Am un prieten care-mi amintește de tine. De tine așa cum erai atunci, când ți-am reținut ochii și mâna ce mângâia un pui de mâță. De tine, atunci când te topeai pe fiecare pliu de-al sufletului meu.

Tot la fel, îmi zâmbește și-mi spune vorbe ce mă amețesc. Nu știu dacă le crede, dar mi-amintesc că tu le credeai cu atâta ardoare, că am ajuns să le cred și eu. Îți seamănă în gesturi. Și-n pierzanie. Aceeași nebunie aprinsă brusc pe care nu o poate ostoi decât în brațele mele. În colțul buzelor mele și-n fluturii pântecului. Nu, nu e nimic între noi, nu te speria. Doar îmi amintește de tine.

Sigur, mersul îi e diferit și părul e altul. Și-năuntru e altfel. Mai sărac, mai cenușiu. Dar are noroc: tu, înaintea lui, ai descuiat porțile, ai mistuit zidurile și-ai pus focul în nervurile mele. Cu-atâta putere ai dorit și-ai crezut atunci, pentru câteva clipe, că totul s-a transformat sub atingerea ta.

De ce comparăm oamenii? Poate că urma lăsată își cere drepturile. Poate că amintirea stă într-atât pe retină, încât strivește realitatea. Poate că atunci când îți găsești culcuș, îl porți cu tine și-l răsfrângi peste alții.

Îmi spune ce ar vrea. Nimic mai mult decât ce ai avut tu și poate nici atât. Căci toate, birouri, mașini, camere, ale noastre sau ale altora, nisip, mare, scări, lumi de aici sau de aiurea, toate au cunoscut dragostea noastră. Spuneai atunci că mă bănuiai astfel și totuși nu sperai chiar atât, de fiecare dată aprinderea, pustiirea și briza.

Da, e doar un alt bărbat dintre cei ce doresc. Dar acesta e deosebit, fiindcă îmi amintește de tine. Uneori simt că minte și totuși e credibil pentru că-ți seamănă. Pot să cadă secerată doar dintr-atât? Nu știu. Știu doar că noi nu mai suntem aceiași, am deschis alte vise pe țărmul altor mări și-am păstrat doar în tainițe umbletul fiecăruia prin celălalt.