agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-04-30 | [This text should be read in romana] |
Anul 1950.22 decembrie vineri seara tărziu.
Iarna grea și-a aruncat crivățul odată cu ursitoarele pământului aspra orașului înghețat. Rafalele de vânt au adunat zăpada în troiene, pe partea în care se află o casă cu etaj și obloane de protecție. În familia Stănescu ar trebui să fie veselie. La prânz s-a născut un băiețel care plânge într-una, și este vânăt de atâta efort. Blond ca tatăl, are ochii de culoare deschisă iar capul mare contrastează cu trupul firav și plăpând. Pompilia, mama lui încearcă să-l îndemne, sânul plin de lapte îl îmbie, reflex el suge de două ori și obosit, începe să plângă. În toată casa nu doarme nimeni. Toți sunt îngrijorați de acest refuz de neînțeles din partea unui nou născut. Mama plânge, dar brusc devine fericită când băiatul mai suge puțin. De ce însă obosește imediat și suspină? Pomilia împreuna cu bunica, mama sa, încearcă să-i dea ceai îndulcit. Același rezultat. Nașterea a fost relativ ușoara iar mama nu vrea să se despartă de micuț. Îl schimbă, îl înfașă stă cu ochii pe el și..oftează. -Oare să aibă și el soarta Marilenei ?…se întreabă toți, un alt copil pe care familia l-a pierdut în urmă cu 4 ani. Dincolo în sufragerie tatăl băiețelului și cumnatul stau tăcuți, cu gândurile vraiște. Sunt prieteni, de când se știu că au ieșit pe stradă la joaca, probabil aveau 2-3 anișori. Au făcut războaiele, întâi contra rușilor, pe urmă contra nemților. Dar soarta țării este incertă, Armata Roșie a pus stăpânire peste tot. Rușii sunt încartiruiți în oraș la doua străzi depărtare de casă. Parcul din centrul orașului și liceul de băieți, Mircea cel Bătrân transformat în Casa Ofițerilor Ruși, sunt ale lor. Au depozite separate fără firmă la intrare, alimentări, magazine de lux, tot este păzit cu grijă de ostașii sovietici. În port este plin de nave rusești. Cu nemții au dus-o mai bine, parcă nici nu era război . Aveam flota maritimă, avioane, chiar și două submarine, rușii nu îndrăzneau să se apropie de oraș dar acum, sunt mulți, foarte mulți soldați. Nu mai avem nimic doar șlagărul pe care nu-l suportă rușii, de Dendrino… îngânat în surdină, A plecat la vânătoare Agarici A plecat ca să vâneze bolșevici… Cei doi bărbați vorbesc în șoaptă parcă nici nu vin sfintele sărbători. Nu auzi copiii cântând colinde, orașul este tăcut, paralizat de teamă și viscol. Ei sunt pregătiți pentru sărbători, au de toate, numai ăsta micul… să se roage la bunul Dumnezeu să-i dea sănătate și o vor scoate la capăt. Din dormitor, iar se aude plânsetul copilului și vocea blândă a mamei, care încearcă să-l aline. Surioara lui, Mioara de doi ani, nu se dezlipește de pătuț și-i vorbește .. -Hai bebe manâncă, te rog! O superi pe mămica! dar ,,bebe,, nu ascultă de ea și scâncește întruna. Profitând de neatenția celor mari, i-a hotărită un lemn subțire de la sobă și îl ridică să lovească copilul. Din fericire o vede mătușa care , din doi pași îi prinde mânuța și-o întreabă, -Mioara,ce făceai cu lemnul ăsta? -Eu dădeam, na-na lui bebe că nu mănâncă ! De ce o supără pe mama ? Părinții nici nu au putere să râdă sau să se sperien sânt din ce în ce mai îngrjorați dar ce pot face ? …………………………………………………………………… Este Crăciunul. Slujba la biserică s-a terminat de mult, curând întunericul va pune stăpânire peste întreaga suflare, afară este un ger aspru și fulguiește. Orașul pare mai tăcut. Cei doi bărbați nu mai au speranțe, cel mic s-a învinețit, nici nu are putere să scâncească, nu scoate nici un sunet, abia mai răsuflă și Pompilia este disperată. -Cel puțin să-l botezăm, să moară creștin, spune Gică, tatăl băiatului. -Hai la preot, îl anunțăm să vină acasă, luăm și cazanul de la biserică! își în-deamnă Mitică, prietenul și cumnatul, -Mă duc eu, la preotul Vârnav să-l chem, voi aduceți cazanul…intervine Dece-bal unul dintre frați. -Bine…încălziți apă mai multă! îngaimă hotârât Gică, rudelor aflate în preajmă. Cei trei dispar în viscolul ce parcă a izbucnit mai tare. În jumătate de ceas sunt înapoi, cu cazanul și preotul. Acesta se pregătește de sfânta slujbă, aranjează odăjdiile și în final începe ceremonia de creștinare a copilului. Femeile nu se pot stăpâni, plâng mocnit iar bărbații sunt mohorâți. Sunt prezenți, Ionel cel mai mare dintre frați, Decebal, Traian și din mătuși doar Victoria, cele-lalte fiind acasă cu copii, mai sunt nașii Mitica, Marusea, bunicile și niște prieteni buni, Anuța și Manole…. ea ardeleancă și el bulgar. Preotul i-a copilul repede, îl cufundă în apă de trei ori conform ritualului, nici un scâncet și îl dă nașei să fie înfășat. O voce întreabă, –A murit ? Răspunde încetișor plângând, mama pruncului în vreme ce îl îmbracă în scutece noi, -Doarme! Îl așază pe dormeza încăpătoare, culoarea vineție se schimbă încet în paloare și doarme adânc, nimic nu-l deranjează în timp ce femeile, stau răbdătoare în ca-meră, sporovăind încetișor. Dupa un timp se trezește, și nu scoate nici un sunet, simte instinctiv trupul cu-noscut al mamei,întinde mânuțele, apucă sânul plin cu lapte și lacom începe să-l sugă, șoaptele bucuroase ale femeilor s-au transmis, bărbaților… -Mănâncă.....Aurel mănâncă! ……………………………………………………………………………………. Agitația tăcută a urbei și viscolul se potoliseră. Pe stradă felinarele luminau simpomatic casele și salcâmii nemiscați în gerul care se muiase. Fulgii mari de nea, așterneau zăpada uniform și peste locurile unde nu se depusese omătul. În casă era liniște și cald …. Atunci s-au jurat tata și unchiul Titi că nu vor intra în partid…niciodată! ### Nu am preteneția că ce voi scrie este adevărat dar, ce este realitatea sau înșe-lătoria un vis, un fum de multe ori frumos, inutil și fără miros care zboară, se îm-prăștie....unde ? Trecutul chiar dacă nu-l cunoaștem el există și nu îl putem schimba, știm sau nu, nu are importanță dar este bine să-l aflăm. Prin vremuri grele treceau oamenii acestor meleaguri, așa a fost întotdeauna, așa este și astăzi… Locuitorii acestui pamânt erau oameni crunți, viteji, iuți în fapte, isteți, își dădeau seama că timpul le rezolvă pe toate și lăsau multe de la ei, și între două năvaliri de-ale dușmanilor o așteptau pe a treia… a prietenilor. Era în ei o dorință de libertate care se manifesta din fragedă pruncie și cu cât treceau anii, se accentua și devenea tot mai acută. De ce trebuie sa fim vasalii altui neam? De ce trebuie să ne supunem altora când suntem mai buni, mai înțelepți ca ei? Această dorință imperioasă ne sufocă, dar acesta a fost și este mobilul neamului nostru ! Au fost și sunt multe lepădaturi în el, conducători veroși umblă cu avantaje la mai marii lumii, fură pentru burta propie sau interesul lor, dar au de unde lua! Strămoșii mei au trăit deziluzii, iubiri, au chefuit, au trecut prin suferințe de care au știut cei din jurul lor sau cel mai adesea numai ei, iar eu am făcut aici lista incompletă cu succesiunea cronologică a nașterii și morții lor, dar să începem: Suntem în anul 1600 cu, sau fără ceva ani, în luna mai. Voievodul Þării Românești este obligat de Marea Poartă să plăteasca tributul sau peșcheșul, care nu era mic, țara fiind bogată. Cu această ocazie, Domnul țării își trimite fiul, fratele și pe alți tineri din fii boierilor mai mari sau mai mici, toți supuși ai Porții, să studieze la Stambul. Au primit de la voievod scrisorile oficiale parafate cu sigilii de ceară și dupa un ultim chef, au purces la drum . Acest lucru se întâmplă periodic dupa bunul plac al sultanului căruia îi placea să fie înconjurat de tineri, din țarile valahe. Așa este, de când a apărut lumea pe aceste meleaguri, urmașii boierilor, ai oamenilor cu stare, Nu au decât să facă școli înalte la Istambul, Viena, Moscova, Paris, Berlin, Londra sau în alte mari orașe ale lumii pentru a fi influențați de cul-tura respectivă, și când înaltele interese o cer, să fie puși în fruntea țării de obârșie. În acest fel, domnitorul este la mâna conducătorilor acestei lumi oricând, oriunde și în orice moment, amenințat și chiar schimbat dacă cumva se observă un semn de rătacire la el… rezerva de cadre fucționa de mii de ani dar sub altă denumire. Toți își dau seama de scopul urmarit de turci care acum sunt la putere în această parte a lumii dar, nu au ce face, așa că în loc de lacrimi de necaz, se merge pe varianta bucuriei, și tinerii sunt îmbiați cu pocale de vin și mâncare aleasă, ca nu cumva să uite țara în care s-au născut. Călătoria va dura, mai bine de o lună, drumul este lung, capcane multe dar ei sunt tineri și, speranța într-un viitor fericit face, ca grupul să se bucure cu orice prilej. Poate dintre ei, se va alege viitorul domn al țării în funcție de interesele Porții dar deocamdată ei petrec, în timp ce alaiul se mișcă inexplorabil, spre Stambul cu aur, prăzi, diverse biruri, peșcheșuri, dări și altele…. Convoiul a plecat din capitala țării, Târgoviște și prin satele pe unde trece se adună lumea să-i privească…sunt tineri, îmbrăcați elegant după portul vremii iar, dacă îi prinde înserarea, cei mai vrednici oameni din sat, se bucură să le fie gazde, înalților oaspeți. În seara asta i-a prins noaptea în satul Malu, la 15 km de satul Giurgiu, aflat pe malul stâg al Dunării și gazda se bucură, și nu prea! Tânărul a ochit-o pe fata lui de 16 ani, frumușică, cu nurii numai buni de apucat, așa că după ce au fost expediați din cameră toți, gazda și slugile…amândoi s-au pus pe treabă. Fata era încântată de atenția ce i-o acorda musafirul și cum amândoi erau tineri, era luna florilor, șoaptele lor se raspândeau peste toata suflarea satului, mires-mele pamântului le răscolea sângele, nu le-a ramas altceva de făcut decât să joace cu patimă, rolul ce le-a fost dat de creatorul tuturor vietaților și lucrurilor, și, ca totul să aibă sens, au trăit aceele clipe cu sentimentul iubirii. Tânărul a fost atât de încântat că a doua zi pretextând o subită durere de cap, a amânat plecarea alaiului și toți au trebuit să mai rămână o zi, până îi va trece boala, tânărului stăpân. Poate el era bine intenționat și chiar vroia să se întoarcă mai târziu, dar nici o dată nu suntem stăpânii noștrii, să facem ce dorim. Atâta știu, de un inel pe care l-a lasat gazdei ca zălog pentru revenire când alaiul s-a pus în mișcare, și s-a topit precum untul în tigaie, pe plită, la căldura sobei. Inelul s-a plimbat în acest neam pâna s-a rătacit, ca orice lucru și nu s-a mai știut ce semnifică iar, povestitorul nu știe de ce a amintit de el, nu știe cum arăta dar bătrânii așa i-au spus, și eu mi-am făcut datoria amintind de el . În această vreme, în alte case restul tinerilor boieri au petrecut cu gazdele lor poate, în același mod plăcut sau neplăcut pentru alții dar timpul, dușmanul și motorul universului, îi mâna din urmă. Iscoadele își fac datoria anunțând la curtea domneasca și la Înalta poartă cauza întârzierii iar alaiul pleacă să-și îndeplinească menirea și toate s-au împraștiat, fiindcă se apropia vremea culesului grânelor, legumelor, apoi a fructelor și viilor, până se așternea zăpada când, se depănau la gura sobei, povești frumoase cu zmei, feciori de împarați, feți frumoși, Ilene Cosânzene și salvatori miraculoși, în timp ce în alta cameră se năștea o fetiță minunată ce va fi iubită de mama ei. Pe acele meleaguri existau legi dure printre care una suna cam așa : ,,Cine va fi găsit cu ștromoleacul învârtoșat la gaură de fată mare i se va taia scărbavnicul mădular, întru veșnica lui nefolosintă,, Aceasta era pedeapsa ce se aplica vinovatului dar care nu se putea da boierilor, de fapt așa era pretutindeni, nu numai acolo. Femeile duceau greul și în cazul navălirii sau trecerii turcilor, tătarilor, ungurilor, leșilor, rușilor și altor năvalitori. Sunt legi care trebuie respectate de cei de rând..majoritatea fiindcă, înțelepții pământului le fac numai pentru ei…așa a fost în Þara Românească ca și pretu-tindeni în lumea asta. Exista și există un mic grup de privilgiați, ce sunt mai pre-sus de legile pe care, tot ei le fac, tot ei le voteaza când și cum vor.. sunt prea mic să comentez și pierdem vremea degeaba. Dar lumea se miscă într-una, cei bogați sunt săracii de mâine, statele condu-cătoare ale lumii se schimbă permanent, puterile sunt în continuă căutare pentru a ramâne lideri, bogații se gândesc cum să-i mai înșele pe ceilalți, săracii cum să ajungă în frunte și să se îmbogățească, este o rotație perpetuă de oameni, micro și macroorganisme, uni și pluricelulare, pietre mai mici sau mai mari, meteoriți, planete, sisteme solare, galaxii fără număr și totul pentru ce?! Pentru că existăm ! Așa le-a rânduit creatorul și sunt legate una de alta! Nu contează că ne vom întâlni cu veșnicia doar momentul, clipa actuală este tot ce trebuie trăit ! Nu contează dacă Ilinca s-a măritat sau nu, dacă a mai avut parte de plăceri-le supreme care fac viața mai frumoasă, ca să merite să fie traită dar, n-a mai avut alți copii în afară, de fetița frumoasă procreată în acele momente unice de pasiune. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy