ÃŽnceputurile


Alb! Atât de alb! Sunt ca un nor de vreme frumoasă care își pictează cerul împins de vânt.

Fără nimic care să împingă liniștea, locul ăsta pare nemișcat de milioane de ani. Ar putea fi sufletul unei lumi neîncepute. Þi-ai putea imagina un univers de suflete care plutesc într-un continuu alb. Ar putea fi prima imagine pe care aparatul tău a ratat-o de-alungul călătoriei. Nu te obosi să-l lovești! Tu nu exiști.
E ca și cum toate ar porni dintr-un umăr de femeie frumoasă și undeva în afara serenității se decupează un cer. Din el coboară primul făuritor și umbra lui. Dimensiunea se umple de gânduri. Ecourile a milioane de oameni nenăscuți îi acoperă imensitatea. Își spun încă de acum istoria și vor ști când să coboare din brațele timpului. Fiecare are un nume și va umbla pe partea sa de lume. Cei din umbră vor fi umbra și restul se vor întinde spre cer. Vor fi legați de pământ, iar lumina va fi liantul dintre sufletele lor. Totul a început când fauritorul a lipit ultimul colț de albastru și a tras umbra peste urme.

Rămași singuri am mers prin frumos întunecați și am lăsat albul nedescoperit. Am făcut totul pentru a alerga spre ultima frontieră și am așteptat răspunsuri pe care nu le-am primit, sau poate că n-am știut unde să ne oprim.

Am trecut. Ce a rămas?

Ușa se crăpase de câteva ore. Puteai privi dincolo de ea făpturi care semănau cu ceasurile elvețiene. Se opreau din când în când și își potriveau cheile pe marginea unei pietre cu formă ciudată. Unii se întorceau alții nu. Purtau veșminte grele până-n pământ, cusute cu rădăcini noduroase. Uneori își schimbau poziția și deveneau mai vizibile în funcție de stralucirea pietrei, alteori pareau a fi timpul.