14 dec. 2008

Am făcut pregătiri de colinde cu elevii mei de gimnaziu. Ca diriginte, le-am fost celor dintr-a cincea un prieten și un dascăl înțelegător. Am fost cu ei vreo cinci-șase săptămâni la Palatul copiilor. Au făcut din octombrie cursuri de horticultură cu doamna Manole. Le-am desenat pe tablă, iar ei mi-au făcut zeci de plănși colorate. Am venit cu ideea decorării periodice a clasei – pentru toamnă, iar ei au împodobit de două săptămâni sala lor și pentru serbările de iarnă..., fără să le mai dau vreo sugestie. Sunt câțiva foarte buni la carte – Tegus-Iulian, Flavia, Izabela, Nicoleta, Lucica, alții pe la mijloc – Raluca, Ligia-Cristina, Andreea, la distanță și Chemal. Dar am și o poamă rea: Asan, un pitic răutăcios și prost, despre care mi se plâng toți părinții și profesorii. Nu știe și nu poate să deprindă cu niciun chip să scrie și să citească, face doar semne indescifrabile în caiete (și este singurul din familia sa numeroasă care știe ceva carte!)...
Ca evaluator la tezele cu subiect unic, am avut parte de muncă intensă, de ochi obosiți până seara. Douăzeci și opt de lucrări din 114 (câte formau setul 6 de teze la clasele a șaptea date mie la prima recorectare) au fost subevaluate sau, mai rareori, supraevaluate, cu 1-2 puncte. Majoritatea, de la țară. Profesoarele care au corectat teancul acestor lucrări mi-au dat dreptate întrutotul, cu excepția uneia scrisă cred la școala specială din Techirghiol, în care elevul făcuse greșeala, iertată de mine, să pună rezumatul la numărul de exercițiu anterior lui. Așa că i-au dat puțin pentru acel exercițiu de scoatere a ideii principale (2 p.), și nu rezumatului (4-5 p., cât îi dădusem eu).
Am fost lăudat la centrul de la Liceul ”Traian” pentru rapiditatea și precizia mea în corectarea tezelor. Venisem mai târziu decât colegele profesoare din comisie. Nu luni, ci marți, pentru că n-a mai putut veni o profesoară experimentată.
Mulțumirea cea mai mare a fost tot la școala nr. 10 “Mihail Koiciu”, cu ocazia venirii rezultatelor T.S.U. pentru cele două clase ale mele de-a șaptea. Notele au fost foarte mari, aproape cele puse de mine (dacă le-am dat 5-10 sutimi în plus !). În afară de doi elevi au luat toți note de trecere, peste trei sferturi luând de la 7,50 în sus. Am avut și note de 9,50, 9,60, 9,75, 9,80 și 9,85. Au predominat notele de 8 și ceva, două fiind și de 8,90.




18 dec. 2008

Rostul iubirii este să ne creeze mereu și mereu mai frumoși. Noțiunea de frumos este trăită la modul activ. Mai exact vine din fiecare îndrăgostit. Răzbate prin toată lumea, dar îl ajunge numai pe cel ales.
Și ce s-ar întâmpla dacă momentana despărțire unul de altul ne-ar fi ameninințat activarea iubirii ?! Să zicem că revine, să o vadă ocazional, chiar fostul partener de viață al unuia dintre cei doi... Nu se pierde puțin cu firea celălalt? Nu disperă deloc, sau nu se învinuiește nicio clipă ? Ba da. El se vede ultragiat, apoi se învinovățește personal, pierzându-și prerogativele în fața întâiului chemat care-a fost abandonat. Iubirea de sine are atunci ca rival o iubire complexă, implicată social. Uiți de tine dacă iubești și poți ierta. Nu reții decât condițiile pe care ți le cere persoana iubită, care a mizat pe tine – viitorul și oglinda vieții sale. Nu poți decât să ștergi cu buretele orice trecute aventuri, pașii hotărâți sau pripiți făcuți de ea. Pașii aceia erau neînsoțiți de nimeni, iar tu ai șansa enormă de a-i orienta corect, cu tact și pasiune renăscând oricând.
Fapte concrete: Miri se înscrie exact tipului de femeie care descoperă ceea ce n-a fost dragoste până la mine ; pe când eu sunt un Rică Venturiano, nu un I.L. Caragiale pragmatic în ce privește relațiile (simili)conjugale. Rică iubea necondiționat. Chiriac se bălăcărea iubindu-se în primul rând pe sine, neconsiderându-se erou tragic până la capăt, ci doar amant ultragiat de un competitor. A te simți lăsat pe planul doi, inferior într-o relație erotică echivalează cu ideea despărțirii iminente de persoana la care țineai mult. A te reabilita în ochii ei nu este suficient, ci obligatoriu de la început, până la a refuza ca probă trădarea ei. Dacă ai fi trădat de persoana iubită nicio dovadă a disculpării ei nu îți va întrerupe schingiuirea morală, fiindcă după aflarea adevărului nu te mai încălzește deloc astâmpărarea sa. Dacă nu ai fi deloc trădat și cu toate accestea devii extrem de suspicios, faci o încălcare a legilor naturii, un hybris împotriva credinței omenești, o impietare adâncă asupra dragostei eterne și concrete. Dragostea nu poate fi așadar decât eternă, un prezent continuu fără alte suprapuneri de imagini comparative dinspre trecut înspre viitor. Dragostea își devine oximoronic ”geloasă” și îngăduitoare, concomitent. Este geloasă și continuă să stârpească alte pasiuni și posibile partide conjugale ori simplu erotice. Fără îngăduința nesuspectării partenerului nu ar exista și fericirea în dragoste, consumarea ei benefică...
Miri mă face să cred că sunt primul și ultimul iubit al ei.



19 dec. 2008

N-am scris nimic,

și nici n-o să scriu decât fapte, comentarii despre banala mea existență.

Am fost cine am fost,

dar mi-am schimbat treptat personalitatea pe care mi-o creez și, fără remușcări, mă otrăvesc prin propriile hotărâri.

Nu-mi vine în cap,

nu, nu, nu, nu știu, cine o să fiu eu peste un an, peste zece, peste douăzeci, însă cred că am găsit aici, prin această neștiință, chiar un argument suficient al negării importanței scrisului.

O să fiu adolescent sau bătrân?!...,

o să fiu sau n-o să fiu, poate că n-o să am de ce, pentru cine...



1-15 ianuarie 2009

Voiajul de Revelion la Paralia (Caterini) din Grecia

- o ședere splendidă în hotelul Varonos (Baron), chiar în spatele bisericii din Paralia;
- condiții de hotel (cameră cu hol, balcon, baie, chicinetă având și hotă la aragazul electric, sistem de termoficare cu reglare programată a temperaturii, tot ce trebuie – până și feon modern);
- un revelion inclus în prețul total al sejurului, la un restaurant de hotel (din păcate a constat numai dintr-o farfuri cu două feluri de friptură, cartofi, salată, iar ca băuturi uzo, vin alb și roșu, destulă șampanie, plus cozonacul lor tradițional de Anul Nou și un desert cu halva, kiwi, banane, măr);
- o excursie în Salonic, pe la turnul-închisoare unde n-am putut urca, la biserica Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de mir;
- o excursie și o ascensiune din autocar până la cabana Stavros (940 m) pe Masivul Olimp, aflat la doar 20 de kilometri de Paralia (adică de malul Mării Egee).
- trecerea ghinionistă prin Bulgaria – ne-am rătăcit și la dus (în Sofia) și la întors (înainte de a intra în Varna). În plus șoferii celor două mașini s-au făcut de râs : Marius la dus când a depășit viteza admisă, iar Adi, prietenul Nicoletei, la întoarcere, când era să facă accident pe la 2-3 dimineața, ațipind la volan.

Că tot veni vorba de peripeții peste peripeții, la sosirea în Paralia (tot pe la 2-3 dimineața) nu găseam vila “Baron”! Mă uitam și după busturile lui Byron, și după aspectul ei de pe net. Nimic. După ce am prins zorii într-o tavernă sau popas rutier foarte scump, chelnerul ne-a spus că e foarte aproape, dar nu ne-a zis ce trebuia, că-i taman în spatele bisericii din Paralia. S-au făcut pe degeaba zeci de kilometri rotindu-ne peste tot în Paralia, luând la drămuit pensiunile, hotelurile de pe strada Poseidon (unde era doar agenția de turism) dar și pe cele paralele. Oboseala nu mai avea margini. Ne credeam păcăliți, mai ales că nu răspundeau persoanele de contact de la agenție. Doar eu cu Miri mai aveam zâmbet pe buze când trei câini ne-au înveselit, maimuțărindu-i pe cei de circ. Unul dintre ei, care semăna cu un câine lup negru, ne-a rămas de-atunci prieten, mai ales că m-a însoțit când m-am dus singur în recunoaștere prin toată stațiunea. Când să găsesc vila, că ajungeam la biserică, iată-i pe cei din mașina noastră anunțând că o aflaseră, dar nu sub numele scurt, Baron, ci Varonos ! Miri spusese din timp că în greacă beta se citește « V » (acesta lipsind din alfabetul lor).
La revelion eu și Miri ne-am aflat… nașii de cununie ! pe Virgil și Mioara (Maria), cu care am și dansat mai tot timpul. Lui Adi i s-a făcut rău. Soră-mea l-a așteptat până când a revenit, după ora 3, de la spitalul cel mai apropiat. Chiar dacă nu-și făcuseră asigurări de sănătate, urgența respectivă (o alergie agresivă la mâncare) nu a costat nimic. Românii n-ar fi făcut un astfel de act caritabil, ci luau în spitalele noastre și pielea de pe străini...
Eu și Miri am fost cei mai tari dansatori, de la început până la perinița care s-a jucat cu eșarfa ei. I-am scos la dans pe mai toți din grupul nostru (în afară de Marius, care a trebuit să-l ducă pe Adi cu mașina la spital). Am dansat-o de două-trei ori și pe Bianca-Iuliana, fiica lui Marius. Am dansat o dată și cu Mihaela, mama ei. Dar am făcut spectacol pe ring alături de Miri. Nașul, Virgil, ne-a anunțat nunta, prin DJ-ul român, iar toți cei patru sute de români veniți în Nordul Greciei de Revelion ne felicitau personal. Ne lăudau că suntem un cuplu reușit. Am dansat-o în ritmuri diferite, am ridicat-o pe ring de-atâtea ori pe Miri, încât a doua zi avea tălpile umflate.
În Caterini ajunseserăm, anterior cu două zile, urcându-ne în cabina unei mașini gigantești cu braț, care turna prin el ciment în noile clădiri din Paralia. Orășelul acesta de șaizeci de mii de suflete ne-a părut așa de fain ! Am fost uimiți de bucuria grecilor ce-și făceau cumpărăturile de Anul Nou ori se întâneau la restaurante sau taverne șic să mănânce, să bea, să cânte, să își vorbească. După ce ne-am făcut cumpărături serioase din două magazine, în centru am dat de localurile luxoase, mai atrăgătoare decât cele din Lipscanii Bucureștiului. Toate vitrinele, toate ferestrele imobilelor din Caterini aveau ceva din soarele mult mai arzător, din cerul fără nori, din aerul aproape alpin al Masivului Olimp. Și masa luată la acel local șic, având tapetări cinematografice, etajere mari la mese, mici televizoare cu plasmă așezate din doi metri în doi metri, înrămate pe pereți (discrete ca tablourile). Numai tineri aproape. Meniul – deosebit, la prețuri mai mici decât cele ale tavernei unde mâncasem din prima seară în Paralia. Am comandat caviar roșu, cod pané, suflaki (frigărui de pui mai mari decât oriunde). Am băut un vin roșu grecesc! Ni s-a dat din partea casei și desert – două prăjituri și măr. Garnitura de la suflaki era cu un pilaf ce avea și mazăre, porumb și morcov. La cod erau cartofi și salată, peste care am pus și vinegretă. Prânz adevărat, în cantitate îndestulătoare. Miri mi-a făcut poză acolo, apoi ne-am fotografiat și împreună în fața catedralei din Caterini, ce avea paznic la intrare, în stânga, un uriaș copac, pentru că ușile îi erau din păcate închise (nu ca în România).
La plecare spre Caterini eu găsisem un câine uriaș, foarte blând, chiar înainte de a ne urca în Diesel-ul cu ciment, care ne-a dus pe gratis în acest oraș. Miri a zis că acel câine, cât un Saint-Bernard, cu un cap de urs, are ochii și mimica mea. De eram câine, îmi zise, cu siguranță m-ar fi “recunoscut” după privirea caldă, familiară și ochii umezi, frumoși. În fața palmierilor din Olimpic Beach ne-am fotografiat: ea, alături de big dog, stând chiar la nivelul lui (mă privesc cu dor amândoi, drept în față); eu, când îi întind căciula să sară la ea, iar apoi sunt cu el în brațe. Cum o fi stat el cuminte, că la următoarele două încercări de a-l mai ridica se răsucea nervos..., dând să mă muște ca să-l eliberez. Chiar m-a mușcat ușor, fără să-și bage colții, în braț; îi arătasem iubitei caninii lui de big dog – cât degetul meu mic!