agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-09-12 | [This text should be read in romana] |
O zi de primăvară
Era o zi frumoasă. Soarele strălucea pe cer încălzind atmosfera unei dimineÈ›i superbe de primăvară. Drumul pe care mergea încet bătrânul soldat era un drum de È›ară vechi È™i prăfuit. După ce urca o costișă, drumul ajungea în vârful unui deal, trecând pe lângă un cireÈ™ înflorit È™i singuratic. Soldatul era bătrân È™i obosit. Venea de departe. Vârsta sa înaintată îl obligase s-o termine cu armata È™i acum își căuta un locÈ™or unde să-È™i petreacă anii bătrâneÈ›ii cât mai liniÈ™tit. ÃŽn timp ce urca costiÈ™a, soldatul se opri dintr-o dată pe la mijlocul drumului, duse mâna la inimă, È™i începu să vorbească cu el însuÈ™i. ― Mi-e rău, È™opti el. Ar fi bine să găsesc un loc la umbră. Văzu în mijlocul colinei cireÈ™ul înflorit. Grăbi pasul făcând o sforÈ›are să ajungă lângă cireÈ™, pe culme. Se simÈ›ea epuizat. Se aÈ™eză pe tăpÈ™anul de iarbă de sub cireÈ™, cu spatele sprijinit de tulpina acestuia. ― Ce frumos miroase! exclamă el în timp ce trăgea cu nesaÈ› aer în piept. Da, e o zi frumoasă de primăvară. Și tocmai acum să-mi vină rău. Am mai trăit eu zile frumoase ca asta. Și totuÈ™i îmi place. Dar dacă o să mor în pustietatea asta. Sunt bătrân aÈ™a ca s-ar putea. Cine È™tie? AÈ™a e viaÈ›a. BaÈ›i atâția ani afurisitul acesta de pământ È™i se sfârÈ™eÈ™te dintr-o dată, cât ai zice peÈ™te. N-o să mă plângă nimeni. De tânăr am fost în armată. De când am plecat de acasă mi-am uitat È™i rudele. Atâția ani armata mi-a fost casă. Nu cunosc pe nimeni. Și tocmai acum, la bătrâneÈ›e, când trebuia să cunosc cealaltă viață, cea de civil, să mor acum, într-o zi frumoasă de primăvară, la umbra unui cireÈ™ înflorit. Bătrânul se uită la cer, apoi își aÈ›inti privirea undeva departe în zare, fără să se uite la nimic anume, fără să se gândească la nimic. După ce starea sa de melancolie trecu, începu iar să vorbească, pentru sine însuÈ™i. ― Moartea! sfârÈ™itul tuturor lucrurilor. Nu mai există nimic după ce mori. Nu mai exiÈ™ti. Și totuÈ™i, după trecerea ta în neființă lumea va continua spectacolul ei veÈ™nic. Nimic nu se opreÈ™te, atâta că tu dispari. Parcă îi pasă cuiva. Și atunci de ce? Ce rost au toate astea? Pentru tine ca ființă sfârÈ™itul e inevitabil, mereu acelaÈ™i pentru toÈ›i oamenii. Mă uit la cireÈ™ul ăsta înflorit. E atâta viață în el. Da, viaÈ›a, acest frumos dar al naturii sau al lui Dumnezeu, dispare ca un fum la un moment dat, pentru fiecare, în momentul inevitabil al morÈ›ii. Și totuÈ™i, e atât de frumoasă. Spectacolul vieÈ›ii e unic. Atâtea fiinÈ›e care luptă pentru ea! Și totuÈ™i omul! Da, omul, omul e unic. Singurul care gândeÈ™te, singurul care își dă seama de existenÈ›a sa pe acest pământ. Să realizezi faptul că exiÈ™ti, iată primul fapt care atestă superioritatea oamenilor față de celelalte vieÈ›uitoare. Dar să realizezi faptul că exiÈ™ti, însemnă totodată È™i faptul că gândeÈ™ti asupra acestui fenomen care se numeÈ™te viață. ToÈ›i oamenii È™tiu că tot ce trăieÈ™te È™i moare. Da, viaÈ›a are un final, moartea, moartea care anulează, pentru tine ca ființă, tot ce faci pe acest pământ. Specia umană va continua să existe datorită acelei capacități ce se numeÈ™te reproducere, dar individul dispare ducând cu sine în mormânt experienÈ›a a zeci de ani de existență. Gânduri, sentimente, amintiri, toate trăirile unei existenÈ›e trecătoare dispar ca un fum risipit de vânt în momentul fatal al morÈ›ii. GeneraÈ›iile urmează una după alta. Din ele nu mai rămâne decât ceea ce memoria colectivă a umanității reuÈ™eÈ™te să păstreze. Capacitatea omenirii de a păstra, È™i de a folosi, experienÈ›a generaÈ›iilor trecute asigură progresul societății È™i al individului. Un stol de păsări întrerupse aici gândurile bătrânului soldat. Trezit din starea sa meditativă, el urmări păsările cum se perindau în zborul lor pe cer. La un moment dat ele dispărură la orizont. Bătrânul mai privi o vreme spre punctul în care dispăruseră păsările, apoi se întoarse la monologul său. ― Da, zise el cu glas încet. Oamenii trăiesc È™i mor. Doar universul e perpetuu. Natura e în continuă miÈ™care. Până È™i stelele au viaÈ›a lor. Ele, care tronează pe cerul nopÈ›ii, sunt ca È™i oamenii pieritoare. Toate au un timp al lor, când acesta trece, toate intră în amintire. Timpul duce cu sine în eterna lui perindare tot ce se întâmplă sub soare, atât fenomenele tumultoase ale naturii, cât È™i visele È™i speranÈ›ele noastre. Totul trece în veÈ™nicia inevitabilă a morÈ›ii. Mă gândesc la secolele care au trecut, la oamenii care au trăit È™i au murit pe acest pământ. Unde e acum măreaÈ›a Romă antică? Unde sunt legiunile ei ce păreau că vor să cucerească universul? Unde sunt soldaÈ›ii care făceau să vuiască pământul de strigătele lor de bătălie? VictorioÈ™i È™i învinÈ™i, toÈ›i au dispărut pe măsură ce timpul sau forÈ›a implacabilă a morÈ›ii, i-a luat de pe acest pământ È™i i-a trecut în eternitate, acolo unde cei vii nu pot ajunge. Unde sunt vechile oraÈ™e ale antichității cu oamenii fremătând pe străzile lor pavate cu piatră? Unde sunt vechile republici cu senatorii lor, cu viaÈ›a lor publică? Unde sunt oamenii ce se plimbau pe străzile oraÈ™elor, fiecare mânat de gânduri, idei, speranÈ›e numai de el È™tiute. Se adunau în pieÈ›ele publice ale oraÈ™elor lor pentru a comenta legile, afiÈ™ate acolo pe table de piatră, pe care senatorii lor se străduiau să le facă cât mai bune. Biete păpuÈ™i cu viață în voi, unde sunteÈ›i acum voi È™i oraÈ™ele voastre? Totul e fum risipit în vânt. Bătrânul se opri din vorbit, È™i se uită la orizont. Un noriÈ™or mic È™i alb își făcuse apariÈ›ia pe cerul albastru. ― Mi-e sete, mormăi el. Căută în raniÈ›a pe care o avea la el È™i scoase de acolo o ploscă cu apă. Bău din ploscă, apoi continuă să vorbească. ― AÈ™a da, parcă e mai bine. Parcă a început să bată È™i vântul. E mai mult un vânticel. Dar ce contează, face răcoare. Parcă mi-e mai bine. Nu vreau s-o sfârÈ™esc aÈ™a, aici în pustietatea asta. Sunt bătrân dar viaÈ›a e frumoasă. Vreau să mai trăiesc. Moartea e urâtă È™i durează o veÈ™nicie. Pe lângă ea, viaÈ›a durează o clipă, o clipă pierdută în infinit. Și apoi mie îmi plac micile bucurii ale vieÈ›i. Natura, de pildă cireÈ™ul acesta înflorit, conÈ™tiinÈ›a, faptul de a È™ti, de a cunoaÈ™te ce se mai petrece prin lume. Să vezi, să auzi, să respiri aer curat, iată mici bucurii pe care nu mi le poate lua nimeni. Când mori toate acestea dispar. Da, vreau să trăiesc, să mă bucur de viață, sunt bătrân dar nu m-am săturat încă de acest dar firav al naturii. Eu fost soldat, antrenat È™i educat pentru a ucide, pentru a dărui moartea altora, poate la fel de îndreptățiÈ›i ca mine să trăiască, iubesc viaÈ›a, È™i o iubesc din tot sufletul meu călit de experienÈ›a luptelor purtate È™i de anii înaintaÈ›i ai bătrâneÈ›ii. Deodată bătrânul încruntă ochii, se încordă din toate puterile lui, afectate de vârsta sa înaintată, È™i se sculă în picioare. ― Se pare că nu o să mor aici, zise el cu glas înviorat. MulÈ›umesc cireÈ™ înflorit, pentru parfumul florilor tale È™i pentru umbra pe care mi-ai dat-o. Apoi părăsi oaza de viață pe care o găsise la margine de drum, È™i care îi fusese adăpost cât timp îi fusese rău. Păși pe drumul ce trecea pe lângă cireÈ™, È™i pe care de altfel È™i venise, È™i plecă să-È™i caute norocul în lume. Colbul se ridica de pe drum în urma paÈ™ilor săi. MOȘ CONSTANTIN |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy