Aprilie 2005 - August 2006, Ediția III, revăzută și adăugită


Am trecut și trec printr-o perioadă extrem de dificilă a existenței mele.
În tot acest peisaj sumbru care a fost existența mea din ultimii ani, am văzut acum câteva zile, lumina orbitoare a Soarelui.
O femeie. Nu contează cine, contează ce.
Nu o cunosc. Știu doar că este încasatoare la Electrica, la casieria informatizată la care îmi plătesc eu curentul consumat.
M-am dus într-o zi să-mi plătesc factura curentă. Am plătit la această fată. Ceea ce povestesc eu, nu are nimic extraordinar în sine. Ceva banal, comun, ceva "de toată ziua".
Ceea ce este extraordinar, este faptul că între mine și această femeie, s-a petrecut ceea ce poate se petrece de mii, milioane de ori în viața noastră și nu remarcăm.
--- Ați terminat serviciul și ați venit?
--- Nu... Serviciul meu e mai deosebit. Începe când e nevoie și se termină când se poate...
Două replici aparent banale. Ceea ce este extraordinar însă, nu poate fi descris în cuvinte. Zâmbetul extraordinar cu care m-a întâmpinat, lumina de pe fața ei, din vocea ei, lumina care, pentru câteva clipe a radiat din ființa ei, o lumină orbitoare, pură, blândă, liniștitoare, dătătoare de pace, lumină care m-a urmărit de atunci până acum.
Vreau să păstrez această lumină în ființa mea și s-o duc cu mine, oriunde mă voi afla și dincolo de mormânt.
Astăzi, am înțeles că că această lumină, este de fapt Dumnezeu. Este Iubirea Pură.
Această femeie, mi-a dăruit din ființa ei, o părticică mică, de câteva secunde.
Câteva secunde care de atunci încoace, mi-au schimbat mocirla în care mă bălăceam înăuntrul meu, într-o zi însorită, care ține de atunci și continuă.
Asta înseamnă cu siguranță Dumnezeu.

De câte ori n-am trecut orb pe lângă Dumnezeu?
De câte ori am plâns de dorul Lui și am trecut pe lângă El fără să știu, fără să-L observ măcar?
Ce înseamnă oare păcatul? Nu cumva păcatul înseamnă să treci pe lângă aceste clipe de iubire și să te vaiți că nu te iubește nimeni?
Aceste clipe pe care le putem găsi oriunde și pe care dacă le adunăm într-un tot, pot deveni minute, ore zile, luni, ani și în final, o viață de om. O viață de om trăită în Iubire. Cu Dumnezeu, și prin Dumnezeu.

Atunci când vine la mine un câine, mă privește în ochi și dă din coadă, mă iubește. Câteva clipe. În aceste câteva clipe, Dumnezeu este pentru mine, acel câine!
Atunci când o pisică se freacă de piciorul meu, mă iubește. Și Dumnezeu este acea pisică.
Atunci când înmugurește un pom, mă iubește pentru că mi se dăruiește sub forma spectacolului fantastic al renașterii. Iar Dumnezeu este mugurele.
Atunci când un copil îmi zâmbește, acel copil mă iubește și Dumnezeu este acel copil.
Atunci când Soarele răsare, scăldând în lumina lui de aur totul, Soarele mă iubește și Dumnezeu mi se arată ca fiind Soarele.
Atunci când Soarele apune, colorând orizontul într-un fel năucitor, Soarele și Cerul mă iubesc, și Dumnezeu este Cerul îngemănat cu Soarele .
Atunci când apare Curcubeul și arcul acesta de lumină extraordinară și prin frumusețe și prin raritate mi se arată, Dumnezeu este Curcubeul.
Atunci când o femeie îmi dăruiește un zâmbet din toată ființa ei, acea femeie mă iubește și Dumnezeu este acea femeie.
Zâmbetul mi l-a dăruit și nu mi-l mai poate lua nimeni înapoi. Indiferent cine e, valoarea zâmbetului rămâne neschimbată.
Vreau să învăț să adun fiecare picătură de iubire care mi se oferă. Cu timpul se va aduna o adevărată avere.
Singura avere adevărată: Iubirea.
Poate că astfel, căutând clipele de iubire care se irosesc pe lângă noi pentru că trecem pe lângă ele fără să le conștientizăm, culegându-le pe cele pe lângă care au trecut ceilalți fără să le observe, voi învăța să recunosc din ce în ce mai multe dintre ele. Astfel, căpătând experiență, voi învăța eu însumi să dăruiesc celor din jur clipe, picături de iubire. Poate că la început va fi foarte greu, dar cu timpul voi învăța cu siguranță să dăruiesc din ce în ce mai mult. Cred că încep să înțeleg unde am greșit de-a lungul anilor. Atunci când am început să dăruiesc, nu știam cum trebuie să dăruiești fiecăruia în parte. Nici acum nu cred că știu, dar am început să observ că unii oameni pot primi mai mult, alții mai puțin. Când am descoperit acest detaliu, am crezut că am găsit soluția unei probleme: Trebuie să-i dai fiecăruia cu măsură, altfel e risipă, ori risipa e un păcat.
Am crezut apoi o vreme --- după ce am descoperit că unora prea multă dragoste le dăunează --- că trebuie să învăț să dau cu măsură. Ceva însă, înăuntrul meu, se opunea acestei soluții. De ce cu măsură?
S-a întâmplat însă de curând--- și sunt convins că nu accidental --- s-a întâmplat deci să întâlnesc o ființă care a știut să-mi explice foarte simplu, că de fapt, nu trebuie să drămuiesc. Am înțeles atunci că de fapt, ceea ce credeam eu că este o soluție, ar putea fi exprimat cam așa: să țintești spre cineva, ca și cum ai trage o săgeată. Am folosit această imagine, pentru că este cea mai sugestivă: dacă arunci spre cineva, orice, inclusiv dragoste, poate avea efectul unei arme; poate răni sau chiar ucide.
Există multe leacuri, pentru multe răni. Luate în doze prea mari însă, nu mai vindecă ci agravează boala.
Abia acum încep să-mi dau seama că Dragostea, atunci când simți nevoia să o manifești, trebuie să fie asemeni unei fântâni: o clădești, undeva la marginea drumului, departe de orice așezare, în acel loc în care călătorul ostenit și însetat are nevoie de ea. Dacă va ajunge la fântână unul căruia nu-i e sete, poate nu o va observa; dar un călător însetat, se va opri sigur și nu e firesc să-l oprești să-și potolească setea, oricum ar fi ea; maio mare sau mai mică. Fiecaruia trebuie să-i lași posibilitatea de a lua atât cât are nevoie.
Nu cred că trebuie să te închizi și să nu mai dăruiești, dar îi dăruiești fiecăruia cât poate duce, nu mai mult și nu stabiliști tu ce, cât și cui. Dăruiești pur și simplu.
Aici am greșit eu foarte mult. M-am risipit în relații cu oameni care nu aveau posibilitatea să primească mai mult și m-am înșelat singur crezând că se poate. Când m-am simțit rănit, n-am înțeles că nu cel care m-a rănit e vinovat ci eu, că m-am risipit. De fapt, în realitate, m-am rănit singur, provocându-mi o hemoragie de Iubire, insistând fără rost într-o direcție greșită. Simțeam și simt înăuntrul meu că toți avem nevoie de Iubire. Am simțit asta de mic copil. Poate acesta a fost unul din cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru mine. M-am înșelat însă crezând că iubirea e altfel decât toate celelalte în privința dozei. Mi-am închipuit greșit că oricât i-ai dărui unui om, nu e destul. Oricâtă iubire ai dărui, nu e destul. Acest lucru este perfect adevărat, dar aici mai este un amănunt critic: TOATE LA TIMPUL LOR.
Oricâtă iubire îi dăruiești cuiva, nu e prea multă, cu o singură condiție: ca omul să simtă că primește și să trăiască fericirea pe care ți-o dă Iubirea. Dacă omul este iubit și nu simte fericirea de a fi iubit, înseamnă că doza e prea mare și că ai irosit ceva ce pentru altcineva înseamnă VIAÞÃ. Înseamnă că e prea mic spiritual ca să poată absorbi mai multă Iubire. În această situație, nu trebuie să te încăpățânezi în vreun fel oarecare, să-l constrângi în vreun fel oarecare. Așa cum un copil mănâncă mult mai puțin decât un adult, un suflet foarte tânăr, are nevoie de doze mici de Iubire. Altfel, este copleșit și strivit și asta produce reacția de respingere. Nimănui nu-i place să fie sufocat în nici un fel. Aici am greșit a doua oară, deși mi s-a atras atenția de nenumărate ori.
Am făcut prin urmare două mari greșeli:

---> Am trecut pe lângă izvoarele iubirii, din care picură picătură cu picătură iubirea, căutând un ocean de iubire în care să mă scufund. N-am înțeles că nici eu nu sunt pregătit pentru a mă îneca în Iubire.
---> Am irosit multă Iubire în direcții în care era nevoie de mult mai puțină și nu am dăruit nimic, acolo unde ar fi fost nevoie de mult mai puțin.

Abia acum, am început să descopăr picăturile de Iubire care se află pretutindeni în jurul meu și nu numai al meu, ci al nostru al tuturor. Acum, trebuie să învăț să adun aceste picături și să le transform în acumulare de Iubire, într-o rezervă de Iubire. Apoi, să învăț să dăruiesc și eu, fără însă să urmăresc ceva anume. Apoi dacă cumva obosesc, să încep să pun pun la loc, tot din picăturile din jurul meu iar când rezerva s-a completat, să dăruiesc din nou, și tot așa.
Mai departe, trebuie să învăț să descopăr micile izvoare și ochiurile de iubire, din care să beau atunci când sunt însetat și să dăruiesc celor care pot primi mai mult; să nu uit să las și eu în urma mea picături, pe care să le găsească alții, care vin din urmă, ca și mine nu cu mult timp în urmă. Trebuie să descopăr pâraiele și lacurile de Iubire, din care să beau și mai mult, pentru a dărui și mai mult, pentru a lăsa celor care vin pe același drum, până când voi deveni eu însumi un astfel de izvor, apoi un pârâu, un râu, un fluviu și poate, într-o zi a acestei vieți, voi deveni una cu Nesfârșitul Ocean de Iubire care este Dumnezeu.
De fapt, ceea ce trebuie să învăț este să descopăr și să primesc ceea ce mi se oferă și să ofer și eu la rândul meu. Dar nu la întâmplare, ci cu grijă, să nu fac rău, din dorința de a face bine.
Dar toate au un început. Acum, trebuie să fac un pas important: să mă lămuresc până unde pot merge, ce știu, ce nu știu, cât de departe merge puterea mea de a descoperi, de a oferi. Mai aproape? Mai departe? Cât de aproape sau cât de departe?
Trebuie să aflu despre mine cât anume știu, dacă știu să recunosc picăturile, ochiurile izvoarele, pâraiele, cât pot eu să ofer, cât ajunge și cum acolo unde împrăștii...
Asta înseamnă să am curajul să întreb și să încerc și puterea să accept că am greșit, dacă am greșit.
Dacă am dat peste un râu de iubire, care curge pentru mine, care mă așteaptă doar să-l recunosc și să-l accept, trebuie să știu să recunosc asta și nu sunt sigur că mă pricep încă. Poate că aceste ultime zile de august 2006, m-au adus cu un pas înainte față de momentul când am început descrierea acesui drum, numit "Picătura de Iubire". Mai am multe de învățat. Pe de altă parte, dacă nu încerc de fiecare dată când se ivește ocazia, de unde pot afla peste ce am dat? Dacă m-am înșelat sau nu? Învățătura vine din experiență, din practică.
Am făcut unele greșeli pentru că am refuzat să clarific situațiile în care am descoperit ceva și nu am înțeles semnificațiile. M-am atașat de unele persoane și n-am înțeles exact că ceea ce puteam primi, mi s-a dat. Am vrut mai mult și nu mi-am dat seama că trebuie să-mi continui drumul. Mă simțeam bine amăgindu-mă că mai e ceva, că mai pot obține ceva.
Într-o clipă de nebunie, de orbire, am crezut că e destul să vreau eu mai mult ca să capăt. Când clarificarea a venit, nu am fost pregătit să primesc un adevăr, ci voiam ca adevărul meu să fie al tuturor. Aici am greșit.
Au fost oameni care au făcut pentru mine foarte mult: mi-au arătat Calea pe care trebuie să merg. Unii într-un fel, alții în alt fel. Fiecare după cât a putut să-mi ofere și a fost oricum foarte mult. Eu însă mi-am închipuit în nesăbuința mea, că trebuie să rămân legat de ei, că fără ei nu pot merge mai departe. Leacul a fost de fiecare dată amar și m-am chircit de durere. Am căzut brusc din slăvile Cerului, într-un hău negru, datorită faptului că am refuzat o clarificare. Și în acele clipe, m-am simțit singur și părăsit.
Anul 2006 însă, pare să schimbe ceva în acest peisaj al căutărilor. Să fi găsit oare primul izvor? S-ar părea că da.