- Îmi permiteți domnișoară?
- Da, sigur, răspunse Eliza facând loc să se așeze unui domn în vârstă, o prezență stranie. În mâna stângă purta un geamantan din lemn, învelit cu o husă veche cu nasturi. Își întoarse capul nepăsătoare spre fereastră privind în gol.
- Mulțumesc. Dumneavoastră coborâți la stația șapte! Mai avem puțin timp… La aceste ore tramvaiele sunt aproape goale. Mă scuzați, domnișoară.
- Nu-i nimic.
Acum însă îi privi fața. Avea în jur de șaizeci de ani. În mod cert domnul acesta avea chef de conversație, după felul în care o privea.
- Nu știu, cobor în centru, răspunse fără chef, Eliza.
În fereastră observă că bătrânul își pieptănă părul argintiu privindu-se într-o mică oglinda.
- Domnișoară, noi semănăm, suntem aproape identici. Vă rog să vă priviți în oglindă!
- Mda…, nu știu, poate… făcu gestul automat și in același timp fiindu-i ciudă că l-a făcut. Se uită în oglinda pudrierei lui de parcă nu și-ar fi cunoscut fizionomia. Acum era chiar straniu bătrânul, deși părea un domn distins, cu un aspect îngrijit, însă decolorat de timp.
- Eu am încărunțit iar dumneavoastră v-ați vopsit părul, altfel… priviți și dumneavoastră…
- Nu știu… da…
- Îmi puteți spune când v-ați născut? Luna?
- “Bine că nu m-a întrebat și anul” își spuse Eliza, “Și ce nu-mi plac mie astfel de discuții… Hai să-i spun, că n-are ce să-mi facă.”
- Martie.
- Noiembrie?
- Nu. Martie.
- Ați putea să-mi spuneți și ziua?
- 22 martie.
- Cred că aș putea să vă spun și cum vă numiți… Vă rog să aflați ceea ce știu și eu, din buletinul meu. Citiți vă rog la data nașterii!
- 22 martie…
- Și numele mamei mele, vă rog să-l citiți.
- Numele mamei: Elisabeta… "Știe și cum mă cheamă… ce-i asta? De unde atâtea coincidențe? E periculos omul acesta! Mă îngrozește!" se înspăimântă Eliza.
- Așa e, domnișoară, v-am spus că semănăm. Noi ne vom mai întâlni odată tot într-un tramvai. Să aveți grijă de dumneavoastră, berbecii sunt sensibili la cap. Au acele cornițe ale încăpățânării, par uneori invulnerabili, dar sunt sensibili. De un timp încoace am început să studiez religia tibetană și îi simt pe toți cei care-mi seamănă, și care sunt născuți în astre asemănătoare. Și niciodată n-am dat greș. Aș putea să vă spun mai multe despre dumneavoastră, dar nu vreau să vă plictisesc. E Joia Mare dar dumneavoastră nu vă prea pasă. La reformați au trecut demult sărbătorile pascale. De fapt, nici nu țineți prea mult la aceste sărbători… Aș spune că ați cochetat sau veți cocheta cu Islamul, am dreptate?
- Da…
- Vă deranjează puțin norii cumulonimbus, dar nu va ploua. Va fi poate un discret curcubeu spre turnul Bisericii Sfântul Mihail. Să priviți din stație, în jurul orei șapte. Nu va ploua.
- Sper…
- Știu, vă trec multe gânduri prin minte în acest moment, dar nu vă speriați, sunt o prezență dorită de dumneavoastră, veți înțelege, poate, mai încolo.
- Hmm…
- Îmi puteți spune ce culoare au copacii de pe marginea străzii?
“Acum chiar că e deplasat bătrânul. Dar nu pot să nu-i răspund. Sa tac? E chiar penibil... Hai să-i fac voia, dă-l încolo...”
- Verde crud de primăvară.
- De ce priviți cu ochii minții? Am să vă întreb încă o dată și dumneavoastră încercați să-mi răspundeți ce culoare au. De acord?
- Da…
- Îmi puteți spune ce culoare au copacii de pe marginea străzii?
- Gri.
- Și clădirile?
- Gri.
- Râul, strada, realitatea…
- Gri.
- Eu, noi?
- Noi suntem colorați… Unde suntem?
- Nu vă speriați, vă rog. Veți coborî din tramvai și toată lumea va redeveni colorată. Sunteți obosită și întâlnirea cu mine v-a adus pentru șapte stații realitatea monocromă.
- Dar nici n-aș fi observat…
- Nu-i nimic… Sunteți elegantă. Vă las să treceți pentru că urmează stația șapte. Poftiți, vă rog. Să aveți o viață frumoasă!
“Și dacă nu m-aș ridica acum… și de ciudă, să mai merg o stație... De unde știe? Nu înțeleg! Totuși, n-are rost să mă prostesc. Omul pare bine intenționat. De ce să…”
- Mulțumesc domnule! La fel va doresc și dumneavoastră!
- La o bună revedere!
- La revedere!
“Ce privire! N-am să-l uit degrabă! Doamne, sper să nu plouă, nici nu mai știu unde am de mers. Și dacă nu mă ridicam, așa de ciudă, ce se întâmpla? Oricum, cred că mi-ar fi ghicit motivul pentru care nu mă ridic, bine că nu m-am încăpățânat să-i fac în ciudă... Cine era omul? Ce m-a enervat! Ce ghinion! A, internet, hai să intru…"
- N-ați mai fost demult pe la noi, domnișoară!
- Nu prea am timp… Domnu’ Gelu. Unde pot să stau?
- Păi, acolo, sau, acolo. Parcă aveam un mesaj pentru dumneavoastră. Nu mai știu ce-am făcut cu el. Îmi pare rău. Nu! Vă rog să vă așezați la Stația 7.
“Așa… yahoo, n-am nimic, personal.ro, nimic. Nu-mi scrie nimeni. Oare ce voiam eu să caut? Nu mai știu… omul ăsta…, am scăpat un enter… Ce-i asta? … aici am mai intrat. Să vedem dacă a mai scris ceva cunoștința asta a mea? Hopa, eu am mai văzut pagina asta acum două săptămâni… în fereastră se plimbă o poezie, care nu apare pe pagina principala, nu înțeleg, a rămas timpul în loc?… îmi amintește de “Ziua cârtiței”, ce film?… Și ce calculatoare rustice au ăștia… Ce-i asta, "forum", iar am scăpat enter și până se încarcă… cine-i ăsta? Un plângăcios…
- Nu vă supărați, calculatorul de la Stația 7 nu merge bine?
- Ba da. Merge cel mai bine. Se mai ocupă de el bătrânul…
- Ce bătrân?
- Vine un domn cu un geamantan de lemn și se așează numai la Stația 7.
- Și are un balon verde pe el? E grizonat, cam la 60?
- Da, domnișoară, eu cred că în geamantan poartă un mini-computer.
- Nu se poate!
- Ba da. În orice caz are ceva în care tot scrie. Fie că e o mașină veche de scris, fie că e un modern calculator portabil, nu se știe… Dar știți ce isteț e?
- Mă scuzați îmi sună telefonul. Alo!
- Domnișoara Eliza?
- Da.
- Sunt bunica Sălăjan. Vă rugăm să treceți astăzi pe la 7 seara la noi să vă luați banii. V-am așteptat ieri dar n-ați venit…
- Nu pot azi, eventual mâine, dar nu știu exact unde locuiți.
- Vă aștept eu în stație dacă îmi spuneți ora exactă la care sosiți. Luați troleibuzul de la Catedrală…
- Dar unde mă cobor?
- Păi, stați să număr… la stația 7.
- Previzibil, predictibil, presupozant, pre... pre...
- Domnișoara Eliza…
- Da, voi veni. La cât ați spus? De ce mai întreb, oare? La șapte, bineînțeles!
- Da.
- Închide telefonul!
- Poftim? Doamna Sălăjan, ați mai spus ceva?
- Cum, domnișoara?
- Las-o pe doamnă, Eliza și închide telefonul!
- Mai e cineva pe fir? Doamnă auziți și dumneavoastră?
- Nu.
- Închide o dată!
- La revedere doamnă, pe mâine!
- La revedere!
- Totuși cine sunteți, domnule?
- Nu bănuiești?
- Nu! De unde vorbiți?
- Poți să închizi. Ai să mă auzi. Așa e bine. Acum să stăm puțin de vorbă. Tu voiai să fii o sursă de inspirație, nu-i așa?
- Nu înțeleg!
- Tu voiai să te scriu…
- Nu vă cunosc domnule!
- Plângăciosul… de la "forum"…
- Poftim? Eu nici nu te cunosc.
- Nu, tu pe mine nu mă cunoști, dar îmi cunoști autorul căruia voiai să-i fi muză.
- Tu, domnule, ești cumva scris de…
- Exact!
- Și bătrânul din tramvai are vreo legătură?
- El nu e personaj. Nu e nici autor. Are un statut aparte...
- Nu prea inteleg, dar lumea policromă?
- Lumea policroma e ceea ce vezi tu in acest moment. Până acum te-ai spus singură, de acum te voi scrie eu.
- Și eu, ce sunt acum?
- Personaj.
- Scris de cine?
- De mine, plângăciosul.
- Dar tu nu ești personaj?
- Ba da, scris de, știi tu cine… Spune-mi Eliza, tu cum vezi acum lumea?
- Colorată, verde cu bej, putin gri, negru, un tricolor deasupra, ferestre, butoane…
- Perfect. Așadar ești…
- Ficțiune?
- Pe-acolo…
- Dar eram vie…
- Ești si acum, dar ești scrisă de mine, eu, scris de altcineva. Nu-ți convine?
- Nu știu.
- Eu știu, pentru că mi-a spus autorul meu. Trebuie doar să taci. Să te lași scrisă, adică să dormi pe cearșafurile mari și albe…
- Și eu ce culoare voi avea?
- Neagră, evident, dispersată în, cred… peste o mie de caractere.
- Cine-mi poate spune ce zi e astăzi? Cine mă aude acum?
- E Joia Mare? Chiar te interesează?
- Nu. Domnule… Nu vreau să-ți spun plângăcios, dar dacă tu încerci să mă scrii acum, înseamnă că vezi această sală de internet.
- Sigur. Tu vei intra ușurel în somnul tău, eu te voi scrie și voi pleca și eu, cine mai știe, pe unde va vrea autorul...
- Dar pe el cine-l scrie?
- Asta chiar n-am de unde să știu. Limitează-te la întrebări mai simple. Deci, te lași scrisă?
- Fie!
- Trebuie să taci. Taci?
- Tac!
- Așa, acum ești mai neagră ca oricând. Cel puțin o dată te vei naște pe o coală, mi-a promis autorul. Eu voi fi doar narator în acest caz. Așa... mai scriem la titlu “Stația 7” și acum îi dau “trimite”. Tu rămâi frumușel și odihnește-te, domnișoară Eliza pe cerșafurile albe. Noapte bună, Eliza! Eu îmi închid toate ferestrele și plec pentru că e cam târziu… Ah…, dar ce-i asta? Era să-mi rup gâtul…
- Hei, domnule, ce-ai dărâmat?
"A, uite-l pe Gelu, s-a trezit si el..."
- Ai uitat să-mi plătești... Stai puțin! Dar… nu te-am observat până acum. Tu ai stat la vreun calculator, că nu te-am văzut când ai intrat? Și ce-ai răsturnat? Ce-a sunat așa de tare?
- Nimic! E un geamantan de lemn aici și m-am împiedicat în el. Of. M-am lovit la fluierul piciorului. I-au zburat toți nasturii…
- Când ai intrat, domnule, în sală?
- Eram și eu pe-aici dar nu m-ai văzut. Dar ce caută acest geamantan caraghios trântit aici?
- E al bătrânului… Acum observ, domnișoara de la Stația 7 a plecat fără să-mi plătească. Oricum avea o oră gratuită, dar să plece așa…
- Nu vă supărați, domnu’ Gelu, nu eu l-am deschis... M-am împiedicat în el și s-a deschis întâmplător...
- Ce-are înăuntru?
- Nimic. Niște hârtii. Câteva cărți vechi tibetane… o pudrieră…
- Să-l închidem până nu vine bătrânul… Doriți o stație sau tocmai plecați, domnule?
- Stați puțin! Pot să mă uit la foi?
- Chiar! Să vedem ce scrie? Bătrânul acesta, de când vine pe la noi m-a făcut foarte curios.
- E un titlu, nu pot să descifrez… Dar stați! Cred că știu ce scrie. Sunt doar două cuvinte în titlu, iar al doilea e o cifră…
- Nu se poate! Cine e stăpânul geamantanului? Există cu adevărat acest om? Spune-mi Gelu, l-ai vazut vreodata?
- Cum sa nu existe, e batranul. Domnule, dumneavoastră nu știu de unde ați apărut și domnișoara Eliza nu știu când a dispărut, dar uite parcă pe foi e un mesaj scris pentru ea.
- Pot să-l citesc? Credeți-mă, știu ce s-a întâmplat cu domnișoara Eliza!
- Citiți. Ce-am eu de-aici?
“În data de 7 mai, la ora 7, tu să cobori la stația 7, să privești spre turnul Bisericii Sfântul Mihail unde vei vedea probabil un curcubeu. Să intri la internet și să te așezi la stația 7, e stația unde mă așez și eu de obicei și să deschizi calculatorul. E ceva pentru tine! Probabil peste 7 ani când îți vei dori altceva ne vom întâlni în următorul tramvai...”

- Ați adormit, domnule Gelu, rosti bătrânul care tocmai intră în sală. Treziți-vă! Sunteți în timpul orelor de muncă…
- Ah, da, și ce urât am visat! V-ați uitat geamantanul… Din greșeală s-a deschis și… A, scuzați-mă, cred că am visat urât… Îmi cer scuze.
- V-ați murdărit pe balon cu var…
- Da, m-am întors după geamantan. Voi veni mâine. Aveți grijă de dumneavoastră! Păreți tulburat.
- Păi și sunt. Știți, cu acest geamantan, de care nu vă despărțiți niciodată păreți un om bizar și eu am visat tot felul de ciudățenii în legătură cu dumneavoastră.
- Se mai întâmplă.
- Ce bine că a fost doar un vis!
- Da. Aveți grijă să nu mai adormiți în timpul serviciului. Puteți avea coșmaruri.
- Mulțumesc. Pe mâine, domnule! Ce coșmaruri, ce vise! Chiar nu-mi mai permit să dorm în timpul serviciului. Uite, parcă m-a blestemat patronul pentru ca am adormit. Domnule, v-ați uitat hârtiile acestea… Domnule… Am să i le dau mâine. Ce-i asta? “ În data de 7 mai, la ora 7….” Știi ce, pe foc cu tine! La gunoi cu visele! Clar?!
- Mai e cineva în sală? Băieți, voi de când sunteți aici? Ce Dumnezeu? Vă rog frumos, am adormit… sunt obosit și nu mai știu pe ce lume trăiesc. Băieți, îmi puteți spune, vă rog, suntem în Joia Mare?
- Tu cam ce crezi, domnu’ Gelu?
- Auzi, mă, întreabă-ți autorul? Măi băieți, spuse unul în șoaptă, pe Gelu ăsta îl fraierim cum vrem că e nebun și somnambul…
- Bine, mă, răspunse celălalt, tot în șoaptă. Scrie tu de data asta.
- Nu se poate, trebuie să fie același scris. Mai ține, praf de adormit și presară pe foaia asta. O să stăm cât vrem la internet.
- Măi, domnu’ Gelu, întreabă-ți, domnule, autorul, că vrem și noi să aflăm…
- La gunoi cu visele! La gunoi cu visele!… Uite așa, le rupem bucățele și la gunoi cu ele. Of, dar iar mă pălește somnul… A, domnișoara Eliza…
- N-ați mai fost de mult pe la noi, domnișoară!…
- Nu prea am timp…
- Hei, unde e Stația 7? Unde e stația 7? Unde-s băieții? Dumnezeule, mi-au furat calculatorul… Unde e?
- Păi, acolo voiam să stau și eu.
- Vă cred, era calculatorul cel mai bun. Nu înțeleg!
- Nu știu, venisem și eu aici de parcă ar fi trebuit să aflu ceva… să primesc un mesaj… Nu ma intrebati ca n-am idee. Daca dumneavoastra nu stiti unde va sunt calculatoarele, eu de unde sa stiu?
- Domnișoară, în ce zi suntem? Azi e Joia Mare, e 7 mai, sau ce?
- Nu știu, domnu’ Gelu. Nu mai știu nimic. Și mie mi s-au întâmplat tot felul de ciudățenii venind încoace.
- Cum putem afla? Cum putem ieși din toate astea?
- Liniștiți-vă, dragilor, e 8 mai.
- Ai auzit, Eliza, acum cine mai e?
- Nu stiu, mie mi-e frica... parca suna din pereti...
- Linistiti-va, stati cuminti acolo, ati scapat de 7. E 8 mai. A, cine e? A cui e vocea? Pai... e atat de simplu. Sa nu-mi spuneti ca nu stiti...