Prolog:
Pe mine m-a moșit Dumnezeu, dar mi-a tăiat buricul prea din pământ și acum mă doare carnea de câte ori dau de țărână. O plânge; vrea să intre de unde a ieșit.

I

Mi-a sărit eul din pielea ființei și, luându-și coroana aurită de tiran crunt, îmi ordonă, fără drept de replică - suicid impus, mascat de termenul eternizare spirituală, aglutinare cu forțele universale pentru procreere.
Hățurile pseudolibertății mi-au încrustat urme pe suflet. Sunt prinsă în corsetul cthonicului ce nu mă lasă să uit nici o clipă că sunt teluric și nu astral pentru simplul motiv că m-am născut din lut și nu din spațiu.
N-aș numi acel moment "naștere", ci "marea ridicare" sau, ca să fiu mai clară - pomană pentru trup. I-am dat șansa de a se ridica, de a-și depăși condiția de latență. Să mă înfrunte, el îmi replică motivându-și starea ca fiind cea "en garde". Și are dreptate, el stătea la pândă: efemerul ieșise la vânat de eternitate.

II

Ghici, ghicitoarea mea:
Cine-i copilul pământului
Din bătaia vântului?

Plângeți în batiste, oameni și lăsați-vă tălpile naive purtate de valul de țărână ce vă duce...departe, departe...tocmai aici.
Totul nu e decât un cerc aprins de viață, iar noi trebuie să trecem victorioși prin el. Viața este de fapt o fata morgana. Admitem că sufletele noastre ar fi mirii și astfel definesc, prin puterea de a trece prin atâtea munci, insul. Încă de la "marea ridicare" sufletul este cununat cu fata morgana - viața. Trupul e ce se vede, strâmb, el trage a femeie sau a bărbat și nu ne lasă să fim simplu - suflet. Trupu-i fățarnic, fără el n-am face nici un păcat.

III

Nu puteam aprinde focul vieții decât lăsând să curgă pe zilele - vreascuri sângele propriu. Și țesuturile venelor se cimentaseră înfricoșate de muzica aferelor ambientale travestite în spini...
Ce joc dur și nedrept: renunțare la vise prin minciună, înșelătorie, prin privare, suicid impus. Inima pompa a lene dezamăgită de teluric, lipsită de voința pierdută la atâtea răscruci ale vieții. Capetele de vene vâjâiau aiurea prin eter ca niște mame înnebunite de pierderea pruncului. Sunt finisate totuși de dopuri de speranță ca un sânge cuagulat. Dar mă întreb ce se zbate-n ele: sângele de sunt adesea-ncinse sau speranța, de nu se aude nimic, căci doar ea este mută...

Epilog:
Azi-noapte m-a prins mama citindu-mi gândurile. Eram prea absorbită și nu-mi dădeam seama ce tare-mi foșneau paginile sufletului. Au să se rupă într-o bună zi polițele inimii de atâtea gânduri și mi s-or împrăștia miile de tomuri de trăiri.