Și toți credeau râzând că el, Ippolit, la răsăritul soarelui se va sinucide și în râs toți îl luau pe el, un om bolnav pe moarte.
Și ce e mai frumos că înainte de a pleca să doarmă își ia rămas bun doar de la el, Mâșkin, spunându-i simpl "-vreau să-mi iau rămas bun de la un om" și pleacă să adoarmă dar nu înainte de a bea un pahar în sănătatea soarelui.
- Dar cu spovedania lui ce ai avut? de ce atât de multe l-ai lăsat să scrie? ca în final să spună că el ar aștepta și moartea dar n-o mai vrea pentru că e prea conștient de nedreptatea ce i s-a făcut . Dar oricât de gânditor era când vedea că soarele a răsărit nu se putea să nu exclame: "A răsărit soarele!"
Dar și eu mă bucur când soarele răsare și Ippolit e tot cu cei ce nu pot crede că el să se sinucidă poate, dar nici măcar revolverul n-a funcționat sau capse n-a avut, cănd el a încercat să -ncheie ce Dumnezeu i-a hărăzit.
Și căt de uimită am rămas când am văzut că Mâșkin apărarea nu-i lua lui Ippolit, de ce nici chiar nu vreau să știu.
Eu mă întorc la Nastasia Filipovna, la cea pe care și azi o mai iubesc și tot nu înțeleg de ce pe Rogojin în preajma ei tu l-ai adus? Un ochi de diavol el avea și doar cu el îi privea pe toți ce nu erau d-acord cu el sau altfel decât el gândeau.
Mai aveai puțin și pe Aglaie o tânără copilă ce așa demult nu mai era, în brațe lui Mâșkin vroiai s-o pui și nu-nțeleg de ce în vocea, mintea ei ai pus cuvinte mari "Inteligență principală, inteligență secundară."
Și-i spune lui că-l place, că el este cel mai cinstit, cel mai drept și nu este de acord cu cei ce despre el spun c-ar fi bolnav la minte.
Ea crede după a ei umilă părere că la el "inteligența principală e mai dezvoltată decât la oricare altul."
Dar ce e mai frumos că ea la el venea să-i vorbească despre Nastasia că ea scrisori îi scrie ca s-o convingă că el, Mâșkin pe ea, Aglaie o iubește.
Eu cred că ea, de a ei iubire ce o măcina vroia să scape și nu vroia un chin în plus să-i dea lui Mâșkin.
Doamne cu cât delir Anastasia pe toți îi fascina și la a ei picioare toți erau, dar nu vroiau decât s-o aibă și ea atunci îi copleșea ba cu o privire sau cuvinte ațâțătoare și pe culmi îi ridica și apoi de sus cu atâta ură ascunsă-n trupul ei frumos ea îi lăsa să pice și să se zdrobească.
Dar și zdrobiți, ca niște viespi pe flori de măr sau de salcâm a doua zi în jurul ei roiau.
Și el, blândul Mâșkin din răsputeri de toți aceștia vroia să o salveze, și nu întreb de ce ea nu l-a vrut pentru c-atunci dreptate-i dau Aglaiei, când îi spunea că ea, Nastasia, doar pe el îl iubea.
Eu nu înțeleg nici astăzi de ce pe ei nu i-ai lăsat în fericire doar el spunea că viața pentru liniștea și fericirea ei și-ar da.
Am obosit să-ntreb, că poate nici să îmi răspunzi nu poți
de ce pe mâna unui diavol pe Nastasia ai lăsat ca moartea să-i aducă .
Și pe Mâșkin l-ai chemat să vadă ce-a făcut un Rogojin nebun de nebunie - să i-o arate pe ea doar cu-n ceașaf acoperită.
O ultimă-ntrebare-ți pun: - pe el de ce în viață l-ai lăsat? Tot eu răspund că tu, demult nu mai răspunzi pentru că știi că acum eu singură răspund: ca să-l iubesc doar eu.