Cuprinde un fragment intertextual al prozei “Pinocchio” scrisa de Nexus, care m-a inspirat.




-Acum!?
-Stai puțin, încă nu a închis ușa.
-Bine, acum pot sa deschid ochii?
-Da.
-Ce întuneric e! O fi noapte?
-Nu, e fundalul negru.
-Te poți mișca?
-Da, încă nu te văd, dar mă apropii de reflector. Uite, așează-te in mijloc. Voi pune spotul pe tine și tu va trebui sa-mi dansezi exact așa cum te punea în scena-cutie, fostul stăpân al tău Mangiafoco. Dar numai pentru mine. Vrei?
-Sigur. Dar oare pot sa mă mișc?
-Sigur ca poți. Nu te mai împiedica de gândul că nu ești din carne. Să știi ca lemnul e uneori mai viu decât oamenii.
-Știi ceva, atunci când dorm, mă întreb cine sunt. Știu că mă cheamă Pinocchio, că tatăl meu e Geppetto, că tu ești prietenul meu bun, dar nu înțeleg ce caut eu aici, în spatele acestei scene, agățat de vechiul rastel, unde trebuie să dorm și să mă supun lor. Am o nedumerire, ai putea să mă ajuți?
-Da. Noi suntem două păpuși. Așa, așează-te în mijlocul scenei. Plimbă-te și tu după spot, încearcă să nu ieși din lumină. Eu sunt prea slab și mic să mișc reflectorul atât de repede cum te miști tu. Așa. Albastru...
-Mie-mi place verde.
-Sigur că-ți place verdele, e amintirea frunzulițelor pe care le aveai când erai copac. Dar nu. Acum nu se potrivește altceva decât albastru. Pentru că visele sunt albastre. Să zicem că suntem în visul unui băiat.
-Și cum îl cheamă?
-Să zicem Nexus, dar nu asta contează. Să te văd cum dansezi un vis.
-Asta nu m-a învățat Mangiafoco. Dar hai spune-mi cum e cu noi?
-Păi, cum să fie, așa simplu, cum mă vezi și cum te văd. Multă lume ne pomenește. Să zicem că băiatul nostru...
-Nu! Spune-mi întâi de mine.
-Bine. Pe scurt. Suntem două păpuși într-un teatru. Suntem din lemn și interpretăm fiecare, tu rolul lui Pinocchio, eu rolul meu. In povestea adevărată eu nu sunt din lemn. Te-ai speriat?
-Nu. Mă gândeam eu ca e așa ceva. Deci suntem două păpuși din lemn. Acelea din carte?
-Nu. Suntem două păpuși din lemn, care interpretăm rolurile celor două persoanje din carte.
-Dar cum e cu sforile?
-Păi cum să fie? Toată lumea e prinsă în sfori. Adică, există cineva, care mânuiește pământul care e legat de infinite sfori spre cer.
-Și cine e acel cineva, un fel de ^?
-Un fel de ^ al lumii, de ^ al lui ^ si al tuturor lucrurilor și ființelor de pe pământ. Căci, ^ are și el multe sfori legate de el și e mânuit și el de sus.
-Și el e păpușă?
-Să-i spunem așa. Dar e o păpușă din carne și nu din lemn.
-Și chiar întregul pământ e prins in sfori?
-Păi, dacă nu ar fi prins, cum crezi că ar sta suspendat în aer, fără să se culce pe-o parte și fără să cadă în străfunduri de univers? Acum dacă tot suntem aici și ^ a plecat, și pentru că suntem singuri-singurei, hai să ne jucăm noi de-a ceva. Ziceam ca băiatul acela s-a visat odată Pinocchio. Eu regizez. Stai pe scăunel, eu pun lumina albastră pe tine și tu sforăi.
-Și dacă adorm?
-Ar fi chiar bine. Ai să vezi. Acolo e bine. Închide ochii.

¤ propti într-o scândură reflectorul, coborî în sală, se așeză solemn în lumina spotului și începu:
-Acum păpușica de lemn adoarme și se visează Nexus. Doamnelor si domnilor, care existati doar in imaginația mea, va rog sa-l urmăriți pe Pinocchio, interpretând rolul băiatului Nexus. Pinocchio, te rog să te ridici de pe scăunel și să povestești pe scurt un moment din viața ta. Momentul in care te-ai visat Pinocchio. Aici, in lumina reflectorului. Ta-daaam!...
-Bine.” Cind stralucirea din bagheta zinei se terminase
am inteles ca eu si sforile suntem mai mult decit o
singura papusa cu ochii negri si nasul rosu.Eram deja
ce mi-am dorit. EU. Si sforile. Doua chestii separate.” De aici nu mai știu. Mă ajuți puțin. Nu sunt sigur că am înțeles. Adica zâna i-a dat lui Pinochhio viață. Adica i-a tăiat sforile. Adică fără sfori ești om?
-Eu zic că nu, dar nu te complica, spune mai departe.
-“Si eu Le uram atit de tare si pe ele si crucea de lemn de care erau legate si care ma facea sa rid sa pling sa dansez, sa multumesc, sa ingenunchez...”
- Vezi, ți te mai pare complicat?
-Nu, dar lasă-mă să continuu.
-Bine, continuă!
-“Cit de mult mi-a trebuit sa inteleg ca zina imi taiase doar sforile.Cuiele au ramas acolo facindu-mi cunostinta din prima mea clipa de carne cu singele...”
-De ce te-ai oprit?
-Nu știu, nu mai pot, e prea trist...
-Nu vrei să mai spui povestea aceasta a ta? Adică a visului băiatului Nexus?
-Nu. Vreau să spun povestea construirii mele. Poate nu e atât de tristă.
-Crezi?
-Așa mi se pare. Dar ajută-mă și tu. Vreau să reiau scena. Eu mă întorc să dorm, tu pune reflectorul verde. Așa. Pot să mă opresc din sforăit?
-Da. Ta-daaam!...
-Doamnelor si domnilor, care existați doar in imaginația lui ¤, dar și a mea, vreau să vă istorisesc povestea construirii mele ca păpușă, așa cum îmi amintesc eu. Intr-o primăvară eram în palmele mamei. Că așa îmi place să le spun ramurilor, când m-a suflat vântul și am zburat departe de ea, chiar in curtea unor copii. Acolo, după câteva ploi de vară am simțit că încep să mă transform, parcă mă îngrășam, dar de fapt mă dezvoltam spre lumină, eram verde, un mugurel, doi, prima frunzuliță, tulpina mi se îngroșă, până când am ajuns vlăstar. Am vegheat copilăria lor, înălțându-mă in liniște, dar într-o zi, a venit o furtună și mi-a rupt un braț. A căzut pe mașina pompierului, care a venit cu fierăstrăul și m-a tăiat. O parte din mine a ars în acea curte, o parte au furat-o țiganii și câteva bucăți le-au luat tâmplarii de la teatru. Sculptorul mi-a dat forma pe care o am, și dintre toate bucățile din mine, eu, păpușa Pinocchio, cred c-am ajuns cel mai bine.
-Bravo Pinochhio, acum noi ce să alegem de aici, partea frumoasă sau partea tristă a poveștii tale?
-Depinde, dacă sunteți optimiști sau pesimiști. Tot tristă e, ai dreptate.
-Păi, cum facem?
-Nu știu. Hii! Se aude ușa. Se întoarce ^. Fă-te că dormi!

-Cine a lăsat reflectoarele aprinse? Or fi mașiniștii. Hei, e cineva acolo? A, tu ești Nexus. Ce cauți în sală la ora asta?
-Am rămas după spectacol, pentru că am vrut să vad păpușile.
-Și te-au închis aici. Nu ți-a fost frică? Dar ce-i asta? Cine a trântit păpușile în mijlocul scenei. Când am plecat erau pe rastel. Știu sigur.
-Ele. S-au dat jos și au început să se dea în spectacol.
-Aha, deci păpușile s-au așezat în mijlocul scenei. Da, da, da... și reflectorul cine l-a aprins? Probabil tot o păpușă, nu? Te pomenești că le-o fi aprins chiar păpușa asta mai mica, nu?
-Da, ea le-a aprins!
-Bine, Nexus, du-te frumușel acasă, și nu uita să te uiți in oglindă, că ți-a crescut nasul mai mare decât lui Pinocchio. Hai, repejor, că e târziu și ai tai or fi îngrijorați. Hai fugi! Salutare!

Copilul Nexus, trecu pe lângă cabinele actorilor, se privi rapid într-o oglindă și din față și din profil, insă nimic. Nasul lui era la fel de mititel ca înainte. O clipa chiar îl crezu pe ^ , și anume că păpușile nu putură să facă acele gesturi. In sfârșit plecă nedumerit și le povesti prietenilor de pe stradă ce văzuse el la teatru, insă nimeni nu l-a crezut, niciodată.
Dar, de ce se întoarse ^ ? Iși aminti ca uitase să tragă cortina. Se apropie de cele două păpuși, insă ochii nu i se vedeau. Era o beznă totală în ochii lui rotunzi. E adevărat, licărea ceva, insă in acea lumină nu se zăreau decat licariri.
-Biet Pinochhio, te plictisești. Ești trist. Începi să semeni cu mine. N-am ce să-ți fac, eu nu te pot înveseli. Roagă-l pe ¤ să mai facă ceva pentru tine, dar nu în prezența copiilor, vă rog frumos!
-Dacă-mi e permis, de ce să nu ne arătăm în prezența copiilor?
-De ce, păi, uite, a trebuit să mint copilul că voi nu aveți viață, ca să nu înnebunească, să n-o ia de pe acum pe urmele mele. Noapte bună, dragilor!
-Noapte bună!
-Noapte bună!
Copilul Nexux era in drum spre casă, insă auzise mica discuție dintre cei trei prieteni. ^ dispăru în noapte.
-Sărmanul ^! Ai văzut ce trist era? Avea lacrimi în ochi? De ce?
-Păi, uite, mie mi-a povestit odată, dar sa-ți ții gurița închisă.
-Promit.
-E îndrăgostit. Suferă, pentru ca e o iubire din scrisori. O iubire imposibilă.
-De ce imposibilă?
-Pentru că e doar în scrisori.
-Adică în realitate nu e?
-Nici el nu știe cu adevărat, insă iubește, cum n-a mai iubit. În scrisori.
-Dar de ce nu se întâlnesc?
- E imposibil.
-Parcă încep să înțeleg. E ca și cum eu, o păpușica de lemn, m-aș îndrăgosti de zâna din poveste, care e sculptată tot în lemn, e ca și cum ne-am iubi noi doi.
-Da. Însa, uneori lemnul e mai viu decât oamenii. Avea dreptate ^, ochii tăi licăresc ca ai lui. Semănați.
-Ce sa fac ¤, îmi vine să plâng?
-Plângi Pinocchio, nimeni nu plânge ca tine!




____________

Am uitat, ¤ e constiinta lui Pinocchio.








^.