace... Dar să știi că nu fac asta fiindcă mi-ar fi teamă de a-l privi în ochi pe Luican. Eu îs trecut prin foc și pulberi dar am teamă pentru Prigor al meu. Că i-a venit vremea să se așeze la casa lui, cu nevastă sub acoperișul capului... Cum poate ți-o veni și ție, acolo, la moșia mea de la Zăvoieni, după ce ne-om termina trebușoara ce o avem de împlinit...
- Boierule, numele dumitale și porunca le-oi purta în suflet ca pe-o icoană...!
Ajuns la moșia de la Davideni boierul fu întâmpinat de Prigor.
- L-ai dovedit pe lipovean, jupâne? îl întâmpină Prigor pe stăpânul său.
- Îl am sub tăria brațului și vorbei, spuse Stroici zâmbind cu subînțeles.
- Și eu am reușit să scap de frâul moșului, se fuduli Prigor. Când am trecut pe lângă hanul lui Roiban l-am văzut pe Luican că își pregătea harnașamentul calului său, semn că se pregătea de drum. Crezi că ne părăsește, jupâne? îi șopti Prigor stăpânului său.
- Nu, a băut până în zori și abia acum s-a trezit nemernicul...la mijlocul zilei...
- Da’ dumneata de unde știi, jupâne, că a stat până în zori?
- Păi, i-am ținut companie...
- Companie...? întrebă parcă năucit de răspuns Prigor. Te-am lăsat în camera dumitale de la moșia din Davideni aseară. Ziceai că abia aștepți să dai frâu bidiviului de somn...
- Vorbe...vorbe, Prigor, ca să-ți adorm bănuielile. Doar știi că dacă mă simt urmărit trebuie ca și animalul de pradă să pornesc și eu pe urma celui ce-mi suflă în ceafă. Și, mai ales, să-l fac pe copoiul ce mi-a luat urma să vadă că îi stau în lumina ochilor, drept ca un plop nerăzbit de vânturi. Că nu mi-e frică de pasul lui... Așa că am băut și eu la câteva mese mai departe de el cu hangiul Roiban. L-am descusut pe moldovean despre oaspeții ăștia trei. Mi-a spus că au plătit cu galbeni și că sunt pescari și vânători destoinici...veniți la petrecere de timp pe pământurile noastre...
- În cazul nostru, cred că sunt vânători de oameni...spuse Prigor.
- Așa că nu l-am slăbit din ochi până ce nu l-am văzut mergând împleticit spre odaia lui... Ceilalți doi ne-au fost vecini la moșie... Au făcut de strajă...
- De aceea ne-au ajuns azi la fântâna turcului...
- Numai că noi cu gândul la îngerul nostru am devenit săraci în simțuri și nu i-am văzut prin preajmă decât prea târziu...
- Jupâne, că veni vorba de seara trecută... Ãștia-s neam ce țin la băutură, așa că eu cred că și dumneata a cam trebuit să faci față unei asemenea nopți...
- Am făcut, Prigor, am făcut, că doar știi că nu mă dau bătut cu una cu două! Hai să îmbucăm ceva că s-a ridicat soarele în două picioare. Azi dimineață când am plecat mergea cătinel de-a bușilea și cuminte foc... După-amiază să încercăm să facem cunoștință cu Lunca florilor. Asta după ce-l vom iscodi pe boierul bătrân să vedem ce știe despre un astfel de loc.