Tipatul isi dadu seama ca exista si de bucurie se strecura printre copaci, printre alei, si se lovi de zidurile caselor. Si nu s-ar fi saturat de zbenguiala daca o masina n-ar fi claxonat puternic trezindu-l la realitate.
Hm, se incrunta tipatul, tip, deci exist. Si asta a fost prima lui mare descoperire. Si-ar fi tipat bucuros daca tot atunci n-ar fi realizat ca nu stie cine l-a tipat. Grea problema, si de suparare se-ncovoie sub creanga unui copac. Dar, in acelasi moment ii veni si ideea salvatoare:
O sa intreb pe toata lumea si cine m-a tipat o sa ma recunoasca. Si i se paru atit de usor incit iar s-ar fi apucat de zbenguiala daca n-ar fi vazut un porumbel ce sta linistit pe un cablu de telefon.
Hei, tipa tipatul, hei tu, dar n-apuca sa tipe ca porumbelul zbura speriat.
Nu, sigur nu asta m-a tipat, se bosumfla tipatul, si tot atunci zari la marginea drumului un cal inhamat la o caruta.
Hei, calule, tipa tipatul, dar calul se ridica in doua picioare si necheza puternic, speriat, si, de n-ar fi fost omul de linga el poate c-ar fi luat-o la fuga.
Tpatul se descuraja de tot. Toate lumea fuge de mine, nimeni nu vrea sa-mi spuna cine m-a tipat. Si se cocota pe-o antena de televizor deasupra unei case. Cum sta el asa, deodata ii trecu prin minte ca nici pasarea si nici calul nu tipa. Pasarea cinta, calul neceheza, si ca singurul care tipa e omul si de bucurie tipa una zdravan si incepu sa topaie spre piata.
Acolo sunt multi oameni si poate c-o sa-l intilnesc pe cel care m-a tipat, se gindi tipatul.
Ajuns in piata tipa intii la o femeie care vindea fructe, dar femeia isi facu repede cruce si se apleca peste gramada ei de mere.
Nu, nu ea m-a tipat. Tipa apoi la un barbat care se plimba fara nici o tinta. Barbatul asculta o clipa atent apoi imperturbabil isi relua plimbarea. Zari apoi un copil si tipa la el, dar pustiul se ascunse printre fustele mamei si incepu sa plinga.
Uf, se enerva tipatul, pe mine nimeni nu ma tipa si de furie tipa peste toata piata. Tipa tare, dar nu se intimpla nimic. Fiecare isi vedea de treaba, infundindu-si capul parca mai abitir intre umeri.
Se simtea singur si incepu sa se plimbe asa, aiurea, pe strazi. Si cum se plimba auzi deodata mai multe tipete iesind din curtea unei case. Se strecura repede pe linga zid si curios se uita in curte. Un barbat batea o femeie.
Nu, eu nu sunt un tipat din asta, se revolta tipatul.
Auzi apoi un tipat ce venea dintr-o casa vecina si se precipita sa vada despre ce-i vorba. Vazu un bebelus ce tipa cit il tinea gura.
Nu, nici de asta nu sunt.
S-apoi incepu s-auda o multime de tipete. Peste tot pe unde mergea auzea tipete de bucurie, de durere, tipete groase, tipete subtiri, tipete inabusite, dar el nu era nici unul din astea.
Da' ce fel de tipat oi fi eu, incepu sa se ingrijoreze tipatul. S-atunci isi aminti de ecou. O sa merg in munti si-o sa tip acolo si ecoul o sa-mi zica ce fel de tipat sunt.
Zis si facu, o zbughi afara din oras si fiindca mergea repede ajunse imediat in munti si acolo tipa una, da' tipa una, ca aproape isi frinse gitul. Dar ecoul tacea, nu-i raspunse nimic. Tipa iar, deznadajduit, dar si de data asta ecoul nu-i zise nimic.
Tipatul era tare amarit. Se-ntoarse in oras spre seara, intrebindu-se daca mai are rost sa tipe vreodata. Si cum mergea el asa pe strazi, trecu pe linga un om ce vorbea de unul singur. Intii nu i-a dat prea mare importanta s-ar fi trecut pe linga el, daca nu l-ar fi auzit vorbind despre tipat: "Doamne, de ce tipa sufletul in mine?"
S-abia atunci se dumiri tipatul.
Eu sunt tipatul sufletului, eu n-am glas de suprafata, eu am adincime. Eu stau in sufletul oamenilor si acolo tip ori de cite ori ii doare si-n noaptea asta o sa pot tipa linistit.
Si se cuibari repede in sufletul omului.