Martie 1998

Rămas bun

Bătrâna își privea cu ochii minții viața. Nu se lăsase niciodată înfrântă. Nici în ziua când îi luaseră totul din casă și îi murise propria mamă de supărare, nici în lungile nopți de iarnă când se gândea ce să pună pe masă la nouă guri. Pleca la București cu desaga în spate cu pere de iarnă, sâmburi de nucă și semințe de dovleac și se întorcea cu traista plină cu mălai …
Trecuseră anii și ajunsese în neputință. Picioarele n-o mai ascultau. Băiatul cel mic o adusese la el, în oraș. … Cât era ziua de lungă sta închisă în casă, nu putea să coboare și să urce scările blocului, lift nu era.
Mâncau în tăcere la ora cinci sau șase după amiaza și apoi se mai uitau la televizor. A doua zi iarăși singură. Uneori schimbarea vremii îi provoca junghiuri insuportabile …
Seara, băiatul o freca pe tălpi cu peria pentru a-i pune sângele în mișcare dar nici asta n-o mai ajuta.
Apoi din senin a venit o zăpadă și crengile pomilor se îndoiau sub povara albă.
Băiatul și mamă-sa priveau pe fereastră îngândurați.
-Mamă, dacă ai răbdare în câteva luni pomii vor înflori. Atunci mergem acasă !
Femeia a oftat din rărunchi.
-Nu pot să mai stau atâta timp închisă! Dacă mă duci la țară mai ies la poartă seara, mai schimb o vorbă cu Sabina, cu Niculina sau merg la șipot cu o cană să beau până mă satur … Apa de aicea-i moartă, coclăită și când mă spăl e unsuroasă …
-În tot orașul e la fel!
-Mi-ar prinde bine o... N-aș vrea să vă supăr, știu, n-aveți timp... Mi-e tare dor de .... Anul trecut mierla își făcuse obicei să cânte pe sfârleaza din vârful magaziei. O mai trăi motanul meu chior ?
-Precis îl găsim, sunt sigur că n-a murit de foame.
-Te rog du-mă acasă.. nu mai suport televizorul. Crezi tu că îi pasă stăpânului de tine fie el neamț, rus sau american ? Nu uita ce îți spun..
Băiatul a oftat. i-a luat mâna și i-a sărutat-o. Bătrâna l-a mângâiat pe cap.
- Să nu asuprești pe nimeni și nu-l batjocori pe cel slab. Își vor primi ei răsplata, azi, mâine, mai târziu, urmașii lor. Fii bun și blând iar când pornești la drum fă-ți semnul crucii. Curând mă voi duce și nu pot să-ți mai port de grijă.
Adoua zi băiatul a comandat o dubiță a salvării. A venit și un asistent cu o targă și împreună au coborât-o pe scări. Au ajuns seara târziu acasă. Sora băiatului aprinsese focul, Niculina, vecina, își făcea de lucru prin cameră. Bătrâna se înviorase, sta înhăimurată, cu picioarele învelite în plapumă. Băiatul s-a așezat pe colțul patului.
-Mamă o să revin curând, o să caut medicamente mai bune.
Vii când o să poți...Nu mai întârzia, ai drum lung de făcut, fii cu grijă când conduci. Dumnezeu să te aibă în pază.
-Sărut mâna mamă...
Fiul bătrânei s-a înțeles cu soru-sa să-i dea de veste dacă lucrurile se înrăutățesc. Vremea în București era când mocirloasă, când ghețuș. Omul era abătut, nu știa cum e mai bine, să meargă la fetiță, intrase deja în vacanță și plecase la țară la cealaltă bunică, sau la maică-sa. În cele din urmă s-a înțeles cu soția că de Crăciun or să fie cu fata și de Anul Nou să meargă în Muscel. Au făcut cumpărăturile de trebuință și seara, în ajunul Crăciunului, au ajuns în Pietroasele-Buzău. Împodobirea pomului era umbrită de grija ce se putea întâmpla în cealaltă parte..
Când toți ai casei au adormit, a pus cadourile sub pom și s-a lungit alături de soție. Scruta cu ochii minții întunericul. Încerca să rămână treaz, erau atâtea semne de întrebare! Vântul șuiera prin horn, din ce în ce mai tare, apoi a auzit o bufnitură puternică afară. S-a ridicat încet, a tras o glugă peste pijama și-a ieșit în curte. Din toate părțile zăpada îi lovea fața, îl troienea. Apoi vântul s-a mai liniștit și oile din spatele casei au trecut pe lângă el ca niște fantome. Probabil că lupul a spart țarcul, o fi mursecat vreuna și celelalte s-au speriat, să încerc să le strâng, și-a spus el. Omul încerca să înainteze, nu reușea, vântul îi tăia respirația. Și când nu știa ce să mai facă, se simțea pierdut în imensitatea Bărăganului, a apărut un om cu un toiag, era cât un uriaș de înalt, abia îi ajungea până la poalele cojocului alb.
-Nene, te rog frumos, îmi poți spune care e calea?
Bătrânul l-a privit cu blândețe, parcă s-ar fi codit, apoi a ridicat toiagul și i-a arătat drumul. A înaintat împotriva vântului și a dat peste o clădire din bârbe de lemn, cu acoperișul coborând la apus, până în pământ. În fața clădirii, spre răsărit, o lumină albă, nu era vânt, zăpadă, ci doar o tânără fată care învârtea de zor într-un tuci de mămăligă. Sta aplecată deasupra focului și când s-a apropiat de ea s-a întors și i-a zâmbit. Era chiar mamă-sa, n-avea mai mult de 16 sau 17 ani! Știa bine asta dar semăna foarte mult cu propria lui fată. A vrut s-o întrebe ceva și-un fulger l-a făcut să închidă ochii. Când i-a deschis nu mai era nimic. Sta în capul oaselor lângă soție, era întuneric, de nepătruns. A pus mâna pe umărul ei.
-Trezește-te, vreau să-ți povestesc ce am visat...A ascultat și i-a spus.
-În viziunea lui Mircea Eliade ciobanul îl întruchipează pe Dumnezeu, iar mama... Atunci a țârâit telefonul în noapte, prelung, prelung, prelung...La celălat capăt al firului s-a auzit vocea gravă a surorii..Mama și-a dat duhul cu puțin timp în urmă..vă aștept să veniți cât puteți de repede dar mai întâi faceți următoarele cumpărături....
Acasă bătrâna era deja în coșciug, îmbrăcată în maramă. Băiatul o privea cu atenție, se prăpădise prea repede, gândea el.
În ziua stabilită, pe un polei de nu puteai merge, tot satul era în biserică la slujba de înmormântare. Cîteva femei suspinau, unii bărbați își ștergeau lacrimile, doar băiatul tăcea, fără să-i tresară un mușchi al feței. Privea lumea, moarta, asculta cântul preoților, plânsul reținut al fratelui. Și deodată a văzut-o pe mamă-sa, pe Dealul Piscului, la Voroveni. Pomii erau albi de floare, albinele zumzăiau și femeia avea mâinile întinse, parcă ar fi vrut să spună ceva și nu reușea. Atrasă de o forță necunoscută, se îndepărta cu un zâmbet trist ca și cum era sorbită din spate de ceva nevăzut. În acel moment un urlet neomenesc, cum nu se mai auzise niciodată pe acolo, a zguduit biserica. Nu semăna cu nimic, părea răget de fiară înjunghiată, urletul unui om căruia i se taie ceva pe viu! O vedea pe mama-să cum se îndepărtează și pomii erau albi de floare, albinele zumzăiau dar el nu o mai putea ajuta. În biserică se făcuse tăcere.......


Nicolae Aurelian DIACONESCU