agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-12 | [This text should be read in romana] |
Trecuse deja o săptămână de când Ana se mutase împreună cu Andrei în acel oraș despre care nu știa nimic. A descoperit între timp că străzile nu erau atât de întortocheate precum le văzuse la început, că de fapt aveau multe ramificații care duceau toate, fie spre mare fie spre munți.
Doar două străzi erau pentru trafic. Restul se strecurau înguste și majoritatea pietruite printre clădiri, unele la fel de vechi ca și cea în care locuia ea. Orașul, stațiune turistică pentru o adunătură pestriță de oameni din împrejurimile Italiei, era un amestec de nou cu vechi. Cele două contraste, departe de a se respinge, păreau că se completează perfect mai ales datorită florilor. Așa i se păru Anei că ele, florile, îmbrăcând abundent atât zidurile noi cât și cele vechi, erau legătura dintre generații. Și poate veselia oamenilor și seninătatea cu care se plimbau, se percepea astfel datorită culorilor, care păreau că țin uneori loc soarelui sau luminii. Reușise să deosebească strada ei de multitudinea de alte intrări asemănătoare. Clădirea avea trei etaje, ușile de la intrare erau toate undeva sub nivelul solului, obloanele erau verzi iar balconul ei, care dădea în spate pe unde era intrarea, era singurul de termopan. Celelalte nu erau închise, aveau jardiniere cu flori sau sârme pentru rufe. Bănui că fusese ideea Giorgianei de a-l închide, aducând cumva cu stilul oamenilor din țară care abia descoperiseră acest sistem de izolare și-l foloseau ca fiind la modă. Ieșea rar la început, îi era bine în casă, se gândea cât de repede se poate obișnui un om cu confortul, cât de firesc se adaptează, cât de mult crede în clipa pe care o trăiește. Se ducea mai ales să-și cumpere țigări de la o tutungerie la care ajungea trecând printr-o piață cu o biserică veche, unde seara se dădeau spectacole de muzică medievală sau se jucau scenete de teatru. Îi plăcea felul cum erau aranjate casele. Păreau grupate după o regulă fiecare cu câte o piață și neapărat o biserică sau un sanctuariu unde se puneau flori în cinstea Fecioarei Maria. Simțea că evoluția lor ca civilizație se regăsea în felul armonios în care conviețuiau la un loc cu negri, indieni, brazilieni și români, în general străini veniți să-și câștige traiul poate mai ușor decât în țările de unde erau. Era loc pentru toată lumea. Italienii nu aveau simțul proprietății. Majoritatea trăiau în apartamente sau case închiriate . Nu câștigau foarte mult dar aveau posibilitatea să călătorească sau să-și ia concedii în fiecare an. De fapt acesta era unul din motivele pentru care nu-și făceau credite la case. Iubitori de distracții și de confort preferau această alternativă. Împreună cu Dănuț, într-una din zile, reuși să-l înscrie fără prea mult efort pe Andrei la școală. Nu i-a venit să creadă cât de simplu a fost. A predat actele unei doamne zâmbitoare care apoi a condus-o prin sălile de clasă asigurând-o că fiul ei se va adapta fără probleme. Ea nu-și găsise încă de muncă dar avea promisiuni de la cumnată-sa, Diana, care lucra într-un restaurant lângă port. Ea o asigurase că, dacă va reuși să învețe măcar câteva expresii cu care ar fi putut face față unei conversații, îl va ruga pe patronul ei, „Picioare lungi”, cum îi spuneau ei unui italian ce se pretindea descendent dintr-o veche familie nobilă s-o angajeze măcar la „extra”. Asta însemna câteva ore pe zi , de regulă când ceilalți nu făceau față. Așa că, ziua Ana învăța spre amuzamentul fiului ei dintr-o carte, cu voce tare, reguli de conversație sau cosea la goblenul „Moara pe ape” pe care și-l luase de acasă. Când amorțea de stat ghemuită pe pat se ridica și ieșea pe terasă. Era mijlocul lunii august și-i părea ciudat cum ziua liniștea zăcea parcă apăsătoare, în înghesuiala dintre case. Abia noaptea lumea se dezmorțea și mișuna pe străzi. Aproape fiecare om avea un animal de companie, în special câini, de toate speciile, câini imenși care te înfricoșau sau micuții câini de buzunar, frezați sau tunși, veseli sau leneși, copii fidele a propriilor lor stăpâni. Evenimentele care la început o aglomeraseră senzitiv păreau să se așeze încet în mintea ei, sedimentându-se în speranțe. Nu-i era dor de casă. Și-n momentele în care-și amintea, ceva ca un junghi îi urca din stomac spre inimă, o tristețe amestecată cu durere pe care însă nu o putea asocia dorinței de a se reîntorce nicidecum. Se scutura de acea senzație și pornea desculț, pe gresia rece, spre bucătărie. Își punea câteva rufe în mașina de spălat, se așeza apoi cu genunchii strânși în față și înțepenea acolo până ce se termina programul de spălat. Era într-adevăr un fel de minune să stea să privească toate etapele fără să intervină decât atunci când deschidea și aduna rufele, le punea în coș și ieșea să le întindă pe terasă. Privea apoi la blocul din față, vopsit într-un galben strident, unde o rusoaică trupeșă avea grijă de o bătrână. Se salutau din priviri, uneori chiar îi trimitea un salut cu mâna mai ales când o vedea alături de Andrei. Se împrietenise și cu vecinul de vis-a-vis care-i spusese, mai mult prin gesturi, că duminica poate spăla la preț redus, consumul de energie se taxa altfel decât în cursul săptămânii. El avea o pasăre, nu era papagal, o mierlă, gândi Ana, care se lua dimineața la întrecere în fluierat, cu Andrei. Iar când ieșea ea, era mereu aclamată cu o fluierătură pe care o învățase în mod sigur de la stăpânul ei jovial. Seara fugea cu fiul ei pe faleză. Se plimbau până se întuneca sau se așezau pe o bancă și priveau marea. Și cu cât privirile și gândurile ei se îndreptau spre valuri cu atât simțea că acestea o atrag mai mult, ca un soi de hipnoză sau de pierdere de sine, din care adeseori o smucea plictisit copilul. -Hai mamă, hai acasă că mi-e somn! Da, somnul era și el ceva nou, făcea parte din întregul acela de senzații în schimbare. Au conchis împreună că nicăieri nu au dormit mai bine. Iar când se trezea totuși să fumeze o țigară, ieșea în balcon mereu la aceași oră la care se spăla strada. Ieșiseră și la mare într-o duminică. Nu se așteptase la invazia cu care s-au dispersat prin casă toți cei din grupul de cunoscuți. Veniseră și se desfășurau care deschizând frigiderul să pună berea, care răscolind prin dulap în căutare de prosoape de plajă, lăsând-o pe ea buimacă în mijlocul salonului. Diana , veselă și deosebit de atent asortată, s-a apropiat și i-a întins o sacoșă roșie. -Þine, acolo e costumul tău de baie. E negru, cu pietre swarovski, ți l-am cumpărat de la reduceri din „Ceao-Ceao”. Mergem la plajă, hai repede, fugi și schimbă-te să vedem cum îți stă. -Acum? -Dar când? -Păi e și Giorgi. -Și ce, ea nu are ce ai tu? -Ba da, dar ea e cu... -A! Þi-e rușine de Mirko va să zică. Și pe plajă ce-ai să faci? Ei, hai că vedem noi. Pe plajă toți s-au dezbrăcat rapid și-au fugit întrecându-se spre mare. Abia atunci Ana, blestemându-și încă o dată timiditatea, a încercat să facă abstracție de mulțimea de oameni din jurul ei și pândindu-le neatenția și-a scos cu o singură mișcare rochia peste cap. Se simțea vulnerabilă cumva fără haine. Ca și cum ar fi avut un defect sau o infirmitate. S-a lungit rigidă pe șezlong și-a rămas pentru un timp nemișcată. A amorțit repede însă. Trebuia să se ridice. A văzut cu coada ochiului ochelarii Dianei. I-a așezat pe ochi și abia atunci a putut vedea că în împrejurimi nimeni nu rămăsese cu ochii ațintiți pe ea. Nici măcar să o observe nu părea că dau semne. Eliberă aerul care i se adunase ca surplus în piept și îi căută pe ai ei cu privirea. Era superbă plaja deși nu avea nisip decât în locurile amenajate anume. În rest erau pietre peste tot. Concentrate în fâșii de-a lungul țărmului sau izolând largul mării de porțiunea unde înnotau oamenii. Alții mai curajoși se strecurau printre ele și îi vedea înnotând spre larg. La perioade scurte de timp iahturi de diferite mărimi traversau pe lângă ei, lăsând în urmă spuma albă a mării. Erau parcă toate noi, albe, uriașe unele, simple altele, întregind imaginea de pitoresc specifică zonei. Majoritatea se bronzau pe șezlonguri dar erau tineri care sfidau regula așezându-și prosoapele direct pe pietre, dezbrăcându-se ele, femeile, toples cu gesturi firești, etalându-și frumusețea. Multitudinea aceea de piei bronzate, de trupuri goale expuse fără complexe era pentru ea ca un spectacol gratuit pe care i-l oferea întâmplarea de a se fi hotărât să se mute acolo. Era gălăgie, în parte datorită mării care lovea uneori mai intens pietrele, în parte datorită glasurilor copiilor care prindeau în plase mici meduze. Dar era ceva care nu stingherea simțurile, ceva ca o muzică pe fundalul unui film, necesară pentru efect. Nu știa cum ar fi putut fi în apă. Și nici să se ridice, să treacă printre ceilalți nu se simțea în stare. Putea doar să-și închipuie. Ai ei, amintindu-și de ea, au început s-o strige, făcându-i semne. Gestul lor a atras brusc atenția celor de pe plajă care s-au întors curioși. Însă la adăpostul șezlongului nu-i mai era rușine. Mai aiurea i s-a părut când Dănuț a venit și-a ridicat-o ca pe un sac în spate, ca mai apoi s-o arunce în apă în hohotele de râs ale tuturor celor care erau de față. Nu era adâncă dar de teamă a simțit că se sufocă. A înghițit apă și a simțit-o deosebit de sărată. A scuipat dezgustată și s-a îndreptat nervoasă, cu ochii tulburi de usturime spre frate-su. -Mă faci să par și mai caraghioasă decât sunt. Știi că mi-e frică de apă, ce ți-a venit să-ți bați joc de mine? Dar n-a mai avut timp să-și primească replica pentru că ceilalți se apropiau în frunte cu Andrei, care stropea teribil de multă apă cu picioarele, spre ea. -Joci volei sau primești botezul? -Ce botez? -Capul sub apă. -Nici într-un caz, mor dacă mă băgați sub apă, prefer să încerc să joc. Râsul lor era molipsitor și oricum dacă nu se prefăcea interesată pentru început, sigur ar fi tachinat-o mai mult. Mai târziu s-a simțit bine deși apa nu era atât de caldă precum se aștepta și mult mai sărată decât și-ar fi închipuit. A vrut chiar să învețe și ea să facă pluta. Dar ei deja erau plictisiți și voiau să iasă. -Uite, o să te învețe Mirko, el nu s-a săturat, e de aici, pe mine mă mănâncă pielea de la sare, mă duc să fac un duș. -Giorgi, nu mă poți lăsa cu el, habar n-am să vorbesc, cum să comunicăm, prin semne? -Las’ că vă descurcați voi. Ana, ieși în evidență de la o poștă. Calmează-te, o să râdă de tine dacă te comporți copilărește. Și tu nu cred că vrei să râdă, ești destul de singură, nu? I se păruse sau chiar... -Dar voi sunteți... -Ei, gata, o dăm în iubire acum! Ne distrăm și noi, el are bani, eu îi dau ce-și dorește, ne completăm. Când o să apară altul cu alt potențial, știi tu, mai darnic , o să găsim un motiv matur să ne despărțim. Oricum e plictisitor prea mult timp alături de el, deși are și părți bune... Se opri din discurs să-l caute. Înnota deja spre ele și Ana nu se putu abține să nu spună încet. -Dar e...frumos. -E al tău dacă îți pare chipeș, doar că trebuie să mai aștepți puțin. Dacă nu te plictisești desigur. După ce îi explică ce avea de făcut, Giorgi se prelinse asemeni valurilor spre țărm lăsând-o față în față cu italianul. El nu părea intimidat, i-a zâmbit, a luat-o de mână și-a dus-o într-un loc unde apa-i ajungea până la brâu. Apoi i-a arătat că trebuie să stea întinsă pe spate. El o va sprijini. Îi era frică și o incomodau atingerile lui de parcă i-ar fi ars pielea. S-a întins totuși, cu ochii ațintiți în ochii lui, cu mâinile răsfirate încercând să se agațe de ceva. El o susținea cu o mână de după ceafă, explicându-i într-una ceva ce nu înțelegea. Câteva clipe se simți minunat. Mai ales că el repeta același lucru zâmbind. Probabil îi spunea că o place, așa suna, deși părea să fie o întrebare. „Solo” însemna singură. O întreba probabil dacă e singură, așa gândi ea. Dădu să spună „si” dar gestul de înclinare a capului veni înaintea răspunsului verbal și se simți deodată abandonată. Dădu din mâini haotic, se zbătu țipând iar el se aplecă când ei îi păru că-și trăiește ultima clipă. Se agăță de gâtul lui și se lipi fără să țină cont de firesc, nefiresc, exagerat sau caraghios. Acum înțelesese că de fapt o întrebase dacă poate s-o lase singură, iar ea, patetica de ea... Nu reuși să-și ducă înjurăturile până la capăt. Ridică ochii ei verzi, înroșiți din cauza apei și-l privi de parcă s-ar fi întâmplat ceva monstruos. De fapt...se întâmplase ceva. Mirko era mai mult decât relaxat. O privea cumva anume, privirea lui fiind comfirmată de simțurile fizice ale Anei care se afla încă lipită de el și sări ca arsă fugind de rușine. Mai privi odată cu gând să-l înjure pentru trivialitate dar văzându-l cum o privește simți că-i este frig, că pielea i s-a încrețit deodată și-o strânge, arzând-o. N-a mai putut fi atentă apoi la glumele celorlalți, la gesturile lor, nici când s-au despărțit nu și-a dat bine seama pentru că nu putea să se uite nicăieri fără să se lovească de ochii lui. O privea parcă anume să o intimideze, așa cum pândești o victimă căreia i-ai aflat slăbiciunea. Se gândi că n-o să mai iasă niciodată cu ei. Și totuși se zvârcoli toată noaptea ridicându-se să fumeze țigară după țigară, ca niciodată simțind că îi arde ceva în stomac, că nu e capabilă decât să viseze cum ar fi să fie dacă... Se trezi chiar vorbind din nou singură. -Ce prostii mai zice și Giorgiana, cum să te plictisești de el? Ce toantă sunt, Doamne cum mă fac eu de râs mereu.... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy