Vasile Smărăndescu
CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE
schițe, nuvele, povestiri
Editura SEMNE, 2005





CAIETUL DIN SALA DE AȘTEPTARE




-Mă aflam în Gara de Nord, venind dinspre Pitești, să schimb trenul și să ajung la Constanța într-un maraton de la un simpozion la altul, mi-a spus colegul meu Ionică, pe care l-am întâlnit la ieșirea dintr-o gură de metrou, într-una din puținele zile calde ale lunii mai.
Mai aveam de stat aproape patruzeci de minute de aceea am cumpărat două ziare și m-am instalat în sala de așteptare.
Am citit toate titlurile sperând că pe lângă multele știri despre crime, violuri, tâlhării, voi găsi măcar una fără violență și care să prezinte un interes major. N-am găsit, însă, așa că după mai puțin de trei minute am împăturit cele două gazete și le-am pus alături.
Și când făceam un tur de orizont prin sala de așteptare, aproape goală în după-amiaza aceea, am zărit pe scaunul din apropierea ieșirii un caiet ce părea a fi fost aruncat de colo colo fiindcă era deschis, îndoit la colțuri și murdar. Nici pe copertă și nici în altă parte nu purta vreo semnătură și avea doar câteva pagini scrise, un fel de însemnări nedatate, unele mai lungi, altele mai scurte cuprinzând banalități.
Și totuși unul din texte mi-a reținut atenția prin conținutul său aparte de aceea l-am copiat în grabă. Ascultă-l!, mi-a propus mai vechiul meu colaborator scoțând din buzunar o ciornă mototolită, după ce ne-am așezat pe o bancă într-un parc.

*

Pseudodecalogul funcționarului de stat
Porunca întâia
Care s-a păstrat cel mai bine în desenele rupestre
Să i te-nclini și să dezlegi lung: trăiiiți! Chiar și când va deține o funcție mai puțin importantă. Mâine-poimâine...nu se știe și poate iară și iară...
Porunca a doua
Obligatorie la ocazii, nu la colțuri
În nicio discuție cu el să nu începi cu sarcinile de serviciu. Mai întâi să-i spui cu nonșalanță o vorbă-două fierte în zeamă de cucută despre un coleg: ce a mai făcut, ce a mai spus și, mai ales, ce a mai nespus. Dacă se plânge că e tracasat să-l compătimești că muncește mult, mai mult ca oricare altul, că fără el nimic nu ar merge. Și să mai adaugi că prezența lui e un câștig. Pentru noi, nu dar pentru el, da, mai ales de efect.
Porunca a treia
Dialectica
Să-ți dai părerea în toate. Și întotdeauna părerea ta să fie contrarie celei a colegului, așa cum ne învață dialectica. După ce face observații la referatul acestuia să mai adaugi ceva. Iar dacă nu-i place vreo lucrare de-a ta, dialectica nu trebuie supralicitată așa că îi dai dreptate. Chiar dacă nu are. Fiindcă oricum și-o ia din fabulă.
Porunca a patra
Dacă nu își arată luminoasa față
Când stai la serviciu după program ai ratat dacă nu află că ești prezent. Măcar odată să te audă pe la ușa lui. Sau păstrezi o lucrare pe care o dai secretarei să i-o prezinte din partea ta, fără teama că se va uita la ea și te va chema, fiindcă și el stă, nu muncește.
Porunca a cincea
Ajutorul pentru aproapele
Ajută-l că e cel mai aproapele tău: să-și repare autoturismul (spălatul e al tău), să-și plătească impozitele și taxele, să-și ducă hainele la curățat...Și chiar să te-ngrijești, când el e plecat în străinătate, să vină mașina de la instituție să-i ducă pe soție la serviciu, pe copii la grădiniță și la școală, pe soacră în vizită și pe menajeră la piață.
Porunca a șasea
Iertarea greșalelor greșiților noștri
Să faci cópii de pe toate lucrările pentru care au fost criticați colegii și el. În cel mai rău caz scrii în agendă, mai ales greșelile făcute de el și mușamalizate. Și nu uita să notezi data, complicii și martorii. Dar ai grijă de agendă. Când se pierde agenda, vai de picioarele scaunului.
Porunca a șaptea
Boala lui Parkinson
Când rostește o alocuțiune într-o adunare să te uiți atent la el și din timp în timp să spui tare: așa e! Și să aprobi dând din cap. Dacă ai parkinson ești un om norocos. Dacă nu ai, să cumperi.
Porunca a opta
Avansarea în funcție
Nu-i cere să te promoveze fără concurs. În acest fel îl ajuți să preîntâmpine eventualele consecințe negative într-o chestiune, de altfel, formală și să-și respecte principiul de a aplica legea în litera ei. Cu atât mai mult cu cât el este președintele comisiei. Ceea ce înseamnă că succesul depinde exclusiv de tolba ta. Pentru mai multă siguranță nu strică un impuls venit dintr-un jilț tapisat cu piele, „rudă cu tine”.
Porunca a noua
Roșpaga trade mark
Să fii arogant cu solicitanții, dar și răbdător, convingându-i, zâmbind, de ce „nu se poate”, până când obosesc și devin concilianți. Și folosește-ți spiritul de observație: când vezi o schimbare cu un anume tâlc în privirea lor și că își duc mâna la buzunarul cu tentații, cere și ți se va da. Și pentru că în dar ai luat, în dar să dai făcând milostenie cu el. Iar cu nimica toată ce ți-a rămas, cumperi flori pentru soacră la inaugurarea vilei pe care a construit-o și în care a acceptat să te primească în spațiu.
Porunca a zecea
Binecuvântarea
Să-l vorbești de bine. Sigur că la aceia despre care știi că îi vor spune. Alfel îți pierzi vremea. Spre a-i lua locul se poate și de rău. Dar numai la anumite cabinete.

*

-În timp ce parcurgeam acest text în gară, a reluat Ionică, mi-am zis: „iată o idee pentru un pseudodecalog sau pseudocod deontologic al politicienilor, cu substanță pe măsura intereselor de la înălțimea funcțiilor cheie pe care aceștia s-au instalat și de care nu se mai desprind, punându-ne pe cap și povara de a-i coborî noi de pe aceste funcții dar vai! abia când vor ajunge între patru scânduri”.
Nu-mi fac iluzii, a încheiat el, că o asemenea satiră, oricât de acidă ar fi, va avea un impact asupra personajelor respective. Ceea ce nu reprezintă o noutate fiindcă demult ne-am obișnuit cu toții: noi să vorbim degeaba, ei să nu le pese.

2004



AVENTURA LUI LÃBUȘ



Într-o duminică dimineața de septembrie, caldă, îmbietoare și liniștită în acest București zgomotos, că nici o frunză nu se mișca, am răspuns invitației pe care mi-a făcut-o consăteanul meu Georgel, stabilit și el în Capitală după terminarea facultății. „Să gustăm strugurii negri, ce se coc mai devreme, din vița de vie cultivată de părinții noștri și din care am adus câțiva butași acum cinci ani”, mă ademenea el la telefon.
Nu am bănuit că gestul de întâmpinare al câinelui său va prilejui un dialog de suflet și odihnitor, salvându-mă, astfel, de supliciul perorațiilor în jurul agasantelor teme siameze, politica și corupția, ce revin obsedant în mai toate discuțiile. Un cuplu monstruos care ne va urmări permanent, și mai ales din patru în patru ani, denumiți cu emfază electorali, când sastiseala noastră ajunge la paroxism.

*

- Măă!, câinele-ăsta-l vostru mă face praf după cum latră, aproape să rupă gardurile, am zis eu când Georgel m-a-ntâmpinat la poartă.
- Nu-ți fie teamă!, a răspuns, când nu cunoaște un om, cum e cazul tău, se uită în ochii noștri, ne acceptă drept garanți și încetează a mai lătra. A doua oară te va-ntâmpina chelălăind de bucurie.
- Cum îți explici?, l-am întrebat în timp ce înaintam pe aleea de sub bolta cu struguri.
- Am citit într-o carte că în timpuri imemoriale, oamenii și animalele se înțelegeau prin telepatie. Treptat – treptat, reușind să articuleze, oamenii și-au format acel sistem de comunicare denumit limbaj pe care l-au impus și animalelor. Acestea s-au văzut puse în situația de a face eforturi să deslușească semnificația cuvintelor noastre. La rându-le și ele și-au format un sistem propriu de comunicare. Câinii „vorbesc” în felurite chipuri, cu variate inflexiuni ale vocii și tonalități pe care ne străduim mai mult sau mai puțin, sau, dacă nu cumva deloc, în cele mai multe cazuri, să le descifrăm. Ei, în schimb, ne înțeleg uluitor de ușor.
- Da, da!, am întărit eu după ce ne-am așezat la masa din curte, pe care ne așteptau o farfurie cu struguri și o oală de pământ cu must. Când nu sesizează încă, uitându-se întrebător la noi, își leagănă capul ba spre dreapta, ba spre stânga, semn că încearcă, așa cum spuneai, să priceapă. Și nu numai atât. Un câine crescut, să zicem, în România și obișnuit să răspundă la comenzi în limba noastră, adoptat de un străin, se acomodează și înțelege uimitor de repede, de la noul stăpân, fără o instruire specială, bagajul minim de cuvinte necesar spre a fi un bun companion.
- Dar nu și-au pierdut simțul telepatic, a adăugat el. Lui Cățelu, că așa îl cheamă, i-a fost de ajuns să se uite la mine pentru a recepta mesajul pe care i l-am transmis de a nu mai lătra. Rareori trebuie să mă folosesc de limbaj și să-i spun „gata Cățelu!”, dar și atunci privindu-ne ochi în ochi.
- Un fapt asemănător, dar cu alte consecințe, a trăit soția mea. Într-o zi, de pe fotoliul pe care era așezată, se uita la pechinezul nostru cum se tăvălea pe jos cu burta-n sus, gândindu-se că acolo, într-o anume zonă, va fi castrat, așa cum am hotărât. Ei bine, în acel moment, cățelul s-a-ntors brusc și a sărit amenințător până aproape de fața ei.
- Dar ce zici de caritabilul, cum l-am numit eu, s-a grăbit să-mi spună Georgel.
Un grup de copii, întâlnindu-se de câteva ori, în drumul lor înspre și dinspre școală, cu un câine care își trăia veacul cu o rană la picior, au pus la cale într-o zi, o faptă demnă de sufletul lor: au luat câinele, cum au putut ei, și l-au dus le medicul veterinar pe care l-au rugat să-l panseze. În zilele următoare, patrupedul norocos, și-a convins partenerul de hoinăreală, și el în suferință, să-l conducă la doctor. Așa s-a-ntâmplat că veterinarul, plăcut impresionat, s-a trezit în cabinet cu mai vechiul său pacient ce se uita la el rugător să se-ndure de ființa care îl însoțea. M-am întrebat în ce mod vor fi reușind aceste animale să-și transmită până și asemenea gânduri subtile? Nu cumva telepatic?
- Câinii se detașează net de celelalte animale domestice, am continuat eu mâncând un strugure, prin inteligență, atașament și dăruire până la jertfirea de sine. De aceea încerc o oarecare sfială gândindu-mă că apropierea mea de ei a evoluat într-un mod ciudat.
Îmi e rușine de mine, cel care, atunci când mergeam de-a bușilea, am fost brutal cu abia născuții și ei, cățeii. Îi aruncam în fundația casei, îmi spunea mama adeseori și, în sinea mea, stânjenit, îmi făceam reproșuri. Cu atât mai mult cu cât fapta se petrecea după ce aceștia, parcă-i văd, mă înconjurau, îmi atingeau obrazul cu nasurile lor reci și îl lingeau, fiindcă așa știu ei să pupe, într-un gest de mare iubire. Când am reușit să realizez ce ființe deosebite sunt, pe toți câinii din curtea noastră i-am luat sub protecția mea: îi hrăneam, „furând” uneori, le amenajam culcușul...Eram atât de preocupat de îngrijirea lor că, de multe ori, când mama mă întreba dacă am făcut cutare „treabă” în gospodărie, pe care mi-o încredințase, eu eram tot la câini și, exasperată, își vărsa năduful: „fi-ți-ar câinii-ai dracu’!”.
Primul câine de care îmi aduc aminte, destul de vag, totuși, a fost un boldei, alb și flocos, câteva șuvițe de păr ajungându-i, peste ochi, până la bot. La vârsta pe care-o aveam atunci, să fi fost câțiva ani, mi se potrivea. Dar multă vreme nu m-am bucurat să-l am lângă mine pentru că Mitroi, un om care-i ajuta pe părinți într-ale gospodăriei, mai ales la făcut țuică în cazan, chefliu fiind, probabil, i-a legat o tinichea de coadă. Speriat și stresat de sunetul strident al ruginitei tinichele, care-i lovea picioarele, s-a pornit pe fugă chelălăind și...s-a dus. Ceea ce eu am crezut că va fi o joacă oarecare s-a transformat în dezamăgire. Și astăzi, cu ardoare, îmi doresc unul ca el...
Curând au apărut în viața mea și mi-au colorat copilăria, Corbea, Molda și Lăbuș datorită cărora m-am atașat definitiv de aceste vietăți. Dar, mai cu deosebire, ei m-au marcat profund pentru totdeauna.
- Nu trebuie să te culpabilizezi pentru ceea ce ai făcut rău când încă nu mergeai în poziție verticală, a zis interlocutorul meu. Până ce își fac propriile lor păreri, copiii îi imită pe oamenii din jurul lor. Ai văzut pe cineva purtându-se urât cu animalele.
- Da, da!, ai dreptate. M-am convins de ceea ce spuneai destul de repede, peste câțiva ani...
Corbea cel negru ca pana corbului, de unde i s-a tras numele, a-mbătrânit. „Mănâncă mâncarea degeaba”, a zis mama. Era sărăcie în comuna noastră atunci, prin anii 1937 – 1938, cum e și azi, dealtfel, dar nu te salvezi cu o amărâtă de bucată de mălai, ce mai totdeauna se aruncă unui câine. Și l-a rugat pe același Mitroi să facă ceva spre a scăpa de el. Acesta l-a dus în pădure, l-a legat cu lanțul de o tufă și i-a dat în cap cu un par. L-am auzit pe Corbea chelălăind, de câteva ori, a durere. Și... a tăcut.
Drama, pentru mine, a căpătat proporții a doua zi dimineața când am ieșit din casă: Corbea m-a-ntâmpinat gudurându-se, cu aceiași privire blândă și afectuoasă. Își linsese sângele ce i s-a prelins în urma loviturilor dar pe cap încă se vedea o rană mare. I-am rugat pe mama și pe tata ca această scenă să nu se repete în gospodăria noastră și toți câinii să fie lăsați să moară, și ei, la casa lor. Peste ani, când reveneam în vacanțe, le reaminteam această rugăminte, uneori pe un ton imperativ, spre a-i proteja pe ceilalți câini ce conviețuiau cu noi.
Iar Corbea? Nimic nu s-a schimbat în comportamentul său, nici chiar față de Mitroi.
Impactul asupra mea a fost foarte puternic de vreme ce, elev la școala primară, deschideam deseori Cartea de citire, pe ascuns de cei din jur și de părinții mei, la poezia „Câinele soldatului” în care Grigore Alexandrescu ne înfățișează sacrificiul suprem al unuia din confrații lui Corbea: s-a așezat pe mormântul celui ce i-a fost stăpân, căzut la datorie, și nu a mai mâncat, și nu a băut până când s-a sfârșit.
- Și cu siguranță îți amintești că efectul povestirii asupra cititorului, a precizat amfitrionul meu, era amplificat de poza care îl arăta pe câine stând pe coadă și pe picioarele dinainte deasupra mormântului, privind foarte abătut în gol...Ce educație ne făcea școala spre a ne dezvolta sentimentul iubirii pentru animale!
Și uite-așa, ascultându-te, fără să vreau am devenit și eu nostalgic și mi-am amintit de Tutuluș, un nume ce mi-a plăcut cel mai mult din câte au purtat câinii mei. Era de înălțime sub medie, puțin lățos și de culoarea țărânei. Numai ce mă gândesc la el că văd un pămătuf totuna cu praful în care se tăvălea supus, la picioarele mele, când îl răsfățam. A fost inspirat, botezându-l așa, tata.
A trăit o bună bucată de vreme în chip dramatic și a murit tragic. Târziu am realizat că a făcut, probabil, cataractă la ambii ochi, afecțiune despre care, la vremea respectivă, nu am auzit pe nimeni vorbind prin părțile noastre. Nici atunci și nici acum nu putea și nu poate fi vorba „la țară” de operație, foarte costisitoare, dealtfel, pentru câini. Care ființe, la scurt timp de la naștere, după ce abia încep să vadă, caută un om, pun ochii pe el și îl roagă să le devină stăpân, făcând cu el legământ de fidelitate pe viață, fără să aștepte nici măcar o mângâiere. Câtora din ei, însă, viața nu le oferă această șansă!
Agitatul, gălăgiosul și deosebit de lipiciosul Tutuluș, ca mai toți din neamul său, s-a retras tăcut în spatele casei sub o polată cu fân. Rareori, ca într-o aducere aminte, mai scotea un lătrat, unul singur, mai slab decât ecoul, ca răspuns pentru un confrate de prin vecini. Orientându-se cu ajutorul mirosului, ieșea abătut, în mers molcom, numai pentru mâncare și apă, într-un anume loc în care părinții și noi copiii în vacanțe i le puneam, și să-și satisfacă nevoile, ca întotdeauna, mai încolo de „casa și masa” lui. Mă duceam deseori la culcușul său și îi vorbeam iar el mișca din coadă a prietenie. Pentru că, oricât de mare ar fi suferința, aceste viețuitoare și-o asumă cu stoicism și se retrag din calea noastră, parcă nevrând să ne facă părtași la durerea lor și zac, și zac, niciodată văitându-se. Ba mai mult, au puterea de a ne întâmpina cu aceiași necurmată bucurie, exprimată tot prin legănarea cozii.
Într-o noapte a ieșit din curte ajungând într-un lan de porumbi unde, a doua zi, a fost găsit mort. Fără vedere, nu s-a mai putut apăra de haita celor ce, înainte de orbire, i-au fost parteneri de hârjoneală și pentru care, auzindu-i din culcușul său și dornic să-i întâlnească, a evadat. N-am înțeles încă de ce, atunci când unul e în dificultate, ceilalți se aruncă agresivi asupra lui.
- Dar iată o situație contrarie celei pe care mi-ai prezentat-o, am intervenit eu.
Pe Șoseaua Ștefan cel Mare din București, arteră cu mare circulație auto, la o intersecție în care semafoarele se blocaseră, un autoturism l-a lovit pe unul din cei doi câini ce încercau să traverseze pe locul marcat cu fâșii albe, aruncându-l câțiva metri pe carosabil de unde nu s-a mai putut ridica. Sub privirile pietonilor, compătimitoare pentru victimă și admirative pentru celălalt, acesta din urmă s-a angajat, fără șovăire, în salvarea de la moarte a prietenului său: în ciuda împotrivirii și chelălăielilor rănitului, l-a tras cu gura, în câteva etape succesive, până când l-a adus la bordură.
- Relatarea ta îmi facilitează încercarea de a mai tempera patetismul care ne-a cuprins pe amândoi, a zis Georgel zâmbind. Apropo de traversarea prin locul marcat pentru pietoni, de câte ori mi se oferă ocazia, mă uit cu mare plăcere la câinii care, mai ordonați decât oamenii, așteaptă pe trotuar până când se schimbă semaforul pe culoarea verde, nu galbenă, și numai atunci, foarte siguri pe ei, trec strada. Asta îmi amintește de experiențele lui Pavlov.
- De altfel și eu îți voi prezenta alte două episoade din viața câinilor, cu accente mai vesele, absolut reale și nu incredibile cum s-au pronunțat unii după ce le-am povestit.
Toți câinii mei maidanezi de curte, m-au impresionat cu predispoziția lor inepuizabilă de a mă conduce la plecare, ba chiar de a mă însoți în drumurile mele, abia reușind să-i conving că trebuie să rămână acasă, și de a mă întâmpina la întoarcere când bucuria lor nu avea margini – de la distanță de kilometri simțeau că mă apropii și alergau „să mă preia”. De zece ori pe zi dacă părăseam casa, de tot atâtea ori ei se uitau la mine mâhniți că ne despărțim și chelălăiau fericiți că ne revedem.
Lăbuș, cel care de foarte mic a-nvățat să dea laba când i-o ceream, sugerându-ne, astfel, numele ce îl va purta, a bătut recordul cu demonstrația lui de atașament.
La fiecare început de an școlar, tata mă ducea la Pitești unde frecventam cursurile Liceului Comercial. Cu multe zile înainte se pregăteau cele trebuincioase la gazdă – lemne de foc, săpun de casă, miere, magiun, fasole, brânză etc., etc., astfel încât cei doi cai abia reușeau să tragă „chervanul” în vârful căruia mă cocoțam eu. Distanța de la Topana până la Pitești, cca. treizeci și cinci de kilometri, pe drumuri pietruite, trecând peste nouă dealuri și nouă văi, se parcurgea, după cum știi, vreme de-o zi sau de-o noapte, luând în calcul și oprirea de la jumătatea drumului pentru hrana, adăparea și odihna cailor, timp în care înfulecam și noi ceva pregătit de mama.
- Nu cumva în fața hanului din Păduroiu?, m-a întrebat Georgel.
- Chiar acolo!, am confirmat eu și am continuat.
Am pornit pe la nouă dimineața, pe o vreme numai bună pentru călătorie, într-o vineri, a doua zi fiind „de târg” la Pitești, prilej pentru tata să mai facă niscaiva cumpărături. Potrivit obiceiului a ieșit din curte să ne petreacă și curiosul Lăbuș care supraveghease atent, cu de-amănuntul, ceea ce se punea la cale. Am crezut că și de data aceasta, după ce va mirosi câteva mușuroaie pe zoana șoselei și va pune semne ridicând ba un picior, ba pe celălalt dinapoi, se va întoarce acasă. Nici vorbă fiindcă nu treceau câteva minute de când, rămas în urmă, îl punea la punct pe unul din specia lui, neam prost ce altă treabă nu avea decât să iasă dintr-o curte și să-l latre, că ne și pomeneam cu el venind victorios repede, repede și trecând înaintea căruței. După care continua cursa pe marginea drumului uitându-se, din când, în când înapoi, spre a se convinge că totul e-n ordine.
Văzând că nu mai e vorba de o zbenguială oarecare tata a oprit caii și, înarmați cu bețe și pietricele, am trecut la amenințări. Dar fără sorți de izbândă. Încercarea s-a repetat de câteva ori rezultatul fiind același.
A mai rămas o speranță. În drumul nostru trebuia să trecem peste Râul Vedea, cu podul în reparație și cu ceva apă mai jos de genunchi. Poate că, am nădăjduit noi, acolo se va opri din înaintarea lui triumfală. După ce a cercetat în stânga și-n dreapta, a găsit un loc unde apa curgea domol și, foarte hotărât, mai sărind, mai înotând, a traversat. S-a scuturat de apă de câteva ori, din mers să nu piardă teren, și, din nou, cu coada-n sus, ca un steag, semn că s-a acoperit de glorie, și-a reluat locul în prima linie. Și nouă nu ne-a rămas decât să ne resemnăm.
„Să-l iau cu mine în căruță, fiindcă drumul e lung și obositor!”, mi-am zis, ceea ce, contrar voinței lui, am și făcut. După un timp, simțind că am slăbit strânsoarea brațelor, a sărit. Am mai încercat dincolo de jumătatea distanței spre Pitești, „poate că, după atâta efort”, gândeam eu, „va ceda”. Dar nu s-a mai lăsat păcălit și nu am reușit să-l prind.
Și uite-așa au trecut prânzul, nimiazul (cum i se spune în părțile noastre intervalului de timp între orele zece și cincisprezece), și am ajuns spre seară la porțile orașului, cu Lăbuș care nu se lăsa bătut și, pe marginea din dreapta drumului, îi înfrunta pe toți cei din neamul lui care ar fi atentat la căruță, alegându-se, câteodată, și cu o tăvăleală zdravănă și abandonând spre a fi aproape de „obiectiv”.
Mai greu i-a fost pe parcursul de la intrarea în Pitești până la gazdă, neobișnuit cu forfota, cu aglomerarea de clădiri și cu atâtea căruțe ce sunau strident în îaintarea lor „oiște la oiște”, cum am zice noi azi, pe străzile cu pietre cubice. De aceea a renunțat să mai cerceteze pe partea dreaptă, mergând cât mai aproape de noi și refuzând, și de această dată, să stea cu mine pe lemne.
În sfârșit, înainte de apusul soarelui, am ajuns la destinație: o curte lungă, îngustă, cu două case gen vagon, pe o stradă, azi dispărută, în stare deplorabilă, ce contrasta cu numele ei de rezonanță istorică, 24 ianuarie. Curtea se termina cu o porțiune de teren mai largă pe care se putea parca. Lăbuș, la capătul puterilor, fără să mănânce sau să bea, s-a retras într-un colț, pe niște paie, pe care nu l-a mai părăsit până dimineața.
Dar isprava lui a continuat în ziua următoare. Spre prânz, după ce tata m-a asigurat că nimic nu i se va întâmpla câinelui și va ajunge cu bine acasă, i-am condus câteva sute de metri în strada Lascăr Catargiu și i-am urmărit până când au urcat dealul pe lângă biserică, urmând să parcurgă, înapoi, încă circa trei zeci și cinci de kilometri , trecând peste nouă dealuri și peste nouă văi...
La începutul unei vacanțe de Paște, m-am încumetat și eu să ajung de la Pitești la casa părintească pe picioare, pe o altă rută, mai scurtă, pe poteci. Această călătorie, însă, nici nu a continuat a doua zi și nici nu s-a repetat. De aceea, o întrebare retorică mi se pare justificată: este capabil un om să se angajeze într-o aventură asemănătoare celei pe care a trăit-o Lăbuș?
- Și nu se dezmint în ce privește atașamentul, a insistat gazda mea, nici atunci când, din varii motive, mai mult sau mai puțin justificate, noi îi părăsim. Iar ei, cu prilejul unor eventuale revederi, ne dau adevărate lecții de ceea ce înseamnă respect pentru stăpânul care i-a crescut.
În urma decesului părinților casa a rămas în grija mătușii, vecină cu noi, dar și a cățelei Rita. După o vreme Rita s-a stabilit la mătușa, adică acolo de unde primea hrană. Nu a neglijat, însă, curtea în care și-a petrecut cea mai mare parte din viață și a născut o droaie de pui, pe unde mai da câte o raită din când în când. Nu mai sta, însă, paznic la poartă să-i latre în disperare pe toți cei care treceau pe drum.
Comportamentul ei se schimba brusc atunci când reveneam acolo pentru o zi – două. De departe simțea că ne apropiem de casă, îi părăsea pe stăpânii adoptivi, ne întâmpina pe șosea, ne conducea în curte și își relua locul și rolul. Nimeni nu se mai apropia de gospodărie fără să ne avertizeze, aproape rupând poarta. Dar mai ales avea grijă să-și reamenajeze culcușul pentru că, probabil, credea că totul va fi, din nou, ca mai înainte. Speranță care, de fiecare dată, se năruia: noi plecam iar ea ne conducea, dar numai până la ieșirea din curte, și rămânea mâhnită. Descifram în ochii ei, așezată pe coadă în spatele porților ce se închideau, marea dezamăgire.
- În sfârșit, am reluat eu în încheierea acestei discuții, după ce amândoi am mai băut câte un pahar de must, am să-ți fac portretul lui Bobiță, stângaciul cu apucături de țață.
„Poftim”, mi s-a adresat Cornelia, soția mea, întinzându-mi o pungă de plastic, puțin umflată la bază, într-o zi de târziu de toamnă, la întoarcerea de la spital. „E un pechinez imperial, la care nici nu m-am uitat”, a continuat ea, „dar știind că ai slăbiciune pentru câini, nu l-am refuzat. Mi l-a făcut cadou o pacientă din Pitești”. „Da!”, am gândit eu, „nu a fost curioasă să-l vadă fiindcă ea agrează pisicile”. Nerăbdător, am băgat mâna în pungă de unde am scos o șchioapă de cățel de culoare bej, cu „guler” și „șosete” albe, cu ochi nebulbucați, cum am văzut adesea și urechi ce îi atârnă până mai jos de gât. I-a făcut plăcere să ne cunoaștem – nu mai înceta să mă lingă pe față și pe mâini. La repezeală, într-o cutie de carton pentru pantofi, mult prea încăpătoare pentru el, i-am făcut culcuș, așezând-o în bucătăria care îmi servea și pentru lucru. De acolo mi se trage acest poem kyoka: „pechinezul meu / somnoros parcă-mi zice / că nu sunt zdravăn- / mâzgălesc la o tanka / târziu în toiul nopții”, pentru că „nodul” ținea capul afară din cutie, punându-și gâtul pe un colț al ei, astfel încât să-i fiu în vizor tot timpul. Și tresărea la fiecare, cea mai mică, mișcare a mea. De unde să știu eu că acesta e comportamentul său toată viața: cu ochii pe tine să te păzească! L-am luat și în dormitor aducându-i cutia cu așternutul pe care a părăsit-o „din prima” astfel că, peste noapte, când să „intru în papuci”, am simțit într-unul din ei ceva moale și cald opunând rezistență: era „gămălia” care se vârâse acolo spre a fi mai aproape de mine. Temându-mă că jos îi va fi frig l-am luat în pat. În somn, întorcându-mă pe partea cealaltă, ceva se mișca prin părul meu: era „ghemotocul” care a plecat de sub pătură, încălzit, și s-a așezat comod pe creștetul capului meu.
Câtăva vreme a mers cum a mers colaborarea noastră – eu l-am umflat cu lapte că abia se mișca pe picioarele sale scurte, călcând cu ele deschise spre lateral, iar el, când lucram, stătea colac sub masă la picioarele mele. Dar, mai comod și friguros, cum sunt (a venit iarna), nu l-am scos afară și, pe măsură ce creștea, îmi era tot mai greu să curăț și, mai cu seamă, să suport mirosurile. Așa că... l-am „evacuat” în baie, anunțând-o și pe soție care a primit vestea cu destule rezerve: că îi e frig, că stă pe întuneric...L-a scos de la „osândă”, l-a instalat în altă încăpere și a mai înscris un punct în programul ei: de trei – patru ori pe zi îl duce în curte, îl hrănește...Iar el nu se mai dezlipește de Cornelia căreia îi face mare plăcere, răsfățându-l în fel și chip. Totul se concentrează în sintagma „mă deconectează”.
Acesta a fost momentul în care s-au schimbat radical raporturile dintre Bobi și mine. Când soția nu e acasă nu reușesc să intru în grațiile lui. Locul ce i-a fost hărăzit și dormitorul soției , el înțelege că trebuie păzite cu strășnicie: mă mârâie și mă latră. Cu nimic nu pot să-l înduplec – nu mănâncă și nu bea. Trăiește numai și numai pentru ea și suferă în lipsa ei. Fiecare reîntâlnire, nu numai la revenirea soției acasă dar și când trebuie izolat spre a nu o încurca în gospodărie, este pentru el prilej de a-și manifesta bucuria. Iar pe mine mă acceptă numai în prezența ei. Dacă, însă, fac un gest de tandrețe față de Cornelia, mă atacă.
În schimb, cu totul altfel a reacționat atunci când soția a fost internată în spital: a făcut compromisul să coopereze cu mine pe toate planurile din prima zi. A înțeles el prin telepatie?, temă predilectă în discuția noastră de azi...
De îndată ce Cornelia s-a externat el și-a reluat mai vechea atitudine față de mine. Aducându-și aminte, probabil, de vremurile când l-am învățat să meargă pe partea laterală, mai largă, a scării interioare în spirală, ori să urce în pat ajutându-l din spate după ce sărea, pentru ca apoi să-l „abandonez”, drept răzbunare pune semne lichide pe la ușa dormitorului meu. Așa am constatat într-o zi, că o parte a unui scăunel din hol, a căpătat culoare maro după repetatele lui incursiuni urinare. I l-am adus la bot crezând că se va rușina, cum deseori reacționează așa, ascunzându-se undeva. De data aceasta s-a comportat cu totul ciudat și neașteptat. Mai întâi „m-a certat” îndelung. Dar pentru că, spre amuzamentul meu, am continuat să-i arăt scăunelul, s-a-nfuriat. Așa că, nereușind să mă convingă să încetez, a hotărât să încheie diferendul, definitiv și irevocabil, ca o țață care își ridică poalele în văzul tuturor: s-a-ntors cu spatele, s-a scremut din răsputeri și „mi-a servit” două gogoloaie de rahat.

2004



FALS TRATAT DE AVICULTURÃ





- Ce te supără, coană mare, că ai mai venit pe la noi?, a-ntrebat doctorița de salon apropiindu-se de primul pat din stânga ușii în care era culcată o femeie trecută de șaptezeci de ani.
- Mă arde și mă doare în capu’ pieptului, doamnă doctor!
- De multă vreme?
- Păi dacă acu’ sîntem aproape dă-ntâi mart’e, cam dă la-nceputu’ lu’ febroar’e!, a răspuns pacienta.
- Ia să vedem! Lasă burta moale și să-mi spui ce simți când apăs. Doare aici?
- Nu!
- Aici?
- Ceva, ceva da’ nu tare.
Și abia ce doctorița a mutat mâna că femeia, tresărind și ducând mâinile spre cap, a țipat:
- Auuu!, zîlele mele ce mă doare.
- Coană mare, la ultima internare aveai gastrită. Ai ținut regim cum ți-am spus?
- Am țînut, doamnă doctor, da’ acuma ...cu porci-ăștea dă Crăciun...ba o jumară, ba un cârnat...
- Ba un caltaboș, a continuat medicul, ba o piftie cu usturoi, ba o țuiculiță înainte de masă, ba un vinișor și uite-așa până când aproape s- a terminat porcul.
- Păi ce să fac, doamnă doctor, că ai mei sînt sănătoși și dacă mănâncă ei, eu poci să rabd și să mă uit? Că numa’cu fasule, varză și cartofi...
- Fasole,ai zis?
- Păi ce să mănânci iarna în comun-aia săracă dîn Olt parcă uitată dă Dumnezău?!
- Ia să-ți văd și ficatul! Îndoaie picioarele…și-acum trage aer în piept. Aașa! Cu ficatu’ stai bine!
- Norocu’ meu cu găin’li, doamnă doctor. Beau dimineața pă stomacu’ gol câti-un ou crud în care nu e bănuț.
- Bine, doamnă Vetuța! Te programez la ecografie, ai mai făcut.
Și după ce i-a spus asistentei să noteze a trecut la alte paciente nou internate.
De îndată ce medicul a ieșit din salon, o tânără așezată pe marginea patului de la fereastră a-ntrebat:
- Doamnă Vetuța, ce e cu bănuțu’ de care vorbeai? Oul are bănuț?
- Are, maică, are!
- Și de unde îl are?
- Cum dă un’e? Dă la cocoș!
- De la ...cocoș?
- Da!, dă la cocoș, dă ce te miri?
- Păi cum?, că ouă face găina nu cocoșu’ !
- Da!, găina, da’ n-o calcă cocoșu’?
- O...calcă?
- Da!, o calcă.
- Și cum o calcă?
- Așa bine!, să suie pă ea și o calcă. Ce...dumneata n-ai văzut?
- Nu!, n-am văzut. Și dacă n-o calcă cocoșul, găina nu face ouă?
- Ba face!, maică.
- Păi atunci de ce mai trebuie cocoș?
- S-o calce!, maică...și face mai multe...și cu bănuț...
- Și când o calcă, îi dă găinii un bănuț ca ăsta?, i-a arătat fata o monedă de o mie de lei pe care a scos-o din buzunarul pijamalei.
- Da!, cam așa dă mic.
- Din aur , Ileana, ca în basme și povești!, a intervenit vecina ei de pat și toate au izbucnit în râs.
Auzind explozia de veselie și-a făcut apariția în pragul ușii, venind din salonul alăturat, o doamnă blondă îmbrăcată într-un halat din mătase de culoare bordo, mai veche cunoștință din vizitele reciproce pe care internații și le fac în spitale.
- Ce e fetelor, ce v-a amuzat că râdeți cu atâta poftă?, a-ntrebat ea așezându-se pe scaun la masa din mijloc.
- Bănuțu’, doamnă farmacistă, a răspuns continuând să râdă pacienta din dreapta ușii.
- Care bănuț?
- Din ou!
- Aa!, plodu’.
- Plodu’ ?!, a repetat Ileana cu interes.Am auzit eu ceva la Zoologie...
- Da’ ce e cu el?, a continuat farmacista.
- Doamna Vetuța care s-a internat azi, a arătat fata către femeia din Olt, i-a spus doamnei doctor la vizită că bea dimineața ouă fără bănuț.Vă întreb, că nu știu, ouăle sunt de două feluri? Adică unele cu plod și altele fără?
- Da!, maică, găin’li face ouă multe da’ numa’ alea fără bănuț să mănâncă, explica Vetuța, când, aproape neobservat, a intrat în salon, salutând cu discreție, un bărbat la vreo cincizeci de ani să-și ia mama care, îmbrăcată, îl aștepta pe patul din mijloc, în dreapta.
- Ãlelante, cu bănuț, a completat ea, să pune su’ cloșcă să facă pui.
- Și cum le recunoști?
- Păi să pune ou’ în lumina soar’lui sau la becu-aprins și să vede în cap bănuțu’. O să-i spui nepoat’i dîn Drumu’ Taberii să aducă băiatu’ meu dă la țară doo ouă, unu’ cu bănuț și unu’ fără bănuț, să-ț’ arăt.
- Aaha! Dar cum îi dă cocoșu’ bănuț găinii pentru ouă?, a insistat Ileana.
- Păi nu spusăi, fată, că o calcă?
- Și când o calcă n-o doare, nu-i face rău?
- Ba îi face bine, că abia așteaptă s-o calce!, a replicat vecina ei zâmbind semnificativ.
- Păi...cum?, a-ngăimat Ileana derutată și vădit rușinată de ignoranța ei, uitându-se când la una, când la alta dintre pacientele care râdeau în hohote.
- Păi o iscită, maică!
- O excită o excită, mătușe, dar numai atât?, a-ntrebat doamna blondă.
- Da’ ce mai trebuie?
- Păi cocoșul nu are...cocoșel?
- Nu are, maică, nu are! Are el, acoló...doo oușoare, da’ cocoșel nu are. Că am jumulit atâț’a la viața mea!
- Eu am văzut!, da’ la rățoi, a intervenit bolnava din dreapta ușii.
- Am și rățoi în curte da’ n-am văzut să aivă...
- Doamnă farmacistă, a intrat în vorbă și noul venit, după ce mama sa a ieșit să-și ia biletul de externare, mă scuzați că mă amestec...
- Dimpotrivă, domnule, l-a-ntrerupt ea, după cum văd că purtați pană de cocoș la pălărie...poate sunteți avicultor.
- Amator, doamnă, adică fără studii de specialitate, a ținut să adauge el.
- Atunci sigur că aveți găini!
- Am ograda plină de păsări-găini, rațe, gâște, curci...
- Șί cocoș!
- O gospodărie care nu are cocoș să cânte și câine să latre e pustie, oricâte alte păsări și animale ar exista. Iar găinile fără cocoș, sunt abătute ca văduvele.
- Fetelor!, în sfârșit, lămurim problema, a grăit farmacista sentențios, convingere care se citea și pe fețele celorlalte.
- Să știți, doamnă, s-a pronunțat bărbatul, că nu are cocoșul ce ați întrebat dumneavoastră!
După un moment de rumoare și o ușoară foială câteva femei au întrebat cu glas scăzut:
- Păi atunci cum?
- Dar atunci cum?
- Și atunci cum?
- Cu ciocul...prin creastă!, a răspicat el.
Răspunsul, categoric și ciudat, a picat precum un zgomot puternic venit de aiurea și căruia, pentru puțin timp, îi urmează liniștea deplină, totul, apoi, reluându-se.
- Cu ciocul?...Prin creastă?, s-a mirat mimând dezamăgirea doamna blondă.
- Care creastă?, au cerut lămuriri Ileana și vecina ei de pat.
- Cum p’în creastă?, au murmurat nedumerite Vetuța și bolnava de vizavi.
- Păi când cocoșul calcă găina n-ați văzut că o ciupește de creastă?
- Șiii?, s-a auzit în salon pe mai multe voci feminine.
- Păi când o ciupește, din cioc îi bagă în creastă...
- Din cioc?...În creastă?, l-a chestionat uimită farmacista.
- Da, doamnă, da!
- Nu se poate!, domnule,
- Imposibil!, domnu,
- Cum să fie așa?, dom’le,
au ripostat celelalte femei zâmbind ironic și intrigate.
Și alăturându-se și pacientele care până atunci nu au participat la discuție, s-au format câteva “bisericuțe” comentându-se, în continuare, marea problemă, întorcând-o pe toate fețele, în vreme ce bărbatul a părăsit salonul precum a intrat, adică aproape neobservat și salutând discret, împreună cu mama sa care și-a luat la revedere de la fostele colege.
- Poftim situație!, s-a mâniat doamna blondă după ce s-a-nchis ușa. Cu ciocu’!...în creastă!...
- Doamne, Maica Domnului, a strigat Vetuța închinându-se pe marginea patului, am îmbătrânit s-o auz și p-asta!
- Că nu s-or fi prostit și păsările și au deviat de la normal!, a continuat farmacista.
- Deviat e ăsta!, marele avicultor, s-a-nfuriat vecina Ilenei gesticulând în mijlocul încăperii, cocoșul știe mai bine ca el, care habar nu are, unde e găoaza găinii!
Și iarăși hohote de râs.
În cele din urmă, deoarece numai unele din femeile prezente în salon s-au declarat convinse, celelalte doar înclinând să creadă, că cheia problemei se află...sub cocoș, s-a hotărât ca toate, după externare, în gospodăriile lor, să tranșeze cu atenție pasărea mascul și să caute...cocoșelul.
Dar să nu facă excese și să declanșeze un masacru în rândul cocoșilor lăsând găinile neconsolate.

2004




ESEUL





Pe la jumătatea lunii iulie l-am vizitat pe profesorul doctor docent Gheorghe Marinescu, eruditul istoric literar. Mă găseam, cu alte interese, prin cartierul în care locuiește și mi-am zis “ce-o fi o fi, s-o supăra că nu l-am anunțat în prealabil…dar dacă tot sunt prin aceste locuri…”
- Vă salut !, domnule profesor, am zis când m-a întâmpinat la poartă, vă rog să mă scuzați dacă vă deranjez…Și i-am explicat prin ce împrejurare am ajuns la el.
- Nu mă deranjezi!, mi-a răspuns. Făceam puțină ordine prin maldărele mele de cărți, separându-le pe acelea pe care le-am citit de cele care urmează să le vină rândul. Că m-am transformat într-o mașină de citit de când mă preocupă istoria literaturii. Patimă grea, ce mai, să citești zeci și zeci de mii, ca să nu spun peste suta de mii, de volume și plachete de versuri și proză… Bașca revistele de specialitate. Ai picat bine că uite ce text am găsit printre hârțoagele mele, uitasem de el. Citește-l că eu mă duc să pregătesc două cafele și discutăm după aceea.
Am luat cele două pagini și…

*

TOAÃȘ, TOV


Ce bazaconii vocabulistice s-au putut construi în cazul apelativului tovarăș, cuvânt neaoș de dincolo de Nistru!
Ca formulă de adresare în adunări, l-a-nceput s-a folosit întreg, adică tovarăși. Peste puțină vreme “creatorilor” în toate domeniile, activiștii, le-a venit ideea, “de o inestimabilă valoare teoretică și practică” , de a-l scurta. Și numai ce îl auzeai la ședințe pe un ins cu funcție spunând cu lehamite: toaăș! Insul era convins că oripilantul toaăș îi conferă o aură de superioritate față de masa amorfă, abia încălțată, căreia el îi face onoarea de a-i încredința neprețuitele dezacorduri.
In paralel, tovarășe, ca formulă de a te adresa unui bărbat, parcă de lenea de a-l pronunța întreg, a fost redus și el la tov. În birourile instituțiilor și întreprinderilor auzeai vorbindu-se, de cele mai multe ori, astfel: “ascultă tovule!” sau “i-am spus lui tov director” (trec peste o altă prostie din sintagma “lui tov director” pe care o auzim și azi când se spune “lui domn’ director” sau “lui doamna directoare”, în aceasta din urmă fiind cuprinse două prostii). În cazul doamnelor nu s-a mers atât de departe încât să se spună tova în loc de tovarășa. În schimb pentru situații…mai intime, s-a inventat diminutivul tovărășico. După cum între bărbați – unii șefi îcercând să-și apropie subordonații – se folosea oribilul tovărășeilor și, mai rar, tovărășelule.
La handicapatul tov s-au adăugat și alte prescurtări în instituțiile cu funcții de președinte și vicepreședinte, funcționarii, în marea lor majoritate, folosind frecvent formula “lui tov vice”. N-au îndrăznit zeflemegii să pronunțe “lui tov preș” în împrejurări oficiale. În discuțiile personale din birouri și de pe la colțuri, însă, abundau expresii, la modul bășcălios, ca: “a venit preșu”, “e la preș”, “uite-l pe preșu”.Adevărat bâlci lingvistic spre deliciul amatorilor. Asemenea bizarerii, de teamă, erau evitate de salariați în structurile în care funcția de președinte a preluat-o Nicolae Ceaușescu (el a desființat funcția de secretar general din ministere păstrând-o numai pentru sine ca secretar general al partidului dar n-a reușit s-o anuleze și pe aceea de președinte al altor organisme, consolându-se cu ideea că în România erau președinți și la CAP, și la cooperative de consum ori meșteșugărești, și la asociații…).
Tot la începuturi, formula tovarăși se adresa, în adunări sau ședințe, participanților de ambele sexe. După o vreme, atenți cu eterna noastră parteneră, lingviștii de ocazie au convenit asupra “celebrei” tovarășe și tovarăși, reușindu-se “performanța” de a pricopsi limba română, nu cu un omonim, fiindcă nu poate fi vorba de așa ceva, ci cu un intrus bun la toate, tovarășe spunându-se și unui bărbat și unui grup de femei. În sfârșit, spre a le da o oarecare noblețe acestor “tociți”, mai târziu s-au pronunțat precedați de “stimate” și “stimați”. Expresii frumoase lângă troglodiți.
În perioada premergătoare evenimentelor din 1989 oamenii se plictisiseră de “academicul” tovarăș de aceea Nicolae Ceaușescu a avut ideea “genială” (încă una) să semneze un decret prin care obliga lumea să-l folosească. Decret născut mort.
Ceea ce mi s-a părut mai grav în timpurile de “glorie” ale acestei vocabule a fost faptul că unii au luat-o într-atât de în serios încât o foloseau și când se adresau doamnelor în situații neoficiale provocând, adeseori, incidente ridicole. La o reuniune tovărășească, în vremea când acestea erau în vogă, un coleg “a pus ochii pe o fată” și a invitat-o la dans. Când s-a înclinat în fața ei a avut, însă, proasta inspirație s-o întrebe: “Dansați tovarășa?”. La care fata i-a răspuns calm dar apăsat: “Nu poci, tovule, am gâlci la picere!”.

Memento!

*

- Este un eseu după cum îmi sună mie, i-am comunicat profesorului în timp ce punea cafelele pe masă. Când am început să-l citesc am crezut că v-a fost dat de cineva relativ recent și l-ați pierdut printre manuscrisele dumneavoastră. Acum, însă, după ce am văzut că pe locul destinat, de regulă, semnăturii figurează latinescul memento, cred că la mijloc e ceva ciudat.
- Da!, așa este. Vei înțelege după ce îți voi relata istoria acestui eseu. E interesantă.
În toamna anului 1991, le-am propus studenților mei din anul IV un concurs sui-generis având ca obiect eseul pe o temă la alegere. Chiar așa l-am intitulat și nu cel mai bun eseu fiindcă am vrut să-i stimulez pe toți spunându-i fiecăruia, după ce le-am citit, ce calități are lucrarea sa.
Când le-am studiat acasă, am avut surpriza să găsesc și aceste două pagini în teancul pe care l-am luat de pe catedră. Pe moment am crezut că unul din studenți și-a permis o glumă proastă dar repede mi-am retras bănuiala. Nu se putea așa ceva. De aceea le-am numărat, apoi am confruntat semnăturile cu catalogul și am avut a doua surpriză: era un text în plus. Ceea ce înseamnă că un student mi-a predat două eseuri: cel semnat și acesta.
- Al cărui conținut, am continuat eu, conduce la următoarea prezumție: ori studentul respectiv a intrat la facultate după ce mai întâi a lucrat într-o instituție , ori, ceea ce a scris, a auzit de la un om în vârstă, care a trăit situațiile înfățișate.
- Sau, a dus profesorul ideea mai departe, omul în vârstă era tatăl ori fratele mai mare al studentului și poate, chiar, autorul textului. Oricum nu are importanță cine sau pe ce s-a bazat când l-a conceput.
- Aveți dreptate! Dar de ce credeți că studentul nu l-a asumat și, în consecință, nu l-a semnat?
- De teamă.
- Teamă de cine?
- De mine, de colegi…
- Nu înțeleg!
- Gândește-te că asta s-a-ntâmplat la puțină vreme de la episodul
“PiațaUniversității” și de la cele patru mineriade. După decembrie 1989, românii abia începuseră să creadă că, în sfârșit, se vor putea exprima liber când, deodată, evenimentele enunțate au reanimat sentimental de teamă, atât de mult exacerbat de comunism. De altfel, după cum am putut să constat, nici până astăzi – iată, au trecut paisprezece ani – oamenii nu au scăpat de aceste sechele. Nu numai în instituțiile de stat dar și în sediile firmelor private funcționarii sunt foarte rezervați, și încep să se foiască, dând semne de nervozitate chiar, dacă discuțiile alunecă spre chestiuni mai delicate. Și nu toți reușesc să convingă atunci când, spre a le evita, simulează că trebuie să dea un telefon urgent sau că sunt chemați la șef, și se dau de gol că le e teamă. De cine? De aceia care îi înconjoară, de eter…
-Și atunci, am mai întrebat eu, de ce a ținut ca odată cu eseul semnat să-l strecoare și pe acesta?
-Pentru că a simțit nevoia, ca dealtfel mulți alții, să se refuleze ceea ce explică și avertismentul transmis prin imperativul Adu-ți aminte!

2004




COOPERATISTE





În sistemul centralizat de planificare, practicat în vremea comunismului, până la sfârșitul trimestrului III Centrocoop transmitea fabricilor necesarul de mărfuri al unităților sale, pentru anul următor.
Președintele instituției, în mapa de corespondență pentru semnat, printre atâtea scrisori către fabricile furnizoare, avea să găsească una cu un conținut ciudat. Era adresată fabricii de pile electrice și în care dactilografa, nu pentru că s-ar fi gândit la vreo partidă de sex, ci fiindcă pe tastatura mașinii de scris literele „u” și „i” sunt alături una de alta, din grabă, a apăsat pe prima din ele la vocabula pile.
La rândul său, directorul direcției de resort, a primit a doua zi, în mapa sa de corespondență, respectivul proiect de scrisoare cu următoarea rezoluție: „Vă rog să mă aveți în vedere și pe mine să cumpăr o asemenea sculă”.

*
La o ședință a Comitetului Executiv al Centrocoop, de analiză a muncii salariaților din Direcția Achiziții, directorul acesteia a menționat că „realizările slabe în cumpărarea de fructe de pădure se datoresc, în principal, activității nesatisfăcătoare a șefului serviciului de specialitate”, susținând afirmațiile sale cu date și fapte. „Nu este pentru prima dată”, a conchis el, „când îi atrag atenția că o asemenea situație nu mai poate fi tolerată”.
Șeful de serviciu incriminat, afișând o falsă nonșalanță, a negat punct cu punct acuzațiile ce i s-au adus, lăsând să se înțeleagă că directorul reia, pe această cale, o mai veche răfuială în raporturile cu el. ”Tovarășe președinte”, a încheiat el într-o limbă română alterată, „mă regulez dânsu’ ca director pi mine da’ eu ca secretar de partid îl futez”.

*
Transportul produselor alimentare pentru muncitorii forestieri, de la sediile cooperativelor de consum, amplasate, de regulă, în centrele comunelor, și până aproape de vârfurile munților, nu era posibil, mai ales pe timp nefavorabil, nici măcar cu ajutorul căruțelor.
După o îndelungă chibzuială, conducerea Centrocoop a transmis uniunilor teritoriale, care aveau cooperative în zonele montane, o circulară prin care dispunea ca președinții acestora să „ia măsuri” pentru a cumpăra măgari ce urmau a fi folosiți la căratul poverilor.
La nici zece zile de la data expedierii scrisorii, de la o uniune a sosit următoarea telegramă: „căutat să cumpărăm măgari stop nu am găsit stop rugăm trimiteți trei măgari din centrală stop”.

2004



VÃRU’ MINCÃ




Reforma învățământului din 1948, prelungită pe parcursul a câțiva ani, situație ce se repetă astăzi în România, a schimbat , după modelul rusesc, de două ori profilul și, în consecință, denumirea Liceului Comercial din Pitești. Mai întâi i s-a spus Școala Tehnică de Administrație Economică (ȘTAE) iar mai apoi Școala Medie Tehnică de Comerț (SMTC). Totodată, școala a devenit mixtă, aducându-ne în sălile de clasă pe noi „veteranii”, adică băieții, și pe nou venitele fete, cărora le-am spus „Bun sosit!” și le-am oferit locurile de pe băncile din față.
Undeva, mai în spate, se afla văru’ Mincă, așa cum îl alintam, ca răspuns la apelativul „vărule”, pe care îl folosea el în dialogurile cu noi... „bărbații”.
Lui Mincă i s-a dus vestea că avea un penis neobișnuit de mare. Mai târziu aveam să aflăm, atât el cât și noi, că suferea și de priapism și să-nțelegem ce înseamnă acesta.
După mulți ani de la absolvirea liceului, Mincă mi-a spus, că mariajul său cu prima soție a luat sfârșit în fața judecătorului, la scurt timp de la cununie, pe motiv de... „nepotrivire de caracter”.
Dintr-o anume mentalitate, întâlnită adesea la băieți în perioada pubertății, dar și datorită dezvoltării sale precoce sub raport fizic și nestăpânirii de sine, la școală Mincă folosea anomalia în scopuri de amuzament obscen, pe timpul pauzelor, lovind cu ea dedesubtul băncii. Exhibiția, însă, l-a dus în situația de a fi exmatriculat când, mergând mult prea departe, a supralicitat teribilismul său la ora de Limba franceză, în prezența tinerei profesoare care, de altfel, ne fascina pe toți.
Într-o după-amiază de toamnă, caldă și prevestitoare de ploaie, frumoasa profesoară – cel puțin așa ni se părea nouă atunci – scria pe tablă conjugarea la viitor a verbului „avoir”. Întinzând mâna cât mai aproape de partea de sus a tablei, rochia bine croită, pe trupul ei și mai bine alcătuit, se ridica deasupra genunchilor, dezvăluindu-ne formele aproape perfecte ale picioarelor sale. Fiecare din noi, era preocupat atunci, să găsească o poziție cât mai bună pe scaun spre a putea savura din plin tabloul „Madonă cu spatele”. Iar conjugarea verbului avoir, dacă tot era la timpul viitor, mai putea să aștepte.
Dar, în timp ce profesoara ajunsese cu scrisul la persoana a treia singular, s-au auzit trei bătăi ușoare în bancă, în partea din spate a sălii de clasă – poc, poc, poc. Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă fetele nu ar fi pufnit în râsete înfundate.
-Ce este?, a întrebat profesoara.
-Nimic!, doamnă, a răspuns spontan un coleg aflat pe o bancă dinspre ferestre.
Eu, am închis geamul, să nu se spargă fiindcă a-nceput să bată vântul.
După ce a terminat de scris, profesoara repeta conjugarea plimbându-se printre rândurile de bănci, vădit neconvinsă de răspunsul primit. Tocmai când s-a-ntors și mergea spre catedră, din direcția în care se afla banca lui Mincă, din nou trei pocnete și iarăși pufneli de râs. Reușind să localizeze cu aproximație unde s-au produs acestea, profesoara a trecut la investigații. Și pentru că a trebuit să-și aranjeze la repezeală ținuta vestimentară, Mincă s-a dat de gol așa că profesoara s-a oprit chiar la el.
-Da’ ce faci dumneata aici?, l-a întrebat.
Mincă, în picioare și roșu la față, a bâiguit:
-Bățu’, doamnă profesoară, bățu’, am dat peste el!
-Care băț Mincă, ce tot îndrugi?, a ripostat ea , în vreme ce el scotea de sub pupitru un lemn de mărimea unui arac pentru legat lujerele de roșii , ce aparținea vecinului de bancă.
-Ciomagul, ai? Care va să zică ești bătăuș. Ia dă-l încoace să-l duc la director și ai să vezi tu exmatriculare.
După un scurt suspans, când pe fețele tuturor se citeau și stupefacția și teama, colegul de bancă s-a ridicat de pe locul său și...
-Doamnă profesoară!, nu e bătăuș, el stă în gazdă în Târgul din Vale, unde sunt câini mulți, se apără de ei seara când ajunge acasă.
-Așa e, așa e!, se apără de câini, așa e!, am strigat aproape toți deodată.
În aceste circumstanțe, profesoara a pus ciomagul pe catedră, a luat catalogul și a ieșit înainte de a suna de recreație.
Înconjurat de noi, l-am auzit pe Mincă șoptind îngrijorat:
-Bine, am scăpat eu azi, dar ce mă fac de-acum încolo?
L-a ajutat profesoara care, începând de a doua zi, a venit la școală îmbrăcată în toalete acoperitoare.
Gestul ei, de mare înțelepciune, ne-a cucerit pe toți. Iar văru’ Mincă, după această lecție, rușinat, s-a cumințit.

2004



CHESTEA





Eram în apropierea stației de metrou „Eroilor”. Acolo l-am întâlnit pe prietenul și colegul meu din turism Ștefan Călinescu. Venea de la Spitalul Municipal unde i se făcuse un control în urma unei intervenții chirurgicale, foarte complicată dar reușită.
Nu a terminat ce și cum că s-a oprit unul lângă noi, tocmai când trăgeam cu ochiul spre o jună. „Ciudate creaturi sunt aceste partenere ale noastre”, a zis el uitându-se la mine. „Soția mea susține că noi doi ne consultăm și hotărâm împreună. Dar când am și eu o ideie, ea tace și văd cum își ridică și își ascute colțurile gurii, semn că nu e de acord. Ce mai, degeaba pot să vorbesc cât vreau!”
Spre a evita alte asemenea împrejurări, am intrat în parc. Din partea opusă venea vorbind o femeie care s-a oprit în fața noastră să-și spună păsul. „Auz’ dumneata, domnule!, dacă e neagră, nu mai e neagră, s-a albit a dracu’ iar dacă e albă, nu mai e albă, s-a-negrit. Eee?” Neobținând niciun răspuns am mai auzit-o srtigând după noi: „Păi sigur, vă dați mari, nu vreți să vorbiți cu mine, să schimb și eu două – trei vorbe-acolo...”
Am plecat și din parc și am ajuns într-un fast food.
- Asta e!, mi s-a adresat prietenul meu, sunt mulți oameni care parcă au o foame continuă de vorbit. Într-una vorbesc, despre orice și în toate împrejurările. Unii din ei folosesc diverse tertipuri, transpunându-se în ipostaze aparent reale, verosimile, spre a-i atrage sau chiar a-i provoca pe semenii lor să participe la dialog. Am să-ți înfățișez o asemenea situație.

*
În biroul inspectorului, de la Poliția din Drobeta Turnu Severin, a intrat un un ins. A salutat, a fost invitat să ia loc, s-a așezat și...
- Eu sînt ăla cu chestea.
- Ãla?
- Nuu!...
- Păi nu zîsăși așa?
- Nu!
- Da’ cum?
- Ãla cu chestea.
- Aaha! Și nu are nume?
- Cine?
- Ãlaa...
- Care ăla?!
- Ãla dă care vorbești.
- Eu nu vorbesc dă ăla.
- Da’ dă cine?
- Dă mine
- Păi zî așa dom’le!
- Cum așa?
- Păi vorbește dă dumneata!
- Păi nu vorbii?
- Ce vorbiși, dom’le?
- Dă mine!
- Cum dă mine, dom’le, adică...dă dumneata?
- Că sînt ăla cu chestea.
- Daaa!, a oftat inspectorul.
- Ce daaa?
- Zîcéam așaa...
- Ce zîceaț’?
- Că să lom...
- Ce să lom?
- Chestea.
- Cum s-o lom?
- Dă la cap.
- Dă la cap?
- Da!, dă la cap.
- Nu să poate!
- Dă ce?
- Că nu d’acolo să ia.
- Da’ dă un’e?
- Mai dă jos.
- Bine!, da’ s-o lom!
- Nu să poate!
- Dă ce?
- Nu vrea.
- Cine, dom’le?
- Ea.
- Care ea?
- Cu chestea.
- Păi zîsăși că...dumneata ești ăla cu chestea.
- Da!, eu sînt ăla cu chestea.
- Și ea?
- Și ea.
- Tot cu?...
- Tot cu...
- Adică?
- Chestea.
- Și nú vrea!
- Dăloc!
- Cum nu vrea?, dom’le.
- Cum n-a vrut nici cu mine.
- Păi tocma’ d-aia, dom’le, să analizăm!
- Am analizat eu.
- Și cum ai făcut?
- Cum să face.
- Și cum să face?
- Să trântește jos.
- Să trântește?
- Da!, ce...tălică nu știi?
- Eu? Ești nebun!, dom’le, ce...eu?...
- Ce eu?
- Sînt ăla cu chestea?
- Nu!
- Păi atunci?
- Păi atunci să mă arestaț’!
- Să te arestez’?
- Da!
- Pentru ce?, dom’le.
- Nu spusăi?
- Ce spusăși?
- Că sînt ăla cu chestea.
- Dom’le...nu-nțeleg nimic. Mă duc la șef să-i raportez și
mergi și dumneata.
- Nu!
- Ce nu?
- Nu mergem!
- Aha!, acuma dai înapoi! Þi-e frică, ai?
- Nu mi-e frică da’ nu mergem!
- Dă ce?
- Păi gata!
- Ce gata?
- Am termenat.
- Ce ai terminat?
- Dă vorbit.
- Cum adică
- Adică...mi-am făcut pofta.
- Ce poftă?
- Dă vorbit.
- Cum adică?
- Adică...trebuie să vorbesc și eu cu cineva!
- Să vorbești cu cineva?
- Da!
- Păi vorbește cu familia sau...nu vrei să știe?
- Nu am.
- Ce nu ai?
- Familie.
- Atunci cu prietenii!
- Nu am.
- La servici’!
- Nu am.
- Vorbește...în autobuz!
- Vorbesc.
- Și pe stradă.!
- Vorbesc.
- Și la piață!
- Vorbesc.
- Și...
- Și nu mi-ajunge.
- Ș-atunci?
- Ș-atunci...intru și eu undeva...să vorbesc cu cineva...
- Ia uite-tee!...vorbim în versuri.
- Da!, da’ proaste.
- Mă scoț’ dîn sărite!, dom’le.
- Dă ce?
- Păi nu ești ăla cu chestea?
- Nu!
- Păi dă ce spusăși așa?
- Păi al’fel...
- Ce al’fel?, dom’le.
- Aț’ mai fi vorbit cu mine atâta?

2004




MARTORUL





La Judecătoria din Slatina, s-a prezentat să depună mărturie Safta Gojgar, lelea Safta cum îi spun concetățenii femeii ajunsă la șaptezeci de ani, în procesul de divorț pentru infidelitate, intentat de Floarea, soțului său Constantin Borcoteci.
- Ia spune!, lele Saftă, ce ai văzut?, a-ntrebat avocatul acuzării.
- Păi cân’ eu lóam dă dăvale niște dovleci să dau la porci, mi-am aruncat ochii la vecin. Adusăse o căruță dă lucernă și o dăscărca în fânar. Da...bag-s’amă, nu a pus piedică la roate și d’aia s-a dus căruța la vale.
- Piedică la roate?, a-ntrebat avocatul.
- Păi da!, că curțili noastre e aplecate dînspre deal înspre drum.
- Bine, dar înainte de a o lua căruța la vale, ce ai mai văzut?
- Păi vă spusăi că Ciotoi loa lucernă cu furca dîn căruță și o arunca în fânar.
- Ciotoi?
- Da!, Ciotoi, așa l-a polecrit lumea pă Borcoteci cân’ erea mai tânăr, că zîce că la prânz, cân’ să dă mâncare la oameni la muncă, el să repez’a și căta cu lingura p’în strachina cu fiertură, înainte d-a-ncepe oamenii să mânce, să ia ciotoiu’ dă găină, adică pulpa.
- Dar Tudorița?, a insistat avocatul ca martora să intre în temă.
- Tudorița nu erea cu el, a venit dup-aia la poartă...
- Și?…
- Și a strigat, Costandine, Costandine!
- Și Ciotoi, adică Borcoteci?
- I-a zîs să intre- n curte că câinili e legat.
- Și dup-aia?
- Păi dup-aia Tudorița s-a dus la căruță și a vorbit cu el da’ n-am auzît ce-a vorbit.
- Și ce ai mai văzut?
- Păi am văzut că Tudorița a loat o furcă dă lângă fânar și Ciotoi a-ntins mâna și aridicat-o pă Tudorița în căruța cu lucernă.
- Și dup-aia?
- Păi dup-aia nu șt’u ce-a mai făcut ei că eu m-am încurcat într-un vrej dă dovleac și m-am aplecat să-l rup și cân’ l-am rupt, sir-ar al iaca-cui, m-a zgâriat rău și pă mână și pă picior, că erea tare!...
- Și nu te-ai mai uitat în curtea vecinului?
- Ba m-am uitat și m-am mirat cân’ am văzut că să ’âțână căruța că nu-m’ venea să crez că să ’âțână așa sîngură ..., că n-am văzut pă nimini s-o-mpingă. ”Mă”, zîc, „o fi cutremur dă pământ, ia să stau eu dreaptă în picere, să văz, mă leagăn sau nu?” Că știu d-atuncea dă cân’ a fost cutremur-ola, în 1990 parcă, la prânz...Eream cu vacili pă izlaz și odată a-nceput pământu’ să să scuture și vitili să mugească dă parcă le apucase alte alea. Și dîn scuturătur-aia, cum eream eu stârcită, am căzut în...știi dumneata.
- Și când ai stat în picioare și te-ai uitat la vecin, ce s-a mai întâmplat?
- Nu s-a-ntâmplat nimic că nu m-am legănat dăloc.
- Nu, nu!, în căruță vreau să zic.
- Păi dac-am văzut că nu să scutură pământu’, m-am dus mai aproape dă gard, să mă uit pă rostu’ gardului „că”, zîceam eu în mintea mea, „poate o-mpinge ei”. Da’ cân’ m-am uitat mai bine, maldăru’ dă lucernă dîn căruță erea mai mare. „Mă”, am zîs, „că n-o fi scos-o înapoi dîn fânar?” Da’ cân’ m-am uitat mai bine, numa’ în partea dînspre mine să vedea mai mare. Și odată m-am pomenit cu căruța c-o ia la vale. ”Aoleu!, vecine”, am zîs eu tare și l-am văzut pă Ciotoi că sare dîn căruță și să dă d-a berbeleacu’ la vale. Și cân’ el să da d-a berbeleacu’, am auzît zdronc căruța în porțili curțîî, ș-a trecút dă podișcă... și iar un zdronc, mai tare, în drum peste mașină care s-a răstornat în șanțu-ăl mare, că așa e la Ciotoi, după ce treci drumu’ să face un șanț mare.
- Și Tudorița?
- Tudorița s-a dat jos dîn căruță plină dă lucernă în cap. Da’ cân’ să da jos, nu șt’u cum că în drum erea și Pirnoaca.
- Pirnoaca?
- Adică Floarea, nevasta lu’ Ciotoi, îi zîce lumea Pirnoaca fi’n’că e fata Pirnii.
- Și Pirnoaca, îîî Floarea, ce-a făcut?
- A loat-o dă păr, a trântit-o-n drum și da în ea cu un ciumag și-i zîcea „na, curva dracu’, să te saturi dă lucernă!” Da’ mai rău a pățît-o Borcoteci că erea să-l omoare ăla cu mașina răstornată, c-am auzît că-l dă în trebunal.
- Da...ia spune lele Saftă, a siluit-o Borcoteci pe Tudorița?
- Obiectez!, a strigat avocatul apărării.
- Se acceptă!, a răspuns președintele calm.
- Lele Saftă, a reluat avocatul acuzării, Borcoteci...a siluit-o pe Tudorița?
- Nuu!, păi cum s-o silească? N-a silit-o neam cân’ s-a suit în căruță.
- Adică...a batjocorit-o?
- Domnule președinte, obiectez pentru a doua oară.
- Și eu răspund pentru a doua oară că se acceptă.
- A batjocorit-o Borcoteci pe Tudorița, lele Saftă?
- Păi dă ce s-o ba’jocorească? Că auz’am și eu dacă îi zîcea ceva dă ba’jocoră, da’ n-am auzît.
- Adică...s-a culcat cu ea?, a-ntrebat mai apăsat avocatul acuzării.
- Nu se poate!, a sărit avocatul apărării.
- Ba se poate!, a replicat președintele.
- S-a culcat Borcoteci cu Tudorița?, lele Saftă.
- Eu știu? mânca-te-aș! Dă văzut ... n-am văzut, dă ce să zîc. Da... și eu m-am gândit „măă ..., dă ce s-o fi ’âțânând căruț-asta atâta ?! ’Ai o dată, dă doo ori, cân’ să opintește Ciotoi cu lucerna, că cutremur nu e. Da’ așa... că nu să mai oprește...”, și a continuat ea sincopat, „’âț – ’âț... ’âț – ’âț ...’âț – ’âț...” Că și patu’ să ’âțână cân’ te-ntorci pă parte-ailantă, da’... numa’ o dată și gata, da’ dacă faci al’ceva...atunci să ’ấțână și scấrțâe... ’âța - scârța... ’âța - scârța...’âța - scârța...Și cine știe... cân’ să ’fârșește.

2004





SURPRIZELE AMORULUI





Erau ultimele zile de vară și de concediu din anul 1990. Stăteam sub arcada de trandafiri din fața intrării casei colegului meu de facultate Nicu Prezan. Cu nostalgia toamnei și cu paharele în față, am ajuns ușor la amintiri.
-Măă..., ce vechi suntem, a zis el, dacă am ajuns să bem bere fără alcool!
-Poate, am replicat, dar să știi că în ciuda doctorului meu cardiolog, nu simt că inima mea ar fi altfel ca altădată.
Tocmai atunci a ieșit din casă o fată de vreo 12 – 13 ani. Deși avea părul ciufulit și blugii „rupți” în genunchi, tot nu-și putea ascunde frumusețea. Prietenului meu îi luceau ochii de plăcere la vederea ei.
-Bunicule!, s-a adresat ea lui Nicu, merg cu fetele și poate întârzâi puțin; vezi ce îi spui lu’ tati.Te pup!
-Bine!, a răspuns el, dar ai grijă ce faci.
Apoi s-a-ntors spre mine:
-Uite cât de stupizi ajungem cu timpul, mai ales când avem persoane dragi în grijă. Haide să-ți povestesc o pățanie de-a mea din studenție, care s-a petrecut în anul în care tu ai fost bolnav.

*
-Așa cum știi, în vremea aceea, eu ca fiu de „țăran mijlocaș” nu aveam dreptul la cămin. Stăteam într-o cameră închiriată cu încă un băiat, Nelu, student în anul II la medicină. Era o încăpere mică, la un demisol pe strada Mendeleev. În anii aceia de după război erau multe lipsuri. Îți amintești: cozi, cartele, marmeladă la lădiță...Așa zisul săpun de toaletă „cheia” era scump pentru noi, foloseam câte o bucățică din blocul maroniu de săpun de rufe. Banii abia ce îi vedeam că îi dădeam gazdei. Alimentația noastră era „subțire”: ceai, mămăligă, foarte rar ceva salam...În schimb căldură și veselie erau din plin în ogeacul nostru.
Împreună cu Nelu hoinăream în oraș în orele libere, mâncam semințe, discutam...Făceam schimb de informații „tehnice” și impresii pe tema rolului limbii în arta sărutului și în alte „grave probleme existențiale”, ce apăsau pe umerii noștri la început de viață. Nelu era cu ceva mai mare decât mine și eu ascultam cu atenție tot ce îmi spunea. De aceea, amândoi băieți înțelegători, ne potriveam programul orelor de casă în așa fel încât să ne oferim unul altuia cât mai multă libertate de mișcare, precum și posibilitatea de a invita și ceva persoane de sex opus care completau destinul nostru.
La un moment dat eu aveam o nouă prietenă, o brunetă cu părul ondulat și gene lungi, de care eram foarte mândru. Ne-am cunoscut la o reuniune tovărășească din Noaptea de Inviere. Nelu ne-a văzut întâmplător la a doua întâlnire când noi veneam spre casă iar el a întârzâiat la cursuri după o noapte de gardă. Spre a mai câștiga și el ceva bani, mâncare și experiență cu viitorii pacienți, făcea gărzi la Spitalul Brâncovenesc pe post de infirmier.
Seara când ne-am reîntâlnit mi-a zis:
-Bă, ești tare! E mișto gagica ta , merită.
Și să vezi ce tare norocos am fost. Băiat focos, am intrat repede în grațiile noii mele prietene. Tipa era grozavă, fără fasoane, cu experiență în arta iubirii și avea niște mâini catifelate cu degete lungi, cu care când te mângâia pe piept, te simțeai în al nouălea cer. Ne întâlneam o dată pe săptămână. Eu, student sărac și conștiincios, trebuia să merg la cursuri și la bibliotecă fiindcă aveam nevoe de note mari la examene pentru bursa de merit să-mi pot plăti hangaralele. Ea, mi-a spus că lucra ca secretară la o cooperativă și în paralel își termina liceul la seral.
Era luni dimineața când m-am trezit cu Mona,așa o chema, în gând și în simțiri. Cred că trecuseră vreo trei săptămâni de la prima noastră întâlnire. Stând pe spate cu ochii închiși, încă visam cum mă mângâia pe piept și parcă mă cuprindea un nou val de pasiune dar, curios, senzația degetelor ei era tot mai persistentă.
M-a trezit din reverie Nelu care se întorcea de la spălătorul de pe coridor cu prosopul pe umeri. Intrând în cameră vesel, aruncând prosopul umed spre mine mi-a zis:
-Cee?, încă mai visezi la zâna ta? Scoală-te!
Iar eu râzând am recunoscut că am visat-o pe Mona și i-am povestit cum îmi urca și atunci amintirea degetelor ei mângâietoare de jos înspre piept, mereu, mereu, cuprinzându-mă peste tot, pe toată pielea, de parcă mă lua în brațe.
Colegul meu a devenit suspicios și nu mai zâmbea.
-Nemaipomenit!, a șoptit el apropiindu-se de patul meu. Ia arată-mi pe unde simți tu acum mângâierile degetelor iubitei tale?
-Vezi pe-aici!, am răspuns eu cu ochii întredeschiși, reluând drumul gestului plăcut ce l-am simțit cu două zile în urmă și al senzației acute de gâdilat și mâncărime din dimineața aceea. Așaa!, am mai adăugat eu, uite parcă încă mișcă degetele...
Nelu s-a uitat cu atenție la pielea mea și a răspicat:
-Băă!, nu-i a bună cu fata ta, ia-o urgent de mână și pudrați-vă cu DDT că ăsta și ăsta sunt lăței sadea, nu degete mângâietoare și spală imediat și cearceaful că ne împăduchiem toți.
După acest duș rece nu am mai văzut-o pe Mona vreo două săptămâni, timp în care, probabil, și ea a scăpat de neplăcuta sa zestre a cărei origine intimă nu am fost curios s-o aflu. „Uite, meditam eu asupra întâmplării, degeaba mi-a atras atenția tata, când am plecat la București, să mă port curat și să am grijă. La ce mi-a folosit?”
După o scurtă pauză Nicu a reluat:
-Ce să fac?, dragă Vasile. Puteam ocoli amorul? Sigur nu! Mona, ce e drept, o fi avut păcate dar era o fată frumoasă ce mi-a mers la inimă și am iubit-o precum Petrarca, chiar cu păduchii ei cu tot. Îți mărturisesc că și azi, dacă aș întâlni-o aș dori cu ardoare să fac dragoste cu ea, a încheiat prietenul meu cu glas scăzut, uitându-se peste umăr ușor stânjenit să nu-l audă soția sa care apăruse în ușa casei aducând o tavă cu gogoși aromate.
-Sărut mâna, doamnă Jana, tot harnică ai rămas, am salutat eu cu voce tare.
-Bine-ai venit Vasile, hai, lăsați politica și mâncați că sunt bune calde.
Îndată ce s-a-ndepărtat Jana i-am șoptit lui Nicu:
-Bravo!, mă, se pare că pe amândoi Sfântu’ Petru ne va ține mult timp ostatici pe pământ, să ne coacem la cap.

2005