Cornelia este sorela mea și de 5 ani de când s-a mutat în Italia, știe să gătească italienește cu 8 euro pe oră pentru cui i-o fi foame într-un restaurant de cinci stele, plus luna de pe cer. Cornelia are un bărbat care-i masează seara picioarele. Dar nu așa trei minute la repezeală ca să intre în grațiile ei, o face din greu până n-o mai dor pe ea picioarele și nici capul… Dar nu de-aici vreau să încep. Trebuie să mă duc înapoi cu mai bine de treizeci de ani. Pe vremea când viața și sănătatea ei erau puse în pericol la tot pasul. Prima dată când era să moară a fost într-o zi de duminică. La noi se strângea toată familia, vreo douăzeci de inși, trei mătuși cu bărbații lor, șase veri, bunicii, iar noi eram șapte, iată de fapt douăzeci și unu. Mama făcea plăcinte și tata aducea vin făcut de el, așa ne petreceam duminicile și nu era motiv de sfadă până acu de curând când s-au certat de la pământ.
Într-una din duminicile acelea, fiindcă fătase Sue Elen o vițică frumoasă și neastâmpărată, (toate vacile noastre purtau nume din film, l-am avut până și pe Boby ) și fiindcă tatălui meu îi plăcea să se laude cu animalele lui, a dezlegat-o pe micuța Angelica și i-a dat drumul prin curte să se zbenguiască sub privirile noastre. Angelica cum a ieșit din grajd, cum a început să sară ca lovită de streche și fără teamă, s-a repezit la masa cu plăcinte. Mama a luat farfuria cu plăcinte și tata sticlele cu vin, iar restul lumii se uita la spectacol, fără să bage de seamă la Cornelia care rămăsese izolată undeva între noi și Angelica. Și pe atunci nici nu cred că împlinise trei ani. Și Angelica nu știa, văzând că la plăcinte nu are acces, s-a întors și s-a repezit la copilă. Cornelia a căzut și vițeaua a pus un picior pe pieptul ei după care a fugit în grajd. Mama a aruncat plăcintele pe jos și a dat fuga la copila care nu plângea, era șocată și nu știam dacă mai respiră. Mama a luat-o de jos a strigat la tata “pornește mașina să mergem la spital!!!” și duși au fost. După vreo două ore de tristețe în care toți începuseră să se șușotească, apar ei bucuroși cu Cornelia în viață bandajată la piept și cu o păpușă mare în brațe. Abia atunci am regretat că Angelica nu m-a lovit pe mine și trebuie să trăiesc în continuare cu Daciana mea care era și mai mică și uzată!
La scurt timp, într-o seară, Cornelia a tâșnit afară din curte și n-am găsit-o vreo jumătate de oră. Mama alerga din vecin în vecin s-o caute dar nimeni n-o văzuse. Disperată, mama se frământa să-și piardă mințile:
-Unde-o fi, unde-o fi? Nu-i nicăieri, am căutat-o în tot satul!!!
Aproape se întunecase afară și doi băieți intrară în curte cu Cornelia în brațe.
-Am scos-o din fântâna vecinului…
-Doamne ajută-ne! strigă mama, și-o luă în brațe udă cum era și-o înveli în vesta ei, fugi cu ea în casă și își petrecu câteva ore bune s-o liniștească și s-o încălzească. Cornelia n-a vorbit o săptămână. Mama plângea pe ascuns în tot timpul ăsta și se simțea vinovată și în casă nu mai era veselie ca până atunci…
Toată lumea o servea și o iubea și o îngrijea, eu fiind de mult abandonată, neglijată și pusă la colț dacă îmi manifestam nemulțumirea…
-Păpușaaaaaaaaaaaaaa meaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Așa se auzi într-o seară țipătul ei când eu am avut îndrăzneala să pun păpușa ei cu mine în pat, iar de-atunci n-o mai putem opri, vorbește într-una și-acum de când știe italiana debitul ei a luat proporții, doamne ferește să am vreo divergență de opinie cu ea că se află peste mări și țări, de vină a fost păpușa aceea…
Va urma