Un elogiu la adresa celor 10.000 de pensionari din Dolj care au trecut Într-o lume mai bună, anul trecut.

MARIA

Ieșind din magazinul alimentar, o văd așteptând în picioare, îmbrăcată într-un halat stacojiu, cu fața galbenă, și loburile urechilor străvezii.
-Buna ziuă, îi spun, și îmi pare rău imediat, ar fi trebuit să îi spun sărut-mâna.
-Bună ziua.
-Ce mai faceți?
-Bine, mamă…
Îmi păruse bine că o revăzusem. Ultima dată când am întâlnit-o, se odihnea pe un trotuar, în picioare, vis-à-vis de biserică. Doar ochii ei căutau, ca două fante negre, dincolo de turlă. Atunci mi-am adus aminte de ea. Era bucătăreasa căminului meu, în care petrecusem întreaga copilărie. Bucuros de revedere, m-am îndreptat spre ea, i-am dat binețe, și am întrebat-o:
-Am uitat! Cum vă cheamă?
-Maria, mamă.Maria.

Acum, lângă magazinul de cartier, bucuria de a o reîntâlni mi-a umplut inima de căldură și recunoștință. Pentru munca ei anonimă. De furnică fără odihnă. Avea în grijă câteva grupe de copii: mari, mici, mijlocii. Să stai cu farfuriuțele după fiecare. Să faci curățenie lună înainte și după masă. Să gătești niște feluri de mâncare atât de gustoase, și mai ales, desertul, pe vremea aceea, gris moale, alb, cu sirop de dulceață.

Acum, femeia aștepta lângă mine. Deodată, i-am simțit așteptarea grea. Am privit-o mai cu luare aminte. Și buzele mele au plecat singure înainte, fără gânduri, să scotoceasca prin bătrânețea Mariei:
-Dar nu aveți nevoie de ceva?
Și mi-a părut atât de bine. Deodată, bunicuța Maria călătorise, cu o singură întrebare, până în inima mea.
-Ba da, mamă, răspunse femeia, privind resemnată spre magazinul alimentar. Nu am de nici unele… Aș avea nevoie de ceva…De ceva de mâncare…și continuă privindu-mă cu speranță în ochi… De o pâine…
-Așteptați-mă până mă întorc, vă rog…

Am intrat repede în magazin, am luat două pâini pe vatră aburinde din sertarul de sârmă, și i-am spus vânzătoarei:
-Poftim, Viorico… Prin fereastra magazinului, vedeam halatul stacojiu al Mariei așteptând cuminte la câțiva pași de ușă… Îmi era teamă să nu plece, să nu o pierd, bătrână și flămândă, pe ea, care o viață întreagă, a dat la copii de mâncare.

Am ieșit și i-am întins pâinile.
- Pentru dumneavoastră !
Ochii ei au prins o strălucire de icoană.
Þineam amândouă pâinile în mâna dreaptă.
Cu amândouă mâinile, Maria mi-a prins mâna stângă, a dus-o înainte de a putea să schițez un gest la obraz, și și-a aplecat capul, și buzele, ca să o sărute, recunoscătoare și fericită…

Mi-a sărit inima din piept, și mi-a năvălit sângele în obraz: Asta nu se poate, măicuță. Vă rog. Nu-mi mulțumiți mie. Mulțumiți-I bunului Dumnezeu. Lui Iisus Hristos. Și eu, de la El am primit pâinea pe care v-o dau.

Maria a luat amândouă pâinile în mâini. Părea – la vârsta ei, de șaptezeci și ceva de ani – un cântar viu, care ducea pe brațe două pâini rumene, calde: una în mâna stangă, una în mâna dreaptă…

Și imaginea ei, trecând fericită strada, mi-a intrat ca un ciob în inimă, jumătate bucurie, jumătate tristețe, durere și melancolie.Înainte de a pleca cu pâinile, am mai apucat să îi spun: Și să mai veniți aici, la magazin, măicuță, în câte o după-amiază…


De multe ori, mergând la magazinul alimentar să cumpăr câte ceva pentru casă, am căutat-o pe Maria cu sufletul, și privirea. Dar ea, cuminte, nu s-a mai arătat niciodată…