La început au apărut în oraș afișe mari, reclame colorate, cu tot felul de promisiuni. Apoi în cetate, acolo unde de obicei era așezat circul, au apărut cuști, instalații ciudate, o aparatură complicată așezată după un gard improvizat și binențeles zvonuri.
Se auzea că Institutul nu-și mai poate finanța cercetările și că cineva a propus să se facă publice o parte din ele și în felul acesta să se autofinanțeze. Și Consiliul a aprobat.
Ș-au început să circule zvonuri despre monștrii genetici, despre mașini ciudate, despre roboți, așa că în ziua deschiderii o mulțime de oameni curioși s-au strîns nerăbdători să-i vadă.
Chiar la intrare te aștepta un robot care-ți înmîna un mic ghid și un documentar privitor la exponate. Ș-apoi intrai. Vedeai acvarii cu formol și monștrii, oameni cu cap de pasăre, păsări cu cap de om, trupuri lipite, cuști în care se tîrau creaturi diforme.
Poate că oamenii s-ar fi săturat, ar fi plecat acasă îngroziți de ce au văzut și lucrurile s-ar fi oprit aici dacă nu era el, omul-cîine.
Intr-o cușcă cam de mărimea unei camere se plimba pe patru labe, lătrînd din cînd în cînd la curioși ori mîrîind numai, un om. Era ciudat să vezi printre atîția monștrii un om ce arăta ca toți oamenii și se comporta ca un cîine.
În broșură nu scria prea multe despre el, cîteva date personale, termeni medicali și tratamente aplicate. Povestea lui începuse acum nouă ani cînd primise de la părinți un cîine cu capul mare, lățos, jucăuș, ce făcea uneori pipi prin casă ori spărgea ghivecele cu flori de pe scări. Au devenit prieteni. Dar cîinele a scăpat într-o noapte printre găinile vecinului și-a omorît cîteva iar vecinul l-a spînzurat de gard. Dimineța, cînd l-a văzut, a leșinat și de atunci nu și-a mai revenit. N-au putut să-i facă nimic. L-au închis la ospiciu dar apoi l-au dat Institutului ca pe un caz deosebit.
Acum în cușcă îi era frică. Oamenii se-mpingeau, se-mbrânceau să-l vadă și el se retrăsese în colț departe de ei. Oamenii-l sîcîiau, îl provocau să latre, aruncau cu mîncare. El îi lătra iar pe unul l-a mușcat de mînă.
Parcă înebuniseră, se strîngeu tot mai tare în jurul cuștii, cei din spate-i împingeau pe cei din față și cei din față se țineau de cușcă și strigau.
Au intervenit gardienii care au împrăștiat mulțimea și au înconjurat cușca omului-cîine cu bare de protecție.
Dar a doua zi se întîmplă la fel. Oamenii înebuneau, se loveau, se zgîriau, numai să urle și ei în jurul cuștii pînă ce interveneau gardienii să-i împraștie. A treia zi la fel, a patra zi la fel. Oamenii aproape că stăteau ziua întreagă și urlau pînă ce cădeau epuizați iar din spate veneau alții și alții.
Călcaseră în picioare totul, acvariile se spărseseră și monștrii galbeni se amestecară cu pământul iar locul devenise un uriaș iad cu miros de formol. Iar el ar fi vrut să moară, să-l îngroape să nu-i mai audă urlînd.
Oamenii au devenit nebuni furioși, au luat cușca și au dus-o în mijlocul pieței. Seara interveni poliția să-i împrăștie și oamenii au început să-i muște ca niște cîini turbați.
Pentru să nu fie mușcat, cineva a avut ideea de a aduce lîngă el un cîine ciobanesc. Întîi s-a speriat de el, dar nu mai era singur și nu-i mai era frică de oamenii care lătrau.
Într-o noapte o umbră se furișă speriată spre piață. Numai cîinele ciobănesc l-a simțit și a-nceput să se plimbe nervos, mîrîind, prin cușcă. Umbra s-a oprit la cîțiva pași, a scos un pachet și l-a arunct printre gratii. Era carne și cîinele ciobănesc s-a repezit înaintea omului-cîine și-a înghițit-o. A început apoi să se zbată, să se chinuie. Sărea înainte și se lovea cu capul de gratii. Se uita fix, orbise. Apoi a paralizat și n-a mai putut să se miște.
Dimineață cînd oamenii-cîini s-au adunat lătrând în piață, câinele ciobanesc murise iar deasupra lui plângea un om.