Poiana îngerilor






Din București au plecat de îndată ce s-a luminat de ziuă, amestecându-se cu valul de turiști de duminică ce năzuiau să evadeze măcar pentru o zi din canicula capitalei. Aproape tot timpul drumului Tom a stat pe bancheta din spate, mare, masiv, bolovănos și, cu o figură crispată, urmărind încruntat fiecare polițist de țară pe lângă care treceau. Oricât a încercat să îl convingă să pună sacoșa cu prada în portbagaj, a fost în zadar. Uneori se comporta mai rău ca un copil, așa că în cele din urmă a trebuit să cedeze, dar l-a așezat în spate. Ca un făcut, pe toată Valea Prahovei, până dincolo de Brașov, în fiecare comună cât de cât răsărită, polițistul era la datorie, patrulând mândru pe mijlocul șoselei. Nu păreau să caute ceva anume, mergeau doar cu pași țanțoși pe mijlocul șoselei să vadă și, mai ales, să fie văzuți.
— Uite și la ăsta! izbucni el într-o comună, în apropierea Sibiului. E duminică dimineața, și el, în loc să se ducă la biserică, să îi mai ierte Dumnezeu din păcate, stă și se plimbă pe mijlocul șoselei…
— În locul tău nu aș vorbi așa mult de iertarea păcatelor, îi răspunse Tudor, conducând degajat mașina.
Nici măcar faptul că Tom strângea cu îngrijorare sacoșa în care aveau prada, cele peste zece kilograme de aur și câteva mii de euro, nu îl făcea să își piardă calmul. Știa de la început cu cine are de-a face. Avea două posibilități: să scape de el înainte de a trece granița, sau, ținând seama de mâinile lui de neprețuit când venea vorba de vreun seif, să încerce să îl treacă cu orice risc. Sub bancheta pe care stătea Tom încrâncenat erau ascunse din timp câteva cartușe cu țigări. Suficient cât să motiveze neliniștea lui Tom în fața vameșilor, dar insuficient cât să fie opriți. Aveau să le fie reținute țigările, amendați și lăsați să treacă cu aurul și valuta bine dosite în ascunzătoarea pregătită din timp. Când drumul era liber și atenția nu îi era solicitată, Tudor își lăsa imaginația să alerge cu câteva ore înainte, spre momentul în care vameșii vor găsi țigările. Zâmbi ușor, apoi alungă imaginea unui Tom încercând cu disperare să se disculpe, concentrându-se asupra drumului. Cu o figură detașată și plină de șarm, conducea calm și, acolo unde, prin satele răzlețite între marile orașe, întâlneau polițistul de țară care nu avea somn și era proțăpit în mijlocul șoselei, pus pe fapte mari, îl saluta cu deferență ca pe o veche cunoștință. Poate mașina, poate figura lui relaxată a făcut să nu fie opriți deloc de-a lungul a peste trei sute de kilometri, până dincolo Sibiu, într-una dintre comunele întinse parcă la nesfârșit de-a lungul șoselei principale. Acolo, un agent de circulație cu o mutră posacă le făcu semn să tragă pe dreapta:
— Bagă viteză și treci de el! șopti înspăimântat Tom.
Tudor se întoarse calm spre el:
— Liniștește-te și stai blând. Doar atât ai de făcut! Bine?
Tonul celuilalt avu efect, pentru că Tom se relaxă vizibil în timp ce mașina oprea în dreptul polițistului.
Ajuns în dreptul portierei, polițistul salută și spuse cu o figură încurcată:
— Mă scuzați, spuse el poticnit, impresionat poate și de aspectul mașinii, și de ochii cenușii, reci, ai lui Tudor. Aș vrea să vă rog ceva!
Tudor zâmbi exact cât trebuia:
— Spuneți, vă rog! Dacă se poate, vă ajutăm cu cea mai mare plăcere.
Polițistul arătă în spate, unde se vedea un băiat îmbrăcat în trening, sprijinind amărât o bicicletă.
— Cumnatul meu voia să facă o excursie cu bicicleta prin jur. Numai că i s-a rupt o pedală și mă gândeam că poate îl duceți până acasă. Stă în Sebeș. Vreo patruzeci de kilometri de aici…
Tudor privi scurt în spate spre Tom, care părea ceva mai liniștit, și-i spuse polițistului:
— Nici o problemă… Sigur că da, mai ales că ne este în drum.
Coborî și deschise portbagajul încăpător, în timp ce polițistul se scuza în continuare:
— Nu v-aș fi deranjat, dar nu trecea nici o mașină break în ultimul timp …
Se întoarse spre băiatul care stătea încă sprijinit de bicicletă:
— Hai, vino, că te-am rezolvat. Și vezi cum așezi bicicleta, să nu zgârii mașina oamenilor, că te mănânc…
Cumnatul se dovedi a fi un puști de vreo 18-19 ani, și, după ce așeză cu grijă bicicleta, Tudor manevră în așa fel, încât să se așeze lângă el, în față. Chiar dacă era doar un puști, nu voia să-l vadă pe Tom cum tresărea de câte ori i se năzărea câte ceva.
După ce îi salută încă o dată, polițistul trecu lângă portiera deschisă, unde cumnatul său privea rușinat în podeaua mașinii:
— Vezi? Nu v-a convenit la nici unul când soră-ta s-a măritat cu un polițist! Dar acum ți-a prins bine.
Îi dădu una prietenește după ceafă și strigă după mașina care deja pornise:
— De acum să faci excursiile pe jos… sau să aștepți până ai bani să îți iei mașină…
Mai strigă ceva, dar cuvintele i se pierdură în vânt, pentru că Tudor, după ce privi discret la ceas, acceleră până aproape de viteza legală. Voia să recupereze puținele minute pierdute și, mai ales, să ajungă la graniță înainte de ora șase, când se schimbau turele în vamă. Din experiență știa că spre sfârșitul turei vameșii erau mai obosiți și mai neatenți. Și nu-i era atât de sacoșă, cât de Tom, pe figura căruia orice om cât de cât experimentat citea vinovăția. Cu puțin noroc, aveau să treacă. Oftă adânc amintindu-și de ghinionul de azi-noapte. Un plan atât de perfect pus la punct era să fie dat peste cap de câteva amănunte. I se mai întâmplase și altădată să nu iasă ca la carte, dar de data asta chiar că fusese urmărit de ghinion. După informațiile pe care le plătise gras, casa de schimb trebuia să fie închisă de sâmbătă seara până luni dimineața. Din nefericire, s-au dovedit a fi adevărate și zvonurile că patronul casei de schimb ar face trafic cu aur. Pe la ora două noaptea, când la sediul firmei nu ar fi trebuit să fie nimeni, i-au găsit pe patron, pe unul dintre bodyguarzi și o casieră, cu vreo câteva kilograme de aur împrăștiate pe masă. A fost nevoit să îi lichideze, spre nemulțumirea lui Tom, care era obișnuit ca loviturile lor să decurgă liniștit, fără vărsare de sânge. Au așteptat să se facă dimineață, au urcat în mașina pregătită din timp și au pornit-o spre vest. Pentru valută avea din vreme o soluție pentru trecerea prin vamă, dar se gândea cum să procedeze cu aurul. Din câte auzise, ghinionistul patron găsise o metodă ingenioasă: îngloba fiecare bijuterie în parte într-un strat de rășină acrilică și le ascundea apoi pe toate în rezervorul de benzină. Înainte de a pleca a luat la cu el repezeală și mica butelie cu rășină: la o adică putea să o folosească și el. Dar să se vadă mai întâi ajunși cu bine în apropierea graniței, acolo va hotărî la fața locului cum va proceda. Scutură din cap ca să își alunge gândurile și se uită spre puștiul de alături, care privea în continuare posac în podea. Citind ce era în sufletul lui, îl bătu încurajator pe umeri:
— Lasă, nu fi supărat! Toți avem câte o rudă de care ne rușinăm…
Tânărul dădu din umeri încăpățânat, apoi spuse cu obidă:
— Așa e… Dar el mereu mă face de râs!
Din spate, Tom, pentru prima dată eliberat de stresul care mocnea în el de azi-noapte, spuse părintește:
— Te-o fi făcând… dar acum ți-a prins bine. Nu știu cine te lua în mașină cu rabla aia de bicicletă – și râse mânzește.
Băiatul spuse fără să se întoarcă, privind tot în podea:
— Dacă ați ști câte mașini a oprit până să vreți dumneavoastră să mă luați… Ceilalți șoferi nici nu voiau să stea de vorbă cu el când auzeau despre ce este vorba, mai ales că le vorbea de sus, ca orice polițist. Până l-a sfătuit unul care trecea pe lângă noi să fie politicos și să încerce să spună „te rog!“ dacă vrea să rezolve ceva. Cum a făcut așa, cum m-ați luat…
Tudor zâmbi în sinea lui. În condiții normale, poate că și el l-ar fi refuzat pe polițist. Dar, cu cele zece kilograme de aur în sacoșa pe care o strângea Tom lângă el pe bancheta din spate, nu ar fi fost un gest tocmai recomandat.
Se întoarse spre băiat, care acum, după ce își spusese necazul, părea și el mai liniștit, și-l întrebă:
— Și pe unde voiai să cutreieri?
— A, numai pe aici, prin împrejurimi, să văd cam cât pot să merg cu bicicleta asta într-o zi fără să se strice prea tare… Nu prea a rezistat, e făcută mai mult din bucăți…
Încurajat de zâmbetul cald al lui Tudor, băiatul continuă să povestească, încălzindu-se pe măsură ce vorbea:
— Peste vreo lună, după ce luăm vacanță, am plănuit să facem mai mulți de la facultate o excursie de studiu mai lungă cu bicicletele. Vine și profesorul de geografie cu noi… O să plecăm dimineața și, până seara, vrem să ajungem la Sarmisegetuza… – vru să oprească, dar, după ce privi spre Tudor și văzu semnul de aprobare din cap pe care îl făcu acesta, continuă: Sunt peste o sută de kilometri, trebuie să ne antrenăm, puțin câte puțin… Și, mai ales, să le punem bine la punct, să nu rămânem vreunul în pană, așa cum am pățit eu azi.
Rușinat parcă, tăcu un timp, apoi vorbi iar:
— De fapt, eu am avut o bicicletă trăsnet, dar mi-au furat-o anul trecut…
— Cum așa? întrebă vesel Tom din spate, eliberat de toate grijile lui când auzi de ale altuia.
Băiatul îl privi supărat parcă pe tonul lui vesel, apoi începu să povestească:
— În vacanța de iarnă, de Crăciun, am ajuns până la un verișor de-al meu care stă chiar în Sarmisegetuza. Ne făcuse unchiul meu cadou de Crăciun, mie și verișorului de care vă spuneam niște biciclete trăsnet, ceva de firmă. Erau aduse de dincolo, lucrase câțiva ani pe un șantier în Anglia. Și între Crăciun și Anul Nou, cum toți erau ocupați și nu ne băga nimeni în seamă, ne-am hotărât să facem o mică excursie pe muntele sfânt al dacilor, la vârful Gugu…
Văzând figurile nedumerite ale celor doi, se scotoci în buzunarul de la geacă și scoase o hartă. O desfășură și, pentru că Tudor era atent la drum, se întoarse spre Tom și îi arătă un punct cu degetul pe hartă:
— Uite, până aici am vrut să urcăm…
După ce se asigură că măcar Tom îl urmărește, mișcă degetul pe hartă pe măsură ce povestea:
— Am plecat din Sarmisegetuza dimineața, am luat-o cale de vreo zece kilometri prin Râu de Mori, spre Clopotiva. Până la cabana Gura Zlata este o șosea destul de bună, se poate merge cu mașina. De acolo spre cabana Gura Apei, drumul nu a mai fost așa de bun, dar cam într-o oră l-am făcut. Vărul meu spunea că a mai fost de câteva ori și că ar fi mai bine să o luăm prin partea estică a barajului, dar, văzând ce zăpadă mare este, l-am convins să mergem prin vest, pe valea râului Șes. Am mai mers câțiva kilometri, am ocolit lacul de acumulare și, după ce am dat și pe acolo de zăpadă mare de vreo douăzeci de centimetri, am hotărât să continuăm pe jos. Ne-am gândit să ne ascundem bicicletele în boscheți, dar de unde boscheți, că locul era gol ca în palmă. Mai sus se vedeau brazi, dar erau rari, și printre ei nu aveam șanse să le tupilăm ca lumea. Ca să nu mai vorbim că urmele bicicletelor pe zăpadă ar fi fost un reper numai bun pentru hoți. Le-am mai cărat așadar cu noi o bucată de drum până am găsit o râpă mai ferită și le-am ascuns acolo. Ne-am chinuit aproape o oră să le îngropăm bine în zăpadă și am pornit-o mai departe spre ținta noastră: vârful Gugu. Am luat cu noi mâncarea și, ca să nu o mai cărăm atâta, după vreo oră ne-am oprit, am încălzit-o, că aveam o spirtieră, și am început să mâncăm. Nici nu am început bine să o încălzim, că mirosul ei a început să se răspândească până departe în aerul curat al muntelui. După primele înghițituri ne-a cam stat mâncarea în gât: de peste tot ni se părea că auzim mișcări furișe și, după un timp, au început să se audă urlete prelungi. Eu m-am înfiorat tot, dar vărul meu, care era crescut la munte și mai obișnuit cu lupii, a scos calm o petardă – se aprovizionase cu o cutie înainte de a pleca – și a bubuit-o. Un timp s-a așternut tăcerea și am putut urca în liniște. Încă se mai vedea urma unui vechi drum forestier, și noi ne țineam cu sfințenie după ea. În stânga noastră cobora un pârâiaș, al cărui susur se auzea limpede în liniștea care ne înconjura. În parte înghețase, și numai un firișor subțire se mai strecura printre sloiurile transparente de gheață. A ieșit apoi soarele din nori și totul în jurul nostru s-a luminat. Brazii se îndeseau tot mai tare în stânga și în dreapta drumului și, dintr-o dată, am ajuns într-o poiană. În jur era o adevărată feerie albă, poiana era înconjurată de brazi acoperiți și ei cu zăpadă, totul era minunat ca într-o poveste. Ne-am uitat pe hartă și am văzut că se numește Poiana Zânelor. Nici nu se putea găsi un nume mai bun. La capătul celălalt al poienii se vedea o construcție părăsită, o fostă cabană forestieră. Ușa era crăpată, legată numai cu sârmă, și în locul geamurilor lipsă era pus placaj, dar gheața și zăpada se așezaseră pe ea în forme fantastice, transformând-o într-o adevărată căsuță din basme. Mai aveam vreo patru kilometri pe vale în sus până în dreptul vârfului, dar cu vreo șase sute de metri mai jos. Ar mai fi fost câteva ore bune de lumină, de care eram hotărâți să profităm, așa că am pornit-o voinicește. Nu am făcut nici un kilometru pe drum în sus, când am auzit iar urletul lupului. Ba se părea că acum sunt chiar mai mulți. Asta nu i-a mai plăcut nici vărului meu, pentru că a mai bubuit niște petarde. Cum urletele se auzeau tot mai aproape, a aprins atunci zece bucăți dintr-o dată și le-a aruncat în direcția în care se auzeau urletele. Bubuitura a sfâșiat tăcerea munților până departe și ecouri prelungi i-au urmat. Se vede treaba că lui Zamolxe nu i-a fost pe plac ce am făcut noi. I s-o fi părut că i-am profanat sanctuarul, pentru că abia s-a stins ecoul petardelor, că în jurul nostru a prins a se auzi un foșnet ciudat, care se transforma cu fiecare clipă într-un duruit tot mai amenințător. „Avalanșă!“ a strigat vărul meu înspăimântat și m-a tras după el spre marginea drumului, după brazi. Am avut noroc: până la noi nu au ajuns decât suflul și o spuză ușoară de zăpadă, ca și cum ar fi început dintr-o dată, din senin, să ningă, dar pe drum zăpada trecuse asemenea unui torent furios. Avalanșa pornise de pe Gugu, de parcă ar fi vrut să ne avertizeze să nu încercăm să-i iscodim tainele. Vârful Gugu este un fel de țugui cu înclinația de patru’ș’cinci de grade, toată zăpada de pe el pornise la vale și nu întâlnise nimic care să o oprească până când s-a risipit singură. După ce pericolul a trecut, am hotărât că ne ajung câte am pățit și ne-am întors. Am găsit locul răscolit și bicicletele furate, așa că ne-am întors pe jos. Am ajuns pe la zece noaptea acasă la vărul meu, și asta numai pentru că de la cabană am găsit un șofer care tocmai pleca. Părinții ne-au tras o ceartă zdravănă la amândoi și s-au jurat să nu ne mai ia niciodată biciclete…
Făcu o pauză și privi pe geamul mașinii, revăzând parcă în fața ochilor desfășurarea excursiei.
— Povestești frumos, spuse visător Tom. Parcă am fi fost și noi cu tine acolo…
Băiatul scutură din cap ca și cum s-ar fi eliberat de gânduri și se întoarse spre Tudor, care conducea tăcut:
— O să mai mergem o dată! De data asta o să fie vara… O să avem și corturi cu noi! Bicicletele o să le lăsăm la cabana Gura Apei.
Privi cu fereală în jur, de parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă cineva străin, și coborî puțin vocea:
— Se spune că pe Gugu și prin preajma lui nu poți să campezi noaptea… Profesorul nostru a mai fost acolo și a văzut. Sunt zile când vârful muntelui dispare cu tot ce este pe el…
— Poate era ceață, pufni neîncrezător Tom din spate.
Băiatul scutură hotărât din cap:
— Nu, nu nici vorbă! Era vară, pe cer nu era nici pic de nor, și ziua, în amiaza mare, vârful a prins a se topi în văzduh…
— Halal profesor, ce prostii vă mai învață, bodogăni nemulțumit Tom.
Tudor depăși cu grijă o căruță și câteva bivolițe negre ca tăciunele care mergeau agale, apoi se întoarse spre băiat:
— Să știi că este posibil așa ceva. Nu am fost pe acolo, dar am citit multe despre vârful Gugu…
— Ați văzut, se întoarse tânărul spre Tom, care clătina în continuare neîncrezător din cap.
Desfășură iar harta și o întinse peste umăr ca să poată vedea și Tom:
— Uitați-vă! Pe aici pe undeva, chiar pe la poalele muntelui, se pare că ar fi și peștera în care a stat ascuns Zamolxe trei ani ca să-i convingă pe daci că este nemuritor… Nimeni nu știe precis pe unde este, pentru că locurile sunt ocolite de cei care locuiesc acolo. Spun că sunt bântuite, și pe nici un om de-al locului nu ai să îl faci să-ți arate unde este, de pildă, Poiana Îngerilor. Cică este chiar lângă peștera de care vă spuneam… Sunt vreo trei locuri pe unde ar putea să fie, dar nimeni nu e sigur… Puțini au ajuns la ea, dar numai Zamolxe se pare că s-ar fi întors.
Așeză harta pe bordul mașinii și se încheie la geacă:
— Le este frică la toți de locurile alea, deși, din câte știu eu, îngerii încă nu au făcut rău la nimeni!
Tom, care îl ascultase cu atenție, nu părea să fie convins:
— Ascultă la mine, că îs mai umblat prin lume: toate astea nu sunt decât superstiții!
Băiatul nu răspunse, pentru că tocmai atunci intrară în Sebeș, și el începu să privească atent în față. Arătă cu mâna:
— Acolo, în dreptul casei aceleia albastre, dacă vreți să mă lăsați…
După ce mașina opri, coborî și începu să se scotocească încurcat prin buzunare. Tudor coborî și el, îl prinse de mână zâmbind și deschise în tăcere portbagajul să-i dea bicicleta. După ce plecară, multă vreme băiatul rămase pe loc făcându-le cu mâna.
— Ce naiba le faci la toți, de te iubesc așa? întrebă Tom înciudat.
Tudor dădu din umeri
— Pur și simplu sunt drăguț cu ei, politicos și încerc să îi fac să se simtă bine cât sunt în preajma mea…
Un timp a condus în tăcere. În spate, Tom privea încruntat pe geam, fără să vadă nimic din casele care îi treceau cu viteză prin față. „Încerc să-i fac să se simtă bine cât sunt în preajma mea“, spusese Tudor – și, fără să vrea, îi veniră în minte scenele de azi-noapte. Era sâmbătă noaptea, și casa de schimb valutar ar fi trebuit să fie pustie la ora aia. Primiseră mai demult informația că patronul nu muta banii peste noapte în altă parte, avea prea multă încredere în seiful lui. Tom, în ciuda înfățișării masive și butucănoase, era expertul în seifuri. Nu întâlnise încă încuietoare în stare să-i reziste mai mult de câteva minute. Ãsta urma să fie rolul lui, de restul urma să se ocupe Tudor. Clădirea era întunecoasă și părea pustie, așa că au început să opereze spre două dimineața, când până și ultimii cheflii plecaseră la culcare și nu mai mișca nimic prin cartier. Au pătruns în clădire prin intrarea din spate și au avut surpriza să îi găsească în camera unde era seiful pe patron, unul dintre bodyguarzi și o casieră. Stăteau de vorbă în jurul unui birou pe care erau întinse câteva kilograme de bijuterii din aur pe care se pregăteau să le înglobeze în rășină. Tom nici nu și-a dat seama că în frunțile celor doi bărbați apăruse câte o mică gaură însângerată decât atunci când aceștia au început să se prelingă moale spre podea. Cu aceeași mișcare de felină Tudor a băgat pistolul în tocul de la subsuoară și s-a repezit spre casieră, acoperindu-i gura cu mâna tocmai când începuse să țipe. Era o tânără blondă, slăbuță, din fața căreia se mai vedeau numai ochii care priveau înspăimântați când la cele două trupuri căzute pe jos, când la ei. „Tu ocupă-te de seif“, i-a spus Tudor cu o voce dintr-o dată răgușită, și, în timp ce el meșterea mecanismul complicat, în spatele lui s-au auzit un zgomot ca de luptă, o bufnitură, o încercare de țipăt, apoi numai gemete sacadate. Când a terminat și s-a întors, i-a văzut pe Tudor și pe fată încleștați în ceea ce ar fi putut să fie o scenă de dragoste, dacă ochii fetei nu ar fi fost atât de înspăimântați. Tudor îi luase mâna de la gură și fata gemea doar, deși acum ar fi putut să țipe. Tom bănuia de ce: în ochii fetei sclipea speranța că poate cei doi se vor mulțumi numai cu asta, și atunci când vor pleca o vor lăsa în viață. Nu a fost să fie: după o vreme mâinile lui Tudor, care mângâiau cu gingășie gâtul fetei, au început să strângă tot mai tare, fata a început să se zbată, iar după un timp nu a mai mișcat de loc. Tudor s-a ridicat parcă cu părere de rău de pe ea, i-a tras rochia în jos, i-a aranjat hainele, apoi s-a îndreptat spre seif: „Hai să vedem ce găsim noi aici“, a spus el cu voce normală, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, și a început să scotocească în măruntaiele întunecate ale cutiei de oțel. Tom scuturase amărât din cap: „Nu ar fi trebuit să faci asta!“ a spus și a arătat spre trupul fetei întins pe covor. „Ești nebun? Ne-ar fi recunoscut imediat… În câteva ore orice polițist de țară ar fi avut în mână portretul nostru robot…“
Tom nu a fost atunci în stare să-i explice ce simțea. Era clar că cei trei nu puteau fi lăsați în viață, dar, dacă tot trebuia să o ucidă, de ce nu făcuse la fel ca și cu ceilalți? Era mai mult decât putea înțelege și, în ciuda firii lui puțin impresionabile, era sigur că multă vreme o să-l urmărească privirea ei din clipa când și-a dat seama că va fi ucisă. Nici aurul și valuta găsită în seif nu au fost în stare să-i scoată din minte acea ultimă privire a fetei, îndreptată spre el ca și cum i-ar fi cerut ajutorul. Oftă greu și încercă să se gândească la altceva. Din față, Tudor se întoarse spre el și zâmbi:
— Iar te gândești la fată?
Tom dădu din cap cu părere de rău:
— Da, la ea. Mai bine o împușcai și pe ea, și gata… Așa, în timp ce tu o strângeai de gât, mă privea în ochi de parcă mi-ar fi spus că nu e drept, că spera ca după… știi tu, să o lași în viață.
Tudor râse mânzește și nu spuse nimic, ca și cum prostiile spuse de Tom ar fi fost prea mari ca să merite și un răspuns.
— Știi, începu iar Tom să vorbească într-un târziu, atunci mi-a venit să mă apropii de tine și să-ți dau una în cap, și să plec fără să iau nimic de acolo. Numai să rămână ea în viață…
Tudor își atinse cu o mângâiere ușoară tocul pistolului, apoi spuse zâmbind:
— Mi-am dat seama și de asta. Numai că ai fi fost mort înainte de a face un pas.
Tom a oftat ușor fără să spună nimic și au continuat drumul în tăcere.






*




Oare cine i-a spus prima dată că este un obsedat sexual? Atunci, la grădiniță, când l-a prins educatoarea căutând păpușa sub rochiță, supărat că nu a găsit nimic? Educatoarea l-a spus mamei lui, dar ea a râs nepăsătoare:
— Stai liniștită, că așa sunt toți băieții, curioși! Bine că ridică fusta la păpuși, și nu la fetițe!
Educatoarea nu s-a lăsat așa ușor convinsă și a insistat:
— Ar fi bine să aveți grijă de el, altfel o să ajungă un obsedat sexual, sau chiar mai rău… Eu am văzut ce privire pierdută avea când căuta păpușa aia sub rochiță!
Nu își mai amintea ce privire putea să aibă, dar nu avea să uite niciodată spaima ce îl încercase atunci când, după ce pândise zile întregi să rămână numai el în clasa unde era vitrina cu păpușa, a reușit în sfârșit să o apuce, să îi ridice rochița și să o pipăie înfrigurat între picioare. Se aștepta să găsească acolo orice, dar nu răceala netedă și dură a plasticului. Un cuțit îi trecuse atunci prin inima de copil, și de multe ori, când rămânea singur, se pipăia pe furiș între picioare, îngrozit că ar putea întâlni acolo doar duritatea plasticului. Și uneori, în câte o noapte lungă, un coșmar îngrozitor îl bântuia: se făcea că totul era bine și frumos și, dintr-o dată, cineva apărea lângă el și râzând în hohote îi trăgea în jos pantalonii. Lângă el se aduna atunci o mulțime de oameni și toți începeau să râdă. Dar cel mai groaznic lucru era că pipăindu-se între picioare nu întâlnea decât netezimea pe care o simțise atunci, între picioarele de plastic ale păpușii. Cui ar fi putut să-i spună că după un astfel de coșmar nu se mai simțea cu adevărat bărbat săptămâni întregi? Se elibera cu greu de spaime, dar nu se simțea cu adevărat bine decât după ce înspăimânta la rândul lui și, mai ales, după ce producea durere și suferință. Și niciodată, oricât de periculos ar fi fost și oricât de mult s-ar fi pus în primejdie, nu a putut renunța la asta. Acum câțiva ani, într-o vreme când coșmarele deveneau tot mai dese și i se păreau tot mai reale, a fost nevoit să apeleze la un psihiatru.
— Frica morbidă de emasculare este simptomul unei psihoze latente profunde. Trebuie să vă tratați, astfel această frică vă va învinge… sau chiar vă va emascula! i-a spus psihiatrul după ce l-a ascultat cu atenție. Coșmarele sunt consecințele unor tensiuni de natură sexuală. Nu ați simțit niciodată nevoia de a produce în mod deliberat suferință?
Întrebarea psihiatrului a venit pe neașteptate, și o clipă a fost gata să se dea de gol. După câteva momente de ezitare, a negat cu un glas care i s-a părut tremurat. Psihiatrul, bătrân, blajin și cu vorba domoală, îl privise cercetător prin ochelari și nu păruse să îl creadă. Căutase ceva pe biroul lui acoperit de cărți și de reviste, în timp ce îi spunea:
— Dacă nu ați simțit încă o asemenea nevoie, probabil că în curând veți simți. Va trebui să rezolvăm asta, pentru că societatea nu acceptă ca un cetățean să își ușureze propria-i durere prin producerea de suferință semenilor săi. Prin legi adecvate, și-a luat precauțiile necesare ca astfel de cazuri să ajungă după gratii. Ceea ce nu este cazul nostru, nu?”
Întrebarea nu părea deloc retorică, și tocmai pregătea un răspuns potrivit când profesorul găsi revista pe care o căuta și începu să citească din ea: „Tulburările obsesiv-compulsive“.
— „Lavrenti Beria, șeful NKVD-ului sovietic, suferea de o gravă decompensare psihică și era bântuit în mod periodic de coșmaruri în care era prins de revoluționari și emasculat în public. Medicul lui i-a recomandat un tratament, pe care Beria l-a refuzat în mod constant, pe motiv că îl moleșea. A descoperit în curând un tratament empiric, pe care, în calitate de șef al NKVD-ului, a început să și-l administreze destul de des: a observat că, dacă viola o femeie, coșmarurile erau pentru un timp alungate. Și erau alungate pentru o perioadă cu atât mai lungă, cu cât suferințele provocate victimei erau mai mari. La început săptămânal, apoi chiar mai des, ieșea cu limuzina pe străzile Moscovei și alegea. Le arăta băieților lui viitoarea victimă, care îi era adusă la birou pentru „cercetări“. Unele femei au dispărut cu totul, și s-a presupus că au fost ucise. În ciuda tăcerii totale impuse, unele zvonuri au început să circule prin Moscova, astfel încât femeile erau îngrozite de câte ori vedeau o limuzină. Era amator în special de fete tinere, cu alură sportivă, și cei din garda lui personală povesteau că atunci când întâlnea o fată care îi plăcea devenea de nestăpânit. A devenit de notorietate publică o întâmplare cu iz anecdotic, dar perfect adevărată. Într-una dintre zile se plimba departe de ochii lumii, într-o bărcuță cu motor, împreună cu ministrul culturii. Ghinionul ministrului a fost că lacul pe care se plimbau aparținea unui club unde se antrenau sportivii. Fără să bănuiască nimic, de bărcuță s-a apropiat o tânără înotătoare. Se pare că a fost pe placul lui Beria, pentru că fata a fost poftită în barcă, iar ministrul, îmbrâncit în apă. Norocul ministrului, care nu știa să înoate, a fost că garda personală a lui Beria a observat ce se întâmplă și a trimis o barcă să îl scoată din apă, în timp ce Beria o viola pe fată. După moartea protectorului său, Stalin, la numai șase luni, foștii lui tovarăși, scârbiți de o asemenea comportare, l-au judecat și l-au executat.“
Profesorul a terminat de citit și l-a privit lung. Apoi a pus revista pe birou și a spus încet:
— Biograful lui Beria se jură că totul este perfect adevărat. Un tratament cu neuroleptice l-ar fi scutit poate de un astfel de destin, dar lui i s-a părut că e preferabil să se lase condus de instincte. Asemenea cazuri am tratat chiar eu, și au reacționat favorabil la tratament. Între timp neuroloepticele au devenit mult mai blânde și mai selective. Trebuie să facem ceva, pentru că am observat că nu numai societatea se apără împotriva unor astfel de abuzuri, ci chiar natura… sau poate o altă instanță superioară, ale cărei judecăți ne sunt inaccesibile nouă…
Nu a priceput ce a vrut să spună psihiatrul, care i s-a părut chiar mai bântuit de fantasme decât el, pentru că tocmai atunci a intrat asistenta să anunțe că următorul pacient și-a anulat consultația. A plecat grăbit, pentru că simțea o nestăpânită dorință de a-și încerca pe el noul pistol cu amortizor.
Scutură din cap și încercă să alunge astfel de gânduri. Acum erau alte urgențe…


*



Își reveni cu greu din amintiri și privi spre Tom, care se uita posomorât pe geam, fără să vadă însă nimic.
— Lasă, nu te mai gândi la ce a fost, îl încurajă el pe Tom și privi spre ceas. Să vedem ce facem de acum încolo… Îți promit că voi fi mai grijuliu. Hai să ascultăm, până una, alta, un buletin de știri.
Până la ora douăsprezece au ascultat câteva piese muzicale, apoi știrile au început abrupt să le dea planurile peste cap.
„O teribilă crimă a fost descoperită azi-dimineață de fratele unui patron bucureștean. Având întâlnire cu acesta, s-a dus să îl caute la sediul firmei. Îngrijorat de lipsa oricărei mișcări și de absența fratelui, acesta a anunțat poliția. După ce au spart ușa, i-au descoperit pe patron, casieră și unul dintre bodyguarzi uciși și zăcând într-o baltă de sânge. Deși primul motiv al crimei pare a fi jaful, autoritățile nu exclud nici posibilitatea unei răfuieli între grupări mafiote pentru controlul piețelor valutare. Surse din cadrul poliției, care au dorit să își păstreze anonimatul, au avansat ipoteza că patronul ucis se ocupa și cu traficul ilicit cu aur, ceea ce ar constitui, de fapt, adevăratul motiv al crimei… Poliția are deja un cerc de suspecți ale căror semnalmente au fost transmise la punctele de frontieră, pentru că se bănuiește că făptașii vor încerca să părăsească țara.“
În timp ce Tom trăgea cu un gest inconștient sacoșa cu aur și valută mai aproape de el, Tudor, care după ce se terminaseră știrile dăduse aparatul de radio mai încet, conducea preocupat, bătând cu o mână ritmul muzicii în volan. Un plan atât de bine pus la punct fusese complet dat peste cap de un amănunt pe care nu avea cum să îl prevadă. Dacă totul ar fi mers așa cum plănuiseră, jaful ar fi fost descoperit numai luni dimineață, când ei ar fi fost deja în Italia. Sau poate chiar mai departe… Așa, va trebui să găsească altceva, și, în timp ce își frământa mintea să găsească o soluție, ochii îi căzură pe harta uitată de puști pe bordul mașinii. O trase mai aproape și o privi din când în când cu coada ochiului când drumul îi permitea. Ochii prinseră a-i străluci, ca întotdeauna când găsea soluția la o problemă ce părea imposibil de rezolvat. Tocmai intrau într-o comună sau orășel, nici nu își dădea bine seama ce anume este. Important era că a dat cu ochii tocmai la timp de vânzătoarea care se pregătea să tragă gratiile la singurul magazin mai răsărit din zonă. A parcat brusc în dreptul ei și i-a făcut semn lui Tom să îl urmeze. Strada era pustie cât se zărea cu ochii, așa că, punându-și la bătaie tot farmecul și o minciună bine ticluită, au reușit să o facă pe femeie să se întoarcă din drum și să le vândă două biciclete și două costume de trening. Un bacșiș generos și mulțumirile anticipate ale nepoților care vor primi de data asta cadourile mult așteptate au făcut-o să îi ajute chiar să își așeze bicicletele în portbagaj.
La multe minute după ce au plecat, Tom își luă inima în dinți și îl întrebă:
— Poate îmi spui, totuși, ce ai de gând?
Tudor îl privi ciudat, de parcă l-ar fi văzut prima dată. Apoi se concentră la condus, privind din când în când harta pe care o uitase puștiul pe bordul mașinii, ca și când nici nu l-ar fi auzit pe Tom. Conduse așa minute în șir, apoi, chiar înainte de a intra în Simeria, văzu drumeagul pe care îl aștepta, coti scurt pe el, și mașina începu să se scuture pe drumul prost pietruit. Abia acum se relaxă și se întoarse zâmbind spre Tom:
— M-ai întrebat ce planuri am? Păi, am să ți le explic imediat.
Se concentră un timp la drumul care devenea din ce în ce mai prost, pe măsură ce se îndepărtau de șoseaua principală.
— E clar chiar și pentru tine că nu mai putem ieși prea curând din țară. Am presupus că nu va ști nimeni de noi până luni, când urma să fim departe.
Ocoli o căruță cu fân trasă din greu de doi cai costelivi și continuă:
— Unde să ne ascundem? Până la urmă se va ajunge și la noi. Cel care ți-a vândut pontul, mai devreme sau mai târziu, va ciripi. Se va afla că am fost noi. E o problemă de zile până când fiecare polițist de țară va avea fotografiile noastre în mână, privind atent la toate mașinile care trec pe lângă el. Își vor aminti de noi toți cei cu care am vorbit și se va reface ruta pe care am parcurs-o… Se va ajunge la concluzia că vrem să ieșim din țară pe undeva prin zona Arad sau Timișoara. Nici nu greșesc prea mult, pe acolo voiam să ieșim. Numai că noi vom scăpa de mașină și vom sta ascunși undeva suficient de mult timp, o săptămână, două, nu mai mult, cât să se presupună că am trecut granița cu o călăuză, pe jos sau sub o identitate falsă. Apoi, când apele se vor liniști, vom putea pleca ușor, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, cu pașapoartele alea false.
Tom clătină din cap cu îndoială:
— Sună bine ce zici, numai că nu văd unde am putea sta destul de mult timp până se vor liniști apele, cum spui tu…
Tudor bătu cu arătătorul în harta puștiului:
— Uite, aici!
Tom se aplecă în față peste banchetă și, când Tudor își luă degetul, citi: Poiana Îngerilor.
— Ești nebun? se revoltă el. Tu chiar ai luat de bune toate câte le-a spus puștiul ăla? Chiar crezi că vârful nu mai știu cum și poiana asta dispar așa, în neant, și noi o dată cu ele?
Tudor râse subțire și se întoarse să îl privească mai bine. Apoi, tot bine dispus, îi răspunse:
— Nu trebuie să cred asta eu… și nici tu. E destul că o creadă cei din jur. Localnicii de acolo. Vom fi feriți mai bine ca în oricare altă parte, crede-mă.
— Bine, spuse Tom încă neconvins. Să zicem că stăm acolo o săptămână, două. E vară, putem dormi oriunde, chiar și în peștera aia, dacă o găsim. Dar te-ai gândit ce o să mâncăm în astea două săptămâni? Scoarță de copaci?
Tudor opri mașina și trase harta mai aproape de el, începând să o studieze atent. Păru satisfăcut de rezultat, pentru că se întoarse zâmbind spre Tom și spuse:
— Asta, ne vom lămuri la fața locului. Ne vom descurca noi cumva. Important este să ajungem la cabana Gura Apei cât mai nebăgați în seamă. Așa că o să căutăm un loc unde să scăpăm de mașină, ne transferăm bagajele în rucsacuri și o pornim pe biciclete pe drumurile astea de țară, ocolind cât putem de mult localitățile importante.
Au mai mers cu mașina câtva timp. Satele deveneau tot mai rare și aveau denumiri tot mai ciudate. Apoi, după kilometri întregi de drum pustiu în care nu au întâlnit nici o mașină și nici o căruță, Tudor a oprit mașina lângă o râpă prăpăstioasă ce părea potrivită cu ceea ce avea de gând. Au mutat în rucsacuri tot ce aveau nevoie, au îmbrăcat treningurile și au împins mașina în râpă. Un timp a coborât încet, apoi a prins viteză. O stâncă îi apăru în drum, și mașina se clătină gata să se răstoarne, dar își reveni în ultimul moment și coborî cu viteză mai departe. În schimb a doua stâncă, ceva mai mare și mai colțuroasă, îi veni de hac, și mașina se răsturnă mergând așa, târâș, un timp, apoi dispăru în vegetația bogată de pe fundul râpei.
Tudor zâmbi mulțumit:
— Ai văzut? Parcă am așezat-o cu mâna. Nimic nu se mai vede… Mă rog, poate doar arbuștii ăia îndoiți când a mers târâș. Dar după prima ploaie nu se va mai vedea nimic. Ar fi un ghinion chior să o găsească careva prea repede.
Îl privi pe Tom cum își așeza morocănos rucsacul. Ca orice orășean ce se respectă, ura efortul fizic care nu este făcut la o sală de forță, și perspectiva unui drum de zeci de kilometri pe biciclete nu îl încânta.
— Hai la drum! îl bătu Tudor încurajator pe umăr. Până diseară ar fi bine să ajungem…
Tom avusese dreptate să nu fie încântat de drumul care îi aștepta. Din el nu reținuse decât crâmpeie vagi de drumuri prost pietruite, desfundate de ape, sate tot mai mici ascunse prin văi, cu casele stând parcă la pândă în mijlocul unor adevărate explozii vegetale. Din când în când, întâlneau în cale câte o căruță încărcată cu fân, din vârful căreia îi privea bănuitor un muntean posac.

*


Au ajuns la cabana Gura Zlata chiar când soarele apunea undeva în dreapta, după Vârful Pietrei. În stânga, luminat de ultimele raze de soare, strălucea alt vârf impresionant: era Retezatul, după cum le explică un binevoitor care stătea rezemat de gardul de piatră al cabanei. Până la urmă se dovedi că trebuia să plătească pentru a putea trece mai departe. Taxă de intrare în rezervația Retezat – și o plătiră chiar la omul care îi lămurise.
Tom, zgârcit de felul lui, vru să se împotrivească, dar o privire tăioasă a lui Tudor îl făcu să își înghită vorbele și să scoată banii.
După ce plecară mai departe, Tom începu să vorbească înainte ca Tudor să apuce să spună ceva:
— Gata, știu! Trebuie cu orice preț să ne pierdem urmele… Presupunând că cineva întreabă de noi și aici, e mai bine să creadă că am urcat spre Retezat. Așa e?
Tudor zâmbi mulțumit:
— Ai nimerit-o de data asta! Uite, acolo, în spate la tufișurile alea, lăsăm și bicicletele. Tot nu ne mai sunt de folos acum…
Ascunseră bicicletele după niște tufișuri bogate de ienupăr și, după ce plecară, Tom privi cu îndoială spre locul acela.
— Mă întreb dacă cei care le vor găsi nu vor anunța salvamontiștii că doi excursioniști nu și-au mai recuperat bicicletele.
— Ai uitat ce ne-a spus puștiul… că le-au furat în numai două ore bicicletele…
Pășind voinicește în urma lui Tudor, care făcea pași mari pe cărăruia ce urca șerpuind spre înălțimi, Tom bodogăni ca pentru el:
— Și se mai spunea că oamenii de la munte sunt oameni simpli și cinstiți…
Tudor îl auzi și-i răspunse fără să se întoarcă:
— Se spunea bine… Numai că nu vezi tu… Acum, la vremea asta a anului, muntele este mai plin de orășeni ticăloși ca noi decât de munteni simpli și cinstiți – și râse singur de gluma pe care o făcuse.
Au urcat în tăcere mai bine de o oră, fără a se mai întâlni cu nimeni. Între timp se întunecase bine și, ca să consulte harta, Tudor a fost nevoit să aprindă lanterna. A folosit-o scurt și cu fereală, de parcă i-ar fi fost frică să nu îi vadă cineva. Îi arătă lui Tom un punct pe hartă:
— Uite, aici! Colonia Tomeasa… Știi cumva ce este? L-ai auzit pe puști pomenind ceva de ea?
Uitându-se posac pe hartă, Tom scutură din cap.
— Nu a pomenit… Poate că a luat-o prin altă parte…
Dar Tudor nu îl mai asculta deja; o pornise cu pași mari mai departe, spunându-i peste umăr:
— E posibil să fie vreo colonie pentru muncitorii forestieri. Mai bine să o ocolim.
Aproape de miezul nopții, s-au oprit într-o viroagă, la adăpostul îndoielnic al unei stânci ce părea gata să se prăvale peste ei. Au mâncat încet, fără să spună nici unul nimic, și au căzut răpuși de oboseală și de aerul tare al muntelui.
S-au trezit la prima oră a dimineții, alarmați de un duruit ușor. Câteva capre negre fugeau speriate spre înălțimi.
— Ce le-o fi speriat? întrebă neliniștit Tom.
— Aflăm noi imediat, îl liniști Tudor. E chiar în drumul nostru. Poate să fie vreun lup sau chiar vreun urs, adăugă el și pregăti pistolul. Asta, așa, pentru orice eventualitate, adăugă văzând privirea îngrijorată a lui Tom.
Au mai îmbucat în grabă ceva, iar Tudor a cercetat cu atenție harta, privind apoi vârfurile din jur și încercând să se orienteze.
— Suntem aproape. De acum trebuie să găsim o casă sau o stână izolată și să convingem pe cineva să ne arate drumul. E plin pe aici de denumiri ciudate: Poiana Zânelor, Poiana Îngerilor, Apa Albă, Apa Neagră… Trebuie să găsim vreun localnic de la care să aflăm sigur care sunt locurile alea bântuite prin care nu prea le place să umble.
Au găsit mai repede decât s-au așteptat o casă izolată, și, după fumul care se ridica din coș, ca și după zgomotul de animale, și-au data seama că gospodarii se treziseră chiar dacă soarele abia făcuse ochi. S-au apropiat cu pași furișați, întâmpinați de lătrăturile furioase ale unui câine. Tudor l-a doborât cu un foc tăcut și precis, apoi au ascultat atenți să vadă dacă vine cineva. Undeva în spate, în grajd, un bătrân înalt, ciolănos dădea de mâncare la vite, iar într-un șopron aflat ceva mai departe o bătrână își făcea de lucru cu păsăretul.
— Să vedem în casă, a șoptit Tudor și a pornit-o cu pași furișați spre ușă, intrând și făcându-i semn celuilalt să-l urmeze.
Au intrat și în față li s-a deschis un hol lung, cu câteva uși. De după una dintre ele se simțea mișcare și se auzeau zgomote de cratițe mutate. Făcându-i semn lui Tom să tacă, au trecut încet pe lângă bucătărie și au deschis ușurel celelalte trei uși. O sufragerie și două dormitoare. În unul dintre ele patul era nefăcut, și când să iasă au auzit ușa bucătăriei deschizându-se. S-au tras înapoi, călcându-se pe picioare, și s-au dat după un dulap. Ușa s-a deschis și în încăpere a intrat o fată tânără, cu brațele pline de așternuturi. S-a apropiat de pat fără să îi vadă și s-a aplecat să întindă cearșaful. Avea pe ea numai o rochiță scurtă de bumbac, și când s-a aplecat i s-au văzut picioarele lungi și bronzate. Tom l-a auzit pe Tudor cum înghite în sec și a oftat greu:
— O, Doamne, nu din nou!
La auzul vocii străine fata s-a întors speriată și i-a privit cu ochi mari. A dat să țipe, dar Tudor ajunsese deja lângă ea și-i acoperea gura cu o palmă. Respira greu și o privea pe fată în ochi.
— Ascultă-mă bine. Dacă faci ce îți spun, îți promit că nu îți facem nici un rău. Vreau doar să îmi răspunzi la niște întrebări, ai înțeles?
După ce fata dădu ușor din cap, Tudor își luă mâna de pe gura ei și o privi mai bine. Avea părul bălai și o față plăcută; nu era o frumusețe care să câștige cine știe ce premiu, dar mirosul de flori de câmp și de trup de femeie ce venea dinspre ea îl făcu să strângă din dinți înainte de a începe să vorbească. Închise ochii și încercă să alunge valul roșu care începea să-i acopere vederea. Respiră adânc, apoi întrebă:
— Cine sunt cei doi de afară?
Fata avu o ezitare, așa că Tudor o înghionti cu pistolul:
— Repede, altfel…
— Bunicii mei, răspunse fata fără să mai aștepte alt îndemn.
— Cine mai locuiește aici?
— Numai noi trei.
— Părinții tăi unde sunt?
— Locuiesc în Hațeg… Și eu locuiesc tot acolo, numai peste vară vin la bunicii mei, adăuga fata văzând că pauza se prelungește.
„Prost moment ți-ai ales, fato, să-ți vizitezi bunicii!“ își spuse Tom văzând cum Tudor respiră mai greu și se înroșește la față.
Tudor aruncă o privire în jur, ca și cum ar fi vrut să se asigure că totul era în ordine, dar oricum nu prea îi mai păsa de asta. Aruncă pistolul spre Tom și-i șopti șuierat:
— Ai grijă la cei de afară – apoi se întoarse spre fată, care îl privea cu ochii mari.
— Lasă-mă! Mi-ai promis doar…, mai apucă el să audă, apoi se lăsă cuprins de valul roșu al nebuniei.
O răsturnă pe pat cu o mișcare brutală, acoperindu-i gura cu mâna să nu țipe. Era cu ochii închiși; nu mai avea nevoie de văz, se lăsa călăuzit numai de celelalte simțuri și de valul amețitor care îl purta spre împlinire. Clănțăni asemenea unui lup când i se păru că întâlnește rezistență, mâinile transformate în gheare rupseră pânza subțire, își auzi ca de undeva de departe gemetele sacadate, apoi se auzi strigând eliberat, pentru cât timp oare, de furia roșie din el. Își reveni cu greu, scuturat de umeri de Tom. Sub el fata plângea în hohote, acoperindu-și ochii cu mâna. Se ridică brusc de pe ea și-și recuperă pistolul de la Tom.
— Am crezut că vei face la fel ca atunci, spuse Tom ușurat. Eram pregătit să te opresc. Avem nevoie de ea…
— Da, avem nevoie de ea, confirmă Tudor încă respirând greu. Să-ți intre bine în cap! Nu ucid fără rost și nici din plăcere. Și acum du-te și adu-i pe cei doi bătrâni.
Se întoarse spre fată, care stătea ghemuită pe pat și plângea în hohote:
— Și tu, ce ai rămas acolo înțepenită? Mai vrei o dată? Se poate rezolva, dacă mă superi…
Merse la fereastră și privi afară, unde Tom pășea cu pași mari spre grajd. Aruncă o privire în jur, apoi se aplecă spre fată:
— Scoală-te și îmbracă-te! Avem nevoie de tine…
În timp ce fata se îmbrăca cu mișcări încete, Tom intră în cameră cu cei doi bătrâni. Părură să-și dea seama dintr-o privire ce se întâmplă, și bătrâna se repezi spre fată să o ia în brațe, în timp ce în ochii bătrânului apăru o lucire încrâncenată.
— Ascultați-mă bine, spuse Tudor și o îndepărtă pe bătrână de lângă fată. Dacă faceți ce vă spun, nu o să vi se întâmple nimic. Dacă faceți vreo prostie, vă curăț. Și încep cu ea, arătă el amenințător spre fată.
După ce se liniștiră, își ridică de jos rucsacul și i-l aruncă bătrânei.
— Umple-l cu ceva de ale gurii! Pâine, slănină, cârnați, orice găsești pe acolo, cât să ajungă la trei inși pentru vreo săptămână. E pe aici pe undeva un loc numit Poiana Îngerilor? Ãla unde nu se prea înghesuie turiștii și localnicii să rămână peste noapte?
Fata și bătrânul se priviră ciudat, fără să spună nimic. După un timp bătrânul spuse cu greutate:
— Este un asemenea loc, dar nu se poate ajunge așa ușor acolo… Sunt locuri bântuite și este primejdios…
— Mai scutește-mă cu superstițiile! sări cu gura și Tom, care își pierduse firea de atâtea amânări. Dacă era periculos, se numea Poiana Diavolului sau Poiana Bântuită. Dar în Poiana Îngerilor ce primejdii pot să fie? Poate îngeri care se plimbă de colo-colo cu țambale din ălea verticale și care beau lapte și miere toată ziua…
— Se numesc harfe, deșteptule, îl corectă amuzat Tudor și se întoarse amenințător spre bătrân: Ascultă aici cum o să facem: fata asta ne duce în poiana aia cu îngeri. Rămânem acolo o săptămână… Dacă între timp faceți vreo prostie sau anunțați pe cineva, să știi că nu o s-o mai vedeți în viață. Ai înțeles?
Bătrânul încuviință din cap posac și spuse:
— Am înțeles, dar v-aș ruga să mă lăsați pe mine să vă duc acolo. Fătuca asta e tânără și nepricepută, să nu vă rătăcească prin cine știe ce coclauri…
Fata se ridică de pe pat și spuse moale:
— Lasă, bunule, mă duc eu cu ei. De-acum, ce mai contează?
Bătrânul lăsă capul în jos fără să spună nimic, și Tudor privi bănuitor de la unul la altul.
— Să nu încercați să puneți ceva la cale, că vă termin, amenință el cu o voce rece și luă rucsacul de la bătrâna care tocmai intrase.
Îl așeză cu mișcări rapide în spate și îi grăbi pe bătrâni, care nu mai terminau să își îmbrățișeze nepoata, apoi porniră să urce spre muntele ce se profila masiv și sobru deasupra lor.




*


La început cărarea era ușoară, dar, pe măsură ce trecea timpul, se făcea tot mai abruptă, și fata, obișnuită cu muntele, le-o lua mereu înainte, până când Tudor îi spuse răspicat:
— Nu mai alerga așa! Să nu îți închipui că poți fi mai iute decât glonțul meu…
Pentru prima dată fata se întoarse și îl privi drept în ochi:
— Nu încercam să fug. Pur și simplu trebuie să ajungem până la amiază, altfel va trebui să așteptăm până mâine. În Poiana Îngerilor nu se poate pătrunde oricând…
Tom începu să râdă.
— Adică un fel de „Atenție, se închid ușile!“, ca la metrou.
Fata dădu din umeri și porni iar să urce. Începură și ei să meargă în urma ei, și, privindu-i mersul săltat care făcea să îi fluture rochița subțire în jurul șoldurilor, Tom se uită îngrijorat spre Tudor, care își mușca neliniștit buzele. Se apropie de el și-i șopti la ureche:
— Ai răbdare, pentru numele lui Dumnezeu, până ajungem! Atunci va fi a ta o săptămână întreagă, dar trebuie să ajungem mai întâi acolo…
Tudor dădu aprobator din cap și își mută privirea de pe rochița fetei, fluturând ademenitor înaintea lor. Ca și cum ar fi simțit că se vorbește de ea, fata se opri pe o mică movilă și le arătă undeva în față.
— Uitați-vă, aproape am ajuns. Dincolo de pârâu este Poiana Îngerilor.
Se opriră toți trei să privească. În josul moviliței pe care se oprise fata părea că începe cu adevărat Raiul. Ca și cum munții ar fi adunat tot ce au găsit mai frumos să aștearnă în fața lor. Verdele crud al ierbii alpine abia se mai zărea sub puzderia de flori multicolore care părea că se întrec în a atrage privirea asupra lor. Nu te puteai hotărî la care să te uiți mai întâi și îți venea să te plimbi așa prin mijlocul lor, înconjurat de miriadele de culori și amețit de amestecul de mirosuri. Un pârâu zglobiu trecea susurându-și apele spre capătul pajiștii și un abur ușor plutea deasupra lui. Dincolo de el totul părea și mai minunat, dar poate că era numai o iluzie din pricina aburului. Au pornit să coboare de pe movilă, și Tom a murmurat ca pentru el, dar l-au auzit toți:
— Acum știu de ce au numit locul acesta Poiana Îngerilor!
Ajunseră lângă pârâu și fata se opri în fața lui. Apa nu părea să fie foarte adâncă, poate până la brâu, în nici un caz mai mare. Din loc în loc, acolo unde râul era mai lat, se vedeau pietre ieșind din apă, care ar fi ajutat la o adică să îl treci, chiar fără să te uzi.
Tudor se uită la fată, care privea pierdută în apele cristaline ale pârâului.
— De ce te-ai oprit? întrebă el și privi cercetător spre malul celălalt; nu se vedea nimic suspect.
Fata întoarse spre ei niște ochi mari și plini de lacrimi. Suspină o dată adânc, apoi spuse:
— M-am oprit pentru că trebuie să vă întreb încă o dată dacă sunteți siguri că vreți să mergeți acolo. Legendele spun că nimeni nu s-a mai întors niciodată de acolo. Decât poate Zamolxe, dar nimeni nu știe cum a făcut-o…
Tudor se luă cu mâinile de cap:
— Gata cu basmele, treceți odată…
Fata începu să se dezbrace încet, aruncându-și hainele una câte una în râu. Apa le lua tăcută și le purta zglobie în jos ca și cum s-ar fi jucat cu ele.
— Ești nebună? întrebă Tudor când fata rămase dezbrăcată în fața lui, dar ea, fără să spună nimic, păși încet prin râu până pe malul celălalt…
Pășiră și ei prin râu și îl trecură cu ochii țintă la trupul gol al fetei, fără să simtă răceala apei de munte. Până și Tom, care nu se știa un nestăpânit în privința femeilor, auzea acum sângele cum îi bubuia în urechi în timp de privea rotunjimile ei ațâțătoare.
— O să îți fie frig noaptea fără haine, îi spuse el fetei după ce ajunseră dincolo, dar chiar în timp ce vorbea își dădu seama că nu o să-i fie.
Aerul părea mai cald aici, încărcat cu mirosuri noi, încă mai îmbătătoare. Fata, care abia acum își dădu seama că nici nu o întrebaseră cum o cheamă, se întoarse sfidător spre ei:
— Nu, nu o să îmi fie frig, răspunse ea și îi privi netemătoare drept în față.
Tom îl auzi mai întâi pe Tudor scoțând un muget, apoi îl văzu cum aruncă rucsacul cât colo și se aruncă lacom asupra fetei. O trânti jos pe iarba plină de flori și se grăbi, parcă picat în transă, să își dea hainele jos. Reuși într-un târziu, graba și nerăbdarea mai mult încurcându-l, și mușcă sălbatic dintr-un sân, când rămase dintr-o dată nemișcat deasupra fetei, care îl privea zâmbind, fără să se împotrivească în nici un fel.
Tudor scoase un urlet neomenesc și se ridică în genunchi între picioarele depărtate ale fetei. Apoi se sculă cu totul în picioare, în timp ce fata rămăsese mai departe întinsă pe jos, nepăsătoare.
— Nu se poate, gemu el și își urlă încă o dată durerea spre înălțimi, în timp ce, pentru a nu știu câta oară, mâna lui pipăia în gol între picioare, unde nu întâlnea decât aceeași netezime rece pe care, cu ani în urmă, o întâlnise la păpușă.
— E un coșmar, bâiguia el neputincios. Am să mă trezesc îndată…
Tom se uită la fata întinsă pe jos, a cărei poziție părea să nu mai aibă dintr-o dată nimic impudic. Privi mult până să înțeleagă de ce: sânii păreau să i se retragă în interiorul corpului, fără să lase nici cel mai mic semn, nici măcar sfârcurile, părul pubian începu și el să i se risipească undeva ca un abur și, în curând, în fața lui nu mai rămase decât o ființă la fel de asexuată ca o păpușă. Gemetele lui Tudor îl făcură să se întoarcă spre el: cu un gest devenit deja reflex, acesta se pipăia mereu între picioare, și netezimea întâlnită îl făcea de fiecare dată să scoată același geamăt dureros. Aruncă jos din spate rucsacul în care avea bijuteriile. Din izbitură, acesta se deschise, și strălucirea aurului se amestecă printre culorile florilor. „Aurul n-are trecere în cer“, șopti el ca în transă versul unei melodii auzite cândva în copilărie, dar nici unul dintre cei doi nu privi spre el, pentru că, în momentul acela, fata se ridică de jos cu grație și le zâmbi. Încă mici, pe umeri îi fluturau două aripi care creșteau văzând cu ochii. Cei doi bărbați, ca la un semn, priviră spre pârâul pe care îl trecuseră cu numai câteva minute în urmă. Deși ar fi trebuit să fie la numai câțiva pași, aburul tremurător care plutea deasupra lui îl făcea să pară la depărtări de neatins.
Ca în transă, Tom făcu câțiva pași spre pârâu și, când îl văzu cum se pierde pe de-a-ntregul în depărtare, păru să accepte totul cu detașare și începu să râdă încet. Hainele de pe cei doi începură să se destrame încet și ele, apoi, după, un timp le luă zefirul mirositor care adia ușor în jurul lor.
Rămaseră toți trei tăcuți, goi, privindu-se atenți unul pe altul în timp ce așteptau să le crească de tot aripile.