De ce curg atâtea lacrimi?De ce atâtea fețe posomorâte?De ce trebuie să fugim de inevitabil?Trei din întrebările pe care zi de zi ni le punem nouă înșine, în încercarea disperată și constantă de a găsi un răspuns. Ne punem zeci de întrebări nerealizând că singuri cu certitudine nu vom găsi răspunsul.
Cine este atât de îndrăzneț pentru a ridica mâna să ceară ajutor când este la pământ?Cine întinde mâna pentru a ajuta?Cine?Această pânză de păianjen ce ne-a acaparat sufletele din momentul ce ni s-a spus prima dată „nu” este orgoliul. Mândria nesăturată de această urâtă, crudă negație:nu. Amorul propriu hrănit cu două litere:o consoană ce și atunci când îți trece prin gâtlej emană o puternică vibrație și o vocală. Vai,dar o vocală…oricât de pură ar părea vocala „u” este doar o aparență. Ea venind, poate, de la cele mai triste cuvinte, cum ar fi:ură, urâciune , urlet. Nu v-am convins încă de această periculoasă combinație , a cărei rezultat este moara ce macină continuu liniștea și dorința? Ce departe a ajuns acest cuvânt…Sună ca un ecou ce cu fiecare secundă este și mai departe, și mai departe de aceea nu-l putem opri.
Avem o dorință teribilă de a face lumea să nu rămână pe veci formată din omizi. Din păcate rămâne la stadiul de dorință, de vis imposibil de atins…Rămâne la stadiul de insectă ce devorează, ce distruge natura și puțina dragoste ce a mai rămas. Omizile ce nu vor ajunge niciodată la stadiul de fluture...mișună pe acest Pământ, îl intoxică pur și simplu cu sentimente și trăiri ce n-ar fi trebuit să fie descoperite. Îi asfixiază și puținele locuri pure ce încă au rămas intacte.
Datorită lor, Pământul devine pe zi ce trece o capcană mai mare a mizerabilei vieți pe care voi ați creat-o.
Cine a cutezat să spună că nu mai există speranță?...Trebuie doar ca tu, omule, să îți deplasezi corpul până la oglindă, să te privești în ochi și să-ți amintești ce ți-ai dorit tu să faci. Þi-ai amintit? Ești conștient că în stadiul tău de insectă nu vei reuși să-ți împlinești dorința? Evoluează, evoluează!!! Știu, tot nu vei reuși.
Atunci, abia atunci când vei afla că trebuie să-i îndeplinești celui de lângă tine dorința, pe care tu o ai, să-i îndeplinești lui, visul tău. Ajută-l pe acel cineva să facă ceea ce tu nu ai reușit. Întinde-i mâna, uite-l cât de dornic este să se autodepășească…Ajută-l măcar pe el să devină fluture. Ajută-l, apoi admiră-l de departe, pentru că orice apropiere de negrul tău suflet îl va transforma la loc în insectă. Nu știai că boala de care suferi de secole, care te-a adus în halul acesta este molipsitoare?Of, am uitat că tu nu înțelegi albul, ploaia, cerul albastru…Ochii tăi nu se pot bucura de minunile naturii, pentru că ei nu văd decât negru, negrul sufletului tău.
Ai fost condamnat tu, omule,să trăiești. Aceasta este și va fi cea mai mare povară pe care umerii tăi au fost nevoiți să o ducă. Această crudă pedeapsă de a trăi în nenorocire îți poate aduce după moarte, vederea. Moartea ce poate pentru fluturi înseamnă sfârșitul absolut, pentru tine va fi o ușurare, va fi miracolul pe care l-ai așteptat zi de zi, visând în agonia ta la acea clipă sublimă de trecere în infinit.
Eu cred că moartea nu este o cale de trecere spre fericire. Ci viața este cea care îți oferă clipe minunate ce-ți ajută sufletul să zâmbească. Fericirea e în fața ta, trebuie doar să vrei să o vezi. Bineînțeles, eu spun asta că mi-e frică de ea;mi-e oroare de clipa în care mă va lua.
Sufletul meu e un fluture roz ce încă nu s-a săturat să zboare deasupra pământului, să poposească pe o altă inimă și să ofere iubire…Să presupunem că totuși n-aș fi găsit fericirea. Atunci aș fi murit ca orice altă insectă ce nu și-a trăit și nici descoperit Legenda Personală, rostul lui pe pământul acesta.
M-au trecut fiori numai când am scris acestea. Numai gândul acesta mă impulsionează să deschid ochii și să văd fericirea care mă așteaptă cu brațele deschise, fericirea care nu-mi impune condiții, nu mă stresează cu reguli și ordine. Fericirea ar trebui să o afle toate omizile pământului ca apoi să redevină oameni.
Eu voi ajuta insectele să se redescopere, să vorbească cu Sufletul Lumii și cu Visul Cerului;iar Mirajul fericirii negre să-l abandoneze crud, repede, ca o tornadă să se întoarcă spre lumina dată de ochii ce văd. Totul trebuie bine plănuit pentru că mizeria din întunecatul lor suflet îi atrage mai puternic decât un vârtej. Voi reuși să mă prefac în vânt și să-i port pe cei ce de acum sunt oameni spre împlinire. Le voi reda vederea și le voi umple ochii de lacrimi. Da, asta voi face. Omizile vor fi iar fluturi.
La sfârșit, toți suntem la fel;totul este un singur lucru pentru că totul este scris de același Suflet. Sfârșitul este moartea pentru toți. Fie că mori acum, fie că vei mori mâine este același lucru. Orice zi este bună pentru a muri când ești fluture, pentru că mori împăcat. Mori gândind că ți-ai împlinit misiunea și ai văzut fericirea. Acum, întunecata negație, devine clară și pentru prima dată are sens. Acum știm, acum e
sigur:ni se refuză dreptul la viața și suntem împăcați. El e singurul ce poate spune „nu” și totuși să se refere la ceva magnific:trecerea dincolo de viață și împlinire.