Timidul



— Gata, băieți, cine începe?
Glasul instructorului de la poligonul chimic răsună ca întotdeauna rece și impersonal. Tresar și simt cum inima începe să-mi bată mai repede în piept, iar gândul îmi fuge la Matei. La fața lui descompusă de flăcări și de vizitele noastre la spital, la garoafele roșii pe care i le duceam și la zâmbetul lui tot mai chinuit. O dată venise împreună cu noi o fată înaltă, slăbuță, care a tresărit înspăimântată când a dat cu ochii de el.
— Fii mândră de prietenul dumitale, i-a spus comandantul nostru, a salvat viața a doi copii...
Stătuse nemișcată tot timpul vizitei, încercând să pară nepăsătoare, dar ochii îi alunecau mereu la cicatricele de pe obrazul lui.
Apoi, după un timp nu am mai văzut-o. Niciodată! Ca și cum nu ar fi fost. Nici până acum nu știu dacă pe Matei l-a durut mai tare arsura flăcărilor sau plecarea ei...
Oare, dacă mi s-ar întâmpla și mie ceva asemănător, Florina ce ar face?
Gândul la ea mă străbate dureros, aducându-mi aminte de seara când ne-am cunoscut. O seară ca oricare alta, numai că în ziua aceea primisem ordinul de încorporare. Cu totul de neînțeles pentru mine, simțisem dintr-o dată nevoia să fiu singur, și am pornit haihui prin parc să-mi i-au rămas-bun de la locurile pe care nu aveam să le revăd atâta timp. Să fie oare adevărat că în ochii celor care se pregătesc de plecare se citește ceva, așa, ca o nostalgie a depărtărilor?
În orice caz, ea așa mi-a spus când a venit lângă mine să privim împreună la soarele ce se pregătea să apună. O cunoșteam din vedere mai demult, ne întâlneam aproape zilnic, dar niciodată nu m-am gândit că noi doi aveam atât de multe în comun și că puteam deveni atât de buni prieteni.
Aproape că uitasem că mai trebuie să și plec. N-am să mi-o iert niciodată că în seara despărțirii nu am avut curajul să o sărut. Am condus-o până la poartă, am dat mâna și am plecat. Abia mai târziu, prin scrisori, am început să-i spun „dragă“ și să-i trimit mii de sărutări...
Gândurile îmi sunt abătute de Anatol, care se apropie de culoar cu pași mari și hotărâți.
„Doamne, cum poate fi omul ăsta atât de calm?“ îmi trece prin cap, și simt un ușor fior de invidie pentru curajul lui.
Ne zâmbește la toți și ne face semn încurajator cu mâna, de parcă noi am fi cei care urmează să intre în flăcări. Instructorul dă din cap spre cei de la pompe, și aerul se umple dintr-o dată de șuieratul ascuțit al lichidului incendiar. Nu am auzit niciodată o cobră șuierând, dar îmi închipui că așa trebuie să facă. Încă un semn din partea instructorului, și dintr-o dată soarele se mută pe pământ, între noi și Anatol. Închid orbit ochii și într-un târziu, când îi deschid, Anatol vine spre noi cu obișnuiții lui pași mari. Costumul de protecție îi strălucește cu irizații metalice în bătaia orbitoare a soarelui. Le spune ceva râzând celorlalți, apoi se apropie de mine.
— Fii fără teamă, Timidule. Chiar că nu-i nici o scofală... Singura ta grijă este să mergi drept înainte.
Cuvintele lui mă mai liniștesc parcă. Chiar și „timidule“ ăsta îmi sună familiar acum. Și-mi vină să râd aducându-mi aminte cum mă supăram la început când mi se spunea așa...
Mă aud strigat și simt cum totul începe să se învârtă cu mine. Pășesc spre culoar și parcă fără să vreau încerc să imit pașii mari ai lui Anatol. Nu prea reușesc și sunt dureros conștient de asta.
Înainte de a apuca măcar să mă pregătesc sufletește, instructorul îmi face semn să pornesc, și dintr-o dată ochii îmi sunt arși de lumina care mă îmbrățișează flămândă. Limbile flăcărilor ating lacome costumul de protecție, în vreme ce eu pășesc mecanic înainte și aproape că nu-mi dau seama când deasupra mea strălucește iar soarele.
Ceva se răzvrătește în mine:
„Numai atât? După atâta spaimă și neliniște, numai atât?”
Aud strigat alt nume și mă așez sfârșit pe iarbă. Anatol se apropie de mine și-mi întinde un bidon cu apă. Mă bate pe umăr și nu spune nimic, într-o atât de plăcută solidaritate: amândoi am pășit prin flăcări!


* * *


Seara nu-i nici pe departe atât de frumoasă ca aceea în care ne-am cunoscut, dar cine mai ține seama de asta? Mergem mână în mână ca doi copii și simt cum toți cei care trec pe lângă noi ne privesc amuzați. Ne întâlnim și cu o pereche de îndrăgostiți, care merg aproape îmbrățișați, și întorc capul într-o parte. Doamne, ce prost sunt! Pe urmă iar o să-mi pară rău cine știe câte luni de zile...
Privesc pe furiș la fata de lângă mine: s-a mai împlinit de când am plecat eu. Ochii mi se opresc pe linia zveltă a sânilor ei și, când îmi surprinde privirea, simt că roșesc. Îmi retrag înciudat mâna dintr-a ei și-mi fac de lucru cu centura. Anatol n-ar face așa... Eh! Anatol... Mergem mai departe tăcuți și la început nici nu observăm că lumea din jur începe să alerge vociferând. Lumina roșcată, pâlpâitoare, pe care o zăresc în spatele nostru dansând peste acoperișuri, mă lămurește. Ne întoarcem și începem și noi să alergăm. Când ajungem, focul este în toi: probabil a ars mocnit multă vreme înainte de a izbucni. Pompierii n-au sosit încă. Oamenii au făcut câteva șiruri, trecându-și din mână în mână găleți cu apă. Nu au nici un spor în fața iadului de flăcări, dar ce altceva ar putea face?
Străbatem cercul de oameni și undeva, într-o parte, văd o femeie plângând și zbătându-se ținută de doi bărbați. Cade în genunchi, sfârșită, iar în liniștea din jur se aude stins glasul ei ca o litanie: „Copilașul meu... copilașul meu...“. Mă înfior dintr-o dată și privesc spre oceanul de flăcări: oare mai poate fi ceva viu acolo? De-aș avea un costum de protecție, ar fi o joacă să intru... dar așa?
„În lipsa costumelor de protecție“, îmi răsună în urechi glasul instructorului, rece și impersonal ca întotdeauna, de parcă ar fi chiar lângă mine, „se pot folosi diferite materiale textile bine umezite în prealabil. Bineînțeles că eficiența acestor mijloace improvizate nu poate fi comparată cu a costumelor individuale de protecție, care, cu profesionalism și competență, au fost create tocmai în acest scop”.
Privesc iar spre foc; vâltoarea lui mi se pare totuși mai liniștită decât zvârcolirea nebună a lichidului incendiar. Mă desprind din mulțime și mă îndrept spre cei cu gălețile. În spatele meu o aud pe Florina strigându-mă. Întorc capul și-i fac cu ochiul, încercând să zâmbesc; nu prea cred că mi-a reușit așa cum i-ar fi reușit lui Anatol, dar ce naiba să fac?
Iau o găleată de la cineva și o răstorn peste mine. Un bărbat înalt, între două vârste, mă privește o clipă în ochi și, ghicindu-mi gândul, aruncă și el câteva găleți de apă peste mine, făcându-mă leoarcă. Ușa abia se mai zărește. O grindă cade de undeva de sus stârnind o ploaie de scântei, și o clipă mă cuprinde îndoiala că voi reuși! Privesc spre mulțime și, văzând ochii măriți de spaimă și speranță ai femeii, îi fac semn să stea liniștită și mă îndrept spre casa în flăcări. Dogoarea mă învăluie încă de la primii pași, arzându-mi obrajii și făcându-mă să mă opresc. Mă deschei la veston și mi-l trag peste cap lăsându-mi descoperiți doar ochii. Cu o lovitură de picior, deschid ușa, care abia se mai ține în canatul cuprins de flăcări, și intru încercând să respir cât mai rar. În prima încăpere, un hol în care totul pare incendiat, rămân descumpănit o clipă când în față îmi apar două uși identice. Deschid, tot cu piciorul, una dintre ele, și mă lovește în față un val de flăcări, amețindu-mă. Bucătăria. De aici, probabil, a izbucnit și incendiul. Pătrund în cealaltă încăpere, împleticindu-mă. Simt că nu mai pot rezista mult. Dacă nici aici nu este...
Prin fumul alb, înecăcios, văd într-un colț un pat acoperit cu o plapumă uriașă. Nici un zgomot, nici o mișcare. Oare am ajuns prea târziu? Din câțiva pași sunt lângă pat. Cuprind în brațe făptura plăpândă, pe care abia o simt, și mă reped afară simțind că-mi lipsește aerul. Din ușa deschisă a bucătăriei, limbile flăcărilor încearcă să mă ajungă. Cu o ultimă sforțare, ies. Mă opresc amețit de aerul proaspăt și răcoros. O mulțime de ochi mă privesc. Copilul din brațele mele începe deodată să se miște și să țipe, făcându-i pe toți să se destindă și să zâmbească, atât cât se poate zâmbi lângă o casă în flăcări.
Îi dau femeii comoara și lumea ne înconjoară curioasă. Lângă mine, o simt pe Florina cum mă strânge sălbatic de braț. Privim o clipă amândoi la fața rotundă a copilului, la părul lui auriu strălucind ciudat în lumina pâlpâitoare a focului, și o trag pe Florina după mine înainte de a se dezmetici lumea. Mă aud într-un târziu strigat, dar suntem deja departe, la adăpostul întunericului.
Îmi vine să râd când mă gândesc că mă simt ca Anatol. După câteva străzi mă opresc, iar Florina mă privește nedumerită. Nu spun nimic și, cu inima bătându-mi nebunește în piept, o întorc cu fața spre mine, aplecându-mă spre ea. Mă privește o clipă în ochi, apoi, punându-mi mâna pe gură, mă oprește și, cu gesturi sigure, își scoate baticul de la gât și-mi șterge apăsat funinginea de pe față și buze.


* * *


— Ei, cum a fost? mi-a zâmbit șăgalnic fata de la ghișeu când m-am ridicat din fotoliu.
Am rămas câteva clipe pe gânduri înainte de a-i răspunde. Am închis ochii, retrăind puritatea și intensitatea sentimentelor provocate de noua înregistrare. De la timidul și fricosul de la început, trecerea gradată spre eroul din final...
— Minunat, absolut minunat! Atât de timid si de neajutorat mă simțeam la început... apoi dintr-o data m-am simțit erou. Nemaipomenită gradare a trăirilor...
— Să înțeleg că îl cumpărați... (Fata învârtea în mână CD-ul cu înregistrarea.) Achitați la casă și până atunci vi-l împachetez.
Am dat să mă îndrept spre casierie, când ceva din zâmbetul fetei m-a făcut să mă întorc spre ea.
— Nu te supăra, dar nu cumva...?
La întrebarea mea neterminată a dat fericită din cap.
— Așteptam să vedem când o să vă dați seama. Ați trăit înregistrarea cu prea mare intensitate ca să nu mă recunoașteți. Da, eu am fost modelul pentru Florina... Și, știți, dacă doriți... așa, în mod excepțional, numai pentru clienții fideli ca dumneavoastră, se poate repeta scena finală... pentru o taxă suplimentară de numai zece la sută. Totul în cadrul campaniei promoționale pentru lansarea noii PsihoSimulări. Vă dați seama că fragmentul prezentat este numai calupul publicitar. Înregistrarea integrală este de peste trei ore, și bineînțeles că relația lor devine foarte pasională și tandră spre sfârșit...
Am achitat la casă și, fericit, m-am apropiat cu bonul de vânzătoare. Dintr-o cutie a scos puțină funingine și cu gesturi experte m-a murdărit pe față, apoi și-a scos baticul și a început să mă șteargă. Am luat-o în brațe și am sărutat-o apăsat pe buze exact ca în Trăirea proaspăt încheiată. Cumpărătorii care mai erau în magazin și care văzuseră înregistrarea au aplaudat politicos.
Vânzătoarea rămăsese tăcută și mă privea cu o întrebare mută în ochi.
— A fost minunat, am asigurat-o eu, dar fără prea multă convingere în voce.
Ochii i s-au umezit ușor și a privit stânjenită într-o parte:
— Vă mulțumesc, dar nu-i nevoie să vă prefaceți... Știu prea bine că niciodată realitatea nu o să poată concura o Trăire Virtuală. Oricum vă mulțumesc, a mai șoptit dintr-o dată tristă, și și-a îndreptat atenția spre următorul client.
Am ieșit din magazin cu CD-ul în mână. Oare ar fi fost politicos din partea mea să o invit undeva, să ieșim împreună, oare sclipirea aceea din ochii ei chiar era o nerostită invitație sau era doar o nouă politică a firmei pentru a spori vânzările?
Apoi poate că ar fi trebuit să vorbesc cu ea, să o conving, să insist, și pentru ce? Pentru o noapte de dragoste care în mod sigur nu s-ar fi ridicat la înălțimea celei pe care urma să o trăiesc cu ajutorul Trăirii Virtuale... Oricum ar fi fost, sărutarea ei reală a fost fadă și nu m-a făcut să simt nimic față de ceea ce am simțit atunci când am trăit înregistrarea.
Nehotărât, am așteptat până la ora închiderii magazinului și am privit cum silueta fragilă i se pierde printre blocuri. Am făcut doi pași după ea, apoi m-am oprit. Peste acoperișuri nu se vede nicăieri nici o lumină pâlpâitoare a unui început de incendiu, așa că, strângând în brațe cutia cu CD-ul, m-am îndreptat grăbit spre casă, nerăbdător să retrăiesc minunatul meu vis de iubire...