agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-08-14 | [This text should be read in romana] | O È›in minte È™i acum, ca pe mângâierea mamei. Totul s-a petrecut imprevizibil, încât n-am reuÈ™it nici să deschid ochii. Chiar în moalele capului, pe unde mama își încâlcea degetele prin părul meu È™i apoi mă săruta pe frunte. Venea cu putere de sus, hotărâtă È™i nepăsătoare, lama aia de topor. Era lucioasă È™i eu crezusem că-i o stea. Pentru că sosise deja primăvara È™i apăruseră toporaÈ™ii È™i copiii se jucau zglobii afară È™i câinii erau fericiÈ›i È™i toată lumea zâmbea. Eu crezusem că-i o steluță fermecată, din alea pe care fetiÈ›ele È™i le prind de coroniÈ›e È™i cred că steluÈ›ele le vor povățui pe calea cea adevărată ce le va conduce în braÈ›ele alesului inimii lor. ÃŽncântat de lumina ei, am vrut s-o prind în palme, să surâd È™i eu, crezusem că-mi aduce fericirea È™i că în sfârÈ™it va apărea soarele cel mare-mare È™i luminos, dar ea a mers prea repede È™i mi-a căzut direct în moalele capului, la o distanță egală de ambele urechi, acolo unde mama mă mângâia când eram mititel È™i-mi spunea că sunt un băieÈ›el de treabă. Þin minte perfect ziua aia, momentul ăla, numai că n-am fost în stare să sesizez când capul mi s-a despicat în două jumătăți, ca un harbuz. Doar am auzit. - Pe asta bag-o în raclă, pe cealaltă culc-o pe pat. Dar câinele cel lung era mai lung decât un autobuz. ÃŽnsă nu era lat. La drept vorbind, era un câine fericit. Numai la cotituri era foarte trist. El putea merge, putea fugi È™i sări. Avea È™i dinÈ›i È™i păr È™i nas È™i ochi. ÃŽnsă nu avea coadă. - Asta nu încape în sicriu, e prea grasă, cealaltă pute. Nimeni dintre ei nu venea să mă vadă. Era ziua mea de naÈ™tere, pe care am aÈ™teptat-o la început din an în an, apoi din jumătate de an în jumătate de an, apoi din sfert în sfert de an, apoi din lună în lună, din jumătate de lună în jumătate de lună, din sfert în sfert de lună, din săptămână în săptămână, din zi în zi, din jumătate în jumătate de zi, din oră în oră, din zece în zece minute, dintr-un minut în altul, din clipă în clipă, din zero în zero secunde. E foarte nasol când e ziua mea de naÈ™tere, fiindcă atunci simt că nu mă voi elibera. - ÃŽndeas-o ca să intre, căci racla e tocmai pe mărimea ei. Pe cealaltă spal-o, căci nu pute, ci miroase a sudoare. E obosită. Dacă vrea, îmbrac-o È™i È™terge-i faÈ›a. - Asta vrea s-o fut, dar eu nu mai pot. Se masturbează. Ailaltă a adormit în sicriu. - ÃŽnchide racla! - Imediat îi pun capacul. Dar cu asta ce să fac? - Pup-o! - Dacă am s-o pup, am s-o fut, dar eu nu vreau. Pute. - Pute a spermă de-a ta. Pute a motorină. N-ai dat drumul într-însa? Ce È›i-a zis? De atunci stau singur aici. Și privesc la ușă. Și uÈ™a este prietena mea. ÃŽn clipa în care buzele mele i-au atins pentru prima dată pleoapele, m-a piÈ™cat un țânÈ›ar. Eram în pădure, trecuse de miezul nopÈ›ii È™i în momentul în care ea m-a îmbrățiÈ™at cu dragoste pentru ultima dată, a piÈ™cat-o un țânÈ›ar. „Eu cred că aceÈ™ti țânÈ›ari nu se vor despărÈ›i niciodatăâ€, mi-a zis ea. Eu însă nu credeam aÈ™a, fiindcă nu eram sigur dacă ne-a piÈ™cat acelaÈ™i țânÈ›ar sau doi diferiÈ›i, deÈ™i constatasem că sunt foarte mulÈ›i È™i ne piÈ™cau de peste tot – prin tricouri, prin pantaloni, prin chiloÈ›i, prin păr. Dar gerul îi va alunga, È™i pe al meu, È™i pe al ei. Mâine dimineață, amândoi țânÈ›arii noÈ™tri se vor transforma în două hoituri. De la ei va puÈ›i îngrozitor. Și aceasta numai în cazul în care vor pieri de moarte bună, dacă nu vor fi omorâți. Atunci țânÈ›arii în care clocoteÈ™te sângele meu È™i sângele ei se vor despărÈ›i. „Eu cred că ei nu vor muri niciodatăâ€, mi-a spus ea. „Aceasta ar fi o minuneâ€, i-am răspuns. Iată că te sun! ÃŽÈ›i fac în sfârÈ™it pe plac. Știu că de multe ori, când auzi telefonul, crezi că sunt eu, uneori chiar vrei să fiu eu. De data aceasta n-o să ne audă nimeni, căci eu am să tac, vom tăcea amândoi, dar sunt sigur că ne vom înÈ›elege. Uite, vezi? Formez numărul tău! Numărul tău e tot ce mai pot È›ine minte! Dacă vrei, ai să vorbeÈ™ti cu mine, dacă nu, pot să-i ofer receptorul prietenei mele. Eu nu am secrete față de uÈ™a mea, pentru că ea È™tie totul. Fii atent, acum te sun pentru prima dată în viață! Uite ce număr se va afiÈ™a pe telefonul tău! ÃŽnscrie-l È™i înregistrează-l! Acesta este numărul meu, este È™i numărul uÈ™ii mele. Acum însă te sun pentru prima dată, nu uita, pentru ultima dată. Nu vreau să-È›i spun nimic, absolut nimic, nici nu È™tiu ce-aÈ™ putea să-È›i spun, pur È™i simplu vreau să-È›i fac pe plac. Servus, dragă. ÃŽnsă minunile se pot întâmpla doar atunci când nu mai putem întoarce nimic, când conÈ™tientizăm faptul că noi înÈ™ine am stopat înfăptuirea lor. Atunci totul se transformă într-o minune-gogoașă, într-o minune uriașă, care ne bate ritmic peste cap, ca un buzdugan, È™i noi emanăm raze orbitoare de sânge. Minunile se pot întâmpla atunci când regretul tău are însemnătatea unei vieÈ›i de țânÈ›ar. Atunci când nu se mai poate întâmpla absolut nimic. Cealaltă nu voia să se culce pe pat. Căuta o suprafață mai aspră È™i am culcat-o în capacul sicriului. Zicea că e răcoare acolo. Apoi le-am pus una peste alta È™i am închis racla. Am bătut È™i È›intele respective È™i cutia era gata È™i am băgat-o sub masă. ÃŽmi amintesc de lama aia de topor care mi-a lins moalele capului atât de călduÈ› încât am crezut că e o steluță. Era mai caldă decât mâna mamei. Și am văzut un câine lung, lung. Ea îmi spunea atunci, printre săruturi, că bobiță cu bobiță se face rochiță. ÃŽncă trei zile Nani-nani puiul mamei, nani-nani puiÈ™or, nani-nani te adorm È™i te răstorn ochiÈ™orii tăi albaÈ™tri îmi nasc al doilea fecior, nani-nani fii cuminte, nani-nani să pici jos È™i din nasul tău de vacă să răsară-un chiparos, nani-nani dulce domn, nani-nani puiul mamei să nu-mi zbieri prin somn, nani-nani bucuria gloatei, nani-nani îngeraÈ™ nani-nani copilaÈ™... Dobitoc! Da, povestea a fost aÈ™a: a fost odată ca niciodată un cretin È™i numele lui era Barkosa È™i avea el copii mulÈ›i È™i slabi care mâncau ciupa-ciups. Dar unul dintre ei nu mânca ciupa-ciups È™i numele lui era Sulta. De n-ar fi, nici nu s-ar povesti că acest fermecător copil s-a îndrăgostit de o veveriță È™i a fugit de acasă, ca să trăiască în casa alesei lui. Dar veveriÈ›a nu dorea să aibă copii È™i de aceea a refuzat să se culce cu Sulta. Ca urmare, tânărul È™i-a tăiat capul È™i a lipit pe el multe nucuÈ™oare, ca să nu se cunoască că e o È›eastă de om. A făcut o minge din nucuÈ™oare, o minge ovală È™i frumoasă È™i s-a rostogolit în căsuÈ›a veveriÈ›ei. Și aceasta a făcut un ospăț fastuos. Să-mi spăl rufele È™i apoi să-mi dau maÈ™ina de spălat drept pensie alimentară. Să fug mâine dimineaÈ›a, în zori, înainte de a veni el. Ciorapii mei, dragostea mea È™i încă trei È›igări. Nani-nani, du-te-n mă-ta... Să ies afară desculÈ› È™i să-i trag un pumn în bot primului întâlnit È™i apoi să mă întorc în casă È™i să dorm. Să reuÈ™esc să-mi adun toate lucrurile È™i să dau un telefon înainte de a veni el. Să mă pregătesc măcar o dată în viață pentru un mare eveniment. Să am cămașă albă È™i să-mi desenez pistrui pe față. Să-mi tai picioarele È™i să le arunc peste fereastră, la câini, la pisicuÈ›e, la gândăcei È™i la musculiÈ›e. Să reuÈ™esc să dispar până va veni el. Pentru că oricum o să mă găsească È™i n-o să fie supărat. Dar toate înainte de a veni el. Copii în farfuria mea la cină È™i pâine mucegăită. OchiÈ™ori, dinÈ›iÈ™ori, limbuÈ›e, mânuÈ›e, periÈ™ori. Când va veni, se va auzi ceva de la parter. Un fel de gălăgie stridentă, nu È™tiu cum sună ea, dar sigur se va auzi. E imnul chemării la perfecÈ›iune, e ultima invitaÈ›ie care mă va onora. BineînÈ›eles că voi plânge de bucurie. Sunt obligat să plâng mult È™i să fiu vesel. Să am flori multicolore, de câmp È™i nu numai, È™i să mă acopăr cu ele. Căci trebuie să-l aÈ™tept culcat. ÃŽn patul meu. Să-mi adorm toÈ›i copiii ca să nu vadă ce se va întâmpla. DeÈ™i el nu se vede. Sau mai bine zis numai eu am să pot să-l văd. Și am să-i zic surâzând „bună ziua†sau „bine ai venit È™i în casa meaâ€, în casa aceasta unde dorm seară de seară cu o pernă în braÈ›e, unde bântuie de câțiva ani pustiul È™i speranÈ›a mea bâhlită că totul se va termina cu bine deÈ™i sunt conÈ™tient că-s un tâmpit, în casa aceasta în care mi-au mai rămas degetele de la mâini întinzându-se ca niÈ™te caracatiÈ›e slăbănoage să guste din izul muribund al fiecărei dimineÈ›i, aici, unde îmi ard creierii la aragaz, în casa în care mă bat cu mine în fiece seară È™i adorm în zori plin de sânge È™i cu tâmplele vineÈ›ii, unde vreau să mă conving buimac că încă mai are vreun sens să inhalez aerul ăsta incurabil È™i să sărut gura aceasta neagră È™i greÈ›oasă a prezentului de care fug descurajat de atâta timp, fiind absolut sigur că mai devreme sau mai târziu oricum are să mă înghită. Sau poate că vor veni împreună. La braÈ›, îți închipui? El niciodată n-a mers cu cineva la braÈ›, el niciodată nu a mers lângă cineva. Să-mi deschidă uÈ™a È™i să-mi intre bucuroÈ™i. Acasă. ÃŽÈ›i dai seama? El doar nu a zâmbit niciodată. Dar dacă teama mi-e zadarnică È™i întâlnirea noastră va avea loc într-un mod miraculos? Poate că adevărata fericire, în căutarea căreia oamenii își irosesc vieÈ›ile, vine o dată cu el? Da, el ar putea fi eternul purtător al fericirii. Or, posibil ca fericirea să fie el însuÈ™i, iar hainele acesteia ar putea fi de culoarea straielor lui. Simt că miros. Am să fac o baie. Aseară am vrut să sar de la etaj. Da. ÃŽnsă când tocmai mă pregăteam pentru fantasticul salt, mi-a bătut cineva la ușă. Era foarte târziu È™i mi-era frică să deschid È™i de aceea am început să cânt. Auzisem, spre surprinderea mea, că È™i omul de după ușă cântă. AceeaÈ™i melodie. Cântând, am făcut paÈ™i timizi, cu picioarele tremurânde, spre ușă È™i mi-am lipit pupila de vizor. Era un copil care stătea în poziÈ›ie de drepÈ›i, nemiÈ™cat, cu ochii fixaÈ›i în ochiul meu bulbucat, cu mânuÈ›ele strânse în pumni. El nu mă vedea. Era imposibil să mă vadă. Avea părul negru È™i purta o bluză roÈ™ie È™i ginÈ™i bleu. Fetiță sau băieÈ›el – rămăseserăm în faÈ›a acestei ecuaÈ›ii inexpugnabile mai mult de o oră. Mi-a părut că-i o statuie sau o fantomă, însă cânta. Cânta foarte frumos, căci eu tăcusem, iar copilul intona în continuare muzica noastră. M-a mirat faptul că de când mă apropiasem de ușă, el nu mai suna, nici nu bătea în ea. La un moment dat, mi s-a făcut milă de copil È™i am strigat: „Taci!â€. Mi-a dat ascultare È™i l-am întrebat: „Spune-mi te rog È™i mie, ce vrei?â€. „TrăieÈ™te, mi-a zis el, trăieÈ™teâ€. Nu È›in minte ce a urmat, pentru că m-am enervat. De ce-mi vine acest copil la un miez de noapte ca să-mi spună să trăiesc? De unde mă cunoaÈ™te È™i ce-l priveÈ™te pe el existenÈ›a mea? ÃŽmi amintesc doar că am deschis frigiderul È™i am tăiat o bucată de salam. O bucată mică. Și am vrut să-mi chem oaspetele în casă, dar nu l-am mai găsit. Când am privit din nou prin vizor, era întuneric È™i am început să plâng. Nu mi-o amintesc pe Catinca decât È›ipând. Momentele noastre frumoase, cu care mă È™antaja deseori, au fost de fapt urâte. Sau copiii. Scumpii noÈ™tri copii au devenit obiecte de manipulare a conÈ™tiinÈ›elor noastre. Ne-am scos ochii unul altuia cu aceÈ™tia până ni s-au uscat sufletele È™i ne-am întins, fiecare în găoacea lui, să respirăm uÈ™uraÈ›i duhoarea noului început. Atunci am început să înÈ›eleg esenÈ›a egoismului omenesc È™i am devenit rău. Vreau să È™tiu dacă se va mai face lumină. Trebuie să chem un electrician experimentat È™i să-l rog să-mi schimbe becul sau să-l repare pe cel vechi. Becul de lângă lift, vreau să zic. Și azi încerc să văd dacă mai este copilul cu păr negru, bluză roÈ™ie È™i ginÈ™i bleu, însă nu pot desluÈ™i decât liniile perpendiculare ale beznei. Am aÈ™teptat o jumătate de zi ca să aud deschizându-se uÈ™a vecinilor, care trebuiau să meargă la serviciu, dar, probabil, sunt bolnavi. Ieri noaptea am auzit de peste accesele necontenite de tuse ale vecinei. Se vede treaba că n-a putut dormi nici soÈ›ul ei È™i acum se odihnesc. Mi-e frică să ies. DeÈ™i vreau neapărat să văd dacă mai este copilul de lângă uÈ™a mea. Mi-e dor de el, înÈ›elegi? L-am numit Karlik, cu toate că nu È™tiu absolut nimic despre el, nu-i cunosc nici numele, nu sunt sigur nici măcar de faptul că e o ființă reală. De aceea stau pitit după ușă, cu mânerul clănțănindu-mi în mână, È™i ascult – poate se va produce minunea È™i voi auzi măcar un sunet. Un sunet slab ieÈ™it din gura unui copil. Câți ani o fi având? Vreo cinci sau opt sau doiÈ™pe sau È™aiÈ™pe. ÃŽmi încerc curajul de a-i È™opti prin ușă să plece, ca să nu vină el È™i să ne găsească împreună. Dar mă cuprinde o groază nebună numai la gândul că dincolo ar putea să fie altcineva. Un bărbat, de exemplu. Care m-ar privi È™i ar tăcea. Sau o femeie împuÈ™cată. Sau una vie, îți dai seama? N-am să-i dau Catincăi cămaÈ™a de noapte. Am s-o păstrez pentru Karlik, dacă va mai veni vreodată, dacă în genere a existat, dacă mintea mea încă n-o fi ajuns cumva să se transforme într-o bilă enormă de masă plastică. Aprind televizorul tocmai în clipa când crainicul anunță că azi dimineață au pierit toÈ›i electricienii experimentaÈ›i. S-au înecat. Nu È™tiam că astăzi este ziua internaÈ›ională a electricienilor. Și s-au adunat cei mai experimentaÈ›i dintre ei È™i s-au aruncat într-un iaz. Cred că erau beÈ›i, deÈ™i în buletinul de È™tiri nu s-a menÈ›ionat lucrul acesta. Sau, probabil, le-o fi murit câte un copil. Adevărul e că acuÈ™i vor trece cele trei zile È™i el va veni. Păcat că totul se va întâmpla imprevizibil. Doar au trecut trei zile È™i încă opt mii două sute douăzeci È™i trei È™i apoi nouă ani È™i încă zece, până ce am pierdut È™irul zilelor, al anilor. Mă conformez peste fiecare trei zile È™i-mi zic să mai aÈ™tept trei. Acum însă sunt prea obosit È™i am să tai cercul cenuÈ™iu din jurul meu, ca să mă eliberez. Numai el È™tie când se va întâmpla aceasta È™i cât voi mai avea putere să rezist. DeÈ™i el nu È™tie nimic. Pur È™i simplu, în momentul în care va trece termenul nefast de trei zile, el va intra în casa mea. Se va auzi gălăgie de la parter. Numai atâta È™tiu. Un fel de zgomote care-mi vor tulbura mintea. Mă spăl seară de seară È™i mă parfumez. Ca să fiu foarte curat. Și-mi calc chiloÈ›ii înainte de somn. N-am să am nevoie de alte haine, pentru că nu mi-e ruÈ™ine să mă găsească în pielea goală. Lui nu-i pasă de kilogramele de carne sau de slănină pe care le păstrez pe mine, nici de greutatea scheletului meu. Rămân în chiloÈ›i în semn de respect față de el, pentru că È™tiu că nu-l priveÈ™te nici măcar dacă sunt femelă sau mascul. Cred că va veni noaptea. Mă sui apoi în pat cu ruÈ™inea È™i emoÈ›iile unui adolescent care se culcă pentru prima dată lângă o femeie. Și tac lung È™i încordat până dimineaÈ›a. Simt tot mai obsedant dorinÈ›a apariÈ›iei lui Karlik. Acum trăiesc numai cu el È™i el cuprinde aproape tot spaÈ›iul existenÈ›ei mele. ÃŽn fiece dimineață, îi fac ceaiul È™i când i-l aduc la pat, îl sărut ca să-l trezesc. Pe obraji îl sărut. Iar noaptea, înainte de a adormi, îl pup pe ochi, până È™i-i închide. Mă lupt apoi mult timp cu țânÈ›arii, ca să nu-l piÈ™te. Orice durere a lui mă doare È™i pe mine, orice lacrimă a lui mă face să plâng. Prin somn, simt că mă îmbrățiÈ™ează È™i-l mângâi pe cap. Dar el niciodată nu va mai bate la uÈ™a mea, fiindcă eu de fapt dorm cu o pernă. Și îl aÈ™tept, ca ultimă salvare, pe el. Nu pe Karlik, ci pe el, căci Karlik nu va mai veni. El trebuie să dispară, să fugă È™i să se ascundă de el. Zbor lin Pe mări È™i pe câmpuri pustii, în munÈ›i È™i în prăpăstii, în sufletul meu È™i în sufletul tău, în America È™i în Azerbaidjan, în subsoluri È™i în parlament, în saune, bordeluri, toalete publice È™i baruri, prin È›intirime È™i discoteci, în toate organele tale interne, în spitale, puÈ™cării, în păduri È™i poieniÈ›e, în teatrul naÈ›ional È™i în alte teatre, cinematografe sau muzee, la Uniunea Scriitorilor È™i la Pen-club, pe acoperiÈ™urile caselor noastre È™i în intimitatea fiecăruia dintre noi, în dragostea sau în dispreÈ›ul nostru față de aproapele, în meschinăria, vanitatea È™i bunătatea noastră, în toate instituÈ›iile de stat È™i private, în copaci È™i sub copaci, prin tufiÈ™uri È™i pe câmpii, la izvoarele cu apă vie, pe stadioanele lumii, în hotelurile cu mai multe sau mai puÈ›ine steluÈ›e, în UE, CE, OSCE, CSI, NATO, ONU È™i alte fantome de ceară, la preÈ™edinÈ›ie, primărie sau guvern, în lojile masonice, în piață È™i în transportul urban È™i interurban circulă Cadavrobora. Nimeni dintre noi nu-l vede, nimeni nici nu-i bănuieÈ™te prezenÈ›a. Noi mâncăm îngheÈ›ată cu migdale È™i ciocolată È™i fumăm È›igarete frumoase. Þinta noastră e reconstrucÈ›ia socialismului sau a capitalismului. Þinta noastră se limitează la pula/pizda noastră ori la banii de care mereu ducem lipsă. De câte ori mă piÈ™ îmi aduc aminte de Daiana Iepure. Și-i rostesc numele până ce È™uvoiul se opreÈ™te. Apoi îmi trag È™liÈ›ul È™i o uit. După două zile, am auzit în sfârÈ™it deschizându-se uÈ™a vecinilor. Auzii vocea fiicei lor, elevă la È™coala din apropiere. Mă lipii de ușă ca să aud mai bine. După o tăcere încordată, desluÈ™ii un sunet È™ters ce se apropia de ușă. Crezui că târăște niÈ™te genÈ›i grele È™i m-am gândit că ar fi foarte miÈ™to să o ajut. „Fetiță dragă, vrei să te ajut?â€, am scâncit din ascunziÈ™ul meu, strângând cu degetele transpirate cheile din broască. Se vede că a tresărit È™i mi-a atins involuntar uÈ™a. „Auzi tu, mi-a zis, ieÈ™i È™i ia te rog sacii ăștia, că-s foarte grei, È™i du-i undeva mai departe de casă, ca să nu putăâ€. Am descuiat. Doi saci lungi la picioarele ei. Am chemat liftul È™i i-am băgat în cabină. „Nu-i pune în picioare, mi-a zis copila, lasă-i culcaÈ›iâ€. Dar nu încăpeau culcaÈ›i È™i m-am străduit să-i ridic. Nu erau legaÈ›i È™i din curiozitate l-am desfăcut pe unul. Cu gura căscată È™i pleoapele cafenii larg deschise spre noi mă privi grasul meu vecin. ÃŽncepui să mă bat peste față, ca să mă dezmeticesc, apoi o privii debusolat pe fetiÈ›a de lângă mine. „Au murit, mi-a zis ea cu o expresie inocentă, miroase urât în casă È™i mi-am zis să-i scot, pentru că mâine e ziua mea de naÈ™tereâ€. Am apăsat pe un buton al liftului È™i am ieÈ™it. Să se ducă să se odihnească măcar acum bieÈ›ii oameni. Toată viaÈ›a lor au adunat bani de maÈ™ină. Toată viaÈ›a lor au învățat să È™ofeze, deÈ™i nici unul dintre ei nu È™i-a ridicat nici până acum permisul. AÈ™a că las’ să-È™i ia viteză È™i să zboare. Au vrut maÈ™ină, să aibă avion. Zbor lin! am zis. Zbor lin! a zis fiica lor. Am profitat de momentul în care ieÈ™isem din casă È™i m-am dus să-mi cumpăr chibrituri. Kelly Basca Anul trecut, băiatul meu a împlinit un an. Am făcut cumetrie È™i m-am îmbătat ca un porc. Fiindcă zburasem din realitate, am mai È™i lunecat de vreo câteva ori pe sub masă. Voiam să-mi înveselesc oaspeÈ›ii, dar îi mâniam. Mi s-a spus că-s beghemot. Numai băieÈ›elul meu nu s-a supărat pe mine. De fapt, eu am mulÈ›i copii, dar cred că nici unul nu mă iubeÈ™te. Pentru că degrabă va veni el È™i eu am să plec, iar ei au să mă uite. Ca să nu râdă nimeni de ei, au să zică, atunci când vor creÈ™te mari: da, mi-l amintesc pe babacu, era cam prost. Să-i credeÈ›i, fiindcă copiii au întotdeauna dreptate. Și Kelly Basca are mulÈ›i copii, mai mulÈ›i decât mine È™i de vârste foarte diferite. Cel mai mare e la pârnaie, cel mai micuÈ› suge țâța mă-sii. Dar pe Kelly Basca îl iubesc toÈ›i, chiar È™i nevasta lui, pe care o bate zilnic cu fierul de călcat în cap È™i cu picioarele în bot. Aceasta se întâmplă în fiece seară, când Kelly se întoarce acasă. El îi leagă pe copii la gură, ca să nu zbiere È™i vecinii să anunÈ›e poliÈ›ia, È™i È›ine-te, muierea dracului, că adicătelea de ce n-ai clătit È™i farfuria asta, de ce pute în casă a căcat, de ce nu mi-ai spălat tricoul cel negru, căci e mai frumos È™i se murdăreÈ™te mai greu, de ce urlă copiii la ora când trebuie să doarmă, de ce nu le spui poveÈ™ti, de ce nu porÈ›i chiloÈ›i, curvo, sau te arde vreunul? Dup’aia dezleagă guriÈ›ele odraslelor È™i nani-nani, puiÈ™orii tatii. Kelly Basca le spune multe poveÈ™ti, în timp ce femeia lui boceÈ™te afară, È™i copiilor le plac foarte mult poveÈ™tile lui. Tot poporul îl iubeÈ™te pe Kelly, pentru că el face mult bine săracilor È™i le dă bani cerÈ™etorilor. Ea îmi spunea că țânÈ›arii ăia doi vor fugi de toÈ›i ceilalÈ›i È™i nu vor mai piÈ™ca pe nimeni, căci s-au săturat din sângele nostru. De aceea nimeni nu va putea să-i omoare. „Chiar dacă ei vor dispărea, mâine dimineață se vor naÈ™te alÈ›iiâ€, i-am zis eu. â€Karlik merită mult mai mult decât să-l È›ii tu în braÈ›e. El e foarte frumos. Doamne, cât de frumos e!â€, mi-a spus Simona È™i m-a făcut de căcat. Acum sunt anihilat. Oamenii îți arată prietenie atâta timp cât existenÈ›a ta îi atinge personal. Iar când nu mai au nevoie de tine, își dau fustele sau pantalonii în jos, se pun pe È™ezute È™i-È›i desenează pe față bulbuci, de regulă cafenii. La început îți jură că sunt în stare să se sacrifice pentru tine, îți mărturisesc că tu eÈ™ti cel mai bun prieten al lor, că nu te-ar lăsa niciodată singur È™.a.m.d. Cât eÈ™ti de prost, de naiv È™i dement, dacă îți crezi prietenii! Oamenii sunt saci cu excremente, ca È™i bunii mei vecini. Omenia este o tăbliță atârnată de coaie. Iar prietenia e un prezervativ, pe care-l arunci oriunde È™i fără regret, după ce termini. Simona. Sărmana mea Simona. Prietena în care am crezut ca un orb până azi, când i-am povestit È™i ei despre Karlik al meu. I-a plăcut È™i ei de el. Acum trebuie să-l rupem în două, fiindcă altă ieÈ™ire nu există. Azi, ca niciodată în viață, am mizat pe prietenie. N-o făceam atunci când o rugam să-mi împrumute 300 de lei ca să mă tratez de gonoree, nici când o imploram să vină seara la mine ca să nu mă plictisesc. Cu asemenea solicitări m-aÈ™ fi putut adresa È™i unui neprieten È™i ăla m-ar fi ajutat. „Prietenul la nevoie se cunoaÈ™teâ€, zic unii blegi. Iar când ajungi bot în bot cu nevoia È™i pretinsul tău prieten te fute-n gură, nu-È›i rămâne altceva decât să sari de la etaj. Sau să mănânci pâinică cu unt È™i cu acizi. De când o cunosc pe Simona, îmi spune că vrea să mă vadă fericit. Am crezut-o. E adevărat că de multe ori m-am îndoit de afirmaÈ›iile ei sincere, dar totuÈ™i rămâneam încrezător. Da, am crezut orbeÈ™te că Simona vrea să fiu fericit. Până azi, când mi-a spus că va face tot posibilul, va trece peste orice obstacol, doar ca să mă vadă nefericit. Ca un gândac Va fi dimineață È™i atunci. Școlarii își vor bea somnoroÈ™i ceaiul. Să mergem să căutăm floarea dragostei. Ea se ascunde într-o poieniță cu frunze roz. Să luăm cu noi câte o lanternă È™i să ne încălțăm în adidaÈ™i, ca să nu ne audă. Să găsim un căcat de câine È™i să călcăm în el. Să ne murdărim adidaÈ™ii È™i să pută de la noi. Să ne ocolească trecătorii È™i să-È™i astupe nările. Am lucrat mult la groapă. Ca să fie cea mai adâncă È™i sicriul să facă: poc! Eram mai mulÈ›i, dar numai Kelly a coborât cu mine să bem votcă la casă nouă. CeilalÈ›i fumau pe margine, triÈ™ti. Unul se ruga lui Dumnezeu să moară peste cincizeci de ani, deÈ™i avea deja 60. Noi È™tiam că are cancer, dar nu-i divulgam secretul, iar Kelly îi cumpăra biscuiÈ›i cu cremă roz ca să-i pară viaÈ›a mai lungă È™i moartea mai uÈ™oară. ÃŽn acel an mi-era È™i mie frică de moarte. ÃŽnsă Kelly mi-a spus că moartea e un fleac. ÃŽmi dădea exemplul cu gândacii. Uite, vezi un gândac È™i te gândeÈ™ti: să-l pocneÈ™ti sau să-l laÈ™i să-È›i intre în borÈ™? Dacă eÈ™ti deÈ™tept, îl apuci dintr-o parte È™i îl arunci jos, dacă eÈ™ti tâmpit, îi tragi furios un pumn. Și-È›i rămâne masa murdară. Și trebuie să te scoli, să cauÈ›i o cârpă ca să È™tergi resturile lui scârboase. Iar apoi să-È›i aminteÈ™ti de el È™i să borăști. Kelly are dreptate când spune că numai oamenii slabi È™i fricoÈ™i omoară gândacii, fiindcă astfel se răzbună psihologic pe propria-le neputință de a lovi, de pildă, în pederaÈ™ti, care umplu pământul ca râmele. „AÈ™a-i È™i omul, ca un gândac, se naÈ™te ca un gândac È™i moare la fel. Oare percepi vreun sens metafizic în moartea unei insecte?â€, m-a privit Kelly Basca cu ochi roÈ™ii de nesomn È™i beÈ›ie. Pe fundul gropii, după căderea amurgului, ochii lui Kelly, ca două mucuri de È›igară. L-am rugat să-È™i întoarcă privirea în altă parte, dar apoi m-am resemnat, văzând că cei de pe marginea mormântului încă erau acolo È™i fumau. ÃŽnseamnă că nu-s singur, mi-am zis. „Eu sunt Satanaâ€, mi-a È™optit Kelly Basca, lipindu-È™i buzele uscate de urechea mea. „Eu pot, în acest moment, să te omor ca pe un gândac. Vrei? Și să te las în groapa asta, pe care tot tu È›i-ai săpat-o, ca să vină cioroii să te ciugulească. Batem palma?â€. Abia atunci mi-am dat seama că habar nu aveam de ce săpaserăm noi groapa, de ce au venit atâția oameni să ne ajute, de ce au refuzat unanim să fie plătiÈ›i, de ce Kelly bea pentru viitor în fiecare dimineață, înainte de a începe lucrul. ÃŽncepusem să tremur ca un paralitic È™i auzii un plescăit ca o limbă de vânt deasupra. Cei de sus au sărit în picioare. „Vine furtunaâ€, a spus unul, „A trecutâ€, a graseiat altul. Apoi peste noi s-a lăsat o liniÈ™te ucigătoare. L-am rugat pe Kelly Basca să mă omoare ca pe un gândac. „Ba să-È›i sugi degetul, a È›ipat el enervat săltându-È™i inelarul, ai mai vrea tu să mori ca un gândac! Gândacii dau din cur de la naÈ™tere până la moarte È™i nu au un scop exemplar în viață, iar tu eÈ™ti om È™i trăieÈ™ti numai ca să înveÈ›i a muri, tâmpitule!†Școlarii își vor pune ghiozdanele în spate È™i vor ieÈ™i curăței din casă. Iar părinÈ›ii le vor da câte un pupic È™i le vor aminti să-È™i mănânce tartina. Am să scot pământul din ghiveciul asta È™i am să pun în el mâncare pentru Catinca È™i pentru mine. Iar floarea am să i-o dărui, învelită în celofan. Mai am două zile È™i aÈ™ putea reuÈ™i să fac un dulap nou, cu multe rafturi, È™i să-l umplu cu haine noi, cu rujuri, parfumuri, creme, inele È™i cuÈ›ite, pentru Simona. ÃŽn amintirea poeÈ›ilor neamului Oricine intră în casa mea È™i se culcă în patul meu își surpă imediat viitorul. AÈ™a mi-a spus Simona. Eu sunt producătorul suferinÈ›ei sau virusul blestemului. Ca să fiu aplaudat, mi se permite să umblu doar prin gunoaie, să fiu iubit doar de fiinÈ›e decăzute, să iubesc femei regulate de câini, cai È™i sifilitici. Pe iubita mea o cheamă Rabla. Ea are păr roÈ™cat, tuns scurt. Și e frumoasă. Și se fute bine. Vrea să-i fac un copil È™i mă amăgeÈ™te mereu că poartă în pântece a È™asea odraslă a mea. Lucrul ăsta mă irită È™i mă face să alerg la farmacie, ca să cumpăr un test. O pun să facă treaba mică, chiar dacă îmi miaună că nu iese sau că o doare puÈ›a È™i îi arăt apoi liniuÈ›a. Una. Și ea închide gura. Apoi nu mai vorbesc cu ea timp de câteva zile sau săptămâni, până ce mă sună È™i mă roagă să mai trec pe la ea. Când o am alături, îmi amintesc întotdeauna de Catinca. Atunci m-am prins pe bune, am trecut peste mamă, frate, soÈ›ie, bunăcuviință, numai ca să fim împreună. De dragul sexului. Și am ajuns la starea de fapt de acum, când nu mai am dreptul să-mi ridic ochii din ziua de azi. Mâine pentru mine nu mai există, fiindcă am devenit o calamitate socială, a mai adăugat Simona. ÃŽntre mine È™i Simona, pe terasă, a trecut ca un fulger Cadavrobora. Și naÈ™ul meu È™i-a È™ters faÈ›a de colb. N-o iubesc pe Rabla. Mi-e bine cu ea, însă după ce ejaculez de câteva ori, după ce-mi beau cafeaua, trag o È›igară È™i-o pup la despărÈ›ire, mă simt dobitoc. Trupul meu răspândeÈ™te mirosul cățelei transpirate în chinurile facerii. ÃŽntorcându-mă acasă, îmi mai iese în cale câte-o javră slăbănoagă È™i răpănoasă È™i, uitându-mă la ea, mă văd pe mine, ca într-o oglindă. Atunci încep s-o dispreÈ›uiesc pe Rabla È™i nu vreau s-o mai văd, È™i vreau s-o uit cu desăvârÈ™ire, jurându-mi de fiecare dată că n-am să-i mai calc pragul niciodată în viață. Rabla mă iubea cu adevărat pe când era bibliotecară. Și fecioară. Pe atunci era blondă È™i purta părul prins în cosiÈ›e. La instituÈ›ia în care lucra aveau loc multe praznice în amintirea poeÈ›ilor neamului È™i, când intelectualitatea noastră, ameÈ›ită până la uitare de sine È™i învăluită de un somn dulce È™i adânc, își cufunda capetele în farfurii sau se rezema flască de pereÈ›i, își reÈ›inea cu eroism scuipatul ca să nu se prelingă printre dinÈ›i È™i, cu o voce secătuită, declama poezii patriotice sau de dragoste, eu cu Rabla ne retrăgeam în closet È™i ne sărutam fierbinte până ce auzeam scârțâitul uÈ™ii de la budă înviorat de vreo bășină oÈ›etită, ceea ce ne dădea de înÈ›eles că intră un poet sau un critic literar. Ne strâmbam unul la altul È™i ieÈ™eam afară. Continuam pupicul în faÈ›a bibliotecii, în ciuda epavelor care ieÈ™eau din casa cărÈ›ii, clătinându-se ca niÈ™te vrăbii oloage È™i privindu-ne cu dispreÈ›. N-o iubeam nici atunci, doar că nu-mi displăcea. Iar ea aÈ™tepta cu nerăbdare zilele în care pierise vreun poet al neamului, însemnându-le cu roÈ™u în calendar, ca să mă vadă È™i să roÈ™ească timidă, jucându-È™i rapid privirea din ochii mei spre podeaua bibliotecii È™i invers. Eu eram om însurat È™i aveam un copil, la dracu’... Iar intelighenÈ›ia1 mă cunoÈ™tea în parte È™i RăbluÈ›a mea se sinchisea să nu ne vadă poeÈ›ii cei în viață cât mai erau încă treji È™i cu cămășile curate. Apoi a dispărut. A lăsat naibii facultatea È™i a plecat în Europa, cu un licenÈ›iat crescut în bani gata È™i foarte iubăreÈ›. Ãla îi cumpăra brățări de aur È™i lenjerie scumpă, până a convins-o că deÈ›ine cheiÈ›a fericirii ei. A dezvirginat-o în Italia È™i s-au mai iubit sărmanii oameni câteva nopÈ›i. S-au căsătorit, evident. Au mers în luna de miere pe Coasta de Azur. Dar într-o noapte, s-a trezit din somn Rabla, dar salabonul2 nu mai era. L-a găsit în altă cameră, futut de două negrese. Rabla însă l-a iertat, iar spectacolul în trio s-a mai repetat câteva nopÈ›i. ÃŽntre timp, È™i ea s-a întreÈ›inut cu un italian, care i-a propus să-l urmeze. Și Rabla l-a urmat. Dar ăsta era căsătorit È™i fata noastră s-a culcat din disperare cu fiul lui. Și tot aÈ™a a continuat povestea, până când Rabla mea s-a angajat dădacă la un copil. A lucrat trei ani, iar acum câteva luni s-a întors acasă. Ne-am întâlnit întâmplător, într-o staÈ›ie de troleibuz. Tocmai plecase Catinca È™i i-am zis să vină la mine, căci vreau s-o am. Ea m-a urmat. Și am intrat în căcat. Chiar dacă acum refuz s-o mai văd È™i mi se face greață când îmi amintesc de sărmana È™i frumoasa mea Rablă. Dacă aÈ™ fi adolescent, m-aÈ™ căsători cu ea. Ca să divorțăm peste maximum trei ani È™i să avem un copil ca o floare. Să prăjesc ceapă, să fumez, să dau prin casă cu spray Bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-È›i moară toÈ›i copiii È™i să n-ai unde-i îngropa, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să vină americanii È™i să te-ngroape de vie, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-È›i piară tat-tu de sida È™i mă-ta de gripă aviară, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, s’te găsească cineva leÈ™inată pe marginea È™oselei È™i să-È›i dea un È™ut în cap, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, s’te primească È›intirimul È™i Cadavrobora cu colacii încă fierbinÈ›i, bu-bu-ruză-ruză, ruză-bu-bu-ruză, să-È›i pape cățeaua dolofană toate mădularele din două înghiÈ›ituri... Când mă uit pe fereastră, simt că vine. Știu sigur că va fi grăbit. Iar faÈ›a-i va fi senină. Cred că-mi va zâmbi. Da, evident că va intra fără să sune sau să bată la ușă. Va intra ca în casa lui. Atunci am să-i văd pentru prima dată faÈ›a. Auzisem că-i frumos È™i că seamănă cu o femeie. De fapt, nimeni nu È™tie dacă e femeie sau bărbat. Și dacă se întâmplă suprema nebunie È™i mă îndrăgostesc de ea? Cât de fantastic ar fi, dacă înainte de venirea lui, m-ar vizita Karlik! N-am să-i spun nimic Simonei. Am să-l rog pe copil să intre È™i am să-i dau o floare. Am să-l iau în braÈ›e È™i am să-l culc în patul meu. Și vom cânta împreună. Am să-l mai rog să rămână cu mine până la venirea lui. Nu vreau să fiu singur, mă înÈ›elegi? Din egoism sau din frică, vreau să-l am în braÈ›e, în momentul întâlnirii fatale, anume pe Karlik. Să aibă păr negru, să poarte bluză roÈ™ie È™i ginÈ™i bleu. O să ne ia pe ambii È™i o să plecăm împreună, fericiÈ›i, în numele prieteniei Simonei față de mine. Să-È™i smulgă atunci toÈ›i părul È™i să se bată cu pumnii în cap! S-o angajeze pe Catinca bocitoare È™i aia să mă blesteme! Să aibă Kelly Basca motive serioase ca să se îmbete în fiece zi È™i să fie iubit È™i mai tare de către echipa lui de copilandri! Să-È™i îmbogățească imaginaÈ›ia ca să le spună poveÈ™ti noi, nu numai despre draci! Să dispară ura dintre oameni È™i marile forÈ›e mondiale să dea faliment! Să rămână Rabla însărcinată cu un chinez È™i să nască un albanez! Să se iubească toÈ›i, precum ne-am iubit noi, È™i toată lumea să trăiască în pace! Să umble tigri È™i zmei prin oraÈ™ È™i să se plimbe cu troleibuzul È™i să fie foarte blânzi! Să înveÈ›e a zâmbi È™i ei, pentru a crea armonia universală! Iar eu să adorm împietrit în braÈ›ele lui Karlik, È™i să nu se mai facă dimineață, È™i să nu ne mai trezim niciodată, să uităm că există pământul È™i o gloată de mârlani care-l calcă în picioare, să refuzăm plimbarea de noapte È™i să-l rugăm pe dulcele Cadavrobora să ne lase-n pace să ne odihnim, să bată vântul È™i să răstoarne casele, să se cutremure pământul È™i să plesnească cerul, să plouă È™i să ne ude, iar noi, nemiÈ™caÈ›i È™i impasibili, să ne căscăm gurile È™i să le lăsăm aÈ™a, să uităm alfabetul È™i să tăcem, până ne vom trece cu totul. Azi dimineață mi-am bătut uÈ™a în È›inte. Ca să nu vină poliÈ›aii È™i să mă interogheze privitor la decesul vecinilor mei. Dar bănuiesc că s-a întâmplat ceva deosebit, pentru că nu vine nici unul. Aud perfect tot ce se petrece la uÈ™a mea È™i la uÈ™a lor. Probabil că s-a săturat È™i poliÈ›ia să mai aresteze criminali È™i a început a omorî È™i ea. ÃŽn numele legii. ÃŽn numele legii fundamentale a statului nostru È™i al onoarei È™i demnității preÈ™edintelui țării. Acum, în apartamentul vecinilor mei, cântă muzica. E ziua de naÈ™tere a fetiÈ›ei lor È™i ea a organizat un fel discotecă acasă. Dar lucrurile nu se vor schimba mult. Fiindcă sacii în care fuseseră puÈ™i vecinii îi văd acum, privind peste geam, jos, de parcă cineva i-ar fi aruncat de la etaj. Parcă sunt goi, unde-or fi trupurile? Să le fi luat vreun boschetar care n-a mai mâncat de mult carne? Sau gunoierii È™i-or fi făcut meseria cu brio? Ori au venit poliÈ›iÈ™tii, le-au încărcat în maÈ™inuÈ›a lor fermecată È™i le-au dus la pârnaie? Probabil că s-or fi omorât unul pe altul. Pentru că ambii doreau să È™ofeze maÈ™ina pe care aveau să È™i-o cumpere în curând È™i se certau deseori din cauza aceasta. Se vede treaba că el a ucis-o pe ea È™i, fiindcă nu avea altă treabă, È™i-a tăiat beregata. ÃŽmi amintesc că, băgând sacii în lift, am observat pe ei niÈ™te pete roÈ™ii. Dacă sunt ucigaÈ™i, trebuie să fie arestaÈ›i, conform articolelor respective din codul de procedură penală. Legea nu iartă circumstanÈ›ele, iar faptul că infractorii erau morÈ›i È™i se aflau în saci în momentul reÈ›inerii nu-i poate priva de pedeapsă. Pentru că astăzi se arestează tot ce nu reprezintă pericol pentru viaÈ›a poliÈ›ailor. Regret doar faptul că-mi pute a hoit în casă. Când m-am trezit, mă înăduÈ™eam. Am scos capul afară, însă mirosul era la fel de persistent. M-am ascuns sub cearceaf, mi-am pus perna pe cap, dar mi se părea că chiar sub patul meu zace un cadavru. Am încercat să prăjesc ceapă, să fumez, să dau prin casă cu spray, dar prăjeala, fumul È™i sprayul aduceau a mort. Am scos toate hainele din dulapuri, tot ce aveam sub mese, am aruncat unele lucruri afară, am spălat podeaua È™i ferestrele, însă apa din robinet avea iz de suc gastric bâhlit. M-am aÈ™ezat pe scaunul ăsta, ascultând muzica fetiÈ›ei din apartamentul vecin È™i râsetele copilaÈ™ilor nevinovaÈ›i. Copiii nu simt durerea, nici pierderea. AÈ™a că stau È™i eu È™i-l aÈ™tept pe Karlik, ca pe un ultim colac de salvare care m-ar putea scoate din putoarea asta amenințătoare. Umplut de Cadavrobora „Dacă s-ar produce o minune, ar fi minunatâ€, mi-a spus ea. Și eu i-am răspuns: „Da, ar fi fantastic.†Cele 10 porunci ale lui Cadavrobora, pe care nimeni nu le respectă, dar care sunt decisive pentru fiecare: 1. Să exiÈ™ti, dar să nu te vezi. 2. Să nu mori. 3. Să vorbeÈ™ti fără să-È›i deschizi gura. 4. Să-i asculÈ›i impasibil pe toÈ›i È™i să nu iei nici o atitudine față de ceea ce auzi. 5. Să nu te uiÈ›i la nimeni, să te uiÈ›i numai în tine, pentru că de fapt nimeni nu există. 6. Să nu iubeÈ™ti pe nimeni, să nu urăști pe nimeni. Să nu faci deosebire între femei, bărbaÈ›i È™i copii. 7. Să nu-È›i speli hainele, nici trupul, dar să fii pur È™i atunci murdăria ta nu se va vedea, nu se va simÈ›i, pentru că nici nu se va forma. 8. Să nu citeÈ™ti nimic, ca să nu te degradezi, pentru că toate cărÈ›ile au fost scrise de niÈ™te intruÈ™i È™i niÈ™te manipulanÈ›i de iluzii. 9. Să nu-È›i fie frică de nimic È™i de nimeni, pentru că totul a putrezit. 10. Să fii perfect, - ca să poÈ›i zbura. Pe feericul Cadavrobora l-a văzut numai Kelly Basca. Cel puÈ›in aÈ™a zice el, deÈ™i eu nu-l cred. Căci Cadavrobora nu se vede, dar prezenÈ›a lui se simte pretutindeni. Atâta timp cât nu È™tiam despre existenÈ›a lui, viaÈ›a mea era ca o moară performantă. Trăiam cu ochii închiÈ™i, mă bucuram periodic de toate prostiile, mă gândeam cât de bogat am să ajung È™i ce casă mare o să am, cât de recunoscători o să-mi fie copiii È™i alte neghiobii omniprezente în conÈ™tiinÈ›a fiecărui bou. Și mă învârteam în cercul ăsta vicios ca o muscă pe deasupra unei balegi uscate. Acum sunt treaz. Am cunoscut, în sfârÈ™it, revelaÈ›ia, datorită decesului lui Gonea. Pe acesta l-am visat pentru prima dată mort chiar în noaptea în care i-au legat È™treangul. Chipurile, s-a sinucis sărmanul om. Și m-am trezit speriat în puterea nopÈ›ii, căutând zăpăcit prin odaie salvarea. I-am spus È™i Catincăi, însă ea a tăcut, pentru că niciodată nu i-a păsat de ceea ce visez eu. M-am dus dimineaÈ›a la serviciu È™i un medic m-a oprit în holul spitalului. „A murit Goneaâ€, a ciripit. Am râs È™i am urcat mai departe scările, fiindcă-mi murea un pacient. „S-a spânzurat! Chiar în clădirea ambasadei!â€, È›ipa din urmă colegul meu. Nu l-am crezut, dar în noaptea următoare mi s-a arătat din nou în somn leÈ™ul lui Gonea. A doua zi toată lumea vorbea despre suicid. Mi-am dat seama că-i o poveste – nu decesul, ci sinuciderea. Gonea nu putea să se termine, era prea tare. ÃŽn noaptea următoare, am tras-o pe Catinca lângă mine È™i m-am lipit de ea, fiindcă nu puteam adormi. Lângă patul meu, căci eu dormeam la margine, dormita senin în raclă Gonea. Apoi a fost ziua de naÈ™tere a Simonei, la care Catinca s-a dus cu Barkosa. Mi-a promis că se va întoarce acasă, dar aproape de miezul nopÈ›ii mi-a telefonat, spunându-mi că se simte foarte bine acolo È™i că nu mă priveÈ™te când o să vină. ÃŽnsă eu trebuia să dorm. Și È™tiam că în casa mea locuieÈ™te acum È™i Gonea. De aceea, am rugat-o deznădăjduit pe Catinca să-l lase pe cuviosul Barkosa È™i să se întoarcă acasă. Adormind, răposatul se strâmba voios la mine È™i gesticula din degete. Când participasem la înmormântare, Gonea era exact aÈ™a precum îl vedeam lângă patul meu – într-un costum alb È™i, pare-se, nou, cu gura întredeschisă într-un surâs batjocoritor la adresa cretinilor care-l asasinaseră È™i cu faÈ›a luminată de pace. L-au găsit mort în baie. Iar eu am renunÈ›at să mai intru în baie când lipsea Catinca de acasă, fiind sigur că voi deschide uÈ™iÈ›a È™i în faÈ›a mea o să apară Gonea, atârnând de bec. Cu gura cât un hău, plină de muÈ™te È™i viermi, È™i privindu-mă cu dezgust. L-am cunoscut pe Cadavrobora, numai pe când stăteam tăcut lângă mormântul lui Gonea. Nu l-am văzut, dar m-am umplut de el. Crezusem că delirez È™i i-am povestit despre asta lui Kelly Basca. Acesta a rămas È™ocat de revelaÈ›ia mea È™i mi-a destăinuit că el îl cunoaÈ™te personal pe Cadavrobora, dar că nu-mi poate spune nimic mai mult. Apoi am aflat cum a murit Gonea, dar nici eu nu pot spune nimic mai mult. Adevărul suprem Un remediu pentru dobândirea fericirii, pe care mi l-a dat Simona: te postezi în faÈ›a oglinzii È™i te strâmbi. Te strâmbi mult timp, până ce începi să râzi. Trebuie să râzi foarte tare È™i să te bucuri! Dacă nu-È›i vine, te maimuțăreÈ™ti în continuare. După ce începi să hohoteÈ™ti, nu te opreÈ™ti, ci mergi mai departe. La un moment dat te simÈ›i foarte bine, aproape fericit. AÈ™ vrea s-o văd È™i eu pe Simona cum, în momentul în care iubitul ei, soră-sa, frate-său È™i cei mai apropiaÈ›i oameni (ca să nu le zic prieteni, pentru că e un cuvânt foarte confuz) s-ar screme la unison peste ea, nu s-ar da bătută, ci È™i-ar lua oglinjoara È™i ar începe să se zgâmboiască. Dar È™i mai mult aÈ™ vrea s-o văd în ipostaza în care ea, strâmbându-se în faÈ›a propriului chip, ar râde fericită. AÈ™ vrea să mai văd È™i cum cel mai bun prieten o asigură că-i va lua ultima firimitură de viață, că el nu va permite sub nici o formă ca ea să rămână cu ultimul om în care mai crede, pentru că acesta merită mult mai mult decât îi poate oferi ea. Da, exact în situaÈ›ia asta aÈ™ vrea eu s-o văd pe Simona cum aleargă spre casă plângând, È™i tot mai crede în prietenie È™i în cel mai bun prieten al ei. ÃŽÈ™i scoate cuminte oglinda È™i se strâmbă. Ca să dobândească fericirea. ÃŽntr-o dimineață, am încercat È™i eu respectiva reÈ›etă. Dar m-am enervat È™i mai tare È™i am dat cu oglinda de perete. ReÈ›eta prinde doar la oamenii care se iubesc È™i se consideră foarte frumoÈ™i. Eu însă am descoperit în oglindă nu fericirea, ci o imagine perversă a trupului meu neînsufleÈ›it, iar pentru în schimonoseală a elementelor mele faciale recunoÈ™team câte o înfățiÈ™are a morÈ›ii care mă aÈ™teaptă. Când eram student la medicină, am studiat psihologia vreo patru ani È™i am constatat cu siguranță că toate testele È™i experimentele lor, pretins È™tiinÈ›ifice, sunt niÈ™te aberaÈ›ii. Dacă a È™i fost proclamată o astfel de È™tiință, savanÈ›ii trebuie să fi mizat pe o lume de infantili È™i degradaÈ›i mintal, pentru că psihologia presupune de facto atragerea definitivă a omului în mreaja iluziei. Să mergem să căutăm floarea dragostei, care înfloreÈ™te, bunăoară, în inima unui copil mort. Ca s-o găsim, trebuie să tăiem micul cadavru bucățele. Dar la urmă ne vom poticni într-un os. Ca să spargem osul, avem nevoie de un toporaÈ™. Fiind încă vie, Bartolomeea, pacienta mea cea mai scumpă, care era permanent în căutarea adevărului suprem, îmi spunea că acesta poate fi găsit oriunde, doar că el nu există nicăieri. Bartolomeea căuta adevărul suprem în ceea ce mânca, bea, vedea, simÈ›ea, auzea, citea etc. „De exemplu, îmi spunea ea, în supa de la dejun am găsit o boabă de fasole fiartă perfect. Am scos-o din farfurie È™i mi-am băgat unghia în ea. Și am desenat un ornament cu îngeri. La prima vedere, tocmai boaba aceea de fasole este adevărul suprem, pentru că ea È™i-a îndeplinit menirea ei de fasole – de a fierbe bine ca să poată fi mâncată chiar È™i de o babă fără dinÈ›i. Dar acest adevăr suprem nu există, fiindcă s-a văzut că fasolea nu a fost mâncată, ci s-a transformat într-un tablouaÈ™, iar eu am fost pictorul ce a utilizat-o. Ca orice operă de artă, desenul meu a fost aruncat la gunoi. Ori tu crezi că toate capodoperele artistice se păstrează? EÈ™ti un ratat, dacă gândeÈ™ti astfel, fiindcă nici una nu rămâne. ÃŽn toate galeriile de artă se expun excremente, s-o È™tii de la mineâ€. După Bartolomeea, adevărul suprem nu aduce fericirea, ci dezastrul spiritual. Ea este convinsă că fericirea reprezintă minciuna supremă. ÃŽntr-o dimineață, am întâlnit-o în curtea spitalului. Se plimba în cămașă de noapte È™i cu părul despletit. Mă văzu È™i-mi sări în braÈ›e. „Te-am aÈ™teptat, dragul meu, toată noaptea! mi-a zis. Am fost certată de administraÈ›ie, dar eu am evadat. Acum ei mă caută, au adus câini mari È™i negri. Dar eu am să mă întorc, crede-mă. Du-te numai È™i spune-le să se care cu javrele lor È™i că eu am să vin.†Văzând că sunt în graÈ›ia ei, am invitat-o pe o bancă, i-am strâns mâna într-a mea È™i am întrebat-o: „Spune-mi, dragă, tu de ce trăieÈ™ti?â€. Drept răspuns, mi-a zâmbit dulce È™i m-a îmbrățiÈ™at: „Fiindcă sper, dragul meu, fiindcă sper că adevărul suprem va ieÈ™i la suprafațăâ€. Această tânără, de numai 19 ani, È™i-a omorât copiii È™i pe maică-sa. Avea doi băieÈ›ei gemeni, pe care i-a făcut la beÈ›ie cu un bărbat pe care-l iubea. Dar ăla nu voia copii È™i, pentru că Bartolomeea nu i-a avortat, el È™i-a deschis venele. „După ce l-am pierdut, viaÈ›a mea a devenit lipsită de sens, îmi povestea ea. Eu n-am vrut să-mi las copiii să sufere, căci erau cei mai frumoÈ™i copii. Iar mama mă enerva, că plângea totdeauna pentru mine. Și de aceea am săvârÈ™it crima, pe care trebuia neapărat s-o comitâ€. După ce le-a tăiat venele copiilor, Bartolomeea i-a despicat mă-sii È›easta cu toporul È™i a aprins casa, îmbrățișând cele trei cadavre, pe care le-a ridicat È™i le-a urcat în pat. Au găsit-o încă vie, într-o băltoacă de sânge, cu mâinile pe piept È™i cu ochii închiÈ™i. Ca È™i mine, Bartolomeea aÈ™teaptă pe cineva. Numai că ea are curajul să iasă zilnic din curtea spitalului È™i să privească foarte atentă undeva în depărtare. „O să vină, da, neapărat o să vină, e imposibil să nu vinăâ€, zice de fiecare dată È™i se întoarce înapoi. Am rugat-o în repetate rânduri să-mi spună È™i mie pe cine aÈ™teaptă, dar ea rostea un È™ir de silabe nedefinite: „mir-lu-cu-su-nu-glu-ser-lu-pri-su-tul-min-gu...â€. Probabil, o fi numele adevărului suprem. Dacă-i aÈ™a, È›inta aÈ™teptărilor noastre e total diferită. Cel puÈ›in aÈ™a cred eu deocamdată. EÈ™ti un ratat, domnule doctor Prin faÈ›a ministerului de interne a trecut ca un vis Cadavrobora È™i trei poliÈ›iÈ™ti au strănutat. Iar un copil a căzut de pe bicicletă. După un praznic în amintirea unui mare È™i vajnic poet al neamului, apărător al identității naÈ›ionale, am cules-o pe Rabla de la bibliotecă È™i i-am propus să mergem să ne îmbătăm. Undeva mai departe de intelectualitatea țării, ca să nu ni se întoarcă prea tare stomacul pe dos de la băutură, la vederea vreunui om al literelor, care a stat în anii de eliberare naÈ›ională cu pieptul deschis în faÈ›a tancurilor ruseÈ™ti, iar acum È™ede cu È™liÈ›ul deschis în faÈ›a propriei borâturi È™i e numit „maestru†de niÈ™te babalâci ursuzi È™i tâmpiÈ›i ca È™i el. Ne-am dus mai întâi într-un bar de lângă spitalul meu. I-am spus Rablei că n-am treabă acasă în noaptea aceea È™i că ar fi foarte nimerit să ne ameÈ›im ca porcii È™i să dormim în stradă. De fapt, nu-i făceam o propunere, ci pur È™i simplu îi explicam ce o să facă până a doua zi, dimineaÈ›a, fiindcă ea nu-mi ieÈ™ea niciodată din cuvânt. Am stat È™i am tot băut în bar până am fost măturaÈ›i de chelner È™i am plecat luând o sticlă de votcă cu noi. Ploua, È™i habar n-aveam unde să ne ducem. Ploua frumos, de parcă apa aceea deasă È™i rece, care curgea din cer, ne-ar fi închis toate drumurile. Nu È™tiam că era ultima dată când o aveam alături pe această fată. Ne-am oprit pe marginea unei arteziene. Rabla a zis să sărim în ea, „ca să simÈ›im colÈ›ii apeiâ€. Lăsând votca pe trotuar, ne-am vârât în bazin, cufundându-ne cu totul . Am ieÈ™it de acolo treji, iar după ce am căutat fără sorÈ›i de izbândă un adăpost, am făcut cale întoarsă către arteziană. Dârdâiam amândoi È™i eram uzi până la piele. Am băut È›inându-ne strâns lipiÈ›i unul de altul, sărutându-ne întruna, cu pauze mici, ca să ne încălzim È™i ca să scăpăm de febra ce ne cuprinsese. ÃŽnsă Rabla – întotdeauna fierbinte - rămânea acum rece, amintindu-mi perfect de primul copil pe care-l dusesem eu la morgă. Mi-era frică de amintirea aceea È™i i-am astupat faÈ›a. Copilul murise de tifos. Și visasem urât mult timp după întâmplare. Golind sticla, am încercat să intrăm în spital. Era un portar nou, care nu mă cunoÈ™tea È™i a refuzat să-mi deschidă. I-am explicat că sunt medic, că am fost reÈ›inut până târziu prin zonă È™i că, deÈ™i sunt beat, nu intenÈ›ionez să intru în saloane, nici în biroul meu, ci vrem doar să stăm pe scaune, pe culoar. După un È™ir de rânjete schimbate cu el, l-am înduplecat pe moÈ™ È™i am fugit împreună cu Rabla direct către primul WC. Am dezbrăcat-o imediat È™i i-am stors hainele. Apoi ne-am aÈ™ezat pe o canapea aflată pe coridor, iar acolo devotata mea bibliotecară mi-a strâns faÈ›a în palme È™i mi-a spus pe un ton rugător că mă doreÈ™te. Știam. De mult È™tiam, dar mă gândeam că nu e bine să sar în căldarea altuia. Dacă a putut să-È™i păstreze fecioria până acum, s-o aibă È™i în continuare, ca s-o ofere cadou lui bărbat’su. DimineaÈ›a ne-am despărÈ›it la fel de uzi. „EÈ™ti un ratat, domnule doctor...â€, au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat Bartolomeea. Zâmbea plângând. De doi ani, de când o cunoÈ™team, mi se adresa doar cu dragul meu, deÈ™i nu ne apropiasem intim, È™i acum poftim surpriza, „domnule doctorâ€. Știam că e sănătoasă. ÃŽmi vorbise numai mie despre coÈ™marurile pe care le-a avut timp de aproape un an după ce a omorât: i se arătau în somn copiii, care-i smulgeau inima din piept È™i jucau fotbal cu ea sau îi scoteau ochii, o târau de plete prin cimitir È™i o izbeau cu È›easta de lemnul crucilor, o rugau să le dea creierii ei ca să-i mănânce, pentru că erau flămânzi. Alteori apărea iubitul ei È™i rupea crengi groase din copacii locuinÈ›ei morÈ›ilor, pe care i le introducea în vagin È™i în orificiul anal, după care dansa în jurul ei, iar din gură îi curgeau doi copii mutanÈ›i, aceÈ™tia repezindu-se spre ea È™i mulÈ›umindu-i că există. Iar mama Bartolomeei stătea în È™ezut, în sicriul ei, È™i aplauda cu o privire total absentă. MulÈ›umită înÈ›elepciunii ei, deÈ™i abia depășise vârsta adolescenÈ›ei, Bartolomeea s-a eschivat fără să dea È™pagă sau să se ofere cuiva (precum se obiÈ™nuieÈ™te în democratica noastră justiÈ›ie), de pedeapsa penală. A făcut un spectacol de zile mari ca să demonstreze că e schizofrenică. Aflându-se în ospiciu, a mai pierdut, ce-i drept, din capacitățile mintale (pentru că aici toÈ›i oamenii înnebunesc), însă a rămas totuÈ™i lucidă. Era frumoasă Bartolomeea, È™i cuminte. Dacă eram de gardă noaptea, o chemam în biroul meu È™i discutam până dimineaÈ›a. La ivirea zorilor, îi dădeam ceva să mănânce È™i apoi îi administram un calmant ca să doarmă liniÈ™tită È™i să nu viseze. Mi-a spus mie, „domnului doctorâ€, că sunt un ratat într-o sâmbătă, când plecam acasă. Am citit pe faÈ›a ei că încearcă să-È™i continue gândul, însă a renunÈ›at. Luni n-am mai găsit-o. ÃŽmi spuneau colegii că duminică a ieÈ™it, ca de obicei, la poartă, dar nu s-a mai întors. O să vină, zicea Bartolomeea, da, neapărat o să vină, e imposibil să nu vină, È™i asta de fiecare dată când ieÈ™ea din curtea balamucului. Bănuiesc că o fi venit până la urmă. Pentru alÈ›ii Am săpat groapa potrivit proiectului iniÈ›ial, dar ni se părea prea mică. De aceea am hotărât să o lărgim È™i să o adâncim niÈ›el, nefiind siguri câți inÈ™i vor fi pogorâți în ea È™i cum aveam să-i aÈ™ezăm – unul peste altul sau culcaÈ›i toÈ›i la rând. - Azi ar putea să fie sfârÈ™itul lumii È™i atunci fapta noastră va rămâne în amintirea viitoarelor specii de oameni sau de animale, a zis unul dintre noi. - La sfârÈ™itul veacului acestuia mormintele se vor deschide È™i morÈ›ii vor învia. Iar noi vom cădea în groapa noastră, a afirmat altul. - Atunci de ce să mai săpăm, dacă ei își vor părăsi gropile È™i ni le vor oferi? - Mormintele lor vor duhni. - ToÈ›i duhnim, mai mult sau mai puÈ›in. - Tu te-ai vârî într-o groapă care pute a hoit de te doboară? Eu n-aÈ™ face-o, crede-mă. - Mie mi-e totuna, n-o să simt nimic. Am să zbor. - Ba nu, noi suntem oameni curaÈ›i È™i bine educaÈ›i. Igiena e un lucru foarte important. Cine munceÈ™te, acela agoniseÈ™te. - Da, trebuie să ne păstrăm igiena. Și să nu cădem în groapă în hainele astea murdare... - Că o să-È™i râdă È™i viermii pământului de noi. - La sfârÈ™itul lumii, toÈ›i vor învia. Iar cei vii nu vor deceda. Atunci nu va exista nici un mort. - Atunci nimic nu va exista. - Dar noi nu săpăm această groapă pentru noi. - Desigur... - Pentru alÈ›ii! - Pentru alÈ›ii! - Pentru duÈ™manii noÈ™tri! - Sau pentru oamenii sărmani! - Da, pentru cei care nu au bani să-È™i cumpere o groapă de veci. - Groapa noastră e cea mai frumoasă groapă. - MorÈ›ii se vor mândri că au o groapă ca asta. - Noi vom trăi mulÈ›i ani de aici înainte. Vom ajunge la adânci bătrâneÈ›e. Iar mortul din groapa aceasta va putrezi. - Fără îndoială, căci noi suntem tineri È™i sănătoÈ™i. - Tineri È™i sănătoÈ™i. - Deci s-o facem mai adâncă, ca să încapă mai multe rânduri de morÈ›i. Pentru orice eventualitate. Sapă în capul fiului sau al fiicei tale È™i vei descoperi ceva cu totul inedit È›ie. Da, numai acolo poÈ›i afla consecinÈ›ele faptelor tale cotidiene, numai acolo îți vei putea recunoaÈ™te fantasmele spre care ai tins o viață întreagă. Aici, însă, pământul se împotrivea pământului È™i noi eram orbi. Mă uitam la confraÈ›ii mei – jalnice fiinÈ›e zidite din humă È™i cu piele lipită pe deasupra. Să sapi în ei, să-È›i provoace voma. AÈ™a însă e mai bine – pământ, râme È™i gândăcei. Când săpăm cu toÈ›ii, de fiecare dată mă gândesc că ar fi foarte interesant dacă, din pură întâmplare, am da de vreun mort. Am impresia că È™i el, oricât de putred ar fi, s-ar bucura că ne vede, ar încerca să zâmbească, să ne salute. Eu i-aÈ™ da hainele mele. Iar Kelly Basca sunt sigur că-l va anina de vreun stâlp din preajma gropii, ca pe un simbol sacru al muncii noastre. „Oamenii n-ar fi atât de mediocri È™i visători, ne-a sugerat într-o seară Kelly, dacă noi am fi în stare să dezgropăm toÈ›i răposaÈ›ii È™i să-i împrăștiem pe tot pământul. ÃŽn oraÈ™ul nostru, de pildă, pe strada Veronica Micle să fie cadavrul Veronicăi, pe strada PuÈ™kin – cel al lui PuÈ™kin, pe alta – al lui Vasile Alecsandri, iar pe cealaltă – al lui Lev Tolstoi. Și lasă să vină poeÈ›ii È™i să-i miroasă, chemându-È™i muza.†Cel mai minunat sentiment omenesc îl poÈ›i trăi atunci când scobeÈ™ti în pământ, fără să ai vreun scop. Dacă toÈ›i oamenii È™i-ar săpa mormintele, noua ordine mondială ar fi un joc inutil. Ossama bin Laden să-È™i sape groapa în Irak sau în Arabia Saudită, Vladimir Putin în Rusia, Vladimir Voronin la ChiÈ™inău, Tonny Blair în Marea Britanie, iar Fidel Castro la Havana. „PreÈ™edintele țării noastre se ocupă astăzi cu amenajarea locuinÈ›ei sale de veciâ€, să anunÈ›e crainicii la teve naÈ›ional. Și peste toÈ›i, tocmai când sunt ei transpiraÈ›i È™i muncesc din greu, să treacă aÈ™a, ca o respiraÈ›ie uÈ™oară, Cadavrobora. Să se scoale morÈ›ii È™i să piară viii. Stârvurile să facă dreptate È™i ordine pe glob! Da. Ordine universală È™i pace internaÈ›ională. Dacă noi suntem incapabili, să chemăm leÈ™urile să se reîncarneze È™i, cu duhoarea lor magistrală, să ne lumineze minÈ›ile. „Ar fi minunat dacă, săpând, am da de un răposat din epoca anticăâ€, a fost o altă sugestie de-a lui Kelly Basca. FireÈ™te, din epoca pielii sulei să vină unul È™i să ne spună unde-i peÈ™tera în care se ascunde cretinul de adevăr. Iar noi, moderniÈ™tii È™i suprarealiÈ™tii, să-l urmăm cu capetele plecate. Să mergem în urma lui, iar Kelly Basca să pășească în frunte. ÃŽl iubeam. Pentru că abera. Dar, totodată, aberaÈ›iile lui Kelly mă contaminau. ÃŽncercam să cred în ele, deÈ™i eram convins că sunt niÈ™te erori. Vroiam uneori să-l îmbăt È™i să-i bag în coÈ™ul pieptului lama cuÈ›itului meu de bucătărie. Poarta Ședeam într-o colibă, îmbrățiÈ™aÈ›i, în câmp. Numai eu È™i Karlik. Vorbea doar trenul, ca un oligofren, la spatele meu. Noi nu puteam vorbi. Silabiseam. L-am găsit într-o dimineață, în faÈ›a casei mele. Stătea în poziÈ›ie de drepÈ›i È™i privea în sus. Crezui că nu mă recunoaÈ™te, pentru că rămase absent când ieÈ™isem afară. M-am postat lângă el, încercând să observ È™i eu ce urmăreÈ™te. Dar nu se vedea decât ceață. CeaÈ›a acoperea în întregime cerul, copacii ce-È™i întindeau ghearele lățoase peste blocul meu, lumina din fereastra balconului vecinilor mei, care de obicei fac dragoste sau se bat până în zori fără să se sinchisească de gemetele, mugetele È™i urletele pe care le emit, florile de pe pervazul garsonierei de la parter, unde trăieÈ™te un alcoolic care borăște în fiece dimineață peste fereastră, prosopul ce acoperă de doi ani gaura neagră care È›ine loc de fereastră la apartamentul a doi tineri căsătoriÈ›i din dragoste, uÈ™a blocului prin care tocmai ieÈ™isem... Formând un gol uriaÈ™, nu se deosebea nici măcar negura. ÃŽnsă Karlik privea È›intă într-un punct. Mi-am aprins o È›igară, mi-am luat geanta de pe umăr È™i am pus-o la picioarele noastre. Suflam fumul spre el, ca să-i atrag atenÈ›ia. Am văzut că rămâne nemiÈ™cat, am început să dau fără noimă din mâini, m-am lăsat pe vine ca să-mi dezleg È™ireturile, ca apoi să le leg din nou, m-am dezbrăcat de cămașă, am scuturat-o È™i am îmbrăcat-o la loc, am scos din geantă o carte cu coperte colorate, ca să-i iau ochii cu ea, am È›inut-o mult timp în mâini, însă zadarnic. M-am gândit să intru iarăși în bloc È™i să ies, dar mi-era frică să nu dispară. De aceea, am început să mă învârt în jurul lui. La început pășeam alene, însă treptat îmi grăbeam paÈ™ii. Nici nu-mi dădui seama când mersul meu se transformase în fugă. Alergam repede, din ce în ce mai repede. AmeÈ›isem, pierzând din vedere chiar È™i ceaÈ›a, care la început îmi forma în față largi rotocoale gri ce mă ridicau uÈ™or de la pământ, mă detaÈ™asem de gândurile obsedante de care nu mă puteam despărÈ›i cu nici un preÈ› în ultimii ani, iar conÈ™tiinÈ›a mea se topea, picurând fierbinte la picioarele lui Karlik, uitasem că trebuie să vină el, că mă pregătisem atât de minuÈ›ios pentru marele eveniment È™i că până la venirea lui nu rămâneau decât trei zile. Pierdusem apoi È™i senzaÈ›ia ameÈ›itoare a vitezei È™i urcam foarte grăbit pe scara cerului, întinzând mâna în vid, ca să-l pipăi pe Karlik, ca să mă conving că el există, că face È™i el parte din miliardele de copii ai spaÈ›iilor terestre, că este cald È™i respiră. Nu-l mai vedeam. ÃŽn faÈ›a mea era doar un cerc îngust, incolor. Auzeam un cerc, vedeam un cerc, simÈ›eam un cerc, vorbeam un cerc È™i chiar mă oprisem din fugă. Mă ridicam deasupra copacilor È™i a negurii. Karlik al meu nu mai era, însă nu mă îndoiam că se află în centrul acelui cerc, că el este punctul de sprijin al zborului meu. Pluteam lin spre un rotocol, care posibil să fi fost soarele. Unul dintre pacienÈ›ii mei îmi spunea că soarele este Dumnezeu È™i de aceea luminează, iar luna este Maica Domnului. Altul credea că soarele este ochiul lui Dumnezeu È™i numai prin el se văd păcatele oamenilor. ÃŽmi plăceau foarte mult discuÈ›iile cu bolnavii mei despre Dumnezeu. MulÈ›i dintre ei consideră că ei înÈ™iÈ™i sunt Dumnezeu, iar unul dintre aceÈ™tia își face rugăciunea în faÈ›a propriei icoane. CredinÈ›a lor însă mă uimeÈ™te È™i deseori îmi stârneÈ™te invidia. Eu, personal, nu-l văd pe Dumnezeu sus – peste dimensiunea cosmosului, iar pe Lucifer jos – sub straturile de pământ. Eu îi întâlnesc pe ambii oriunde, ei sunt foarte aproape de mine È™i aÈ™ putea comunica cu ei, dacă aÈ™ cădea în una dintre extreme. Dacă zbor acum, È™tiu că n-am să nimeresc în paradis, după cum sunt convins că groapa pe care o sap de atâta vreme nu mă va duce spre infern. Raiul È™i iadul sunt printre noi, sunt în preajma noastră, iar noi suntem niÈ™te debili miopi care nu vedem nimic. Acum trebuie să ne alegem calea pe care vom merge în veÈ™nicie È™i nu diseară, nu mâine dimineață, nici poimâine sau la bătrâneÈ›e. După moarte vom cunoaÈ™te totul, însă va fi prea târziu, mult prea târziu ca să mai zburăm. ÃŽnÈ›elepciunea se află în morminte. Acum nu mai văd decât cercul din faÈ›a mea, în care-l păstrez pe Karlik. Acum nu mai È™tiu nimic: nici dacă e dimineață sau seară, dacă e toamnă sau primăvară, dacă e frig sau cald. Acum nu mai È™tiu dacă-s viu sau mort, dacă sunt om sau zburătoare, dacă mai există ceva în jurul meu în afară de acest copil cu păr negru, bluză roÈ™ie È™i ginÈ™i bleu. Sunt fericit. Pentru prima oară în viață muÈ™c din fructul ăsta, al fericirii, al fericirii adevărate, È™i nu mai vreau să mă opresc. Fie ce-o fi, numai să rămân aÈ™a, să nu mă mai întorc niciodată în apartamentul meu, să nu mai merg la spital, să nu mai ridic salariul, să nu mai am bani, să nu mai mănânc, să nu mai dorm, să nu mai fac dragoste cu toate desfrânatele, să nu mai zâmbesc tuturor imbecililor, să nu mai am prieteni care-mi doresc numai binele ce le convine lor, să nu mai cred, să nu mai văd, să dispar. Prin faÈ›a mea È™i a lui Karlik a trecut ca o dimineață Cadavrobora È™i eu mi-am mai aprins o È›igară. Am întins degetul arătător spre umărul rotund al copilului, dar am avut o tresărire. Mi-era teamă că nu există. A ieÈ™it o femeie din bloc. Și-a făcut cale printre noi È™i a pășit nepăsătoare mai departe. Mi-a spus „Bună dimineaÈ›a†și eu am dat afirmativ din cap, în semn de răspuns. Apoi a ieÈ™it un elev care n-a luat-o spre stânga, unde e È™coala, ci a È›inut-o tot înainte, printre noi doi, după care È™i-a văzut de drum. A ieÈ™it È™i buna mea vecină de la parter, cea care îmi aduce dulciuri la fiece sărbătoare, când trece să-È™i ducă È™i gunoiul la tomberon. Femeia mi-a zâmbit È™i a mers înainte. Credeam că are să-mi spună ceva. M-a rugat să-i permit să treacă, dar eu m-am lipit de Karlik, m-am înclinat în faÈ›a ei È™i i-am arătat cu mâna drumul: „Poftim, doamnă, nu vă stau în caleâ€. Știam că ea este foarte bună È™i n-o să ne despartă. Dar buna mea vecină m-a înjurat, trăgându-mă cu putere într-o parte È™i, aplecându-se pe sub braÈ›ul meu, a trecut printre noi. S-a întors apoi imediat È™i È™i-a golit găleata de gunoi. „Domnule doctor, e târziu, trebuie să mergeÈ›i la serviciuâ€, mi-a zis în cele din urmă amabilă È™i s-a dus acasă. Nimic din cele întâmplate nu l-a afectat pe Karlik. Privea, cu ochii limpezi, în sus. M-am apropiat de el È™i l-am apucat de mână. Mi-a oferit-o fără să-È™i miÈ™te capul. Era viu, era foarte viu. Acum n-o să mai treacă nimeni. Am mai stat aÈ™a mult timp, până ce negura ne-a învăluit È™i pe noi. Se dizolvase totul. ÃŽn faÈ›a noastră creÈ™tea ceaÈ›a È™i noi nu mai vedeam nimic. Treceau doar rareori oameni, printre noi, ghiontindu-ne cu brutalitate. Dar după ce se depărtau, ne strângeam iarăși de mână. Au trecut mulÈ›i. Noi eram poarta lor, iar faptul că ne despărÈ›eau trecând era satisfacÈ›ia lor nemărginită. Unii erau agresivi. Ne È›istuiau că le stăm în cale, deÈ™i le-ar fi fost cu mult mai lesne să ne ocolească. Numai Cadavrobora ne-a trecut prin față, indiferent, fără să ne privească, fără să-È™i ridice ochii din pământ. CeaÈ›a forma un fel de capsulă îngustă în jurul nostru. ConÈ™tientizasem că nu visez, că sunt lucid, că încă mai trăiesc È™i că existenÈ›a lui Karlik È›inea de realitatea imediată. De aceea m-am mulÈ›umit cu starea de fapt a lucrurilor È™i mi-am zis să nu mă mai miÈ™c. Să rămân aici, cu mâna aceasta micuță în mâna mea, privind în sus, la cer dacă vreÈ›i, È™i să văd ceață. Lasă-i pe oameni să treacă printre noi! N-am să le îngădui, însă ei au să insiste, n-au să se dea bătuÈ›i. De n-ar fi fost Karlik al meu atât de mic, ne-am fi strâns de mâini pe vecie, ne-am fi lipit sau legat mâinile. ÃŽnsă el ceda de fiecare dată. El nu putea È›ine piept presiunii È™uvoiului de oameni (căci apăreau din ce în ce mai mulÈ›i) care încercau să ne depărteze unul de altul. Asistam la balul cretinilor. Cu straie de sărbătoare È™i ritualul respectat întocmai. DaÈ›i-mi, vă rog, un om! Sau omenirea e manipulată de mojicia oricărui individ în parte? Dacă lumea e plină de cretini, de ce pizda mă-sii mai trăim? De ce nu vine o armată de monÈ™tri ca să ne omoare pe toÈ›i ca pe niÈ™te țânÈ›ari, să scoată maÈ›ele din noi È™i să ne facă terci sub tălpile lor? Apoi momâia care mătură străzile să-È™i facă meseria È™i să ne adune într-un container, să fim hrană păsărilor flămânde. A trecut È™i Catinca. Apoi Simona. Prima ne-a privit cu batjocură, a doua cu milă È™i regret. Pe urmă È™i-au strâns braÈ›ele între sâni, s-au făcut mici È™i ne-au silit să ne desprindem. Am început să cânt. Privind în sus, spre cer, È™i È›inut locului de ceață, cântam. Micul meu prieten tăcea. „Hai să cântăm împreunăâ€, i-am zis, dar se vede că nu m-a auzit È™i mi-am continuat melodia de unul singur. Am stat aÈ™a până seara, când iarăși ne-au separat, de nenumărate ori, locatarii ce se întorceau beÈ›i sau obosiÈ›i de la serviciu. Am rămas È™i noaptea. Credeam că o să dispară negura È™i Karlik o să-mi vorbească. Dar ceaÈ›a se înteÈ›ea, încât abia ne mai vedeam unul pe altul. „De ce taci?†l-am întrebat spre dimineață. Nu mi-a răspuns. Mă obiÈ™nuisem cu tăcerea aceasta de mormânt È™i n-am mai vorbit. Important era că a venit. Dacă va sta aÈ™a toată viaÈ›a, n-am să-l părăsesc. Dacă va muri, am să mor È™i eu. De ce să mă gândesc ce se va întâmpla mâine sau poimâine? „Nu È™tiuâ€, a zis Karlik, răspunzându-mi pe neaÈ™teptate după un timp. Și, fără ca el să-È™i dezlipească privirea din ceață, am început să cântăm amândoi. ÃŽmi amintisem cum l-am văzut prima oară, atunci când mă pregăteam să-mi pun capăt zilelor È™i îmi dădui seama că intonăm È™i acum una È™i aceeaÈ™i melodie. „Crezusem că n-o să te mai vădâ€, i-am zis. L-am tras de mână È™i am luat-o din loc. Mi-am lăsat geanta È™i tot ce mai aveam prin buzunare acolo, pe jos, prin faÈ›a blocului. Am ieÈ™it din oraÈ™ È™i am trecut prin câteva lanuri de porumb. Apoi am lăsat în urmă un sătuc răposat - nu văzusem aici nici o suflare vie. Am intrat într-o pădure, pe care am străbătut-o cu mare greutate, cufundându-ne prin mlaÈ™tini, dar ne-am continuat drumul tăcuÈ›i, deÈ™i începuse la un moment dat să plouă furtunos È™i copacii ne băteau cu crengile peste gură. Noi însă nici nu aveam despre ce vorbi, fiindcă mergeam aÈ™a, fără să È™tim unde vom ajunge. Am ieÈ™it pe un câmp ce se întindea neted sub picioarele noastre, ca cerul. Am zărit în depărtare un obiect negru È™i, fără să fi rostit vreun cuvânt, ne-am îndreptat într-acolo. Era o colibă părăsită. Era un iepure în ea, pe care l-am pus între noi, ca să se încălzească. Iar noi ne-am îmbrățiÈ™at, ca să-i È›inem adăpost de vânt micului animal. Fulgerele treceau printre noi, ca niÈ™te viermi vânoÈ™i, iar tunetele ne loveau dureros cu palmele peste față. Fiindcă nu cunosc nimic mai mult decât ceea ce È™tiu Trei zile la rând l-am ajutat pe Kelly Basca să descarce două camioane cu pesmeÈ›i È™i dulciuri la orfelinate È™i puÈ™cării. Copiii È™i întemniÈ›aÈ›ii îi sărutau dreapta binefăcătorului lor, iar el îi pupa pe frunte. ÃŽn fiece seară, după lucru, Kelly mă invita într-o biserică, unde aprindea foarte multe lumânări. „Să fie spre odihna tuturorâ€, își argumenta gestul, surâzând cu o parte din buza de jos. PreoÈ›ii îl luau în nume de bine pe acest om. Cu excepÈ›ia călugărilor de la o mănăstire, unde până acum doi ani Kelly Basca își petrecea în fiece iarnă vacanÈ›ele. Respectul È™i dragostea frățească a monahilor față de el erau de netăgăduit. Fiindcă Kelly venea la toate slujbele, se retrăgea într-un colÈ› adăpostit al bisericii È™i se ruga lăcrimând. IeÈ™ea din biserică la fel de smerit È™i făcea plecăciuni chiar È™i în faÈ›a țârcovnicului È™i a lumânărarilor. Uneori, în toiul nopÈ›ii, din chilia ce i oferea, se auzea întinzându-se peste curtea plină de flori a locaÈ™ului monastic plânsetul lui deznădăjduit. L-a rugat într-o zi pe stareÈ› să-l tundă călugăr È™i să-i dea sutană. ÃŽnsă, potrivit canoanelor bisericeÈ™ti, oamenii căsătoriÈ›i È™i încă părinÈ›i ai multor copii nu sunt primiÈ›i în obÈ™tea monahală. De aceea fu refuzat. Descurajat, Kelly Basca a bătut-o crâncen pe soÈ›ia lui È™i i-a fript mâinile cu fierul de călcat, strigând la ea: „Curvo, din cauza ta! Din cauza ta eu nu pot să ajung la Dumnezeu. Am să-È›i dau foc, ca să nu te găsească nici dracii, iar eu am să-i călugăresc pe toÈ›i fiii mei, pe toate fiicele meleâ€. Femeia s-a dus a doua zi la stareÈ›, arătându-i È™i acestuia toate cele făcute de Kelly Basca, însă stareÈ›ul n-a crezut-o. „Îl cunosc pe fratele Kelly È™i sunt convins că el nu e în stare să ridice mâna nici măcar asupra unei gâzeâ€. Zadarnice au fost toate jurămintele È™i rugăminÈ›ile necăjitei, care-i păreau stareÈ›ului mai mult decât bizare. „Fratele Kelly respectă toate cele patru posturi de peste an, se mărturiseÈ™te È™i se împărtășeÈ™te nu numai în posturi, e un om de o bunătate îngerească, care-i gata să-i dea aproapelui chiar È™i ultima haină de pe elâ€. „E un monstru, preacucernice părinte, afirma deznădăjduită femeia, e un beÈ›iv sadea È™i mă bate seară de seară cu fierul de călcat în cap. UitaÈ›i-vă È™i sfinÈ›ia voastră la tâmplele mele, la mâinile mele, la ochii mei. Se trezeÈ™te câteodată noaptea È™i-mi smulge părul din cap. Fără vreun motiv, numindu-mă „curva draculuiâ€. Pentru numele lui Dumnezeu, nu l-am înÈ™elat, părinte, niciodată. Și atunci se trezesc copiii È™i plâng, iar ei le leagă guriÈ›ele È™i mă trage de păr cu È™i mai mare sârg...â€. „E o femeie rătăcită, i-a spus a doua zi Kelly Basca stareÈ›ului, mi-e milă de ea È™i mă rog întotdeauna ca Mântuitorul È™i toÈ›i sfinÈ›ii să o lumineze. E îndrăcită È™i sufăr mult din cauza ei, iar când intră duhul necurat în ea, se bate cu capul de pereÈ›i È™i-È™i bate joc de sine, ca o masochistă. Roagă-te È™i tu pentru ea, părintele meuâ€. ÃŽn următoarea iarnă, Kelly Basca a donat mulÈ›i bani pentru reconstrucÈ›ia unei bisericuÈ›e de pe teritoriul mănăstirii È™i chiar el a participat în calitate de zugrav la renovarea construcÈ›iei. ÃŽn semn de recunoÈ™tință, a fost răsplătit cu un înalt ordin bisericesc È™i i s-a permis să stea în timpul Sfintei Liturghii chiar în altar, alături de un mare ierarh. Kelly Basca nădăjduia de mult să aibă acces dincolo de pragul altarului È™i, în semn de recunoÈ™tință, a îngenuncheat în faÈ›a unei icoane, È™i-a acoperit faÈ›a cu palmele È™i nu s-a ridicat de acolo până la sfârÈ™itul slujbei. Apoi l-a rugat pe ierarh să-i permită să predice, iar acesta s-a lăsat înduplecat doar după insistenÈ›ele stareÈ›ului È™i ale celorlalÈ›i ieromonahi È™i ierodiaconi. - IubiÈ›i fraÈ›i întru Hristos! a zis de pe amvon, cu ochii aprinÈ™i de lacrimi, Kelly Basca. Vreau să-i mulÈ›umesc divinității È™i arhiereului nostru că m-au învrednicit pe mine, mult prea păcătosul rob al lui Dumnezeu, să vă vorbesc în această sfântă zi. „IubiÈ›i-vă unii pe alÈ›iiâ€, a zis Hristos. Eu vă poruncesc acelaÈ™i lucru – iubiÈ›i-vă aproapele, soÈ›ii ori soÈ›iile, copiii È™i duÈ™manii! Dar să nu-i iubiÈ›i pe prietenii voÈ™tri, pentru că această dragoste e firească È™i nu cere sacrificiu. E mai greu să-È›i dispreÈ›uieÈ™ti prietenii. Am eu dreptate sau nu? Am! Vă zic eu că am. Nu-i urâți pe oamenii care vă doresc binele, ci pe cei care sunt în stare să se jertfească pentru voi È™i să vă satisfacă toate dorinÈ›ele spirituale sau trupeÈ™ti. ÃŽnvățaÈ›i-vă să luptaÈ›i cu voi înÈ™ivă în orice împrejurări È™i să nu faceÈ›i nici un lucru care ar putea să vă aducă bucurie. Sunt de acord că este foarte greu să iubiÈ›i un ticălos care-È™i bate joc de voi, însă e mult mai anevoie să vă bateÈ›i chiar voi joc de cei pe care-i iubiÈ›i. ÃŽncercaÈ›i, iubiÈ›i fraÈ›i, să faceÈ›i precum vă zic eu, păcătosul, È™i luptaÈ›i cu orice dorință a trupurilor È™i a sufletelor voastre, luptaÈ›i până la epuizare, până veÈ›i muri, dar nici atunci să nu cedaÈ›i. Dacă aÈ™teptaÈ›i cu toată inima È™i simÈ›urile voastre să vi se întâmple ceva în viață, faceÈ›i tot posibilul ca să nu se întâmple. Dacă vă complaceÈ›i în suferință, îmbătaÈ›i-vă, ca să fiÈ›i veseli, sau căutaÈ›i o altă modalitate de a depăși această stare. Iar dacă suferinÈ›a vă deprimă, bucuraÈ›i-vă È™i răbdaÈ›i. Să vă aibă Dumnezeu în pază È™i să vă întărească! Din acea zi, stareÈ›ul i-a interzis lui Kelly Basca să mai intre în mănăstire. Astăzi, după cele trei zile în care am descărcat camioanele, stau cu Kelly într-un bar. Și el îmi spune că sunt un derbedeu, fiindcă nu cunosc nimic mai mult decât ceea ce È™tiu. „Faptul că eÈ™ti doctor, băi, nu mă scuteÈ™te de plăcerea de a-È›i băga un cuÈ›it în burtă. Dacă faci medicină, trebuie să cunoÈ™ti perfect È™i consecinÈ›ele metafizice ale morÈ›ii celor pe care-i lipseÈ™ti tu de viață. Căci toÈ›i doctorii sunt ucigaÈ™i. Locul vostru e la pârnaie! Voi asasinaÈ›i oameni nevinovaÈ›i È™i salvaÈ›i viaÈ›a nulităților. Dezastrul spiritual È™i moral al societății moderne este o catastrofă creată de voi. ÃŽn inimile voastre trebuie săpate cimitire, în sufletele voastre trebuie să fie deschise filiale ale iadului...†Îmi turnă o cinzeacă, ciocnirăm paharele È™i adăugă: „Tu acum tremuri. Tremuri, pentru că eÈ™ti un căcăcios. Pentru că È™tii că viaÈ›a ta depinde în această clipă de mine. De acest cuÈ›it, pe care-l păstrez cu sfinÈ›enie în buzunar, îl vezi? ToÈ›i oamenii mizerabili tremură. Dacă È›i-aÈ™ fi fost profesor la facultate, te-aÈ™ fi împuÈ™cat la primul examen, după ce te-ai fi bâlbâit scârbos la întrebarea mea despre existenÈ›a de după mormânt a pacienÈ›ilor pe care-i transformi în leÈ™uri È™i de responsabilitatea ta pentru aceste crime.†Am ciocnit din nou, după ce Kelly Basca umplu iarăși paharele È™i-i întinse vesel o bancnotă unui cerÈ™etor care umbla hai-hui prin bar. Nici cu preÈ›ul vieÈ›ii n-am să vi-l dau Să mă iertaÈ›i, fraÈ›ilor, imbecililor È™i iubiÈ›ilor, dar m-am săturat să trăiesc de dragul respectării jurământului lui Hipocrate, al mitei pe care o iau zilnic de la cei mai periculoÈ™i recidiviÈ™ti, al certificatelor pe care le eliberez acestora motivând că-s bolnavi mintal cu scopul de a-i salva de la puÈ™cărie. M-am plictisit să tai oameni È™i să-i văd sfârÈ™indu-se, cu spume la gură È™i cu feÈ›ele alb-vineÈ›ii, sub bisturiul meu, blestemându-mă, înjurându-mă, batjocorindu-mă. Eu sunt È™i chirurg. Sunt un specialist bun. Eu am vărsat cascade de sânge, mâinile mele s-au scăldat ca niÈ™te prunci în lichidul vieÈ›ii, pe degetele mele se văd întotdeauna urme roÈ™ii – urme de speranță. S’ț’se usuce creierii, domnule doctor, È™i să mori nebun. Mi-e silă să mai exist de dragul scrisului poeziilor È™i al romanelor sau al răspândirii bizareriilor prin gazete. E ca È™i cum aÈ™ trăi în van, ca È™i cum aÈ™ trăi murind. Să nu ai pe nimeni lângă tine în clipa cea de pe urmă, iar medicii să te împungă cu ace infectate cu HIV ca să te dezbare de iluzia supravieÈ›uirii... De câte ori merg la cimitir, dau acolo peste o cățea dolofană, care mă priveÈ™te suspect. E foarte cuminte È™i n-am auzit-o niciodată măcar să hârâie la cineva. Dar mi-e frică de ea. Tocmai privirea-i calmă È™i miÈ™cările ei domoale mă înnebunesc. ÃŽi arunc întotdeauna câte o bucată de pâine cu slănină, dar ea nu se clinteÈ™te. Mă urmează oriunde m-aÈ™ duce È™i apoi mă conduce înapoi spre poartă. Are niÈ™te ochi bulbucaÈ›i È™i o limbă probabil mai lungă decât ar fi trebuit, pe care o È›ine totdeauna scoasă din gură. E neagră. Odată, m-am ascuns după un pom de la intrarea în sălaÈ™ul morÈ›ilor, ca să văd dacă ea procedează la fel È™i cu ceilalÈ›i oameni. Am rămas surprins, constatând că ea de fapt mă aÈ™tepta pe mine, iar de ceilalÈ›i nu se interesa. Dacă am vreun însoÈ›itor, cățeaua ne urmează la o depărtare mai mare, dar oricum își manifestă toată atenÈ›ia față de noi. S’te castreze bunelul meu, iar copii mei să-È›i pună o bombă în lift. Mie îmi place să-l fac fericit pe omul la care È›in. Și dacă nu am reuÈ™it până astăzi, cine dracu’ vă face să credeÈ›i că n-aÈ™ putea-o face anume acum, când am găsit în lume un singur om? Hristos spune că, în timpul de pe urmă, pe pământ vor rămâne foarte puÈ›ini oameni, încât atunci când vom întâlni pe stradă vreunul, vom fi cu adevărat uluiÈ›i. Dacă-i aÈ™a, daÈ›i-mi-l vă rog pe omul meu È™i căutaÈ›i-vă de treabă, pentru că foarte degrabă vom pieri ca muÈ™tele, la unison. UitaÈ›i-vă la faptele voastre È™i gândiÈ›i-vă la viitorul vostru. Iar mie daÈ›i-mi-l pe Karlik. LăsaÈ›i-ne în pace È™i duceÈ›i-vă dracului È™i futeÈ›i-vă, beÈ›i, frecventaÈ›i discotecile, saunele È™i cluburile de noapte, trageÈ›i o iarbă, bârfiÈ›i-vă, urâți-vă, iubiÈ›i-vă, căcaÈ›i-vă, mâncaÈ›i – trăiÈ›i-vă viaÈ›a. Să È›i se umple casa cu broaÈ™te care să-È›i mănânce pâinea. După toate prostiile prin care am trecut în zbuciumata È™i hurducata mea viață, după toate aberantele iluzii pe care le-am aruncat în stânga È™i-n dreapta mea, după ce că nici n-am iubit, dar m-am forÈ›at să iubesc până la tâmpenie, după ce am vrut să omor È™i să fiu omorât, vedeÈ›i È™i voi că am găsit un om. Pe care nu-l iubesc, dar pentru care sunt în stare să fac orice, inclusiv să mă debarasez de fiecare dintre voi. Dinspre voi, să am iertare, pute a falsitate mascată, a egoism frecat între buci miroase în jurul vostru. Voi nu mai sunteÈ›i oameni, pentru că aÈ›i pierdut omenescul. SupăraÈ›i-vă, dacă vreÈ›i, până-mi veÈ›i da dreptate. Să adormi în agonie în fiece seară È™i să te trezeÈ™ti cu durere de dinÈ›i de câteva ori pe noapte, iar dimineaÈ›a să-È›i spargă alÈ›ii uÈ™a ca să te jefuiască È™i să te maltrateze. V-aÈ›i ridicat cu hurta, ca o oaste de È™obolani, contra noastră. ÃŽncurajările voastre sterpe din alte dăți È™i-au arătat colÈ›ii È™i zâmbetele voastre angelice È™i-au implantat colÈ›ii în noi. Vă È›ineÈ›i mână de mână, sunteÈ›i uniÈ›i È™i inexpugnabili. Acei dintre voi care v-aÈ›i urât unii pe alÈ›ii, acum vă înfrățiÈ›i, vă iubiÈ›i, vă adoraÈ›i. Să mori, domnule doctor, în chinuri, să te lovească o maÈ™ină când te-i întoarce acasă. V-aÈ›i amintit de buna cuviință, de Dumnezeu? Oare nu pe acestea le-aÈ›i scuipat până acum? Buna mea cuviință este astăzi numai viaÈ›a mea È™i a lui Karlik. Iar viaÈ›a mea nu există fără el. Dacă mi-l luaÈ›i, să adunaÈ›i mai întâi bani, să cumpăraÈ›i lumânări, prosoape, sicriu de 1,75 lungime, pomeni È™i ce mai consideraÈ›i de cuviință, ca să fiÈ›i creÈ™tini măcar în cele din urmă. Să ieÈ™i dimineaÈ›a din casă È™i toată lumea să-È›i arunce cu pietre în cap È™i să-È›i pună copiii piedici, ca să te întinzi pe jos È™i ei să se distreze. ÃŽn ciuda tristeÈ›ii voastre, eu aÈ™ reuÈ™i să-i aduc fericirea lui Karlik. ÃŽn ciuda dragostei voastre față de mine, voi mă veÈ›i împiedica s-o fac. Să-È›i scoată ochii prietenii tăi È™i să-È›i dorească fericirea. S’te alunge apoi de la servici, pentru că n-ai ochi. De aceea beau. Beau mult È™i mă fac praf. De două zile torn în mine cantități impunătoare de spirt È™i nu mai ies din casă. Nici după pâine. Ce să fac eu cu pâinea – mâncarea mea zilnică din ultima vreme? Să-mi provoc căcatul? Să mă bășesc, iertaÈ›i, ca să-mi dau seama că încă mai trăiesc, că în registrele de stare civilă numele meu încă mai figurează ca al unui cetățean viu? CrăpaÈ›i voi în locul meu - supă cu tăiÈ›ei È™i tort cu îngheÈ›ată, carne la grătar È™i răcituri cu muÈ™tar, chipsuri È™i murături, dropsuri È™i mere coapte, peÈ™te înăbuÈ™it È™i cartofi prăjiÈ›i, ciocolate È™i rulade, plăcinte cu varză È™i seminÈ›e de floarea soarelui, brânză È™i marmelade, È™i porcării, È™i porcărele. BăgaÈ›i cât încape, intoxicaÈ›i-vă, borâți È™i iarăși mâncaÈ›i. Când vei visa frumos, să-È›i cadă tavanul în cap, dar să nu ai bani pentru reparaÈ›ie. AÈ™a sunt curat, mă dezintoxic, tind spre perfecÈ›iune. Și nimeni nu are treabă cu mine. Azi e ziua mea de naÈ™tere È™i de aceea beau dintr-un pahar de cristal – un vechi cadou de la Simona. Câteodată pic în paranoia È™i-mi fac iluzii că cineva se gândeÈ™te la mine. Pe urmă uit totul È™i adorm unde se nimereÈ™te – pe budă, în bucătărie, la balcon. Când are să vină el, n-am să put, pentru că mă îmbălsămez preventiv. Am să miros frumos. A mai rămas o zi. Să ceri ajutor de la toată lumea, când vei fi mai deznădăjduit, dar să nu te audă nimeni. Doar să-È›i zâmbească. ÃŽmi ziceÈ›i să lupt. Cât de caraghioÈ™i sunteÈ›i. Mai luptaÈ›i È™i voi, căci sunteÈ›i o imensitate de forÈ›e muncitoare, iar eu sunt unul. M-aÈ›i înconjurat cu pistoale È™i ciomege È™i mă sfătuiÈ›i să lupt. Ce vreÈ›i, să vă omor pe toÈ›i? Mai bine să pier eu, decât să rămână pământul pustiu. Vă dăruiesc vouă bucuria de a fi învingători! Dar v-o las de bunăvoie, ca să crăpaÈ›i de ciudă, ca să vă anihilez egoismul. Ori vreÈ›i să vi-l dau pe Karlik? Nici cu preÈ›ul vieÈ›ii n-o s-o fac. Atâta timp cât trăiesc eu, Karlik n-o să plângă niciodată. Să nu-È›i intre nimeni în casă È™i să te evite toÈ›i. Să rogi pe cineva să stea de vorbă cu tine È™i el să te plesnească peste bot. Eu plec. ÃŽmpreună cu mintea mea plec. Nimic din cele în care am crezut până acum nu mai există: respect, omenie, prietenie, dragoste, frăție - căcat. Măi fraÈ›ilor, noi suntem un imens căcat! Și eu, È™i voi. Dar vreau È™i eu, ca È™i voi, să am parte de ceea ce am căutat toată viaÈ›a È™i abia acum vedeÈ›i că am găsit. De ce-mi luaÈ›i ultima firimitură de viață, de ce-mi luaÈ›i ultima nădejde că aÈ™ putea supravieÈ›ui È™i eu? Să-È™i facă cele mai scârboase jivine ale pământului locuință în casa ta, să doarmă în patul tău È™i să mănânce din gamela ta. CăutaÈ›i să aflaÈ›i sensul metafizic al existenÈ›ei voastre? Și pentru asta citiÈ›i cărÈ›i, consultaÈ›i specialiÈ™ti, vă uitaÈ›i la filme È™i meditaÈ›i. Oare v-aÈ›i născut în veacul cămilei? Nu È™tiÈ›i ce-i veacul cămilei? Veacul cămilei, na! Vă zic eu ce să faceÈ›i ca să găsiÈ›i răspuns la întrebările ce vă preocupă. PriviÈ›i-vă atent unii pe alÈ›ii. Să-È›i pierzi orice speranță È™i să mori în singurătate. Să putrezeÈ™ti în casa ta È™i nimeni să nu È™tie. Să-È›i găsească peste câțiva ani oasele făcute bucăți È™i să È›i le arunce într-un tomberon, iar cei care vor fi prin preajmă È™i vor vedea să se îngreÈ›oÈ™eze uitându-se la ele. Acum începe viaÈ›a ta Să mergem să căutăm floarea dragostei, care creÈ™te într-o prăpastie. Să căutăm mai întâi prăpastia È™i apoi să cădem în ea, peste floarea dragostei, să ne înÈ›epăm în spinii ei È™i să murim. ÃŽn pofida insistenÈ›elor mele, n-am reuÈ™it să văd faÈ›a Bartolomeei. Era acoperită cu un prosop È™i poliÈ›iÈ™tii, pe de o parte, cum È™i administraÈ›ia balamucului, pe de altă parte, deÈ™i È™tiau toÈ›i că a fost pacienta mea, mi-au refuzat categoric permisiunea să mă apropii de ea. Au găsit-o la periferia oraÈ™ului, în beciul unei case părăsite. Adică i-au găsit fărâmele din trup, pentru că aflasem de la un asistent că trupul fusese tăiat în bucăți È™i era împrăștiat prin toată pivniÈ›a. Ochii ei dulci – miracolul Bartolomeei – pluteau pe un strat gros de ulei într-o tigaie pe aragaz. Evident că focul nu era aprins, fiindcă plita fusese lăsată aici de vechii stăpâni È™i nici nu funcÈ›iona. Nasu-i tăiat È™i dinÈ›ii scoÈ™i îi erau introduÈ™i în vagin. Picioarele È™i braÈ›ele fuseseră găsite, roase de viermi, prin diferite poloboace, iar cele douăzeci de degete ale ei erau îndesate bine într-un borcan. I-au lăsat capul pe umeri È™i acest lucru mă bucura, asigurându-mă cumva încă o dată, de data asta aproape pe neÈ™tiute, că Bartolomeea a fost sănătoasă mintal. Un alt medic îmi È™optise că defuncta fusese probabil sfâșiată de un animal, având în vedere faptul că pe trup se vedeau împrăștiate fire de păr negru de câine. ÃŽnsă investigaÈ›iile organelor în drept au dus la concluzia că asasinul a fost un bărbat È™i a acÈ›ionat de unul singur. După ce i-am descusut pe toÈ›i colegii mei care au avut acces la răposată, am constatat È™i eu că principiul contradicÈ›iei planează mai mult ca sigur asupra acestei crime. Am mai aflat că Bartolomeea fusese îmbrăcată într-o rochie roÈ™ie, deÈ™i plecase de la spital în halatul ei alb de care îmi jurase în repetate rânduri că nu se va despărÈ›i niciodată. Ea vedea în alb un mijloc al purificării de omorurile de care era vinovată, iar culoarea roÈ™ie, dimpotrivă, o tulbura È™i o făcea să plângă. Le-am explicat poliÈ›iÈ™tilor că Bartolomeea aÈ™tepta zi de zi pe cineva, pe care-l considera adevărul suprem. Ea ar fi putut să fugă din ospiciu oricând, deoarece nu era supravegheată È™i ieÈ™ea în fiece zi la poartă. Deci, faptul că a plecat anume în sâmbăta aceea dă de înÈ›eles fie că persoana aÈ™teptată a venit după ea, fie că Bartolomeea È™tia unde se află respectiva persoană. PoliÈ›aii însă mi-au zâmbit cam jegos È™i m-au rugat să-mi văd de treaba mea. L-am întrebat pe asistent, care era cel mai sociabil cu mine È™i îmi destăinuia adesea toate secretele colegilor noÈ™tri, unde se află casa în care au găsit-o, dar el a roÈ™it, dând repede din cap ca un debil mintal, ceea ce m-a făcut să înÈ›eleg că se află în mare încurcătură. Mi-a răspuns doar: „Undeva, la marginea oraÈ™ului, domnule doctorâ€. Am condus-o la È›intirim doar eu, asistentul, medicul-È™ef – un grăsan imens È™i prost cât Europa Unită – È™i doi poliÈ›iÈ™ti. AceÈ™tia din urmă s-au postat de o parte È™i alta a sicriului È™i nu dădeau voie nimănui să se apropie de el. Am chemat un preot È™i am propus să o înhumăm în groapa pe care o săpasem eu cu Kelly Basca È™i cu ceilalÈ›i voluntari, însă groparii mi-au spus că aia e o groapă pregătită pentru o eventuală catastrofă umană. „Ce treabă aveÈ›i voi cu groapa mea?â€, le-am zis scârbit. Ei au adăugat că dacă-i a mea, să mi-o păstrez pentru mine, dar să nu-i bag pe alÈ›ii în ea. Nici preotului nu i-au permis să vadă bucățile ce rămăseseră din draga mea pacientă. „E un caz gravâ€, a bălmăjit un poliÈ›ai. După ce au coborât sicriul, m-am apropiat È™i eu de marginea gropii È™i am privit în jos. M-a cuprins o spaimă teribilă È™i simÈ›eam cum mă prăbuÈ™esc È™i eu după ea. „LăsaÈ›i doctoru’ să-È™i ia rămas bun de la bolnavăâ€, a piÈ›igăiat din nou poliÈ›istul È™i toÈ›i s-au depărtat la câțiva paÈ™i de noi. Sunt un ratat, ai avut dreptate, draga mea Bartolomeea, am È™optit printre sughiÈ›uri. AÈ™ fi vrut să înÈ™fac sicriul È™i să-i lovesc pe toÈ›i în cap cu el, să fugă, cretinii dracului, È™i să mă lase s-o văd. S-o sărut dulce È™i să-i doresc pace, să-i spun că poate aÈ™ fi iubit-o de n-aÈ™ fi fost medicul ei, poate că aÈ™ fi ocrotit-o de n-aÈ™ fi fost într-adevăr un ratat. „Dragul meu, nu mi-e frică de nimic în afară de moarte, îmi zicea ea. Spune-mi, te rog, încurajează-mă, asigură-mă că n-am să ajung niciodată la È›intirim. Acolo mă aÈ™teaptă iubitul, mama, copiii, ca să mă chinuie noapte de noapteâ€. ÃŽncercam să-i intru în voie È™i-i spuneam ceea ce dorea, dar ea mă privea cu dispreÈ›: „Medicii voÈ™tri nu m-au înnebunit în asemenea hal ca să nu fiu conÈ™tientă că acolo se vor termina toate speranÈ›ele meleâ€. Acum dormi, draga mea Bartolomeea. Þărâna nu-È›i poate fi uÈ™oară, pentru că pământul este greu. Să-È›i fie uÈ™or sufletul. A venit în sfârÈ™it cel pe care îl aÈ™teptai È™i ai aflat adevărul suprem. Uită-le pe toate, toată viaÈ›a ta a fost un balamuc, iar balamucul e un vis urât din care te poÈ›i trezi abia după moarte. Acum începe viaÈ›a ta, Bartolomeea, pe care o vei trăi aÈ™a cum vei dori, fiindcă nimeni nu te va mai vedea. Te vom astupa doar cu humă. Acum începe libertatea ta È™i nu va mai trebui să te conformezi mizeriilor omeneÈ™ti, nu vei mai fi silită să respecÈ›i legile tuturor ingraÈ›ilor, nici să trăieÈ™ti după un regim stabilit de un oarecare dobitoc. Mâine ai să dormi cât ai să vrei, căci n-or să mai vină infirmierele să te trezească la ora È™apte. Și poimâine la fel. Acum l-ai văzut È™i pe Dumnezeu, pe care încercai să-l visezi nopÈ›ile, ca să înÈ›elegi că eÈ™ti iertată. Știu că nu e aÈ™a cum È›i-l închipuiai È™i nu are cămașă albă cu nasturi roz, nici barbă nu are. Nu seamănă cu tatăl tău, nici cu iubitul tău. Să-i spui că-l rog È™i eu să te ierte. Adormi în pace, du-te la copiii tăi. Ei te aÈ™teaptă de mult, în poieniÈ›a cu frunze roz... Am ridicat brusc privirea de pe sicriu, auzind o respiraÈ›ie greoaie. De partea cealaltă a gropii, dând vioi din coadă, mă privea cu ochii ei bolnavi cățeaua dolofană. Am tresărit È™i m-am tras îndărăt. Iar cățeaua a mirosit pământul de pe marginea mormântului È™i s-a lins pe bot. Apoi, foarte cuminte, s-a retras È™i le-a făcut loc groparilor. Cei doi poliÈ›iÈ™ti mă examinau amuzaÈ›i È™i râdeau ca doi haiduci. „Să mergem să mâncăm, să o pomenim È™i să bemâ€, a glăsuit medicul-È™ef È™i s-a bătut aproape satisfăcut pe burtă. Draga mea Bartolomeea, È™i acum își mai bat joc de tine pidaraÈ™ii3 naibii. Dinspre mormânt, a trecut ca o suflare de vânt peste noi È™i cățeaua dolofană a fugit zglobie cu paÈ™i mărunÈ›i ca de scroafă spre poarta cimitirului, privind în urmă, convinsă că o urmez. Câte două ceaiuri Școlarii se vor întoarce acasă triÈ™ti. Le vor povesti părinÈ›ilor cum cei din clasele primare le-au furat din geantă gustarea. NopÈ›ile mele au boala Basedow. Nu pot să adorm pentru că È™tiu că în casa mea mai este cineva. Dacă îmi vine somnul, acela mi se apropie de pat, întinzându-È™i degetele ca să mă pipăie. Și atunci deschid ochii cu repeziciune, ca să-l prind. Dar nu reuÈ™esc. DeÈ™i fac încercări zadarnice ca să-mi provoc singur visele care mi-ar dărui somnul, până spre dimineață duhurile alea bizare mă batjocoresc în fel È™i chip, ca apoi să adorm transpirat pe genunchii spaimei È™i să mă trezesc buimac târziu, cam după amiază. Ieri seara, tocmai când mă întorsesem cu faÈ›a la perete, m-a lovit pe umăr o labă gelatinoasă. Cred È™i acum că era verde. ÃŽmi lăsă pe piele un lichid vâscos È™i rece. Privii îngrozit la spatele meu. Era Gonea, care mi se adresă bucuros: „Ei, ia zi-mi È™i mie ce mai faci?!â€. M-am uitat pieziÈ™ la palmele lui È™i erau omeneÈ™ti, doar că puÈ›in mai galbene. „Domnule preÈ™edinte, i-am zis, tu doar ai murit. De unde mi-ai apărut în casă È™i încă la ora aceasta?â€. „Am venit È™i eu să te vădâ€, mi-a surâs Gonea. Ca să depășesc starea de È™oc în care mă pomenisem, îl ispitii: „Știi, Gonea, ieri l-am văzut pe fiul tău într-un autobuz. Era foarte veselâ€. (ÃŽnainte de moarte, Gonea È™i-a sunat feciorul È™i i-a spus: „Adio, puiul meuâ€). „Pentru că-È™i iubeÈ™te gagicaâ€, mi-a tăiat-o. „Dar tu, măi Gonea, ce mai faci?â€. „Bine, mersi, mă pregătesc pentru o întrevedere foarte importantă... Dulcele meu prieten m-a rugat să-È›i transmit că va veni la tine în momentul în care te vei aÈ™tepta cel mai puÈ›in. Dar să nu-È›i fie fricăâ€. „Zi-mi È™i mie, Gonea, cine e prietenul tăuâ€. „E ăla pe care-l aÈ™tepÈ›i zi de zi. Zadarnic te pregăteÈ™ti, fiindcă totul va începe È™i se va sfârÈ™i ca o partidă eÈ™uată din startâ€. „Auzi, Gonea, să mă ierÈ›i, dar spune-mi, te rog, tu eÈ™ti fericit?â€. „Eu sunt, asta conteazăâ€, mi-a zâmbit prieteneÈ™te È™i s-a evaporat. Sincer să fiu, mă adaptasem cu prezenÈ›a lui È™i vroiam să-l mai descos, căci era binevoitor, voiam să-l întreb cine l-a omorât È™i din ce cauză, însă dispariÈ›ia lui spontană m-a făcut să aprind toate luminile din casă È™i să aÈ™tept tulburat să se facă ziuă. Nu pot să adorm pentru că am o pernă în braÈ›e, o pernă fără de care n-aÈ™ fi existat acum, fără de care l-aÈ™ fi constrâns pe el să vină prea degrabă sau l-aÈ™ fi omorât pe preacucernicul Barkosa. Noapte de noapte, când mă culc, îmbrățiÈ™ez perna È™i o sărut. Ea este tot ce mi-a mai rămas, unica în care pot să mai cred. Mă adresez ei ca unui copil È™i uneori îi spun poveÈ™ti, îi recit poezii sau îi povestesc ultimele evenimente care m-au impresionat sau m-au dezamăgit în acea zi. La urmă îi zic noptică bunică È™i în clipa aceasta încep să plâng. Nu È™tiu de ce plâng, dar lacrimile îmi curg fără încetare, ca o căldare de vin în stomacul unui alcoolic cronic È™i dilit. Știu doar că noptică bunică îmi aminteÈ™te de Karlik, de ceea ce nu e al meu È™i nici nu va fi, dar pentru care mai trăiesc, de ceea ce m-a făcut să învii când eram doar un stârv aruncat peste bordura intereselor Catincăi. Apoi îmi mângâi perna, ca măcar ea să poată adormi È™i am grijă să nu se aÈ™eze vreun țânÈ›ar sau vreo muscă pe ea. Când observ că se luminează afară, îi povestesc ce-aÈ™ fi vrut să visez dacă aÈ™ fi adormit. Nu pot să adorm pentru că port la mână un ceas care nu funcÈ›ionează, însă mă face să mă uit la el de zeci de ori pe noapte È™i să-mi dau seama că n-a mai rămas mult. Când se face ora 2.15, pe care-o indică ceasul, sar din pat È™i ascult concentrat dacă e liniÈ™te în bloc. Auzind vreun sunet, îmi adun florile pe lângă pat, sărut cu cea mai mare dragoste perna mea roÈ™ie È™i ceasul, căruia nu uit să-i mulÈ›umesc că s-a oprit anume la această oră. Și aÈ™tept. AÈ™tept încordat până dimineață, fără să mă miÈ™c din pat. AÈ™tept să bată cineva la ușă sau ca ea să se deschidă val-vârtej È™i să intre el. Nu pot să adorm pentru că È™tiu că în fiece clipă moare cineva È™i se naÈ™te altcineva, că unul rage, iar altul oftează, că oamenii se fut, dar cred că se iubesc, că oamenii care se iubesc se tem să se iubească È™i sunt È™utaÈ›i din viață în numele eticii È™i al lui Dumnezeu, că cei flămânzi se tem să mănânce, că prin subsoluri trăiesc oameni geniali, iar la catedre stau niÈ™te bovine, că oamenii care cred că-s fericiÈ›i se tem să pronunÈ›e acest cuvânt ca să nu-i audă cineva, că întemniÈ›aÈ›ii încă mai cred în libertate, că libertatea încă mai persistă ca un fluture mort în conÈ™tiinÈ›a oamenilor. Copiii vor avea buchete de flori È™i vor fi îmbrăcaÈ›i în haine noi în prima zi de È™coală. Nu pot să adorm pentru că se apropie prima zi de È™coală. Și atunci am să-l pierd pentru totdeauna pe Karlik. ÃŽn fiece dimineață mă uit în oglindă È™i văd un animal. Apoi mugesc mult timp, îmi scuip umbrele de pe pereÈ›i È™i-mi amintesc de Simona. Fac câte două ceaiuri. Pe unul îl beau eu, pe celălalt îl pun pe perna mea roÈ™ie. Ies din casă cu acelaÈ™i buchet de flori. ÃŽl duc la spital È™i-l pun într-o vază. Iar seara, îl aduc înapoi acasă. ÃŽmi zic că de mă voi întâlni cu el, am să mă culc pe o bancă sau pe È™osea È™i am să ridic buchetul cu ambele mâini, ca pe un drapel al unei ideologii antiumane. Ca să ne bucurăm amândoi. Eroismul e la pârnaie, la ospiciu, în moarte Pe strada centrală mergea un om cu pălărie È™i cu steagul țării ridicat deasupra capului. ÃŽl urmau încă vreo cinci. Printre ei È™i o bătrână care plângea. Scandau ceva. M-am oprit È™i i-am examinat atent. Ce-i cu viaÈ›a acestor oameni? m-am întrebat. Din ce este construită ea? Oare numai din neputință? Din neputinÈ›a de a sta acasă, de a merge la o bere, de a săpa o groapă sau de a aÈ™tepta pe cineva care în mod netăgăduit va veni? Pe primul, ăla cu pălărie, îl mai înÈ›eleg. Bine, a ajuns omul la bătrâneÈ›e È™i probabil că abia acum i s-a aprins țârtiÈ›a să devină celebru. Aceasta se vede foarte uÈ™or din expresia feÈ›ei lui. De aceea se făleÈ™te cu steagul ăla murdar È™i speră că va apărea din clipă în clipă cineva de la televiziune, ca să-i arate moaca la buletinul de È™tiri. BineînÈ›eles, el o să umble hai-hui cu drapelul lui până seara târziu, pentru că tv-ul n-are treabă cu el, apoi o să plece acasă È™i-o să-È™i suduie nevasta, zbierând prin casă că în È›ara asta nu există democraÈ›ie. El ar putea să vină È™i mâine, È™i poimâine, dar în fiecare zi va fi urmat de tot mai puÈ›ini oameni, ca până la urmă să moară aÈ™a, cu steagul în mână, în faÈ›a Casei guvernului. Dacă va avea atâta răbdare, o să-È™i atingă scopul. Numai că n-o să apară la tv ca un erou naÈ›ional sau ca un patriot, ci ca un babalâc dement. Dar ceilalÈ›i? De ce merg ca oile din urma berbecului? Oare nu văd că nici câinii străzii nu le dau măcar cea mai neînsemnată atenÈ›ie? Pentru bătrânii singuratici, soluÈ›ia optimă de a depăși crizele vârstei a treia este să se adune într-un parc È™i să-È™i povestească ce oameni minunaÈ›i au fost ei în tinereÈ›e. ÃŽn asemenea momente te cuprinde sentimentul mândriei cel puÈ›in, È™i este deja un progres. Pentru că fiecare moÈ™neag, relatându-È™i faptele din trecut, exagerează în mod evident. Iar când se adună mai mulÈ›i bătrâiori calici, chiori È™i surzi, balta aceea lâncedă plină de exagerări ca de ditamai nuferii te ameÈ›eÈ™te È™i-È›i vine să sari în sus È™i să faci caz, ca un mânz. De exemplu, bătrâna aia care plânge ar părea mai puÈ›in jalnică dacă È™i-ar invita colegii de suferință acasă la ea È™i le-ar povesti cât de frumoasă era în tinereÈ›e È™i cum se târau pe brânci flăcăii la poarta ei, cum a decurs prima ei experiență sexuală, când a avut primul orgasm, cum s-a căsătorit, È™i era sau ba devotată soÈ›ului ei, fie-i țărâna uÈ™oară. Auzind acestea, liderul lor cu pălărie sigur că ar uita de cârpa lui tricoloră È™i de visul de a deveni protagonist al È™tirilor zilei È™i ar lua-o pe bătrână la refec: „No, no, no, tăceÈ›i, vă rog, doamna mea, că eu ce muieri am avut, de mă invidia tot satul. Da eu am ales-o pe cea mai frumoasă, că avea niÈ™te țâțe că nici minte nu-i trebuia, dar ea era È™i deÈ™teaptă, doar era învățătoareâ€. Apoi ar interveni probabil slăbănogul ăla care abia-È™i miÈ™că cracii din urma lor È™i căruia îi saltă umărul stâng la fiece doi paÈ™i. „Vai, doamnă, de ce nu ne-am întâlnit noi în tinereÈ›e? Eu v-aÈ™ fi cerut mâna È™i am fi trăit o viață lungă È™i fericită, să avem maÈ™ină È™i casă cu multe etaje. Puteam să fim fericiÈ›i până azi.†Bătrâna va începe iarăși să bocească foarte entuziasmată: „Să È™tiÈ›i, domnule, că aveÈ›i dreptate. Vai, cât de fantastic ar fi fost totul alături de dumneavoastră!†Păcat, păcat că nu a fost aÈ™a cum nu a fost – iată boala care-i macină pe toÈ›i oamenii, care le dezvăluie prostia È™i nulitatea. Printre ei trebuie să fie È™i moÈ™negi din ăia care tac. Ascultă, tac È™i dau din cap. AceÈ™tia sunt cei mai gravi, dacă nu au curajul să se mulÈ›umească cu rahatul din care i-a servit viaÈ›a, dacă au ajuns în momentul în care îi desparte de moarte un singur păscior, dar ei încă nu È™i-au dat seama că existenÈ›a terestră e ca un balon care zboară visător până în secunda când va plesni imprevizibil. Există baloane foarte frumoase È™i mai puÈ›in frumoase, multicolore sau colorate într-o singură nuanță, dar toate sunt goale în interior. Un om este egal cu un balon. Indiferent de luciditatea acestor babalâci, ei s-ar simÈ›i cel puÈ›in mai confortabil dacă È™i-ar supraaprecia trecutul. Sau chiar dacă pur È™i simplu È™i l-ar povesti. Dar ei, din câte văd, se deplasează cu steagul în frunte È™i-l aÈ™teaptă pe domnul prim-ministru sau pe alt mutant politic să le iasă afară È™i să-i întrebe: „Ce-i cu voi, bă?â€. Ei îi vor cere pensie sau alegeri repetate sau dezrobire de sub jugul cutare È™i înrobire sub un alt jug, ar putea să mai solicite limbă È™i alfabet, ca să pară mai serioÈ™i È™i apoi, în cel mai bun caz, li se va promite ceva neesenÈ›ial È™i se vor întoarce acasă. ÃŽnsă lucrurile vor rămâne pe vechiul făgaÈ™. Pentru că starea lucrurilor nu se schimbă niciodată din voia unor cetățeni, nici a întregului popor, ci potrivit strategiilor geopolitice sau social-economice stabilite anterior de anumiÈ›i politicieni care la momentul potrivit sunt trimiÈ™i în faÈ›a gloatelor ca să le manipuleze potrivit unor planuri bine stabilite. Mă uit la aceÈ™ti oameni È™i văd niÈ™te mâțe jerpelite È™i păduchioase, bătute cu picioarele de copiii străzii È™i scuipate între ochi de cei mai mari, văd niÈ™te potăi mici-mici care latră de după un gard cu glasul lor abia auzit, încercând să atragă atenÈ›ia vreunui trecător, să fie È™i ele luate în seamă măcar o singură dată, văd un țânÈ›ar care-È™i dă sufletul, dar încearcă È™i el măcar să piuie. Observ că È™i ei se uită la mine. S-au oprit È™i-mi zâmbesc. Ei cred că vreau È™i eu să mă solidarizez mersului lor. Dar eu nu le zâmbesc, ca să nu-i încurajez, ca să-i fac să înÈ›eleagă cât de ruÈ™inoasă e „acÈ›iunea†lor. Eu aÈ™ vrea să le arunc câte o piatră în cap È™i apoi să chem ambulanÈ›a È™i să le spun doctorilor să-i ducă la spitalul meu. Locul acestora e la balamuc. Dacă ai ajuns la o vârstă atât de înaintată È™i n-ai înÈ›eles cât eÈ™ti de degradat, trebuie să mergi de bună voie la balamuc. Cu mâinile ridicate! Și atunci vei fi erou. Atunci îți voi oferi cel mai bun salon È™i te voi invita seara în biroul meu, la o cafea. N-am să-È›i dau medicamente, ci am să te păstrez ca pe un exponat al înÈ›elepciunii umane. Dacă ai ajuns în aÈ™a hal la bătrâneÈ›e, înseamnă că ai trăit ca un prost È™i n-ai treabă printre oameni. Reabilitează-te! Eroismul nu se demonstrează în faÈ›a instituÈ›iilor de stat, iar steagul ăla poÈ›i să È›i-l bagi în fund. Eroismul e la pârnaie, la ospiciu, în moarte. ÃŽn moartea ta este eroismul de care ai dat dovadă întreaga ta viață. Iar dreptatea n-o poÈ›i cere de la niÈ™te criminali care au devenit foarte importanÈ›i. Dreptatea o puteÈ›i cere numai de la Dumnezeu, proÈ™tilor! Chiar dacă nu credeÈ›i, rugaÈ›i-vă, căci altă ieÈ™ire nu mai aveÈ›i. Aceasta este ultima voastră È™ansă, e condiÈ›ia prin care aÈ›i mai putea fi suportabili. Pentru că mâine-poimâine o să pieriÈ›i È™i cineva o să-È™i borască maÈ›ele peste amintirea voastră. A venit să mă vadă fericirea La balcon, dincolo de fereastră. Nu mai văd nimic. Totul e atât de minunat. Parcă-s niÈ™te copaci, parcă-s niÈ™te È™opârle uriaÈ™e cu cozile ridicate, parcă aÈ™ vrea să urlu. Parcă creaturile terestre È™i-au săpat gropile È™i s-au afundat, ca niÈ™te râme, în ele. Cât de minunat ar fi dacă nu s-ar mai scula, dacă le-ar ploua în cap cu pământ È™i până în zori li s-ar opri inimile. Atunci vom rămâne numai noi. Da, n-o să mai aÈ™teptăm pe nimeni, n-o să ne mai fie frică că va afla cineva despre noi. „Din aceÈ™ti țânÈ›ari am putea creÈ™te noiâ€, i-am zis. Dar ea a râs È™i mi-a răspuns că pe noi nimeni nu va putea să ne ucidă. Și am închis ochii, ca să nu ne vedem, ca să nu ne simÈ›im. Șovăiesc să intru în odaie. Pășesc încolo, încoace, ridic palmele spre cer, văd luna ce umblă ca o idioată pe asfaltul stelar, îmi binecuvântez prostia È™i sunt gata să rostesc mesajul final: Cretini, turme blestemate de cretini, duceÈ›i-vă-n pulă È™i putreziÈ›i acolo! Mi-e teamă că, întorcându-mă în odaie, nu voi mai găsi pe nimeni. Pentru că îl am. Acum e în casa mea. Karlik doarme în patul meu. Mi-e foarte teamă să nu-l pierd. Cretinilor, ce vreÈ›i de la mine? Orice îmi veÈ›i cere vă dau. IntraÈ›i în casa mea È™i luaÈ›i tot ce doriÈ›i. AduceÈ›i câini care să caute dacă am ascuns ceva. Și hamali. O să le plătesc eu serviciile. Dacă doriÈ›i, luaÈ›i-mi È™i pereÈ›ii, È™i întunericul, È™i podeaua È™i viaÈ›a luaÈ›i-mi-o, dacă aveÈ›i nevoie È™i de o bleagă ca ea, È™i pe Gonea luaÈ›i-mi-l, dacă vreÈ›i. Numai lăsaÈ›i-mi copilul care doarme acum în patul meu. El este nevinovat. FiÈ›i atenÈ›i să nu mi-l treziÈ›i, pentru că am să vă despic È›estele cu toporaÈ™ul meu fermecat, cu care urma să-l trimit la odihna binemeritată pe bietul muncitor Barkosa. Să tăceÈ›i. Nu mai am nevoie de vorbele voastre buboase È™i nici de zâmbetele voastre cariate. Știu că până la urmă Karlik va pleca. Сred că nu se va mai întoarce. Pentru că degrabă va veni el. Peste trei zile. ÃŽnsăși minunea prezenÈ›ei copilului în casa mea, în patul meu, sub plapuma mea, se poate explica numai prin apropierea lui. CăcaÈ›i-vă vieÈ›ile È™i mirosiÈ›i-vă rahatul. Nu vă ridicaÈ›i capetele din pământ È™i veÈ›i fi înÈ›elepÈ›i. FiÈ›i înÈ›elepÈ›i măcar o dată în viaÈ›a voastră. ÃŽmi place să privesc cum moare un om. ÃŽn primii ani de activitate medicală îmi era frică de stârvuri omeneÈ™ti, dar ulterior m-am adaptat. E mai interesant să urmăreÈ™ti trecerea, decât consecinÈ›a ei. Pornind de la ideea că toÈ›i oamenii ies din viață potrivit aceluiaÈ™i scenariu, m-am convins că toÈ›i trăiesc potrivit aceloraÈ™i principii aberante. Am văzut cum mor intelectuali, schizofrenici, narcomani, beÈ›ivi, È™omeri, oameni ai străzii, deputaÈ›i, miniÈ™tri, doctori în È™tiinÈ›e, studenÈ›i È™i epave È™i am înÈ›eles cu deosebită surprindere că nimeni nu deviază de la jalnicul ritual al neputinÈ›ei. La început toÈ›i sunt absolut siguri că mai au de trăit mulÈ›i ani, că viaÈ›a lor abia acum începe, că boala prin care trec este o grea încercare pe care o vor depăși, iar de aici încolo le va zâmbi norocul. Dacă îi rog să fie mai lucizi È™i să pătrundă în ideea finalității existenÈ›ei lor, fie că mă blestemă, fie că le cheamă pe asistente, solicitând intervenÈ›ia medicului-È™ef sau a ministrului sănătății. Deci, trebuie să tac È™i să le ascult neroziile. Ba mai mult, să le zâmbesc, să-i mint pe proÈ™ti, ca pe niÈ™te È™colari tolomaci, spunându-le că au absolută dreptate È™i că totul va fi minunat. Asistând la asemenea festivități macabre, am învățat să mă dezbar de planificarea propriului viitor, firească fiecărui muritor, dându-mi limpede seama că orice ființă piere visând. La un colÈ› de stradă mă aÈ™teaptă moartea mea. La celălalt te aÈ™teaptă moartea ta. Și ambele sunt vesele È™i au odăjdii de sărbătoare. Moartea ta poate veni chiar în clipa aceasta. Moartea mea poate surveni tot astăzi, poate chiar mai devreme decât a ta. De aceea nu te gândi la ziua de mâine, ci la moartea de azi. Apoi le mai zic: „Vă mai fac o injecÈ›ie, încă una, ca să vă sculaÈ›i mai energici din pat È™i să alergaÈ›iâ€. Ei mă privesc radiind de bucurie, dar minÈ›ile lor, aflate deja în stare de putrefacÈ›ie, habar nu au că medicamentul pe care li-l introduc doar le va împuÈ›ina durerea fizică a sfârÈ™itului. Eu însă le mai zic È™i aÈ™a: „Vă mai trebuie o firimitură de viață, iat-o, încerc să v-o dauâ€, È™i le străpung vena cu acul. Eu È™tiu că ei vor muri - feÈ›ele lor exprimă sete năprasnică de viață, care mă mâhneÈ™te. După aceasta mi se plâng de dureri insuportabile È™i încep a-È™i căsca gurile, arătându-È™i dinÈ›ii. DinÈ›ii lor reprezintă cel mai dezgustător È™i trist episod, indiferent dacă sunt mulÈ›i sau puÈ›ini la număr, întregi sau rupÈ›i, negri, suri, galbeni sau albi. ÃŽÈ™i desfac maxilarele, realizând că trebuie să-i lase cale uÈ™oară sufletului, pentru ieÈ™ire. Ei însă nu pricep acest lucru È™i își manifestă nedumerirea că se simt atât de prost, când de fapt ar trebui să înceapă o viață nouă. Evident că ei merg către o viață nouă, iar orice început bun, pe pământ sau dincolo, se zideÈ™te pe suferință, care este cea mai tare temelie. Cei care visează să-È™i schimbe viaÈ›a, având drept bază bucuria sau plăcerea, se epuizează rapid È™i sunt profund dezamăgiÈ›i. Ajungând aici, morÈ›ii mei încep să lăcrimeze, iar eu sunt obligat să-i încurajez că totul va fi OK. ÃŽn momentul final, majorității oamenilor li se luminează raÈ›iunea, fapt care se întâmplă doar după ce aceÈ™ti încăoameni văd pe cineva, pe care, spre descurajarea mea, eu nu-l pot desluÈ™i. Trezirea raÈ›iunii e precedată de È›ipete la femei È™i bătrâni, de tresăriri la bărbaÈ›i sau de zâmbete la copii. ApariÈ›ia celui de după percepÈ›ia mea este destinată numai lor. ÃŽntotdeauna, încerc să-i întreb pe muribunzi în momentul respectiv: „Cum arată el?â€, dar ei nu mă aud. Da, niciodată nu mi s-a răspuns la această întrebare. Ei mă roagă numai să fiu atent, căci acuÈ™i au să-È™i dea sufletul. „Nu, nu-i adevăratâ€, le zic, ispitindu-i, dar ei mă privesc ca pe un nebun (adică îmi devin superiori) È™i-mi È™optesc stins: „Ba nu, gataâ€. Atunci tac È™i aÈ™tept. Citesc în privirile fiecăruia o teamă patologică, provocată de convingerea că eu nu le mai sunt de nici un folos. Unii cer apă, alÈ›ii vor să vadă pe cineva din apropiaÈ›i, alÈ›ii mă întreabă cu buzele uscate È™i vocile stinse: „Ce să fac?â€. „Pleacăâ€, le zic. Dacă doresc, le aprind câte o lumânare È™i mă rog pentru ei. Dacă nu, îmi par niÈ™te rataÈ›i jalnici. Pentru că ei deja reuÈ™esc să realizeze faptul că nu există nici un fel de somn de veci, că au lenevit cât au trăit È™i acum n-au treabă cu odihna veÈ™nică, că-i aÈ™teaptă cu totul altceva decât aflaseră din cărÈ›ile savanÈ›ilor americani È™i occidentali. Apoi își dau ultima suflare È™i se transformă în leÈ™uri. Și mă enervează să chem asistentele, să le ajut să ridice cadavrul din pat È™i să-l punem frumos pe targă ca să nu pice, de parcă am pune un tort uriaÈ™ pe o masă de nuntă, să-i acoperim faÈ›a, să-i fac actele de deces È™i să le telefonez rudelor, anunțându-le că au pierdut „omul dragâ€. Unii se bucură, alÈ›ii plâng, dar aceasta nu mă priveÈ™te. ÃŽmi spăl mâinile È™i-mi amintesc de fiecare dată de Pilat. ÃŽnvățaÈ›i-vă să muriÈ›i, bășinoÈ™ilor! Kelly Basca are mai multă dreptate decât voi toÈ›i, când spune că noi, oamenii, ne naÈ™tem numai ca să învățăm a muri. Acesta este scopul primordial al existenÈ›ei umane. Să trăieÈ™ti doar de dragul râgâitului È™i al patimilor cărnii È™i să strigi ca apucatul: „Libertate! Libertate!†e ca È™i cum ai dormi din pântecele mamei până în clipa cea de pe urmă. S’te piÈ™i pe libertatea aceasta, fiindcă voi nici nu sunteÈ›i capabili să delimitaÈ›i libertatea de instinctul animalic! Pentru voi libertatea È™i democraÈ›ia înseamnă dobitocism È™i anarhie răsfutută. Și veÈ›i ajunge în faÈ›a morÈ›ii dezarmaÈ›i, neputincioÈ™i, piÈ™orcoÈ™i, ca niÈ™te mizerabile găini ude, slabe È™i răpănoase ce caută un adăpost de la ploaie, dar nimeni nu le mai priveÈ™te, căci nimeni nu mai are nevoie de ele. ȘtiaÈ›i că aseară a murit Matei? El s-a chinuit mai mult de o zi ca să se elibereze de viață È™i mă asigura, ca È™i toÈ›i ceilalÈ›i, că n-o să moară, că mai are câteva milioane pe care le-a strâns încă din fragedă tinereÈ›e È™i pe care încă nu le-a cheltuit. „Dă-le săracilor, Matei, dă-le vagabonzilor, boschetarilor, orfanilor, beÈ›ivilor dă-leâ€, i-am zis eu. Dar el m-a înjurat de mama dracului, a vrut chiar să mă lovească, dar de-ar fi făcut-o, s-ar fi rostogolit din pat, fiindcă era sleit de puteri. Inima i se oprea, sufletul obosise de el, trupul nu-l mai slujea, dar Matei mă tachina să-l conduc acasă, ca să-È™i ia banii. „Noi vom intra în Uniunea Europeană, bolmojea el, noi vom adera la Uniunea Europeană È™i atunci eu am să plec în FranÈ›a. Eu am să fiu cetățean francez, să È›ii minte, È™i dacă ai să mă ajuÈ›i acum, am să-È›i dau È™i È›ie o sută de euro. ÃŽn FranÈ›a e atât de bine! Acolo nici nu mori. Acolo există învățaÈ›i mari care te È›in în viață oricât ai vrea. ÃŽn Uniunea Europeană noi toÈ›i vom fi ca niÈ™te fraÈ›i. Ne vom iubi unii pe alÈ›ii, pentru că vom avea cu toÈ›ii bani. MulÈ›i, mulÈ›i bani! Săptămâna trecută mi-am cumpărat o maÈ™ină nouă, frumoasă, È™ic! Ai văzut-o? Să È™tii că în ziua aceea am făcut păcatul cu o dulce domniÈ™oară, de 17 ani. Ea mi-a spus că mă iubeÈ™te, îți dai tu seama? ÃŽn casa mea, acolo, la etajul doi, am futut-o È™i i-am dat muie până dimineaÈ›a. Degrabă am să plec în FranÈ›a È™i am s-o iau È™i pe ea...†Astea au fost ultimele cuvinte ale lui Matei. Pe urmă a început să È›ipe ca un nebun, muncindu-se cumplit È™i astupându-È™i cu palmele gura. Vedeam clar că deznădăjduitul încearcă să nu-i dea voie sufletului să iasă, că se străduieÈ™te să È™i-l bage înapoi È™i n-am mai rezistat. L-am lăsat singur să se descurce cu moartea lui È™i am ieÈ™it. Am băut o bere È™i, când m-am întors la el, nu mai respira. AÈ™a, MateiaÈ™ drăguÈ›ule, acum lasă să-È›i vină domniÈ™oara care te iubeÈ™te È™i să-È›i strângă resturile, să te urce în maÈ™inuÈ›a ta nouă È™i să plecaÈ›i la Paris. Dar, din păcate, nu va veni nimeni. Aia s-a culcat cu tine È™i È›i-a supt-o numai pentru banii tăi, dar tu nu-i trebuieÈ™ti nimănui, băi MateiaÈ™. ÃŽnsă nu fi trist, căci am să mă ocup eu de tine. Am să-È›i comand un sicriu de milioane, MateiaÈ™, am să te îmbrac într-un costum de firmă È™i încălțările am să È›i le aleg pe potrivă, am să-È›i chem bocitoare din alea fermecate, am să te duc la groapă culcat pe bancheta din spate a maÈ™inii tale luxoase, am să-È›i pun È™i muzică până la cimitir, rock È™i pop, ca să se combine cu orchestra funerară È™i să formeze o atmosferă degajată, din alea care altădată te excitau până la lacrimi, am să plătesc zece curve tinere È™i sexy, de câte 17 ani fiecare, ca să-È›i poarte pe umeri racla È™i am să rostesc o cuvântare în faÈ›a gropii tale, în care am să anunÈ› toată lumea că tu, MateiaÈ™, anume tu È™i nu altul, ai fost un mare promovator al idealurilor europene, că ai trăit până în ultima clipă cu nestrămutata convingere că vei fi È™i tu cetățean ue È™i că vei pleca în... Unde-ai plecat, băi MateiaÈ™, sărmănelule? Cât eÈ™ti de urât acum, prostuÈ›ule! N-ar fi mai bine de te-oi înmormânta simplu, fără marafeturi, È™i È›i-oi pune sub cap banii ăia, ca să vă descompuneÈ›i împreună, nedespărÈ›it de sensul vieÈ›ii tale să putrezeÈ™ti, dragă MateiaÈ™? Și am să scriu cu vopsea, pe sicriul tău: „FranÈ›aâ€, ca să-È›i împlinesc visul È™i să devii cetățean francez. Matei n-are soÈ›ie, nici copii, nici prieteni. El a fost ca o ploaie care trece È™i se uită. AÈ™a È™i voi toÈ›i, simÈ›indu-vă izul trupului, atunci, când nu veÈ›i mai avea cale de întoarcere, veÈ›i constata că aÈ›i trăit în van, că toată viaÈ›a voastră aÈ›i folosit-o ca pe un obiect defectat, pe care nu l-aÈ›i reparat numai din trândăvie. Voi È™tiÈ›i cum miroase un cadavru? AÈ™a miroase fiecare dintre voi, indiferent dacă râgâiÈ›i a carne afumată, a pârjoale sau a salată cu ceapă. Iar zăcând pe patul de moarte, când mă priviÈ›i cu ochii ăia bulbucaÈ›i È™i goi de speranță, văd că nu vine nici un făcător de minuni ca să vă învie sau să vă potolească durerea È™i disperarea. Nici spiritul democraÈ›iei nu vă susÈ›ine, nici banii, nici pula sau pizda nu vă mai sunt utile. Sau poate vreÈ›i la o saună? V-aÈ™ sui pe targă È™i v-aÈ™ duce, ca să vă fac plăcere, dar au să mă suduie È™efii de acolo că le aduc muribunzi la scăldare È™i că au să viseze urât. Nu moartea au s-o viseze, ci feÈ›ele voastre, domnilor È™i doamnelor, feÈ›ele voastre vineÈ›ii È™i îngrozitoare, limbile voastre ejaculate din rădăcină, ochii voÈ™tri borâți din orbite. Toată viaÈ›a vă lăudaÈ›i ca proÈ™tii că nu vă este frică de moarte numai ca să-i găsiÈ›i o scuză metamorfozei om-animal, dar când ajungeÈ›i față în față cu moartea vă căcaÈ›i pe voi, bă! Și asta numai pentru că nu È™tiÈ›i să trăiÈ›i. Eu am strâns mult căcat din ăsta È™i vă asigur că pute înfiorător. M-a impresionat trecerea Ustinei, ce mi-a amintit de decesele copiilor mici, care se sting fericiÈ›i. Un copil mort e ca o floare ofilită È™i nu provoacă antipatia, nici dezgustul. Ustina avea aproape 50 de ani È™i cancer gastric. Știa că o să moară, dar nu făcea tragedie din aceasta. Nici nu visa. S-a chinuit mult È™i plângea mereu. Dar într-o zi m-a chemat de urgență È™i am văzut că este foarte bucuroasă. Credeam că vrea să-mi povestească cât de frumos are de gând să-È™i facă în casă după ce va ieÈ™i din spital, câți nepoÈ›i mai vrea să aibă È™i unde se pregăteÈ™te să meargă în vacanță. Dar ea s-a ridicat în È™ezut È™i m-a întrebat veselă: „Cum e mai bine să plec, domnule doctor? AÈ™a, pe È™ezute, sau să mă culc?â€. „Unde să pleci?â€, am privit-o sfidător. „Păi, trebuie să mor È™i nu È™tiu cum e mai bineâ€. Am înghiÈ›it în sec È™i am vrut să-i prind faÈ›a în palme È™i s-o sărut. Câtă înÈ›elepciune în femeia aceasta nici în cele mai celebre academii de pe glob nu există! Ca într-o joacă, a privit cu acelaÈ™i surâs în tavan, apoi s-a uitat la mine, È™i-a luat aer de parcă s-ar fi jucat de-a moartea È™i a plecat, lăsându-È™i moale capul pe speteaza patului. Intru în casă È™i-l sărut peste tot pe Karlik. Ochii lui miros a pădure, faÈ›a îi miroase a apă, gura lui miroase a pâine, părul îi miroase a toamnă, mâinile lui au iz de floare, iar picioarele îi miros a iarbă. FiinÈ›a aceasta micuță, ghemuită sub plapuma mea, care mai crede că viaÈ›a e frumoasă, care încă n-a cunoscut ticăloÈ™ia voastră, care e gata să vă iubească pe toÈ›i È™i să vă omoare pe toÈ›i, care deseori e fascinată de faptele voastre idioate, care vă iartă toate greÈ™elile, fiindcă e pură È™i nu vă pricepe vanitatea, nici nu vă simte murdăria, respiră ceea ce încercăm noi să numim fericire. UitaÈ›i-vă, cretinilor, unde e fericirea! Nu e în pizda mă-sii în Italia, America sau FranÈ›a, la Mamaia sau în Antalya, în averea È™i mâncarea voastră bășită, nici în maÈ™inile voastre care pot să vă răstoarne expres în sicrie. Fericirea nu se afiÈ™ează pe panouri publicitare, despre ea nu se vorbeÈ™te la radio sau la televizor, nici nu se polemizează în legătură cu ea. Fericirea e foarte mică È™i frumoasă È™i despre ea È™tiu numai eu. Faptul că încă mai exist se datorează numai ei. Când am s-o pierd, am să mor È™i eu. Pedofilie Barkosa are cur mare È™i barbă mică. El este un om sărman, care a căutat toată viaÈ›a un fir de ață colorată È™i a găsit o frânghie bej. El e creÈ™tin È™i face mult bine. Toată viaÈ›a lui, Barkosa a făcut numai bine oamenilor. ÃŽn urma lui au rămas numai oameni fericiÈ›i. Barkosa È™tie că el este foarte de treabă. El mai È™tie că e frumos È™i înalt. El suferă pentru durerea altora, dar nu vrea să sufere nimeni de pe urma lui. Iată de ce este un om atât de minunat. Eu trebuia să-l omor pe acest biet Barkosa deoarece el este foarte blând. Și săritor la nevoie. Toată lumea este bucuroasă că el există. Fără să-È™i dea măcar seama, Barkosa e È™i bucuria surorii È™i a fraÈ›ilor lui È™i, când el apare în mijlocul lor, ei devin veseli aÈ™a, deodată, fără priană. Fără nici o legătură cu toate astea, stăteam cu Kelly Basca la o masă înclinată, pe care puteam să ne sprijinim doar coatele. Familia acestuia tocmai emigrase la o vecină È™i Kelly mă asigură că peste trei zile în mod sigur aveau să se întoarcă toÈ›i. Vorbeam despre pedofilie. Kelly îl „arsese†într-o seară pe fiul lui, Copac, de 14 ani, È™i mă întreba acum dacă fapta lui este imorală. Chipurile Copac singur l-ar fi rugat È™i n-a divulgat nimănui incestul. Kelly Basca nu consideră că este pedofil, pentru că el nu a căutat legătura, ci a îndeplinit rugămintea copilului. „Eu îmi iubesc copiii cu o dragoste deplină, mi-a spus el, È™i dacă ei mă roagă ceva, eu nu-i pot refuza. Crezi că m-am simÈ›it bine, când am ieÈ™it din el murdar tot? Fu, È™i acum îmi pute. Dar e copilul meu, ce vrei?â€. Copac era un băiat frumos, dar prost. ÃŽl cunoÈ™team bine, pentru că ne ajuta È™i el la săpat groapa. Era binevoitor cu toÈ›ii È™i își iubea cel mai mult mama. De fapt, dintre copiii lui Kelly Basca, el era unicul care avea un ataÈ™ament mai mare față de maică-sa. Kelly insista acum să-i spun că nu este pedofil, ci un tată grijuliu. Ce puteam să-i zic? Poate că nu este într-atât de pedofil, cât e de pidar4. ÃŽnsă în termeni generali nu există îndoială că e un pedofil scârbos. Pedofili sunt cei care-È™i fut fiii È™i fiicele, care-È™i doresc propriii copii chiar È™i fără a-i pipăi, care fac laba È™i se gândesc că deasupra sau dedesupt le gem odraslele. AceÈ™ti dezaxaÈ›i bolnavi se numesc pe bune pedofili. Azi a venit timpul să pornim la drum în căutarea florii dragostei. Ea se află în sandalele unuia dintre noi, ea se află în ciorapii unuia dintre noi. Să ne descălțăm È™i să ne spălăm picioarele, să spălăm floarea dragostei È™i s-o înecăm. Și atunci s-a deschis poarta È™i a intrat minunatul Barkosa. Venea dintr-o È›ară îndepărtată È™i avea mulÈ›i bani. Kelly a fugit însufleÈ›it spre el È™i i-a sărit în braÈ›e, sărutându-l: - Bine ai venit, tăticule, cât eÈ™ti de frumos È™i mare! - Da, tată, ai crescut È™i tu. Þi-a însurit È™i creasta. - Credeam că ai murit, tăticule! - Și eu, tată, crezusem că eÈ™ti deja la È›intirim. - Eu È›i-am pregătit È™i racla, È™i crucea. Dacă vrei, te petrecem acum cu domnu’ doctor. Avem È™i lumînări, È™i toate cele necesare. - Să bem È™i să ne veselim, căci viermii pământului ne aÈ™teaptă cu inimile înfocate. - Și cu gurile zăbăloase. - Și cu creierii împuÈ›iÈ›i. - Și cu zâmbete feerice. - Cu lumină în suflete. - Cu raze pe frunte. - Fără ochi. - Fără coarne. - Cu ciocane. - Cu chiroane. - Și cuÈ›ite. - Să nu respiri mai mult de o sută de ori. - Mai mult de cincizeci de ori. - Mai puÈ›in. - Și mai puÈ›in. - Moartea să te aibă în pază. - Moartea să te ocrotească de rău. - Și de bine. - Blestemat să fii È™i aici, È™i după mormânt. - BlestemaÈ›i să fim cu toÈ›ii È™i aici, È™i acolo. - Să pieri chiar acum, în faÈ›a mea, ca un fluture. - S’te înghită pământul ca pe un gândac. - De-ăla murdar. - Mori în numele vântului. - Mori în numele ploii. - Mori în numele blestemului. - Mori în numele absolutului. - Mori... - Mori acum... - Mori... - Să È›i se facă gura băltoc de sânge. - Și sudoarea piÈ™at de câine. - Să mori cu gura închisă. - Să te închizi cu totul. - Blestemat să fii... „Trăim numai o viață, îi spunea Maestro Simonei, È™i de aceea trebuie să profităm din plin de ea. Trebuie să aflăm plăcerea în fiece clipă, să o căutăm zi de zi. Pentru că murind, nu luăm nimic cu noi. Ce luăm? Nu luăm nimic. AÈ™adar, trebuie să ne simÈ›im întotdeauna tineri, pentru că bătrânii nu mai au nevoie de bani, căci lor nu li se mai scoală. Acum e momentul culminant în care trebuie să ne trăim viaÈ›a. Pentru că avem numai una. ÃŽn mormânt n-o să luăm nimic. E bine să ne gândim numai la noi, fiecare să se gândească doar la el, la satisfacerea nevoilor sale trupeÈ™ti, pentru că aceasta-i fericirea – dragostea dintre femeie È™i bărbatâ€. Eram È™i eu la masa lor. MulÈ›umit de cuvântarea lui, Maestro mă privi pe mine, apoi pe Simona. „Voi vă futeÈ›i?â€, ne-a întrebat. AÈ™teptându-l pe Satana Când am vrut È™i eu să mă sinucid, m-am dus într-o pădure. Mi-am luat în rucsac o frânghie È™i alte accesorii, potrivit rânduielii. Cu o seară înainte, când o adormeam pe fiică-mea, ea mi-a dezvăluit secretul È™i m-am decis s-o fac. Eu n-am anunÈ›at pe nimeni că plec, pur È™i simplu mi-am luat rucsacul È™i am ieÈ™it din casă. Profitând de dispariÈ›ia mea, Catinca se futea cu Barkosa È™i îl purta ca pe un țânc pe la rudele ei, în faÈ›a cărora se fălea cu el. Alea o lăudau È™i ele, iar Catinca întinerea. I se îndesea văzând cu ochii părul de pe cap È™i îi creÈ™teau unghiile. Iar fiică-mea stătea la Simona È™i o aÈ™tepta cu nerăbdare pe maică-sa. M-am oprit lângă un copac cu tulpina plină de gândaci negri È™i pestriÈ›i. M-am aÈ™ezat pe rucsac, am tras o È›igară, gândindu-mă la Gonea. „Să È™tii, măi frate, că acuÈ™i ne vom întâlni din nou. Prea scurtă ne-a fost despărÈ›ireaâ€. Catinca suna la toÈ›i apropiaÈ›ii noÈ™tri comuni È™i plângea în receptor, întrebându-i dacă È™tiu cumva pe unde sunt. Nimeni nu È™tia. Apoi îl lua de-o aripă pe visătorul Barkosa È™i se duceau de se futeau. Când înnoptase, m-am întins È™i am aplecat o creangă groasă care era foarte bună pentru mine. „AcuÈ™i, gândăceii mei, o să vă dea nenea gustărică. Se vede că pe mine m-aÈ›i aÈ™teptat È™i sunteÈ›i pregătiÈ›i pentru serbare. Mâncărică sățioasă È™i caldăâ€. Am legat frânghia de craca cea blândă È™i am făcut laÈ›ul. De fapt Catinca era pasivă cu Barkosa, îngrijorându-se de lipsa mea. Apoi au tras o îmbălătură5 de mama focului în centru, ca să-i vadă toată urbea, È™i s-au despărÈ›it. Numai până seara, la Simona, unde urmau s-o lase iarăși singură pe fiica mea, iar ei să se ducă să guste din... obsesiile lui Freud. Mă temeam nu atât de moarte, cât de consecinÈ›ele ei. Știam ce va urma, numai că nu cunoÈ™team condiÈ›iile în care mă voi pomeni peste puÈ›in, după ce voi mieuna oleacă în cuierul copacului È™i-mi voi schimonosi ochii È™i gura, ca să-mi intre în ele mai uÈ™or gângăniile pădurii. Catinca s-a dus la biserică È™i s-a rugat lui Dumnezeu ca să mă aducă acasă. Ea îi spunea lui Dumnezeu că, dacă mă va întoarce, are să-l lase pe Barkosa È™i vom începe o nouă viață împreună. A plâns mult, în genunchi, în faÈ›a Răstignirii, cu o fotografie de-a noastră în mână, pe care scria că sunt „îngerul eiâ€. M-am cățărat în copac, ca să reuÈ™esc să-mi pun laÈ›ul. Am simÈ›it o tăietură sub bărbie È™i steluÈ›e portocalii mi-au împăienjenit ochii. „Bună seara, Gonea, bănuiesc că È™i tu ai văzut steluÈ›e portocalii, numai că tu ai fost forÈ›at să mori, È›ie È›i-au scris È™i bileÈ›el, însă oricum cred că ai simÈ›it aceeaÈ™i durere. Dar tu nu erai singur, îi aveai pe ucigaÈ™i în preajmă, eu însă nu mai am pe nimeni, Gonea, după cum vezi. Eu aÈ™ vrea să mă omoare cineva. Bănuiesc că ar fi mult mai ca lumea, căci aÈ™ pieri mai mult sau mai puÈ›in ca un erou, È™i nu ca o bazaconie de om, ca un deÈ™eu, ca un laÈ™...†Catinca l-a îndemnat pe Barkosa: „Hai la mine să ne futem în seara astaâ€. Dar ăla, băiat înalt È™i educat, a zis: „Nu, nu se poate, dacă-È›i vine mortul?â€. Și Catinca a plâns pentru că eu nu eram nicăieri È™i pentru că Barkosa n-a mers cu ea. Și atunci a luat-o pe fiică-mea È™i a venit acasă. FetiÈ›a noastră a visat în acea noapte copaci. ÃŽnchisei ochii ca să nu văd nimic, dar mă sufocam È™i tuÈ™eam. Să renunÈ›? De ce să renunÈ›? AÈ™a e mai bine, mai am un pas È™i domnul preÈ™edinte Gonea o să-mi întindă din nou mâna, ca în timpurile alea bune È™i o să-mi zică: „Servus, dragul meuâ€. Catinca plângea È™i voia să începem o nouă viață È™i se futea cu Barkosa È™i se simÈ›ea foarte bine. Apoi se va face lumină. După aia întuneric. O să scap măcar de zâmbetele alea căcate ale prietenilor mei, o să mă izbăvesc pentru totdeauna de piÈ™atul care curge din gura tuturor oamenilor de bună credință. Da, se merită. Nu mai pot să dau înapoi. Catinca se ruga lui Dumnezeu să facă o minune. Eu uitasem de Dumnezeu, eu mă dăruiam cu trup È™i suflet diavolului, fiind totuÈ™i conÈ™tient că Dumnezeu există È™i că vrea să se întâlnească cu mine, numai că nu în seara aceasta. Eram absolut convins È™i de pedeapsa Lui, care mă aÈ™teaptă, pentru că numai marii proÈ™ti ai omenirii sunt atât de neputincioÈ™i È™i de fricoÈ™i, încât se eschivează să creadă în existenÈ›a Creatorului. ȘtiÈ›i de ce? Pentru că lor le este mult mai convenabil să nege adevărul vieÈ›ii de după mormânt, ceea ce le dă undă verde È™i îi consolează să ducă o viață de căcat, o viață dobitocească. Cine, în opinia acestor imbecili, sunt cei mai înÈ›elepÈ›i oameni de pe pământ? SavanÈ›ii, fără echivoc, savanÈ›ii americani. Dacă un savant american È™i-ar unge o pagină din tratatul lui È™tiinÈ›ific cu propriile-i excremente, înseamnă că această murdărie ascunde un sens metafizic de necuprins pentru muritorii de rând È™i că reprezintă, deci, un adevăr fundamental. Cei care îl vor pune la îndoială vor fi trataÈ›i ca niÈ™te inÈ™i necitiÈ›i È™i inculÈ›i. Locuitorii întregii planete sunt într-atât de fericiÈ›i că aceÈ™ti minunaÈ›i savanÈ›i propagă inexistenÈ›a lui Dumnezeu È™i a vieÈ›ii de după mormânt È™i, respectiv, îi scutesc de o eventuală pedeapsă veÈ™nică, încât se avântă, tremurând nerăbdători È™i cu spume la gură, să-È™i trăiască din plin puÈ›inul ce le-a mai rămas. Ei nu mai delimitează binele de rău, nu se mai conduc în viață de alt principiu decât de cel al egoismului patologic, ei nici habar nu au cât e de minunat să te sacrifici pentru aproapele tău È™i trăiesc într-o lume închisă, într-o lume plicticoasă, în puÈ™căria murdară a inimilor lor, în care înnebunesc de unii singuri. Ei nici nu mai pot să iubească. Mai bine zis, oamenii au dispărut de pe pământ È™i în locul lor a apărut o nouă specie de animale, din care fac parte cele mai jalnice, ticăloase È™i egoiste vietăți. Iată de ce lumea noastră, oricât ar fi ea de modernă È™i de pacifistă, este o lume întoarsă cu curul în sus. Ateii È™i păgânii sunt niÈ™te copii alintaÈ›i care-È™i permit să facă orice porcărie, tratându-È™i părinÈ›ii ca pe niÈ™te păpuÈ™i vechi. Dar mai devreme sau mai târziu, ei vor fi traÈ™i la răspundere pentru tâmpeniile lor. Deosebirea e că orice prostie ar fi comis copiii cei răi, lor li se va da È™ansa de a se reabilita cu timpul, iar pedeapsa noastră nu va cunoaÈ™te limite în timp. Or, È™tiam că prin suicid îmi sporesc suferinÈ›a până la infinitate, însă, în starea în care mă aflam atunci, speram că diavolul nu va fi chiar atât de fățarnic È™i potlogar precum se crede. Nu mai întrezăream nici bezna – doar steluÈ›e jucăuÈ™e È™i aÈ™teptarea încordată a apariÈ›iei lui Gonea sau a lui Satana. ÃŽnecându-mă în sughiÈ›uri, am simÈ›it o palmă zdravănă peste moacă È™i am căzut grămadă. „Cred că aÈ™a se intră în iadâ€, m-am gândit È™i am început să mă zbat, căutând să văd vreun drac. Dar am deschis ochii È™i am văzut un bărbat. Mă privea speriat È™i clănțănind din dinÈ›i, apoi, fără să-mi zică ceva, tăie frânghia cu un cuÈ›it pe care È™i-l scoase din buzunar, mă înÈ™făcă de guler È™i mă târî în urma lui, ca pe o mătură. ÃŽl rugam să meargă mai încet, căci mă durea istovitor tot trupul È™i ameÈ›eam. Nu mai voiam să mor, devenisem un laÈ™ È™i mi-era frică să nu mă bată, să nu mă omoare. Dar el m-a scos din pădure, până la marginea È™oselei, m-a ridicat È™i, convingându-se că mă pot È›ine pe picioare, mi-a tras un È™ut în fund È™i s-a depărtat. M-am întors acasă peste o săptămână. Catinca s-a bucurat văzându-mă. Mi-a spus că m-a aÈ™teptat cu nerăbdare, ca să începem o viață nouă. Apoi a telefonat Barkosa È™i, când mi-a auzit vocea, a tăcut ca boul. „Nahuia, blea, n-o murit pidaru?6â€, se vede că È™i-a zis. DimineaÈ›a, Catinca m-a anunÈ›at că se duce la Barkosa. Și n-am mai văzut-o. Iar Dumnezeu a rămas cu buza umflată. Ce treabă să mai aibă Catinca cu Dumnezeu, dacă el a ascultat-o È™i i m-a adus acasă? Acum trebuia să se grăbească, fiindcă Barkosa se afla în chinurile erecÈ›iei. Spre fericirea È™i viitorul luminos al fiicei mele. Iar Dumnezeu să facă ce-o vrea. După aia, Simona mi-a spus că eu sunt prietenul ei È™i-mi doreÈ™te fericirea. Iar eu mi-am băgat capul în vaginul Rablei, unde mi-am dat seama cât sunt de singur. Mănăstirea spiritelor ratate Bună dimineaÈ›a, copii. Astăzi este o zi senină È™i de aceea ne vom juca. Jocul nostru va fi foarte interesant, de aceea azi nici nu vom mânca. Vom construi o citadelă cu temelia de piatră, pentru viitoarele generaÈ›ii. Dar până vor creÈ™te ele, vom fi nevoiÈ›i să-i încuiem aici pe părinÈ›ii voÈ™tri. Câte două perechi în fiecare odaie. Să mai facă schimb de soÈ›i, de neveste, ca să nu se plictisească. Numai aÈ™a am putea evita împreună catastrofa ce se apropie. Voi È™tiÈ›i, dragii mei, că unii dintre părinÈ›ii voÈ™tri nu vă sunt părinÈ›i, că astăzi îi ziceÈ›i „mamă†sau „tată†unui om, iar mâine vă veÈ›i adresa la fel unui dobitoc? Pentru că, È›inând cont de starea lucrurilor, trebuie să constatăm cu toÈ›ii că în timpul de față asistăm la metamorfozarea unităților umane în unități animale. FiinÈ›a umană, dragi copii, nu a provenit din animale, precum cred mizantropii. Ea însă este predispusă de a-È™i însuÈ™i calitățile animalice. Din păcate, părinÈ›ii voÈ™tri s-au transformat în animale cu spume la gură. Voi trebuie să-i vedeÈ›i în clipele când ei cred că se simt foarte bine, ca să înÈ›elegeÈ›i cine sunteÈ›i voi de fapt È™i că bombonelele pe care le mâncaÈ›i sau ursuleÈ›ii cu care vă jucaÈ›i nu sunt decât niÈ™te fleacuri. Viitorul nu poate să vă aparÈ›ină, precum sunteÈ›i minÈ›iÈ›i, pentru că pe toÈ›i vă aÈ™teaptă moartea. Ea este regina vieÈ›ilor voastre, dragi copii. Mai bine zis, viitorul vostru nu depinde de cantitatea de hăinuÈ›e scumpe sau jucării pe care le aveÈ›i, ci de faptele săvârÈ™ite de către iubăreÈ›ii voÈ™tri părinÈ›i. După ce vom înălÈ›a citadela, vom meÈ™teri lacăte È™i chei pentru fiece ușă. Și fiecare dintre voi va deÈ›ine cheia chiliei unde i se află pretinÈ™ii tutori. Iar paznicul cetății noastre va fi dulcele domn Cadavrobora. PărinÈ›ii voÈ™tri, copii, sunt niÈ™te tâlhari. Ei vă fură, fără să le pese, speranÈ›a că aÈ›i putea trăi măcar voi zile mai bune, că aÈ›i putea depăși măcar voi mizeria în care ei se bălăcesc. Ei sting lumina destinelor voastre È™i ejaculează sămânÈ›a blestemului peste feÈ›ele voastre cuminÈ›i, peste nevinovatele voastre zâmbete. Astăzi a sosit momentul oportun, când trebuie să zidim împreună o imensă mănăstire - mănăstirea spiritelor ratate. Să-i lăsăm pe taÈ›ii È™i mamele voastre zăvorâți până la adânci bătrâneÈ›e, până când veÈ›i muri È™i mulÈ›i dintre voi, dragi copii. ÃŽnsă cei care veÈ›i rămâne în viață, să le deschideÈ›i porÈ›ile È™i să le doriÈ›i drum bun È™i liber în gura crăpată a morÈ›ii. ÃŽn locul lor să intraÈ›i voi, copiii mei, È™i să le încredinÈ›aÈ›i cheile progeniturilor voastre. Balena cu coada foarfecă-ciocan ÞânÈ›arii aceia vor să piÈ™te acum un câine, iar ăla se teme È™i fuge. Sunt foarte atent când merg în „secÈ›ia verdeâ€, ce se află în demisolul spitalului meu. Ea are patru uÈ™i mari de fier, dintre care două au gratii È™i amintesc de porÈ›ile unei închisori. Scările spre demisol se află în spatele clădirii, departe de intrarea principală, fiind ascunse de o poartă fără clampă È™i montată în perete, de aceeaÈ™i culoare ca È™i tot blocul. Bănuiesc că puÈ›ini trecători observă această ușă, dar È™i mai puÈ›ini sunt cei care presupun că ea desparte de lume 32 de oameni, unii dintre care n-au văzut lumina zilei de mai bine de un deceniu È™i nu vor ieÈ™i de aici niciodată. Eu însumi am lucrat la balamuc mai mult de cinci ani până ce am aflat despre „secÈ›ia verde†de la devotatul meu asistent, care era prieten È™i cu medicul-È™ef. ÃŽnsoÈ›it de acesta, asistentul vizitase secÈ›ia de mai multe ori. Fiind internaÈ›i în „secÈ›ia verdeâ€, pacienÈ›ilor li se legau gurile È™i mâinile È™i li se punea pe cap un sac. Saloanele nu aveau ferestre, de aceea bolnavii care au petrecut aici mai mulÈ›i ani au feÈ›e albe È™i ochi roÈ™ii de nesomnul provocat de È™obolani È™i ploÈ™niÈ›e – locatarii de veci ai acestei încăperi. Când mi s-a deschis pentru prima dată poarta spre „secÈ›ia verdeâ€, străjuită de un bărbat înarmat, aveam impresia că intru în morgă. Unicul semn de viață în această locuință obscură este izul persistent de urină È™i excremente, amestecat cu mirosul de transpiraÈ›ie bătrână, care te răzbesc treptat după ce treci pe rând de cele patru uÈ™i zăvorâte. Sesizasem din start, că aici, ca nicăieri în altă parte, miroase a om. ÃŽn secÈ›ie lucrează trei străjeri bine făcuÈ›i È™i trei asistente obeze. ÃŽn pofida prezenÈ›ei acestora, aici domină o liniÈ™te de sicriu. Bolnavii nu au dreptul, nici posibilitatea, să iasă pe coridor, fiindcă uÈ™ile saloanelor sunt încuiate. Iar străjerii È™i asistentele citesc permanent diferite cărÈ›i. DeÈ™i ultimele sunt obligate să le dea pacienÈ›ilor medicamente, am impresia că o fac rar de tot. Una dintre obeze este bucătăreasă È™i găteÈ™te numai terci, pe care îl împrăștie prin saloane unul dintre străjeri. Mucegaiul gros de pe pereÈ›ii din demisol, care le dă o culoare verzuie, a È™i fost botezătorul „secÈ›iei verziâ€. După moartea Bartolomeei, merg deseori în â€secÈ›ia verdeâ€. Când vreun suferind de aici se simte prost, medicul-È™ef mă roagă să merg să-l consult. O caracteristică specifică tuturor bolnavilor de aici este că la orice întrebare, răspund cu nepăsare, de parcă ar fi drogaÈ›i: „Nu È™tiuâ€. Din cauza aceasta, nu pot pricepe ce-i doare È™i de ce am fost chemat È™i ies de fiecare dată fără să acord vreun ajutor medical. ÃŽn acest sens, excepÈ›ia o face „salonul pederaÈ™tilor paranoiciâ€. AceÈ™tia mai scot câte o vorbă, dar ca să-i fac s-o rostească nu am altă ieÈ™ire decât să le fac ochi dulci È™i să-i mângâi la coaie, lucru ce mă dezgustă peste măsură, dar nu am ce face, pentru că mi-am pus drept scop să aflu cu orice preÈ› enigma acestei secÈ›ii. PederaÈ™tii mă roagă să-mi dau pantalonii jos, dar eu le spun întotdeauna că o voi face data viitoare. Apoi mă strădui să nu-i vizitez o lungă perioadă de timp, ca ei să reuÈ™ească să uite de discuÈ›ia noastră precedentă. Am încercat să-i iscodesc dacă È™i înainte de a ajunge în „secÈ›ia verde†practicau relaÈ›iile sodomice. Dar n-am aflat nimic mai mult decât marele lor secret, că MiÈ™a îl iubeÈ™te pe Varnava, iar ăsta îl iubeÈ™te pe Aurora. ToÈ›i trei cred că au ajuns aici ca să-È™i găsească norocul È™i nu se îndoiesc de faptul că sunt pasagerii unui vas care, în momentul când se va opri, se va scufunda. Uneori, intrând în salonul lor, îi aflu discutând cu peÈ™tii sau cu balena de peste bord, care va răsturna corabia cu „coada ei foarfecă-ciocanâ€. Varnava, băiatul de 20 de ani, mi-a spus că atunci când vrea să-i facă plăcere lui Aurora, îl aÈ™teaptă să adoarmă È™i apoi îl întoarce cu faÈ›a în pernă È™i îi bagă ploÈ™niÈ›e în anus. „Ele îl gâdilă foarte plăcut È™i Aurora zâmbeÈ™te dulceâ€, mi-a explicat tânărul. Dar MiÈ™a suferă foarte tare că nu-l ia È™i pe el în seamă È™i îl imploră pe Varnava să-i pună măcar un băț. Le-am propus să le aduc o femeie È™i numai Aurora a tresărit surprins. „Eu niciodată n-am cunoscut o femeie, eu sunt foarte urât. Vreau numai să-i ating cu mâna țâțele È™i cu limba mea să intru în păsărica ei. AÈ™ vrea, aÈ™ vrea, mai mult nimic n-aÈ™ vrea...†Aurora are 44 de ani È™i e un bărbat bine, iar veteranul salonului È™i al „secÈ›iei verzi†este MiÈ™a, care peste puÈ›in va împlini 70 de ani. Acesta visează să rămână viu după ce vasul se va scufunda È™i să-È™i pună dinÈ›i, ca să nu se simtă complexat sărutându-se cu bunii lui confraÈ›i de pederastie. MiÈ™a a fost pictor. I-a murit nevasta într-un accident, iar copiii l-au părăsit. Astfel a rămas singur. După aia, nu È™tiu ce s-a întâmplat È™i a ajuns aici, unde pluteÈ™te de 14 ani. Varnava e în „secÈ›ia verde†de un an. El era un student bun, dar în anul doi s-a căsătorit È™i a lăsat cartea. Femeia lui era cea mai frumoasă. Și îl iubea. Trebuia să nască un copil È™i È™i-au cumpărat un apartament. După aia nu È™tiu ce s-a întâmplat È™i a urcat pe vas. Iar Aurora afirmă că s-a născut aici, pe pământul făgăduinÈ›ei, È™i este un om binecuvântat de divinitate, cu menirea de a face ceva. Trebuie însă să se mai gândească ce are de făcut. Nici medicul È™ef nu a vrut să-mi dea explicaÈ›ii despre modul în care locatarii „secÈ›iei verzi†au nimerit acolo. El îmi repetă doar că aceÈ™ti pacienÈ›i, deÈ™i nu au săvârÈ™it crime, sunt foarte periculoÈ™i. PederaÈ™tii cred că eu sunt marinar. Și mă roagă să fiu atent cu balena, ca să nu mă înghită înainte de vreme. Mâine, peste doi ani Românii vor să afle cum le va fi viaÈ›a peste doi ani. ÃŽncercam să adorm când am auzit aceste cuvinte rostite de un crainic tv È™i am sărit zăpăcit din pat. Voiam È™i eu să aflu dacă mă voi trezi a doua zi, voiam să înÈ›eleg È™i eu în cele din urmă dacă oamenii cred măcar fragmentar în ceea ce vorbesc, voiam foarte tare să È™tiu dacă am să reuÈ™esc înainte de moarte să-i sărut guriÈ›a È™i ochiÈ™orii lui Karlik... Cine-i? Cine este cel ce ar putea să ne spună ce îi aÈ™teaptă pe români peste doi ani È™i ce se va întâmpla cu mine mâine dimineață? Unde se ascunde el? Eu nu È™tiu. Eu È™tiu că vreau să mai trăiesc puÈ›in. Oare câți români vor să afle cum le va fi viaÈ›a peste doi ani? Cine i-a numărat? Pe mine nimeni nu m-a întrebat nimic. Numai românii vor să afle acest lucru sau È™i italienii, È™i ruÈ™ii, È™i nemÈ›ii, È™i chinezii? Eu nu vreau să È™tiu cum va fi viaÈ›a mea peste doi ani. Mi-au mai rămas în casă câteva haine care poartă viu mirosul lui Karlik. Pe ele dorm, cu ele mă învelesc È™i pe ele îmi las capul. Ele sunt patul meu, plapuma È™i perna mea. M-am culcat mai devreme astă seară, ca până voi adormi, să reuÈ™esc să sărut fiecare haină în parte. Mie, de exemplu, mi-e totuna dacă voi muri în Uniunea Europeană sau în Uniunea Sovietică, sau în Uniunea Rusia-Belarus, sau în Uniunea Pizdei Mă-sii. Eu aÈ™ vrea să mor în braÈ›ele lui Karlik. Pic-poc Nu mai coborâm seara în groapă cu Kelly, pentru că e prea adâncă È™i întunecoasă ca să mai putem ieÈ™i din ea. Stăm pe margine È™i uneori ne È›ine companie Copac. Azi mi-am cumpărat un tort, fiindcă au mai rămas numai două zile până la venirea lui. Mi-am zis că ar fi foarte bine să mânânc È™i eu ceva dulce, ca să-mi amintesc de copilărie. Am hotărât să invit pe cineva la mine, fiindcă de mult n-am avut oaspeÈ›i È™i aÈ™ fi curios să mai discut È™i cu oameni aÈ™a-ziÈ™i sănătoÈ™i, nu numai cu locatari ai balamucului. Am telefonat tuturor prietenilor mei, dar unul își iubeÈ™te soÈ›ia È™i nu putea lipsi de acasă, altul își găsise o nouă amantă È™i se trage zi de zi cu ea, pe celălalt îl durea capul. Am telefonat prietenelor mele, crezând că am să le fac o bucurie, invitându-le la o È™ampanie È™i la un tort, însă ele toate erau extrem de obosite. ÃŽn sfârÈ™it, am format numărul Rablei. Auzindu-i glăsciorul, mi-am zis că mai bine arunc tortul pe fereastră decât s-o văd din nou È™i să mă anunÈ›e că e însărcinată È™i că trebuie să mă mai însor o dată. Și atunci am dat cu telefonul de podea, ajungându-mi până la urechi încă mult timp gingaÈ™ele alo-uri ieÈ™ite din traheele acestei biete fiinÈ›e. Ce să facem, măi tortule? Ai intrat în casa mea È™i nu ai altă ieÈ™ire, decât să te conformezi solitudinii generale care persistă între pereÈ›ii aceÈ™tia, atât de familiari mie È™i străini È›ie. Tu poate ai crezut, când te făcea tanti cofetăreasa, că ai să ai parte de veselie înainte de moarte, că te vor tăia È™i te vor mânca niÈ™te canibali veseli, care-È›i vor spune bancuri sau că în faÈ›a ta se vor săruta doi tineri îndrăgostiÈ›i È™i astfel nu vei simÈ›i durerea... AÈ™ zice să mai aÈ™teptăm. Dacă apare cumva între timp Karlik, am să te dăruiesc lui È™i vei fi fericit. El taie fără să doară. AÈ™ mai putea să-l servesc din tine pe prietenul meu Gonea, dar mi-e milă de tine. AÈ™ comite o crimă dacă te-aÈ™ lăsa să fii omorât de un mort. Mai bine să aÈ™teptăm, măi tort, poate se va lumina vreodată È™i în casa noastră. Să sperăm împreună că aceste două zile vor trece mai greu. Ca să nu te plictiseÈ™ti, ai putea comunica È™i tu cu fluturii aceÈ™tia, care-mi inundă bucătăria. Ei sunt foarte diferiÈ›i, după cum vezi, È™i au caractere diferite. Dar ei, de fapt, sunt unicii mei prieteni È™i n-au să mă părăsească niciodată. Să È™tii că È™i tu te asemeni unui fluture. Joacă-te deci cu ei, iar eu am să aÈ™tept minunea. Hai să fim proÈ™ti È™i să mai credem că de noi mai are nevoie cineva, măi tortule! Poate realitatea va eÈ™ua în cele două zile È™i la uÈ™a mea va apărea Karlik. Cu părul lui negru, bluză roÈ™ie È™i ginÈ™ii bleu. Atunci vom merge tustrei undeva departe, ca să nu ne mai găsească nimeni. Dacă te vei împrieteni cu fluturii mei, o să-i luăm È™i pe ei. Nici Kelly nu voia să sară în groapă, deÈ™i l-am asigurat în repetate rânduri că eu È™i Copac o să-l ajutăm să iasă. „Degrabă vom descoperi în pământ maÈ™ina aia vie de tocat carne, zicea el, È™i atunci ne vom opri din săpat. Atunci vom aÈ™tepta să cadă cineva noaptea în groapă, ca să vedem ce se va întâmpla cu el. Va fi o priveliÈ™te colosală.†Mă gândesc să-i găsesc lui Aurora o femeie. Pot să apelez în această privință doar la serviciile unei curve. ÃŽnsă problema primordială constă în faptul că n-am să pot s-o introduc pe aceasta în „secÈ›ia verdeâ€. Dar trebuie să încerc. Ba mai mult, să găsesc o femeie foarte frumoasă, pe care s-o plătesc cu bani grei È™i să intrăm în secÈ›ie noaptea târziu, când Varnava È™i MiÈ™a vor dormi. Decât să-i bage Varnava gândaci puturoÈ™i în cur, mai bine să-È™i bage el pula într-o femeie. E tot mai fain decât să pătrundă în fundul unui bărbat lipsit de vlagă È™i blestemat de soartă. Pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc, pic-poc. Am pe masă un revolver È™i mă mai joc cu el, pic-poc, pic-poc. Uneori îmi bag È›eava în gură, alteori o lipesc de tâmple sau de inimă, pic-poc, pic-poc, pic-poc. E foarte interesant jocul cu revolverul, È™tiind că prezenÈ›a ta printre oameni depinde numai de un butonaÈ™, pic-poc, pic-poc, pic-poc. Ce-ar fi, dacă ai avea curajul È™i l-ai apăsa? Vei auzi „picâ€, iar apoi „pocâ€. Și gata. Peste dimineaÈ›a ta s-ar aÈ™terne, ca o plapumă curată, fulgi. Sexball ÃŽn ziua aceea va ploua È™i È™colarilor li se vor dezlipi tălpile de la pantofi È™i sandale. Li se vor rupe È™i È™osetele È™i ei vor călca prin băltoace, iar băltoacele vor fi roÈ™ii È™i copiii vor călca în sânge. Un trandafir ca o dimineață după beÈ›ie pentru iubita mea. AÈ™ vrea să-i dau un buchet de flori unei femei bătute până la sânge È™i s-o sărut. Iar apoi să-i spun că toate vor trece È™i că ea va fi din nou frumoasă. Pentru că-i imposibil să fim frumoÈ™i sau urâți tot timpul. Sau eu, însângerat, cu coastele rupte È™i ochii vineÈ›i, să mă târăsc în patru labe pe străzi È™i să-mi apară o femeie care să-mi întindă o floare. Mi-aÈ™ È™terge faÈ›a cu ea. Ar fi foarte bine. ÃŽn pofida fricii noastre de sânge, el este miracolul existenÈ›ei umane. Faptul că jumătate din glob e stropit cu sânge ne asigură că încă mai trăim. Moartea irakienilor sau a palestinienilor, a ruÈ™ilor sau a cecenilor, a evreilor sau a americanilor este argumentul forte al satisfacÈ›iei noastre de a fi. Noi vărsăm tone de sânge în numele democraÈ›iei È™i al păcii, al libertății È™i al vieÈ›ii. Noi ucidem femei în numele iubitelor noastre, împuÈ™căm mame străine în numele mamelor noastre È™i omorâm cu sânge rece copii în numele sângelui cald al copiilor noÈ™tri. Am fost de PaÈ™ti la Kelly Basca. Și am văzut pentru prima dată în viaÈ›a mea un om care se simte fericit pe bune. E puÈ›in spus că zi de zi în familia lui Kelly domină patriarhatul, însă de sărbători peste casa lui coboară pacea. Râseserăm atunci toată noaptea, iar spre dimineață mersesem cu Kelly È™i câțiva copii la biserică, ca să sfinÈ›im cozonacul. Pe drum È™i cât am stat în curtea bisericii, copiii repetau aceleaÈ™i cuvinte: „Te iubim, tăticule, dacă ai È™ti cât de mult te iubim!â€. Și îi săreau în braÈ›e, sărutându-l. Iar Kelly fugea după ei, ca să-i prindă, printre enoriaÈ™ii care se postaseră în două rânduri lungi până la poartă. Și la toate replicile acestora, răspundea vesel: „Adevărat a înviat!†Când ne-am întors, nevasta lui ne aÈ™tepta în genunchi, în faÈ›a casei, plângând, însă lacrimile îi mărturiseau bucuria. Prietenia mea cu Simona s-a transformat într-un bumerang de minciuni. Noi ne întâlnim zilnic, ne surâdem È™i apoi fiecare începe să-È™i toarne gogomăniile. Vorbim foarte serios, ceea ce ne sporeÈ™te siguranÈ›a că mesajele ne sunt credibile. Eu nu mai cred nimic din ceea ce-mi spune Simona, nu È™tiu de ea, dar bănuiesc că de asemenea. Important e că ne numim „prieteniâ€. Eu mi-am alungat copiii din casă. Am luat un ciomag È™i le-am zis: „În trei secunde să nu mai văd suflare de-a voastră în casa mea!â€. Ei au început să plângă, dar eu i-am lovit din răsputeri cu ciomagul peste capete: „MarÈ™ afară din casa mea, nu vreau să vă mai văd, mizerabililorâ€. Apoi i-am apucat de mâini, ca pe niÈ™te găleÈ›i cu gunoi, È™i i-am lăsat în stradă. Totul a decurs în mod subiectiv. AÈ™a zice Catinca. ÃŽn mod obiectiv, eu eram cel care o imploram pe Catinca să nu plece cu Barkosa, să rămână cu mine măcar de dragul copiilor noÈ™tri, ca să È™tie È™i ei că au un tată È™i o mamă. Dar ea îmi spunea că se duce la Simona să se odihnească, să privească un film, să bea o bere. Zadarnic îi propuneam să mergem împreună, pentru că fericitul Barkosa o aÈ™tepta acolo. Subiectiv È™i obiectiv, peste două zile va veni el. Și atunci toate se vor sfârÈ™i. Eu nu am dreptul să-mi văd copiii. Mi se permite să văd numai feÈ›ele lâncede ale pacienÈ›ilor mei È™i oameni nefutuÈ›i, care îmi vin la spital să-mi ceară sfatul. Ei îmi destăinuie că-È™i pierd minÈ›ile din cauza abstinenÈ›ei sexuale. Le prescriu Diazepam È™i le recomand două căi de evadare din starea în care se află. Prima, È™i cea mai dificilă, este să se mulÈ›umească cu starea de fapt È™i să-È™i dezvolte instinctul nepăsării printr-o dezvoltare spirituală, care e net superioară patimilor cărnii. Iar a doua este să bea câte două pastile înainte de somn È™i să facă o labă pe cinste. Oamenii nu suferă atât de mult din cauza abstinenÈ›ei, cât din motivul că-È™i simt inutilitatea. FiinÈ›ele slute nu înnebunesc fiindcă nu se fut, ci pentru că nimeni nu le ia în seamă, nu le spune că sunt frumoase, nu le sărută, nu le invită la baluri. Și văzând că nu au altă ieÈ™ire, vin ca berbecii la mine, de parcă eu aÈ™ fi salvatorul pulii ori aÈ™ fi obligat să-i fut sau să le găsesc orificii potrivite în care să-È™i bage beÈ›ele. Iată de ce, dacă te uiÈ›i atent la o femeie, È™ocat de urâțenia ei, ea se laudă apoi tuturor că a fost admirată de un bărbat, deÈ™i mintea ei ursuză nu dispune de capacitatea elementară de a sesiza că atrage privirile prin inesteticul trupului ei. Asemenea muieri îmi spun că ar fi pe placul masculilor, însă, cred ele, au fost blestemate, căci nu-È™i pot găsi jumătatea cu nici un preÈ›. Mă uit la zâmbetele lor schilodite, la feÈ›ele lor suprimate de vopsele, la putoarea acestor măști amestecată cu izul neputinÈ›ei ce le iese din gură È™i le spun: „Cumpără-È›i, dragă, un vibrator, È™i dă-i bătaieâ€. AÈ™ putea să le mai propun È™i vreun nebun de-al meu, care s-ar culca È™i cu o oaie, însă ele s-ar simÈ›i ofensate, fiindcă mai au È™i mândrie, mutantele naibii. Alteori mă vizitează È™i femei răsfutute, cărora habar nu am cine le recomandă să vină la mine ca să le avortez copiii. Intră fufele È™i-mi propun bani grei, fiindcă „dumneata, dom’ doctor, eÈ™ti un specialist bunâ€. Ãstora le spun din start, fără multe explicaÈ›ii: „Du-te, dragă, È™i caută un killer, È™i roagă-l pe el să omoare! Cine te-a trimis la balamuc ca să avortezi? Ceea ce vrei să faci tu este tentativă de omor, deci, locul tău e la pârnaie! Dacă te fuÈ›i, trebuie să ai È™i forÈ›a de a rezista consecinÈ›elor, dar nu să te dai ca o vacă cu curul la gard!â€. Și ele ies, bosumflate, amenințându-mă de fiece dată. Să omori un copil, îți dai seama? Dacă ucizi un pidar sau o brută, eÈ™ti arestat în numele legii, iar dacă iei viaÈ›a unui copil eÈ™ti considerat un tip minunat. ÃŽn plus, dacă poÈ›i omorî bine, dacă striveÈ™ti cu sânge rece omuleÈ›ul ăla mititel È™i nevinovat, dacă ai curajul să te mai joci cu bisturiul prin inima sau creierul lui, dacă spui bancuri în timp ce sângele lui È›i se prelinge încă fierbinte pe mâini, dacă-i arunci trupul la gunoi cu aceeaÈ™i indiferență ca È™i cum ai arunca pe fereastră un chiÈ™toc, ministerul sănătății îți va oferi È™i un premiu, iar femeile vor umbla ca oile în urma ta È™i toată lumea te va respecta. Eu, dacă aÈ™ primi din partea ministerului licență pentru avorturi, aÈ™ aduna într-o sală mare toate femeile care vor să scape de sarcină, le-aÈ™ adormi sub anestezie totală È™i apoi aÈ™ trece de la masă la masă È™i le-aÈ™ băga câte un cuÈ›it în inimă sau în artera centrală. Simte pe pielea ta, criminala dracului, cât e de fain să fii asasinată! Dacă È›i s-a permis să trăieÈ™ti, lasă-i È™i pe alÈ›ii să se bucure de viață, poate că ei vor fi mai înÈ›elepÈ›i decât tine! Dar dacă È›i-e dragă moartea, mori È™i tu împreună cu progenitura ta! După aceasta, le-aÈ™ ordona asistenÈ›ilor medicali să adune leÈ™urile, să le încarce în saci È™i să le arunce în stradă, în mijlocul unei haite de câini. Sunt ucigaÈ™? OK, însă crima pe care aÈ™ săvârÈ™i-o eu ar micÈ™ora măcar într-o mică proporÈ›ie rata criminalității generale. Lumea noastră este un uriaÈ™ acvariu de sânge, iar noi, fiecare în parte, suntem peÈ™tii care ne mâncăm unul pe altul È™i îi sporim volumul. Cei mari È™i puternici omoară, în războaie È™i atentate teroriste, milioane de suflete, în numele diferitor fleacuri pe care le ridică la nivel de idealuri, iar cei mulÈ›i È™i mici ucid în numele viitorului lor. Moartea este adăpostul acestor oameni, dacă legea este atât de mizantroapă încât nu-i pedepseÈ™te. ÃŽn comparaÈ›ie cu aceste femei, Bartolomeea a fost o sfântă. Pentru că ea a avut curajul să poarte în pântece, să nască, să omoare È™i să reziste toată viaÈ›a mustrărilor de conÈ™tiință. De fapt, aÈ™ putea să am o altă opÈ›iune, dacă aÈ™ beneficia de timp È™i de asistenÈ›a medicului-È™ef al spitalului meu. Să le închid pe toate femeile astea într-un salon din „secÈ›ia verdeâ€. De acolo, în mod sigur, nu vor putea evada. Să le hrănesc bine, să le las să nască È™i să le scot în curtea balamucului, cu pruncii în braÈ›e. Acolo le-aÈ™ da câte un cuÈ›it È™i le-aÈ™ spune: „Dragele mele, dacă aÈ›i decis să omorâți, fiÈ›i bune È™i comiteÈ›i masacrul cu propriile dumneavoastră mâini, ca să nu răspundă alÈ›ii pentru prostia dumneavoastră. Sau invitaÈ›i-vă soÈ›ii ori pe cei ce v-au futut, ca să vă ajute.†Și aÈ™ pleca. Dar pentru Aurora am găsit o femeie în toată legea, pe care aÈ™ fi ars-o È™i eu de n-ar fi fost prostituată. Era atât de sexy încât turbau È™i câinii când o vedeau. Dar nu-mi place să-mi bag capul în găleata din care s-au adăpat sute sau mii de cretini, printre care bătrâni È™i schilozi, unii dintre care au murit deja. E ca È™i cum aÈ™ mânca ceva foarte delicios, dar mestecat anterior de o epavă zăbăloasă È™i fără dinÈ›i. O chema Zirka. Anterior am convenit cu paznicii, dându-le È™pagă È™i pregătindu-le o beÈ›ie pe cinste. Unul dintre ei urma să o prezinte asistentelor drept iubita lui, apoi să le pună acestora în mâncare somnifere. Când grasele vor adormi, paznicii trebuiau să-i adoarmă pe MiÈ™a È™i Varnava, după care eu cu Zirka să pătrundem în salonul pederaÈ™tilor paranoici. ÃŽnainte de a da un răspuns afirmativ solicitării mele, Zirka mi-a cerut o fotografie cu Aurora È™i mi-a spus că pederastul seamănă cu o minge. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy