Prietenul meu, Dumnezeu

Doua lucruri sunt infinite, spunea Albert Einstein. Universul si prostia omeneasca.Asupra primului mai am un dubiu. In privinta celui de al doilea, nu am nici-o indoiala. O alta vorba care circula in folclor este: sa te fereasca Dumnezeu de prostul cu carte! Am uitat sa va spun ca prostul la care ma refer in prezenta schita sunt chiar eu.
Acum cateva saptamani, mi-am luat inima in dinti, familia in masina, si am plecat la o manastire. Mi-a dat, cum s-ar spune, Dumnezeu in minte gandul cel bun. La nici un kilometru de portile manastirii, pe costisa unui deal, vad o caruta plina ochi cu balegar, si o biata martoaga cazuta la pamant sub greutatea enorma, zacand jumatate pe drum, jumatate in santul drumului. In jurul ei, doi oameni: un mosneag, si un tanar. Incetinesc, privim pe fereastra masinii animalul, povara, si oamenii, si ne continuam drumul, dupa obisnuitul comentariu: ce oameni, dom’ne, sa omoare calul sub greutatea carutei!
Ajungem la manastire, vizitam biserica, aprindem lumanari, lasam un dar, o indemn pe fetita mea sa citeasca inscriptiile cu pilde si sfaturi de pe ziduri, admiram imprejurimile, si, chiar in fata manastirii, o albina, sau viespe, mi se incurca in par, ma inteapa, si de-abia, de-abia, scap de ea. Teasta mi se umfla. Ma mananca. Ma scarpin. O intrebare ma incearca: cum se face, Doamne, ca tocmai acum, cand am facut un gram de bine, am dat de belea? Ei, imi zic, asta este o biata intepatura pentru pacatele, sa le spun ca sa ma inteleaga si liber—cugetatorii, defectele mele, ca: lacomia, indiferenta, avaritia, gelozia, s.a.
Cu gandul asta, ma intorc acasa. Prostia mea, atat imi spunea. Pentru ca atat cunostea. Trece ceva vreme, si deschid o carte a Sfantului Vasile cel Mare. A unui om mai prost ca mine, ca sa ma inteleaga si liber-cugetatorii. Eu, un reputat profesor si analist-programator. El, un episcop nemernic. Si acolo, iata ce citesc:
“Datorita acestei iubiri de stapinire, o anarhie inspaimantatoare domneste si intre popoare. Recomandarile conducatorilor sunt cu totul nefolositoare si fara rezultat, pentru ca fiecare socoteste ca nu mai este obligat sa dea ascultare cuiva, ca fiecare crede ca este chemat sa conduca pe altii.
De aceea, am considerat ca este mai folositor a tacea decat a vorbi, pentru ca nu se poate sa se auda cuvantul omului prin astfel de zgomote. Pentru ca, daca sunt adevarate cuvintele Eclesiastului ca “in liniste se aud cuvintele inteleptilor”, este departe de a fi oportun ca in prezenta situatie sa vorbim despre aceasta. Imi amintesc apoi si acel cuvant profetic: “Cel intelept va tacea in acel timp, pentru ca timpul este rau”. Si este rau, intr-adevar, acest timp, pentru ca unii pun piedici, altii sar imprejurul celui cazut, altii aplauda si nu este cel ce intinde mana din compasiune celui care a ingenuncheat, desi dupa legea veche este condamnabil si cel ce trece ( indiferent ) pe langa animalul dusmanului, cazut sub povara. Acum nu mai au valoare astfel (de principii). Din ce cauza? Pentru ca iubirea s-a racit peste tot si buna intelegere a disparut, iar armoniei i se ignoreaza chiar numele. Au disparut admonestarile, facute chiar din iubire, nicaieri nu exista inima crestina, nicaieri (nu se varsa ) lacrimi de compatimire. Nu vine nimeni in ajutorul celui slab in credinta si atata ura s-a aprins intre cei de acelasi neam, incat fiecare se bucura mai mult de nenorocirile aproapelui decat de succesele proprii. Si, dupa cum in epidemiile de ciuma aceleasi (necazuri) sufera si cei care respecta cu toata strasnicia regimul alimentar, pentru ca se contamineaza prin contactul cu cei infectati de boala, la fel si acum (noi) toti suntem purtati ca de o ciuma, de duhul de cearta care ne-a cuprins sufletele de zelul celor rai. De aceea, pe cand judecatori neiertatori si cruzi stau (sa judece) pe cei ce gresesc, judecatori nedrepti si rauvoitori stau sa judece faptele celor buni. Dupa cat se pare, atat (de mult) s-a salasluit raul in noi, incat am devenit mai fara de minte decat animalele; pentru ca daca acelea fac impreuna cu cele de aceeasi rasa o turma, noi purtam razboiul cel mai nenorocit impotriva alor nostri.”
Iata prostia mea, in toata splendoarea ei. Iata cat de mult balast (maculatura) al unui sfant trebuie sa citesc ca sa ajung la motivul adevarat pentru care am fost intepat de o zburatoare in fata manastirii lui Dumnezeu: nu am ajutat un biet caraus sa isi ridice animalul cazut sub povara. Acum stiu de ce sa ma feresc, stiu povestea intregii prostii omenesti, si ti-o spun si dumitale, iubite cititorule, ca sa stii sa pui umarul cand cade o gloaba sub povara, nu sa o ocolesti doar, si sa comentezi, dupa puteri! Cat despre defecte, si pacate, si canoane, astea erau involute superstitii de ieri… Astazi, sunt amic la toarta cu prietenul meu de șuete liber-cugetatoare, Dumnezeu!

motto: ( dupa mintea prostului )... se boteaza(casatoreste)(trece la cele vesnice) robul lui Dumnezeu...

16 iunie 2006

Cu respect,
Jianu Liviu-Florian