În sfârșit, Ieșirea.

Ca niște foițe de ceapă transparente și neînsemnate, pieile mele rumenii se retrăgeau, lăsându-mă tot mai sidefiu și mai curat, despănușat și vulnerabil, frumos ca un zeu. Ieșeam din burtă, umed și înfrigurat, cu mii de receptori pe brațe, în formă de urechi abia văzute, de cochilii de melc sau de scoici sau de nautili, cu organe tactile supradezvoltate și ascunse, cu degetele încă lipite între ele cu un bandaj cerat. Și orice mișcare mă ducea tot mai mult în mine, ca și cum aș merge înapoi, pe o bandă rulantă, împotriva ei. Un tobogan lung și subțire ca un capilar albăstrui pe care îmi dau drumul, fără să urmăresc siguranța vreunei opriri.

A durut un pic. Mi-am smuls celofanul de pe ochi, ca pe un al doilea rând de pleoape. Un curent ramificat în terminații electrice care mi-au iscodit toate colțurile corpului, preț de câteva secunde, m-a trezit la vedere. Ochii mei, dureroșii, simțeau lumina ca pe o înecare a irisului. Ochii mei vedeau molecule de apă și mii de corpusculi mici și veseli, strălucitori, cu cili și aripioare, roind în geana de praf sau în raza de soare. O lume pe care-am denumit-o Liquid Viviene, o lume femeie, o lume născătoare de alte lumi, mai mari decât ea însăși, în care ochii mei (proaspăt dezvirginați) să înoate singuri și egoiști, încrezuți și conștienți de o altă etapă, mai înaltă, de responsabilizare vizuală.

În Liquid Viviene nu aveam nevoie de oameni. Ființele minuscule, gămăliile de ac și punctulețele roșii, negii și unghiile de copil, ledurile verzui, piunezele fluorescente, pistilurile și antenele de libelulă, toate pluteau haotic prin fața ecranelor imense și deseori încremenite care erau ochii mei. Nu eram invitat la ritualuri, pentru că, de fapt, nimeni nu mă vedea. Nimeni nu știa că exist acolo. Asistam la un spectacol pe furiș, prin gaura cheii, așteptând ca vreuna dintre aripile acelea să mi se înfigă în pleoapă și să mă ia la rost. Mă credeam stăpânul universului pe care îl descoperisem pentru că, fără mine, cui ar fi fost utilă existența lui? Stăteam ore în șir holbat în Liquid Viviene cu buzele lipite de sticlă, cu nasul turtit și cu ochii smulși din mine, plecați în recunoaștere. Culorile mă amețeau, zgomotele deveneau tot mai puternice, forfota vieții din lumină se revărsa rezidual în urechile mele, eu nu mă împotriveam, plătind prețul. Și tot nu eram mulțumit. Știam că ochiul meu scotocitor trebuie să se caște, să se întindă elastic dinspre orbită înspre cea mai adâncă particulă de lumină, știam că trebuie să se crape ceva în zidul tâmplei mele ca să ajung în adânc. Și a pârâit. Scripeții de gumilastic ai oușoarelor mele vizuale au cedat, în încercarea sălbatică, instictuală, masculină, de a mă lungi în lumină, în burta ei nevăzută, în găoacea în care clocotea viața pe care numai eu, zeul, numai eu, despănușatul, aveam puterea să o pătrund. Atunci am văzut pești. Limpezi și transparenți, aurii și gălbui, dantelați și oblici, atletici și burtoși, mii de pești înotând în apa luminii și a vederii mele, fără teamă, în armonioase bancuri multicolore sau singuratici și un pic mofluzi. Peștii din Liquid Viviene erau dovada de care aveam nevoie. Aș fi sărit din cătușele cărnurilor mele și aș fi alunecat printre ei. Pielea mi-ar fi luat foc la trecerea granițelor și, micii bucurii a plutirii în lumină, i-ar fi urmat transformarea mea în cenușă delicioasă pentru milioanele de vietăți cu care mă împrietenisem distant. Liquid Viviene s-ar fi umplut dintr-odată de nămolul oaselor mele râncede.

Când adormeam, rămâneam totuși conectat la lumină prin cabluri transparente, străbătute la rândul lor de curenți repezi, roșiatici, de sânge. Eu și Liquid Viviene ne unisem, devenind același organ perfect întrepătruns, sexul meu și sexul ei în contact încremenit, inima mea conectată la inima cetății din lumină. Stăteam prinși în această copulație mai mult eterică decât materială, fără scop. Două statui lipite împotriva voinței sculptorului universal care, de fapt, aveam să aflu mai târziu, eram eu. Eu și Liquid Viviene așteptam să ne așezăm creierele în dialog, să realizăm o conexiune dincolo de percepțiile imediate sărace, un plan care să ne suprapună dincolo de trup, înghețându-ne pe veci mișcarea.