De curând m-au anunțat că nu mai am mult. Mi-au spus-o așa, sec, de parcă întrebasem cât e ceasul. Am intrat într-o stare anestezică. Eram ca o bucată de lemn. Nu simțeam nimic, nu gândeam nimic, nu doream nimic. Lemn. După câteva ceasuri petrecute pe o bancă, gândurile au început să-mi curgă prin cap așa cum nu o mai făcuseră vreodată. Erau ca trenurile într-o gară de oraș. Unele veneau țipând, altele plecau umflate și grele; călătorii se îngrămădeau pe peroanele înguste, pavate cu o gresie portocalie de prost gust, spartă pe alocuri. Erau gânduri trase pe linii secundare, undeva în spate. Îngrădite. Fără locomotivă, fără ferestre, pustii și ruginite. Până și tablele pe care erau scrise destinațiile se scorojiseră în timp. Nici nu mai știu ce căutau acolo. Mi-a fost greu să le arunc, să le dau la fier vechi. Erau vestigii ale sufletului meu din tinerețe. Îmi aminteau de oameni, de evenimente, de lucruri pe care le trăisem cândva. Erau eu, cel care am fost odinioară. În partea opusă era un fel de hangar. Acolo se construiau trenuri noi sau se reparau cele stricate. Și erau acolo câteva trenuri începute, schelete, roți și ferestre rezemate pe margine, gata de a fi montate. Erau speranțe, ambiții, vise neîmplinite. Nimeni nu mai lucra acum la ele. Trenuri veneau și plecau. Mintea îmi clocotea de idei, de gânduri; veneau dea valma. Parcă toate lucrurile pe care le gândisem de-a lungul vieții voiau să iasă acum la suprafață. Nu le gândisem pentru că nu mă gândisem la ele, pentru că mi-a fost frică să le gândesc și pentru că nu știam să le exprim. Uneori priveam la oamenii care realizaseră ceva în viața lor, cu viața lor. Erau oameni ale căror nume erau amintite dea lungul istoriei. Cel mai greu mi-a fost să îi înțeleg pe scriitori. De orice fel și din orice timp. Să scrii, cred, e ușor. Nu ai nevoie decât de un pic de liniște, câteva pagini de dicționar știute pe dinafară și să cunoști literele. Mulți și-au făcut statui pe prostia celor ce înghit literatură din asta ușoară, pe care nici măcar nu trebuie s-o mesteci prea mult. Pagini care put de o pseudo-profunzime, care dau impresia că enunță idei despre viață și om, care pretind să emită judecăți de valoare despre valorile universale ale umanității. Da, suntem liberi: putem scrie ceea ce vrem și putem citi ceea ce ne convine. Și ne putem trage un glonț în cap dacă asta dorim. Da, suntem liberi…Nu i-am înțeles pe marii scriitori. Să scrii înseamnă să te așezi față în față cu tine însuți și să îți spui cu sinceritate lucruri. Să te privești în ochi. Și pentru asta îți trebuie curaj. Gânduri pe care mi-a fost teamă să le gândesc până acum. Deseori m-am întrebat: când poate cineva să afirme păreri și impresii, judecăți despre lucruri și oameni, cu certitudinea că nu greșește? Ce instanță dă cuiva certificarea validității afirmațiilor lui? Vârsta? Oameni bătrâni și idioți am văzut destui. Și nu dintre cei care din cauze patologice au dat în mintea copiilor. Experiența de viață? Relativ termen. Evenimentele tragice din viața cuiva? Asta nu cred că limpezește spiritul, ci, dimpotrivă. Pregătirea intelectuală? Nu, asta nu. O diplomă dovedește cel mult că ai trecut printr-o școală. Atunci, cine spune adevărul? Cine are curajul să afirme că spune adevărul? Ce este adevărul? Sună cunoscut, nu? Și atunci de ce scrie cel care scrie, dacă nu are certitudinea că scrie adevărul? Scrisul este joaca de-a Dumnezeu. În general creația, de orice fel ar fi ea, este o încercare palidă a omului de a imita divinitatea. De la căderea lui Lucifer, nimic nu îi place omului mai mult decât să se joace de-a Creatorul. Periculos joc. Ei, acum se vor ridica cei care scriu și vor pune biciul pe mine. Sau vor clătina din cap plini de dispreț și dezaprobare și, cu un zâmbet superior, și vor tăia cu pixul roșu tot ce am spus până acum. Nu mă interesează. Atunci când ajungi la vârsta copacului matur, când ai făcut flori și fructe, și când ți se spune sec: „nu mai ai mult”, nu te mai interesează ce spun alții despre tine. Te ridici deasupra ta însuți, a celorlalți, pentru că ai ceva mai mult. Moartea te așteaptă după colț să îți dea îmbrățișarea ei rece. Și tu știi asta. Atunci înțelegi până la capăt cuvintele: „Deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune…” Deșert, pustiu, nisip nesfârșit și fierbinte, vânt. Și vezi cum toată viața este o sahară plină de miraje care îți infectează creierul. Vezi imagini nepictate, simți lucruri care nu există, experimentezi halucinații îngrozitor de reale, care îți dau falsa siguranță a nisipului mișcător. Dar în realitate, limba ți se usucă și ți se lipește de cerul gurii de sete, genunchii ți se zdrelesc de atâtea căderi, ochii ți se împăienjenesc de soarele care îți arde creștetul. Singurul lucru adevărat este umbra ta pe nisip. O umbră care nici măcar nu îți folosește la nimic; nu te poate apăra de arșiță. Ironic. În toată această pribegie prin nisip, cel mai înșelător miraj este lupta din acea treime omenească: tu, care ești de fapt - tu, cel care te văd ceilalți – tu, cel care ai vrea să fii. Un triunghi din care nu poți să scapi. Și aceste trei entități duc între ele o luptă crâncenă pentru întâietate, te sfâșie, te consumă, te macină.
Astfel, pierdut în gânduri stăteam privind trecătorii grăbiți, cu frunțile plecate de cine știe ce gânduri adânci. Nu știu încotro s-o iau…
***
Stau de câteva ore întins în pat, cu mâinile sub cap. nu dorm pentru că nu am timp. Mai am atâtea de gândit. Teama mă furnică pe gât și pe șira spinării. Simt transpirația rece șiroindu-mi pe tâmple. Ceafa mă doare. Am ajuns la concluzia că oamenii sunt la fel. Cu aceleași părți întunecate, aceleași năzuințe, aceleași temeri. Viața se desfășoară după o anumită paradigmă pentru toți: nimeni nu alege să se nască, să crească să îmbătrânească și să moară. Știința ar spune că nu sunt decât procese biologice și chimice care au legile lor. Aceleași pentru toți. Așa o fi. De fapt nu la asta mă gândeam când spuneam că toți oamenii sunt la fel. Mă gândeam la situația în care întâlnești un om în viața ta, un om care te marchează, un om de la care îți însușești idei și atitudini, un om pe care îl admiri, îl pui pe un piedestal în galeria ta interioară, un om pentru care la un moment dat ți-ai da și viața pentru că zici că merită, și acest om cade și el în lupta dintre cei trei eu și rupe coerența vieții sale negând adevărurile pe care le susținuse până atunci. Ce faci? Cum gestionezi asta? Și revin la întrebarea: Ce este adevărul? Cele mai intime certitudini se clatină. Totul se prăbușește ca un castel din cărți de joc și nu din cărămizi solide așa cum credeai. Și trebuie s-o iei de la capăt. Mai ai curaj? Devii mai precaut? Devii mai înțelept? Capeți experiență de viață? Începi să cunoști oamenii, sau cel puțin așa crezi? Mai ai curaj s-o iei de la capăt? Alt om, alte idei, alte adevăruri… Trăiești o dezamăgire amară care te ofilește pe dinăuntru. Și totuși inima omului este asemenea unui copac. Inima caută să își desfacă ramurile spre în afară, spre cer, spre soare, spre ploaie. Dacă și le-ar strânge în jurul propriului trunchi ar muri sufocată. Toți oamenii sunt la fel. Toți cedează într-un anumit punct. Poate doar sfinții rămân consecvenți. Dar ei sunt deja la destinație. De la începutul vieții ai nevoie de cineva. Dar cel mai acut poate simți acest lucru în anii plini de furtună ai adolescenței, atunci când seva tânără și fierbinte începe să îți curgă prin vene, deschizi ochii și vezi că lumea și oamenii sunt cu totul altfel decât le știa copilul. Parcă ești căzut din lună. Cele mai simple lucruri ți se par necunoscute și ciudate. Lumea te incomodează, nu-ți mai vine, îți e strâmtă și te strânge. Te uiți la tine și vezi că nu mai ești copil dar nu ești nici adult. Ești pierdut în afara timpului. Unde ești? Cine ești? Și ești cumplit de singur. Te simți a un fluture într-un borcan. Toți te privesc prin pereții de sticlă, clatină din cap și își văd mai departe de ale lor. Și ești cumplit de singur. Atunci simți nevoia de celălalt, o simți ca pe un cuțit în spate: nu te doare decât atunci când respiri. Te sufoci, amețești, leșini. Atunci prima persoană pe care o întâlnești și îți dă un pic de atenție este jumătatea. De teamă, de frica de a nu rămâne iar singur, te agăți cu amândouă mâinile de celălalt până îl sufoci. Vrei să fie al tău, vrei să îți aparțină pentru totdeauna, și în puținele clipe de luciditate îți dai seama că asta nu este posibil, că se întâmplă doar în filme. Și filmele nu sunt decât împlinirea neîmplinirilor unui scriitor de scenarii. În realitate lucrurile se petrec cu totul altfel. Realitatea doare, te ferești de ea, preferi să rămâi în lumea pe care ți-ai construit-o și în care ești tu singur suveran. Și a suveran ai dreptul și puterea de a face lucrurile după bunul plac. De a trece oamenii prin matrița proprie: cine nu se potrivește, afară. Și celălalt, îngrozit de tirania și capriciile tale încearcă cu disperare să se salveze. Și într-un moment de neatenție, fuge. Și iar începe căutarea, goana după celălalt și lucrurile se repetă. Fugi de tine, fugi de singurătate. Și cu toate astea, singur te prezinți în fața morții. Poarta spre dincolo este de o singură persoană. Nici un om nu te poate însoți în marea trecere. Ești tu și cu viața ta.
Simt că iar și-au întors spre mine privirile tăioase criticii iubitori de Paolo Coehlo. Vreți adâncime? Cufundați-vă în opera lui și sorbiți-o până vă stă inima în loc. Plecați cu toții în deșertul lui și vârâți-vă mâinile până la umeri în căutarea adevărului. Aruncați-vă în râul Piedra și clătiți-vă perspectivele filozofice. Întindeți-i Veronicăi borcanul cu pastile… Mergeți! Lăsați-mă pe mine să-mi spun ultimele cuvinte în pace.

***
Încet îmi deschid ochii și încerc amețit să îmi ridic capul de pe pernă. O infirmieră îmi surde clătinând din cap că e mai bine să rămân așa. Fusese o pană de curent și aparatele la care eram conectat s-au oprit pentru o clipă. Viața mea s-a oprit pentru o clipă. Priveam spre perfuzia agățată în suport. Din ea îmi picura încet în venă un lichid incolor. Mi se părea o clepsidră cu apă ale cărei picături îmi numărau clipele. Infirmiera ședea lângă patul meu citind o carte, și își ridica din când în când privirea spre aparatele care piuiau și pâlpâiau ritmic. O priveam în lumina soarelui care apunea pe fereastra din spatele ei. Era îngerul meu păzitor. Când eram copil am învățat că fiecare om are un înger păzitor care îl însoțește de la naștere până la moarte. Chiar dacă nu îl vezi, nu îl auzi, îngerul e mereu acolo. Plânge și râde cu tine. Te inspiră, te protejează, te salvează în situații în care exclami „Am avut noroc!” Și cred lucrul acesta pentru că l-am trăit de multe ori. Chipul tinerei femei care mă păzește m-a dus înapoi în timp, în tinerețe. Cu privirea lipită de tavanul alb al salonului de spital, am început să cotrobăi prin sertarele ruginite ale amintirilor mele. Eram tânăr și nemuritor. Priveam viața ca pe o mare învolburată. Vânturile băteau din toate părțile dar, în inconștiența tinereții mele, mă avântam până în larg. Pe atunci am cunoscut o fată. Nu mai știu cum… Cred că în timpul unei vizite la muzeul de antropologie din oraș. Amănuntele nu mai contează acum. Ideea era că ne-am cunoscut și am început să ne întâlnim. Îmi plăcea să spun despre ea că „știe idei”. Discutam multe despre viață, despre oameni, despre toate. Mergeam la un local mic și curat și, în fața unui pahar de ceai, uitam de timp. Þin minte că mereu mă ruga să fumez mai puțin. Mă privea în ochi și îmi zicea: „Fă-o de dragul tău…” Treceau zile, treceau luni și, după un an, la sfârșitul unei discuții îmi spuse că trebuie să plece din oraș. Am amuțit. I-am luat mâna în mâna mea. Era pentru prima dată când o atingeam. Am tresărit amândoi. A urmat o tăcere lungă. „Þie îți las asta…” și mă sărută ușor pe obraz. O aripă de înger m-a atins. De atunci nu am mai văzut-o decât într-o fotografie pe care mi-o trimisese într-una din multele scrisori pe are le-am primit de la ea. Scrisorile noastre erau dese și lungi. Erau continuarea discuțiilor noastre. Erau argumente, contraargumente, descoperiri, uimiri. Ne înțelegeam dincolo de cuvinte. Ne întrebau uni dacă ne iubim. Niciodată nu am pus problema astfel. Ea era un fel de eu feminin. Nu știam prea multe lucruri despre ea. Nici ea despre mine. Nu discutam astfel de lucruri. Ni se păreau nimicuri. După vreo doi ani scrisorile mele au rămas fără răspuns. Am aflat ulterior că ea nu mai era. Plecase într-o călătorie cu avionul spre Malta. Avionul nu a mai ajuns. Am păstrat scrisorile ei și din când în când le răsfoiam.
Privesc spre infirmieră și ea îmi surâde. Îngerul meu păzitor…Se spune că atunci când mori, sufletul tece dincolo pentru eternitate în starea în care se găsește. Aș vrea să plec fericit. Dacă am iubit? În înțelesul omenesc și poetic al cuvântului? Da, am iubit. Am iubit pătimaș, am suferit până la greață, am umblat pe străzi hai-hui, amețit, beat de iubire, am scris versuri noaptea târziu cu ochii injectați de cafea, cu sufletul intoxicat de câte un chip. Am trăit începutul și sfârșitul lumii. Am cunoscut exaltarea și depresia adâncă și goală ca o fântână din mijlocul câmpului. Am plutit printre nori și m-am târât prin țărână, călcându-mi în picioare demnitatea în schimbul unui sărut. Da, am iubit, dacă asta se cheamă iubire. Din nefericire pentru mine războiul acesta a început mult prea devreme. M-a prins nepregătit. În ziua aceea, în momentul acela, pe care mi-l amintesc atât de acut și azi, eu, copilul care eram atunci cu simplitatea și inocența lui inconștientă, a murit sugrumat de puiul de primitiv care e pregătea să iasă din peștera lui. Era într-o duminică. Mă întorceam de la slujba la care părinții mă obișnuiseră să merg regulat. Drumul spre casă trecea prin parcul orașului. Îmi plăceau diminețile de vară, atât de proaspete și promițătoare. Îmi plăcea în mod deosebit parcul duminică dimineața. Era spațiul meu de libertate, împărăția mea. Alergam printre copaci, printre tufele de trandafiri sălbatici, adunam între palme frunzele uscate și le aruncam apoi într-o ploaie magică. Căutam comori: conuri de brad uriașe, ciuperci colorate, bucăți de lemn cu forme ciudate. Mă tăvăleam prin frunzele uscate și le sorbeam cu nesaț pe nări parfumul acela de sălbăticie și libertate. Acolo, în regatul meu, s-a întâmplat inevitabilul. Aveam, cred, pe atunci, vreo treisprezece ani. Pe o alee, venea drept spre mine „femeia”. Era frumoasă, surâdea gânditoare alunecând cu privirea peste florile multicolore de pe margine. Avea un trup care începuse să prindă timid forme feminine. Era ca un măr abia dat în pârg, care nu mai e crud, dar nici copt încă, ca un măr dulce acrișor a cărui zeamă îți înfioară cerul gurii. Nu știu cine era și căuta acolo, în fața mea. Am fugit și m-am ascuns căci nu voiam să mă vadă. Am amețit. Transpirația rece îmi strângea ca într-un clește șira spinării. M-a cuprins o frică sălcie care mă făcea să vărs. Nu știam ce mi se întâmplă. Inima îmi bătea cu putere și tremuram. Din acea zi nimic nu a mai fost la fel. Nici parcul, nici diminețile de vară, nici viele mele nici slujba de duminică. Din acea zi a început furtuna. Era mult prea puternică și începuse mult prea devreme. Nu era drept. Cu timpul, m-am întors la preocupările mele adolescentine: Karl May, Jules Verne… Atunci l-am descoperit pe Emile Zola cu Povestiri pentru Ninon. Încă de atunci mintea mea se căznea să găsească miezul cuvintelor. Simțeam că în spatele sunetelor, a sensurilor comune, fiecare cuvânt are un înțeles ascuns. Poate că de aceea am început să scriu poezii. Și toate erau ori despre ea, ori despre nenorocirea vieții mele, aceea că iubeam și nu știam pe cine. Cu timpul, așadar, m-am întors la treburile mele de adolescent neînțeles de nimeni și abia atunci mi-am dat seama ce simțea Eminescu: geniul neînțeles. Toată lumea te ignoră, te ostracizează pentru că vrei să ieși din tipare, sau pentru că vezi lumea, oamenii, lucrurile altfel decât ceilalți. „Cuvintele nu țin de foame.” auzeam cel mai des din gura celor care aflau că scriam. Doar câteva fete din internatul liceului, au fost așa entuziasmate de paginile mele încât nu mai conteneau cu laudele. Și mie îmi creștea inima… Dar ele nu erau decât niște gâsculițe proaste de a douășpea, care n-au găsit altă distracție decât să-l facă pe bobocul de-a noua ce mă aflam, să le scrie versuri romantice cu care să se laude mai apoi. Crunta realitate m-a lovit în moalele capului atunci când, într-o pauză dintre ore, am ieșit la fumat pe furiș în spatele clădirii în care locuiau și, alături de tomberonul de gunoi, am zărit, pe când striveam chiștocul fumat pana la degete, un ghem de hârtie mototolită în care fuseseră împachetate niște coji de cartofi. Îl observai cu ușurință, pentru că hârtia era ruptă dintr-o agendă personalizată, din acelea care se dădeau la protocol, prin întreprinderi. Și nu putea fi decât o pagină din agenda mea. Aia cu poezii. La asta au ajuns să slujească manuscrisele mele: ambalaj pentru resturi. M-a durut… M-a durut pentru că împachetaseră cojile, nu cu o nenorocită de hârtie, ci cu sufletul meu, care acum zăcea mototolit lângă tomberonul de gunoi cu fundul crăpat, din care se scurgea o zeamă verde și puturoasă. Nu am mai avut decât o recidivă, atunci când profesoara de română, a fost foarte încântată să afle că într-un liceu silvic, unde băieții erau într-un număr covârșitor mai mare decât fetele și care avea un regim semi-militarizat, să găsească un suflet sensibil care să aibă preocupări atât de nobile precum scrisul. M-a rugat să îi dau câteva versuri și, atunci, în chicotelile colegilor mei, am scos agenda din geantă și i-am înmânat-o solemn. M-am întors în bancă arzând de rușine de parcă fusesem dezbrăcat în fața tuturor. Sufletul meu, în pielea goală, se afla în acea agendă pe care profesoara, cu ochelarii ei cu ramă groasă de fată bătrână, o răsfoia cu un zâmbet satisfăcut pe față. În pauză, colegii mei nu mai conteneau să mă ia peste picior. Singura care mi-a luat apărarea, a fost o fată din cele trei care erau în clasa noastră și care îmi aduc aminte că se numea Teodora. Avea așa un aer nobiliar, cu fruntea semeață și mișcări unduite. Cu o privire, putea să pună la punct gloata de țărănoi gălăgioși din clasă. Lăsați-l! Ce știți voi ce e literatura, pui de țapinari! Și puii de țapinari ieșeau, îngrămădindu-se pe ușă aruncând cu apropouri deșucheate la adresa ei. Nu am știut ce să cred: tocmai ea, inabordabila, superioara, alteța sa Teodora să îmi ia apărarea mie, un nimeni?! Oho, câte scenarii a împletit mintea mea înfierbântată, în următoarele ore! Câte versuri nu i-am scris în gând și pe ultima pagină a manualului de Studiul materialelor. Dar le scriam mărunt, ferite de ochii rânjiți ai prostimii. Cum mă mai vedeam călare pe un cal alb, venind să o salvez pe prințesa mea justițiară, din mâinile acestor mojici cu ochii micșorați de invidie! Câte vise! Câte închipuiri! Toate însă s-au risipit ca un abur, când am surprins-o pe Teodora mea, sărutându-se franțuzește cu unul dintr-a douășpea, unul Mihai, responsabilul căminului de băieți și de aceea, un obișnuit al biroului directorului. Nu, nu pentru reclamații, pedepse sau altceva ci pentru că directorului îi plăcea să fie un om informat. Acesta era un tip înalt, cu umeri lați cu o palmă cât o cazma. Asta aflat-o un coleg, atunci când, în timpul orei, directorul a intrat în clasă fără să o bage în seamă pe profesoara de biologie care se căznea să ne explice ce e cu mitocondriile, și l-a luat la întrebări despre o presupusă escapadă în căminul de fete. Până să scoată un cuvânt, jap, jap! două palme și o înjurătură de mama lui „…de putori, că vă învăț eu ce-i aia disciplină!” după care făcu stânga împrejur și ieși trântind ușa în urma lui. Profesoara, care asista blocată la toată scena, își reveni și continuă explicațiile de parcă nici nu fusese acolo. Colegul meu, cu obrajii umflați și nasul plin de sânge, privea nedumerit trăgând din umeri încercându-și să-și explice sieși că nu e vinovat de cele întâmplate.
Prințesa mea era acum în brațele dușmanului care o săruta pătimaș, de parcă se pregătea să plece pe front. M-am scuzat timid, roșind până în vârful urechilor de parcă eu fusesem cel surprins.
***
Acum, pe patul de spital, aveam timp să revăd lucruri pe care le credeam uitate. Inima mea bătea neregulat și, din când în când, bufeuri de căldură îmi accelerau respirația. Mă hrănesc cu aer, apă și medicamente printr-un mănunchi de tuburi înfipte în mine, formând un ombilic gros de plastic. Doctorii sunt indeciși cu privire la diagnostic, dar toți îmi confirmă același lucru: zilele mele sunt numărate. „Păi, și dacă eu nu vreau să mor?!” „Nu merge așa… zice unul, moartea nu e o opțiune… Când vine, trebuie să te ridici, îți iei geanta, stingi lumina și pleci…” „Prostii! zic… Dacă nu vrei, nu mori!” Pentru că moartea începe încă din timpul vieții. Pentru omul de rând, moartea înseamnă doar momentul acela în care încetezi să mai respiri și, încet, te răcești. Dar moartea, începe cu mult timp înainte. Din tinerețe, din copilărie chiar…
Unul dintre doctori m-a sfătuit să chem un preot, să mă pregătească. I-am râs în nas. „Eu nu mor!” N-am timp pentru asta și nici nu vreau să las la jumătate tot ceea ce am început. Mi s-ar părea un non-sens: te chinui, te zbați, te umilești și suferi pentru a realiza ceva pe acest pământ și, așa, ca din senin, vine unul și-ți spune: „Gata, domnule, s-a terminat!” Atunci te revoltă, nu faptul că trebuie să mori, ci regretul că ai fi putut trăi viața la maximum, să storci din ciorchinii zilelor tot vinul parfumat care să te țină într-o continuă stare euforică. Te înfurii, nu pe cei care ți-au făcut viața un calvar, care oricum sunt niște proști ce nu gândesc mai departe de oala lor de noapte, ci pe tine însuți, pentru că ai acceptat toate mizeriile acestora, în loc să le fi dat cu tifla și să-ți vezi de drum.
„Nu, domnule, eu nu mă mișc de-aici! Ducă-se naibii, moartea!” Greșeala noastră, a tuturor oamenilor, că personificăm moartea. În conștiința colectivă, moartea este o arătare îmbrăcată cu o haină lungă, cu gluga pe ochi, ce are în mână o coasă. Asta o învățăm din copilărie, din povești, și trăim cu iluzia asta până ajungem în fața morții și vedem că nu e chiar așa. De la această întruchipare a morții pleacă toate celelalte erori pe care le facem. Dacă moartea este o persoană, atunci ea poate fi primită sau alungată, dorită sau urâtă, evitată sau păcălită și, în fine, ignorată sau elogiată. Dar moartea nu e decât o sumă de transformări bio-chimice ale trupului nostru atât de bicisnic, ce poate avea o diversitate de motive.
Moartea mea a început destul de târziu. Ajunsesem unul dintre cei mai râvniți analiști de vânzări din regiune. Munceam la o companie multinațională. Munceam mult, iar după ce am primit o distincție importantă și o mărire de salariu, a trebuit să muncesc și mai mult. Ceea ce făceam nu era foarte complicat, pentru că toate calculele, graficele și rapoartele mi le făcea în cea mai mare măsură calculatorul. Culegerea și introducerea datelor erau migăloase și îmi mâncau nervii. Purtam pe umeri responsabilitatea prognozelor de piață pe care superiorii mei le făceau pe baza analizelor mele. Nu mi se permitea nici o eroare. Atunci eșecul sau reușita atârna de un plus sau un minus, de o virgulă, de o paranteză puse corect. Când făceam lucrurile bine nimeni nu mă felicita, iar când greșeam, toate oalele se spărgeau în capul meu. Nimeni nu mă întreba dacă mai pot. Nici măcar eu. Doar munceam. Munceam ore în șir, introducând coloane întregi de cifre, prețuri, cantități. Orele treceau, una câte una, și, de cele mai multe ori, la sfârșitul zilei, intram în vrie. Telefoanele zbârnâiau insistent ca niște burghie ce mi se înfigeau adânc în creier.”E gata?” „Doar două minute…” răspundeam cu atitudine indiferentă, încercând să fac să pară cele două minute, infime. După alte două minute, vocea iritată și transpirată a șefului mă presa din nou „Haide, mă, ce naiba, cât durează să faci un amărât de raport?…” Strângeam din dinți și îi dădeam bătaie. Așa sfârșeam ziua de muncă, la miezul nopții. Ajungeam acasă. Întuneric. Liniște și mâncare rece pe aragaz. Ilona dormea de mult. Mă dezbrăcam la lumina lunii și mă băgam în patul rece și neprietenos, ghemuindu-mă pe partea mea de așternut. Adormeam greu, mestecând în gură sentimentul cleios de vinovăție și insatisfacție. Astfel au trecut multe zile pendulând între cafeaua de dimineață, luată în tăcere și îmbrățișarea aspră somnului târziu. Nu mai puteam continua așa. Asta gândeam în drum spre casă după o zi infernală de muncă. Þeseam în minte scenarii în care, eu, angajatul epuizat și revoltat, am să trântesc demisia sub nasul șefului. „Domnule, eu vreau să ies din asta! Sunt epuizat și înstrăinat. Vreau să-mi trăiesc viața. Am o familie, am o soție… Am o viață pe care o scap printre degete… Nu mai pot…” Mă înfierbântasem, prinsesem curaj. Pumnii mi se strânseră și tâmplele îmi zvâcneau. Am intrat în casă, entuziasmat, grăbit să-i spun Ilonei ce am hotărât. Dar pe hol, pe măsuța unde stăteau de obicei cheile, am văzut teancul de facturi. Uitasem, pentru o clipă de astea. Aceste hârtii care mă țineau prizonier, care îmi legau mâinile: factura la curent, la gaz, la telefoane, rate la casă, la mașină… Toate alcătuiau un jug imposibil de scuturat. Întreaga scenă cu demisia se destrămă într-o clipă. Plin de ciudă, am repetat ritualul de fiecare seară: mâncarea rece de pe aragaz, furișatul în pat, somnul greu…
Următorul pas către moarte l-am făcut brusc atunci când, ajungând acasă, în loc de mâncarea rece, Ilonka dormind, am găsit un bilet scris în grabă pe o bucată de hârtie ruptă dintr-un caiet de matematică: „Am plecat. Să nu mă cauți. Îți voi trimite actele de divorț. Rămâi cu munca ta. Ai mâncarea în frigider. Ilona”
Atunci am simțit pentru prima dată cum o mână nevăzută mi-a apucat inima. Întâi încet, ca o mângâiere, apoi din ce în ce mai tare, înfigându-și ghearele subțiri, încercând să mi-o smulgă de la locul ei. Durerea, se propaga rapid ca o picătură de cerneală pe sugativă, întâi spre umăr, apoi peste omoplat înfășurându-mi mâna stângă până la degetul mic. Am căzut în hol, pe gresia răcoroasă ce mirosea a detergent. Am închis ochii și am inspirat parfumul de flori de câmp. Steluțe multicolore făcuseră o horă amețitoare în ochii mei, dinții mi se încleștaseră. Îmi strângeam brațul stâng încercând să opresc scurgerea aceea dureroasă ce se revărsa dinspre piept spre podul palmei. Respiram sacadat, ca un câine lovit de mașină. Am simțit cu groază cum mă prăvălesc într-un gol întunecat, rotund și lucios fără să am de ce să mă prind.
M-au găsit a doua zi întins pe jos, în nesimțire. Eu nu m-am trezit decât aici, pe patul de spital, în mirosul bolnăvicios de alcool sanitar și medicamente. Mi-au spus că am avut un preinfarct și urmează să îmi facă analize mai amănunțite să stabilească exact cauzele.
Zilele au trecut plutind pe lângă mine. Nu le-am numărat pentru că mintea mea îmbibată de tranchilizante mă ținea într-o stare de semi-trezie în care nu mai știam ce este real și ce e vis.
Într-o zi m-a vizitat un coleg de la birou. Victor, stătea rezemat în pragul ușii, având în mână o plasă cu portocale. „Nu am știut ce să-ți aduc…” Cu rânjetul acela mieros de agent de vânzări, mă sigură că toți colegii erau profund îngrijorați de starea mea și că îmi transmiteau „Însănătoșire grabnică!” de parcă aș fi suferit de guturai. „Fugi, mă, de aici… clătină din cap, atunci când află de preinfarct, doctorii ăștia nu știu decât să-ți ia banii.” Apoi mă încurajă că totul o să fie bine și plecă grăbit motivând că are o groază de clienți de vizitat astăzi. „E sfârșit de lună și trebuie să trag tare. Trebuie să mănânce și gura mea ceva, nu?” râse el larg, părăsind salonul.
După câteva zile, când mi-au dat verdictul, eram un pic mai bine. Începusem să mănânc și odihna forțată făcuse minuni. Mi-au spus că îmi vor da câteva zile de răgaz în care să îmi pun în ordine lucrurile după care mă așteaptă înapoi. „Ce lucruri ?, am întrebat mirat, știind că acasă nu mă aștepta nimeni, iar la birou rezolvase deja colegul meu tot ceea ce ținea de concediul medical. „V-am făcut un alt set de investigații, continuă doamna doctor, stând în picioare lângă patul meu, strângând la piept un clip-board negru și privindu-mă peste ochelarii înguști cu ramă groasă, și rezultatele nu sunt tocmai bune. Cum să vă explic, vasele de sânge sunt înfundate. Inima este într-o stare jalnică. Se pare că nu ați avut o viață prea sănătoasă. Asta nu era o noutate: inima mea era într-o stare jalnică… Se răzbunau acum nenumăratele cafele pe care le beam zilnic, hamburgerii „cu de toate”, unși din belșug cu maioneză, înghițite în bucăți întregi, la birou, între două lucrări, hălcile de carne de porc cu grăsimea de un deget învârtite pe grătar, sarea și mai ales piperul aruncate fără zgârcenie peste mormanele de cartofi prăjiți cu smântână. În inima mea sfâșiată se găseau toate nopțile pierdute și toate zilele în care nervii mei erau întinși ca niște corzi de vioară de insistențele ascuțite ale șefilor. În inima mea sfâșiată crescuseră regrete nemărturisite, ca niște carii descoperite prea târziu, pentru tot timpul pe care nu eram în stare să-l dau Ilonei și copiilor. Toate astea au zdrobit-o așa că diagnosticul nu mă surprindea. În sinea mea, știam că sunt bolnav, doar că nu aveam curaj să recunosc, sau, poate, nu aveam timp. Sufletul meu era într-o stare jalnică… Aveți nevoie urgent de o intervenție chirurgicală destul de delicată. Și, sincer vorbind, fără prea mari sorți de reușită. Aveți familie? Ar fi bine să îi anunțați. Putem să o sunăm pe soția dumneavoastră?” Soția mea… Brusc îmi veniră în minte serile acelea reci în care mă strecuram în pat lângă ea. Devenise o străină. Mă simțeam de parcă eram la un hotel prăfuit de provincie de altă dată unde, din lipsă de camere erai cazat la comun cu alți clienți. Da, așa mă simțeam. Împărțeam același pat cu o străină, fiecare dormind pe bucățica lui, învelindu-se cu partea lui de pătură. Dimineața ne trezeam, fiecare după programul său. Singurul lucru pe care îl împărțeam era cafeaua din ibric. Și fiecare pleca în treaba lui. Dacă nu mi-aș fi agățat verigheta de pe deget de mânerul portierei, aș fi uitat cu desăvârșire că sunt căsătorit. „Nu, nu e nevoie, soția mea este plecată pentru o perioadă…”„Aha..” încuviință ea, părând că înțelege mult mai mult. „Atunci, aveți trei zile, după care vă aștept.”
Am pășit dincolo de poarta spitalului, privind dezorientat în dreapta și în stânga. Orașul îmi părea atât de străin, mai ales acum, la amiază. De obicei la ora asta eram pe scaunul meu, la birou și, singurul lucru pe care îl vedeam pe fereastră, erau camioanele parcate în fața ușilor mari de metal ale depozitului.
„Trei zile… Ce naiba să fac în trei zile?” Am pornit agale să-mi întâlnesc moartea.
***
M-am resemnat. Întors după trei zile de pribegie în care, nu am făcut prea multe, zac pe patul alb și tare din salon. Privesc ore în șir clepsidra electronică și piuitoare care, cu palma sa rece, lipită de pieptul meu, îmi numără minutele și secundele. Ecranul bombat ca o bășică lucioasă, vibrează ușor, amintindu-mi de monitorul de generație veche de la birou, cu care am stat atâtea zile și nopți cu frunțile lipite, ca doi îndrăgostiți.
Cu ochii pierduți, auzeam gândurile vorbindu-mi în cap. Nu le puteam amuți. Nu voiam. Nu mai voiam. Și ele îmi vorbeau acum atât de calm și fără patimă despre viața mea. Mai precis despre falimentul vieții mele. Imobilizat, fără vlagă, o ruină… Și tot ceea ce construisem cu prețul vieții mele se dusese de râpă: Ilona mă părăsise, casa și mașina mi le luase banca, omul realizat, cel invidiat de cunoscuți, devenise un infirm țintuit la pat, locul de muncă îmi fusese ocupat de un tânăr entuziast cu mânecile cămășii suflecate…Totul dispăruse într-o clipită. Sunt gol, sunt fără apărare. Nu mi-a mai rămas decât inima asta defectă, care se încăpățânează să trăiască.
Acum stau și mă întreb dacă au avut vreun rost toate astea. Dacă tot efortul meu de ani de zile, care m-a stors de viață, a avut vreun rost. Dacă tot ceea ce am construit a meritat prețul. Toate acestea mă frământau acum. Ajunsesem la momentul încheierii, la bilanțului, al raportului final. Iată că acum nu mai aveam coloane de cifre pe care trebuia să le analizez. Asta nu ar fi fost prea greu. Acum venise timpul să analizez viața mea. Analiza finală. Aveam nevoie de niște răspunsuri. Și pentru asta nu există un program de calculator, un formular prestabilit, obiectiv și rece, în care să introduci datele și să obții o situație globală. Lucrul acesta nu se poate face decât în fața oglinzii. Era cu mult mai greu. E dificil să stai în fața oglinzii și să despletești firele atât de încâlcite ale sufletului. E dificil și dureros. Nimeni nu poate suporta durerea asta. Acesta este iadul. Iadul pe care îl purtăm fiecare în noi. Iadul care ne muncește zilnic, clipă de clipă. Demonii care ne împing să facem lucruri pe care nici nu le închipuim. Nu degeaba se spune că cea mai grea luptă este lupta cu sine însuți. O luptă din care nu poți să te retragi sau să te ascunzi. O luptă în care nu există învinși și învingători ci numai victime.

(Va urma.)