agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-06-20 | [This text should be read in romana] | Personaje: - Eu, pe scena. - personajele, care vor interveni doar ca imagini pe parcursul desfășurării acțiunii. Numele lor se regăsesc în text. Scena: inițial este o scenă reală, în fapt o improvizație făcută din cuburi de lemn acoperite cu mochetă gri. Ne aflăm în timpul cenaclului literar al site-ului www.agonia.ro. Scena se va schimba urmând cursul narativ textului. Indicațiile acestor schimbări vor surveni pe parcurs. Lumina este o lumină naturală ce intră prin stânga, pe geamurile barului „Cafe Deko din incinta Teatrului Național unde, cu sprijinul publicației Șapte Seri și a Muzeului Literaturii Române... Eu (sunt așezat pe scenă, vorbind la microfon publicului ce tocmai ascultase primul și al treilea act al acestei cărți. Actul al doilea îl omisesem pentru a nu pune la încercare răbdarea audienței. Fapt penalizat ulterior, actul respectiv fiind considerat cel mai bun dintre cele trei. Desigur că a existat și o voce care a presupus, nu lipsit de intuiție, că am vrut prin prezentarea acelor două acte să-mi definitivez statutul marial, fapt care i-ar crea un confort Ioanei ): Aș putea spune mult mai multe despre mine, în formă de jurnal sau confesiuni alambicate, de formă aparent dramatică, dar care, ca toate ideile bune, nici această idee pe care mi-am închipuit-o a fi materializată pe hârtie așa cum s-a materializat până acum nu va fi un succes garantat dacă, spune criticul și amicul Lucian Chișu, nu voi încadra personajul ce sunt într-o intrigă ce ar putea lia între ele aceste file și oferi cititorului satisfacția unei lecturi cât de cât logice și antrenante. Caut în viața mea acele episoade care ar putea conferi lecturii calitățile dorite de amicul meu, criticul. Nu am fost pe front. Nu am suferit idile legendare. Am o memorie selectivă care nu mă lasă să revăd cu claritate o anumită perioadă din viața mea care ar putea face obiectul unei țesături literare ce ar putea imagina concret cele ce vor fi scrise de acum înainte. Cineva, nu mai știu cine, spunea că oricine poate scrie un roman inspirându-se din rubrica „diverse” a oricărui cotidian. Termenul „diverse”, înghesuit pe foile finale ale ziarelor, denotă banalul iar în această privință pot spune că excelez, viața mea nefiind altceva decât o înșiruire de banalități începând cu nașterea și terminând, firește, cu moartea pe care o bănuiesc, impasibil, a fi apropiată. DIVERSE: Între anii 1988 și 1990 am fost sondor, podar și șef de sondă. (cineva trage perdelele ce acoperă geamurile mari de sticlă oprind astfel lumina naturală de ajunge pe scenă. Se aprinde doar un reflector cu lumină gălbuie, slabă ca lumina unui bec de 75W. Pereții ce mărginesc scena se apropie unul de altul. Cuburile-scenă, se transformă unul în frigiderul Fram pe care se află un radio vechi cu lămpi de unde se aude imperceptibil „Europa Liberă”; altul se transformă în masă, altul în tata, altul în mama și tot așa până apare ca imagine clară bucătăria noastră. Este timpul cafelei de dimineață, ora șase. Eu continuu să vorbesc cele ce vor urma din spatele ușii bucătăriei care poate fi foarte bine reprezentată de una dintre cortinele scenei. Pesoanele din bucătărie sunt statice, reprezintă doar idei, nu pot fi socotite personaje) Aș fi putut fi altcineva, un mic conțopist într-o instituție de provincie dacă tata, cel care îmi amintea mereu despre foametea ce a urmat războiului, nu ar fi decretat la cafeaua de dimineață: lasă-l să muncească cu palma, poate-i vine mintea la cap! O frază care a tăiat orice tentativă a mamei de a-și folosi relațiile ce m-ar fi putut conserva departe de un „mediu degradant”, de o ambianță în care „un copil atât de bun” și-ar fi putut rata viața înainte de a o începe. Ceea ce nu a știut tata niciodată este că îi semănam foarte mult. Odată intrat în slujba statului, nu numai că m-am adaptat perfect mediului dar, din cauza absenței unui sentiment de invidie față de colegii de școală care îmi erau mereu aduși ca exemplu, am început pe zi ce trece să mă identific cu cei care îmi erau colegi de pană. Încet, încet, ceea ce profețisem în anii copilăriei preșcolare se împlinea. Deveneam lup pe când alți prieteni ai mei erau ceea ce își doriseră, doctori, piloți, profesori. (lumina se stinge brusc. Totul este învăluit în întuneric total. În timp ce vocea mea se aude, sunetul abia perceptibil al unor mișcări de culise dau de înțeles spectatorilor că se pregătește scena următoare) A fi sondor nu este imposibil. Căpătasem mișcări precise din cauza automatismului cu care decurgeau operațiunile, executate la milimetru și secundă, coordonându-se perfect cu celelalte mișcări din jurul meu. Pană, clești, vaselină anti-gripantă, pas, bucată, dricolar, elevator, bucăți de metal care au căpătat nume și traiectorie în conștientul meu precum vectorii pierzaniei, după opinia mamei, care îmi spăla salopeta de noroi, căinându-și ambițiile ucise una câte una. (Luminile se aprind brusc. Sunt foarte puternice. Pereții barului Cafe Deko nu mai există. Totul se întâmplă într-un spațiu restrâns de șapte metri pe șapte ca suprafață și patruzeci și șase de metri ca înălțime. Cuburile s-au transformat în tot ceea ce poate închipui o sondă F100. Publicul este aflat în spatele unui zid transparent, în aparentă siguranță. Personajele sunt descrise în text deci nu este nevoie de indicații scenice pentru a le imagina portretistic. Ele sunt prezente fiecare la postul său. Vorbesc continuu în timp ce pun pana la puț, o scot, urc pe scări până la pod, mă leg cu centura de siguranță. Toate aceste mișcări nu împiedică discursul. Cele două motoare ale sondei nu se vor auzi dar totul va trepida iar atmosfera va fi invadată din când în când de fumul de eșapament. Frânghii și cabluri metalice se văd peste tot, noroi de sondă și uleiuri umplu rampa. Din când în când, iese cineva și curăță toată mizeria pentru a nu periclita viața personajelor și reprezentația. Această persoană este echipată cu salopetă și casca de protecție. Nu este un personaj, ci doar un accesoriu) Nu cred că începusem să „mă complac în această situație disperată”, cred că iubeam ceea ce făceam. Echipa cu care lucram era formată din oameni simpli ale căror raționamente nu trebuiau decodate, ale căror acțiuni nu necesitau interpretări alambicate, nu ascundeau intenții, oferind astfel celui ce se angrena în acest mecanism social comoditatea supraviețuirii în afara unei jungle perverse pe care aveam să o întâlnesc mai târziu în mediile elevate. Mesajele între membrii grupului erau clare iar clasificarea ierarhică în grup se făcea pe tăcute având ca factori forța fizică și inteligența nativă. Agresivitatea avea și ea rolul ei în etichetarea unui personaj dar era suficient să-ți arăți colții unei glume proaste pentru a exclude o altă tentativă de subjugare. „Fă aia sau ailaltă”, ordine venite din partea unora egali ție, erau singurele semne că undeva există o ordine stabilită tacit, pe principiile enunțate mai sus. Îmi amintesc că o singură dată am fost nevoit să fiu agresiv când mi-am înfruntat maistrul, un tip ce îi fusese elev tatei și care simțea nevoia să mă vadă situat în teritoriul marcat de el. Acea confruntare m-a scutit pe mai departe de atacurile colegilor care m-au perceput ca pe un simpatic iar pe maistru ca pe un „cap de miel”, poreclă purtată de el și în ziua de astăzi. Din dorința de a dizolva anonimitatea care mi-a format caracterul într-un timp anume am să creionez portretele câtorva personaje ale acelor timpuri. (fiecare personaj își părăsește locul de muncă în timpul descrierii pentru a veni în fața publicului, cu fața lipită de zidul transparent, turtindu-și fețele ca de un geam. Câțiva dintre cei din public râd. Până la sfârșitul pasajului care descrie fiecare personaj în parte nu se vor mai face indicații scenice pentru a nu se cădea în penibil. ) Botezatu: Mecanic. Un tip de statură mijlocie, veșnic purtând pe cap o căciulă de imitație de blană, maro; plin de vaselină pe mâini. În urma unei discuții despre pușcăriași în care axiomasem că cine intră în pușcărie nu mai iese om, am aflat că făcuse pușcărie. Minor fiind, intrase prin efracție în restaurantul gestionat de sora sa. Efracția fiind gestul unui puști amețit de băutură care nu avea curajul de a se duce acasă, căutând adăpost la soră-sa și care, obosit, adormise într-un ungher. Reclamația făcută de soră a doua zi dimineață a avut ca urmare condamnarea sa la un an de detenție, spre disperarea reclamantulei care ar fi preferat să fi aflat dinainte cine este infractorul și să fi penalizat infracțiunea printr-o urecheală. Nesuportând regimul de încarcerare, Botezatu a evadat cutreierând luni bune orașele țării îmbrăcat în femeie. A cumulat încă doi ani la pedeapsă. Cârpa care îndepărta încontinuu vaselina de pe mâini descoperea cele cinci puncte tatuate între degetul mare și arătător, pe dosul palmei, sub forma cifrei cinci de pe zar. Singur între patru pereți. Vreau să asigur cu aceste ultime tușe de creion că Botezatu era om. Marius: Mecanic de pompe. Prieten din copilărie, fiul felcerului din oraș ce fusese un om plin de umor și băutor redutabil. Unii au spus că a murit de ciroză, alții că a fost ucis în bătaie de către securitate din cauza unor bancuri politice. Marius era mic și rău, glumeț ca taică-său. Căsătorit la „unguri”, în satele de pe valea Slănicului, devenit astfel „șogor”, așa cum aveam să devin și eu nu după mult timp. Era ca și mine, un fiu al intelectualității târgocnene care-și trădase condiția. Cu el fusesem în excursii la mare și la munte în vremurile în care eram „cireșari” și în care amândoi concuram pentru personalitatea lui „Tic”. Dan: Ajutor de șef de sondă. Un ins de 1,90. Glumeț și el ca oricare alt moldovean. Avea o fată și-și dorea un băiat. După o nouă sarcină purtată cu speranță de nevastă-sa, timp în care el dădea de băut în cinstea băiatului ce se va naște, Dan a venit supărat la serviciu. Născuse femeia. Gemeni. Două fete. După o beție de pomină a început să râdă fericit: ce credeți, bă! Orice prost poate să facă două fete?! Am auzit că are patru copii, ultimul este băiat. Pipaș: În vârstă, stafidit, scurt de statură. Pentru a rezista grupului făcea pe prostul. Un clovn rural, personalitate des întâlnită în lumea satului, despre care nu știi când este prost sau când mimează prostia. Nu avea dinți în gură „din cauză că femeia îi dăduse să bea fiertură de cuie”. Mereu înșelat de femeile cu care se lăuda că trăiește. Trist om. Talaban: Podar. Fostul șmecheraș al orașului. Înalt și adus de spate. Albul ochilor devenea fosforescent la băutură. Nu-l mai țin minte să fi vorbit vreodată normal întotdeauna preferând să vorbească pițigăindu-și vocea, aducând mâinile în fața ca un hamster. Era căsătorit cu o „femeie multă”, frumoasă la vremea ei cu toate că nu avea mai mult de douăzeci-douazeciși trei de ani. Locuia la C-uri, blocuri sordide. Oameni săraci, cu bucurii mărunte. Nicu: Mecanic. A făcut armata la Garda Națională. Bun povestitor. Fugise de acasă în adolescență pentru a trăi în Deltă. Vindea rațe sălbatice, pulpe de lebădă și ciuperci de câmp albite cu sare de lămâie restaurantelor din Constanța și Tulcea pe post de champignion. Un tip plăcut la trezie, feroce la băutură. Acțiunile sale agresive puteau demara în timp ce încă râdea de o glumă. Blondule!: Șef de sondă. Un ins trivial. O forță fantastică într-un trup noduros. Părul și ochii albaștri îl făceau să se creadă frumos. Când se pieptăna în oglindă ceilalți îi strigau: „Cine sunt eu în fața mea?!”. Gușatu’: Sondor. Un puști din aceeași generație cu mine. Ascultător. Þigănos. Mergea de parcă avea suspensii și, după schimb, se aranja cu gel de păr. Era din Dofteana, un sat a cărui ape sunt lipsite de iod, de unde și porecla. Cap de miel: Maistru. Încet în mișcări. Mândru de porecla sa pe care o atribuia și alților prin apelative. Nu se amesteca cu noi, petrecându-și timpul doar în biroul maiștrilor, o baracă de carton de unde se auzea mereu radioul. Față de cur: Inginer. Gras și aproape chel, pletos în locurile unde calviția nu-și revendicase spațiul vital. O întrupare a zicalei: părul deștept părăsește capul prost. Un inginer șters și incapabil. Venea în sondă doar ca să se bâlbâie și primea lecții usturătoare despre meserie de la subalternii cu experiență. Cască albă: Inginer șef. Tăcut și sobru. Nu a mai venit în sondă după ce m-a văzut coborând de la pod nu pe scări, ci pe cârligul macaralei. (totul dispare dintr-o dată. Scena este iarăși aceea de la cafe Deko. Lumina rămâne la fel de puternică. Zidul transparent dintr public și mine se sparge. Continuu să vorbesc publicului la microfon) Aceștia sunt oamenii cu care am muncit doi ani de zile în slujba statului, la sondele de sare ale Întreprinderii Miniere „Salina” din Târgu Ocna. Oameni împreună cu care am asudat, oameni cu care am învățat să păcălesc viața tristă a omului simplu și să înșel rigorile muncii socialiste. Oameni care se întâlnesc pretutindeni în țară, care luați ca unități distincte erau un nimeni înainte de 1989 și care acum sunt un nimic, care trăiesc doar în comunități sociale restrânse, coagulați ca grup pe o întindere ce măsoară două brațe întinse. Viața lor nu s-a schimbat cu nimic și nici nu se va schimba timp de generații. Sfârșitul actului VI |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy