agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-01 | [This text should be read in romana] | Volumul I Singurătatea tatălui Ce violet era floarea din vis... ce violet… Ce violet era floarea din vis.... Floarea din vis...ce violet... Prolog Se zice că sfinÈ›i nu È™i-au terminat activiatea. Odată cu trecerea lor în împărăția cerurilor, pe sfinÈ›i i-a pus Dumnezeu să aibă în continuare grijă de umanitate È™i de fiecare om în parte, tot la fel de mult cum au făcut-o È™i în timpul vieÈ›ii. Capitolul 1 Grădina Copou o avea în faÈ›a ei . Cât de încântat rămâne cel care se plimbă prin ea. Câte dezamăgiri sau câte fericiri nu s-au trăit de-a lungul timpului în acea gradină, dar câte lacrimi nu au curs pe străzile ei È™i câți nu au visat la teiul lui Eminescu care acum este susÈ›inut în niÈ™te bare din fier ca să nu cadă, să nu se risipească È™i lumea să nu mai aibă ce vedea. Grădina este superbă È™i nu mai găseÈ™ti aÈ™a ceva nicăieri în lume. După grădina Copou cu parcul ei de sute de ani parcă îngropat într-o veÈ™nicie ce o purtăm în noi înÈ™ine, urmează Grădina Botanică care este unică în România, nici în BucureÈ™ti nu găseÈ™ti aÈ™a ceva. Și È™oseua este largă cu tramvaiele care nu sunt aÈ™a de multe ca în alte locuri. IaÈ™ul cu această grădină este un oraÈ™ liniÈ™tit iar cum mergi spre Copou parcă totul este ridicat la o nouă înălÈ›ime. ÃŽn această plimbare peisajul este purificat de universitatea care te umple de o spiritualitate de care nu vrei să scapi, să o uiÈ›i aÈ™a de repede. TotuÈ™i, în IaÈ™i e locul unde parcă nu se întâmplă nimic economic, oamenii s-au obiÈ™nuit să trăiască într-o formă de stabilitate din timpuri străvechi, aici acea stare de liniÈ™te este prezentă parcă È™i în zgomotul maÈ™inilor care nu este aÈ™a de violent ca în BucureÈ™ti sau într-un alt oraÈ™ mai mare din È›ară. Șoseaua ce străbate centrul, ce urcă până la universitate È™i apoi până spre Grădina Copou È™i apoi până la Grădina Botanică e acoperită de un È›inut verde care-È›i dă putere È™i care te umple de bucurie. Nu ai să vezi aici blocuri prea înalte încât să te sufoce cu griul acela sec, care întunecă un peisaj urban sortit la urâțenie È™i la stări depresive. Þinutul acesta este plin de viață È™i parcă este inundat în veredele crud al frunzelor È™i al ierburilor, mai ales dacă te nimereÈ™ti în această călătorie în perioada de primăvară, aprilie sau mai, tocmai înainte de PaÈ™ti. ÃŽn post asiÈ™ti la acest spectacol, în cîteva zile sau în decurs de o săpătămână È™i ceva totul devine dintr-o dată verde È™i lumea parcă ar merge în fiecare zi printr-un tunel turcuaz care purifică ceea ce se poate trăi apăsător. Maria travesa acest È›inut cu conÈ™tiiÈ›a că este acasă, la ea acasă, dar în acelaÈ™i timp într-un loc unde doar mintea ei ar putea să-l perceapă ca fiind unul absolut fantastic, un È›inut care anunÈ›a ceva, o lume nouă È™i o împărăție nouă. Această traversare a unei grădini luxuriante, care era prezentă în mintea ei, o trimitea la începuturile acestei lumi, când totul era perfect È™i omul trăia în această lume verde în care totul plutea în armonie. Asta ar fi vrut să trăiască Maria, să trăiasca într-o lume primordială È™i fantastică, în care nici un om nu mai putea să mai sufere sau nu mai avea voie să fie trist. Oare cum ar fi să trăim într-un È›inut în care nimeni È™i nimic nu mai poate să ni-l invadeze cu mizeria zilnică È™i noi să nu ne mai putem descotorsi de el. Þinutul acesta verde putea fi expresia unei libertăți pe care o purtăm în noi înÈ™ine, dar din pacate aici ne reluăm porÈ›ia zilnică de umilință È™i de stres. Þinutul IaÈ™ilor era unul relaxant, ca într-o vacanță, ca într-o pensiune. Campusul studenÈ›esc aeresit, te invită la cercetare multă, la aspiraÈ›ii înalte È™i la expresia unei libertăți supreme dacă îi este îngăduit unui pământeam să trăiască aÈ™a ceva. Maria era o senină care putea să danseze în această libertate a verdelui în care doar păsările cerului È™i copacii mai aveau această disponibilitate către zborul albastrului ce este în noi pentru că este dincolo de noi È™i în esenÈ›ele minÈ›ii È™i ale imaginaÈ›iei noastre. Maria, în călătoria ei prin această grădină, în care se putea rupe de tot ceea ce este pământesc, putea să fie cu adevărat ea È™i nu se supăra, că aceste momente erau aÈ™a de rare È™i durau atât de puÈ›in. Important pentru ea era că aceste momente existau. Cât de fericită putea să fie în acestă lume care o purta în mintea ei È™i care era lumea ei perfectă în banalul pe care-l trăim zilnic È™i noi ni-l complicăm în mod artificial cu nimicuri prea importante care ne macină existenÈ›a È™i care ne transformă în proprii noÈ™tri sclavi. Maria se simÈ›ea excelent în propia ei singurătate. Noi suntem în acelaÈ™i timp proprii noÈ™tri sclavi È™i stăpâni. E uluitoare această stare È™i această trăire când suntem în acelaÈ™i timp È™i una È™i alta. Cât va mai trebui să învățăm de la noi È™i de la alÈ›ii ca să ne eliberăm de acest joc aberant al stăpânului È™i al sclavului din propriilor noastre dorinÈ›e? Capitolul 2 Maria este din BucureÈ™ti, dar a hotărât să facă facultatea de ȘtiinÈ›e Economice la IaÈ™i pentru că aici a crezut că poate să fie mai bine pentru ea. Aici erau bunicii ei. De multe ori a venit în IaÈ™i, în vizită la bunicii ei È™i s-a îndrăgostit de grădina botanică. Când era copilă își amintea cu atâta bucurie, cu atâta plăcere nevinovată cum venea cu bunica È™i bunicul să vadă expoziÈ›ia de trandafiri, trandafirii erau teribili, teribili. Dar mai ales cât de mult se bucura când bunica îi dădea să mănânce prăjituri È™i bunicul câteva bucăți de ciocolată dintr-una mare , mare de tot. Era bucuroasă pentru că de această ciocolată pe care i-o dădea bunicul în secret nu È™tia bunica ce se împotrivea È™i atunci totul era făcut cu mare viteză. Ei mergeau È™i se îndepărtau puÈ›in, bunica rămânea în urmă să adune mirosul de trandafir galben È™i mare ca o stea în care soarele își vedea faÈ›a. ÃŽn timp ce bunica era preocupată cu mirosul trandafirilor de care era aÈ™a de îndrăgostită, îi mirosea fără să îi atingă, ei se îndepărtau È™i bunicul băga mâna repede în buzunar, scotea È™i mai repede o bucată de ciocolată È™i i-o dădea direct în gură copilului. Până venea bunica din urmă, ciocolata era deja termită È™i fapta comisă iar ei mergeau de mână, bunicul cu nepoata, nepăsători È™i agale lăsându-se ajunÈ™i din urmă de ea care nu se grăbea să se alăture lor. Maria era o studentă foarte bună È™i voia să înveÈ›e foarte bine È™i cât mai mult, să ia note maxime la toate materiile pentru că È™tia că dacă studiază È™i este foarte bine pregătită are È™anse mult mai mari să obÈ›ină un post important într-o firmă mare din BucureÈ™ti. Știa că trebuia să muncească foarte mult ca să aibă È™i bursă, cu asta se mândrea foarte tare, dar È™tia că dacă nu se pregăteÈ™te, riscurile sunt prea mari să nu facă nimic din ceea ce È™i-a propus. ÃŽn afară de munca aceasta dusă pe brânci avea È™i momente de ralaxare.Venea aici să se delecteze, grădina era superbă È™i în toate anotimpurile erau flori, chiar È™i iarna serele erau pline. Dacă afară era zăpadă, florile înăuntru nu simÈ›eau nici un fel de frig. AÈ™a își simÈ›ea de foarte multe ori sufletul ocrotit de ceva dumnezeiesc. AÈ™a cum erau florile din seră, îngrijite de oameni È™i arătau minunat, aÈ™a își închipuia că trebuie să fie È™i cu sufletele oamenilor îngrijite de către sfinÈ›i. Maria credea că dacă un om se lasă ocrotit de binecuvântarea lui Dumnezeu, sufletul lui este exact ca o floare minunată care înfloreÈ™te È™i creÈ™te chiar în timpul celui mai cumplit crivăț, în ciuda celui mai cumplit îngheÈ›. Și Maria era fericită mai ales că fecioria ei interioară era atât de taincă, încât se simÈ›ea o femeie liberă, o fată liberă, un copil liber față de tot ceea ce miÈ™că aici pe pământ. Ea se simÈ›ea invicibilă tocmai pentru că își È™tia sufletul ocrotit de sfinÈ›i în conlucrarea lor cu Dumnezeu. Când revenea aici în grădina botanică retrăia copilăria. Parcă-l revedea pe bunicul care-i dădea pe furiÈ™ o bucată de ciocolată È™i cum bunica nu vedea, “dar cred că de multe ori se făcea că nu vede, pentru că îi plăcea modul cum coplotam noi†își zise Maria. Ce păcat că bunicii nu mai sunt. Aici, printre moldoveni se simÈ›ea excelent, mai ales pentru că toÈ›i colegii o stimau pentru că ea nu era o provincială, era de la centru, din capitală È™i mai ales o admirau pentru limbajul ei foarte frumos cu accent literar, nu ca cel din Moldova, cu limba lată. Ei însă îi plăcea foarte mult graiul moldovenesc, era aÈ™a de uÈ™or È™i de cald, se simÈ›ea foarte bine când cineva vorbea chiar aÈ™a cum vorbeÈ™te un moldovean adevărat, se simÈ›ea foarte liniÈ™tită, limba celor de pe DâmboviÈ›a i se părea foarte È›ipătoare. Aici la IaÈ™i se simÈ›ea minunat È™i mai ales în rândul colegilor. Era cea mai bună studentă din an È™i asta îi atrăgea foarte mult È™i invidia dar È™i aprecierea altora. BăieÈ›ii o respectau iar o parte din fete o respingeau, dar ea era cu gândul în altă parte, ea voia să aibă carieră în afaceri, dar în acelaÈ™i timp voia È™i familie. ÃŽÈ™i dorea la fel de mult È™i carieră È™i familie, își dorea copii, își dorea mai mulÈ›i copii, nu numai unul singur, își zicea mereu:â€copiii singuri la părinÈ›i sunt foarte singuri. Nu are sens să mă supăr dar voi avea doi copii, un băiat È™i o fatăâ€. Și aÈ™a se plimba Maria de una singură prin grădina botanică , singură cu gândurile ei. Soarele era după amiază, mângâia crengile copacilor pe care ea voia să îi admire, chiar îi admira È™i razele soarelui împreună cu ei. S-a aÈ™ezat pe o bancă pentru că obosise de atâta plimbat iar aerul tare de primăvară o înviora È™i în celaÈ™i timp o obosea. Stătea cu capul în jos È™i se juca cu o creguță de brad înflorită când deodată s-a auzit întrebată în liniÈ™tea aceea de cristal a naturii: -Ce faci , Maria? A văzut două perechi de adidaÈ™i în picioarele unui băiat din faÈ›a ei È™i când a ridicat ochii, era Mihai, colegul ei de grupă. Mereu erau apropiaÈ›i, chiar destul de apropiaÈ›i, el era foarte interesat de Maria pentru că era o fată deosebit de deÈ™teaptă, frumoasă È™i era o mândrie printre băieÈ›i ca să ieÈ™i cu ea. Să fii cu tipa tare, cu cea mai tare tipă din an. Maria se simÈ›ea foarte atrasă de el, nicioadată nu È™i-a permis să recunoască față de ea însăși că este atrasă de el È™i chiar îndrăgostită de el, pentru că lui Mihai îi plăcea foarte mult flirtul. Lui Mihai îi plăceau fetele È™i era foarte nestatornic. Lui îi plăcea să iasă cu cât mai multe fete È™i să se laude cu asta. Era chiar foarte mândru de el È™i asta o îndurera, o apăsa foarte tare pe Maria È™i simÈ›ea o greutate imensă pe suflet atunci când se gândea la Mihai. Dar din cauză că ea È›inea foarte mult la el îl ierta È™i atunci îi acorda toată atenÈ›ia pe care Mihai o savura picătură cu picătură, pentru că È™tia că o să dureze puÈ›in. Era imposibil ca el să se abÈ›ină È™i să nu mai iasă cu alte fete È™i toată această stare frumoasă È™i liniÈ™tită se ducea pe apa sâmbetei. ÃŽi sorbea Mariei fiecare cuvânt, fiecare privire, fiecare mângâiere, dar numai atât, de la ea nu se aÈ™tepta la mai mult pentru că era o fire foarte bisericoasă È™i el nu putea să treacă peste aceste principii. Chiar dacă nu-i convenea È™i se enerva când ea nu era de față, le accepta È™i se simÈ›ea în siguranță în preajma ei. Mihai era foarte fericit împreună cu Maria, asta până ce se certau È™i se despărÈ›eau, È™i dura destul de mult timp până ce ei se împăcau iarăși, erau renumiÈ›i prin certurile lor È™i nimeni nu avea curajul să mai spună ceva. Orice tipă ar fi ieÈ™it cu Mihai , până la urmă tot afla de Maria, Mihai deveanea foarte cinic È™i vorbea de ea, când îi era lumea mai dragă respectivei: -Niciodătă nu ai să fii ca Maria, Maria este È™i deÈ™teaprtă È™i frumoasă dar tu nu È™tii nimic să faci È™i mai spui că mă iubeÈ™ti È™i că te-ai îndrăgostit de mine. E o minciună pentru că nu te poÈ›i îndrăgosti aÈ™a de repede È™i să-mi mai È™i spui că mă iubeÈ™ti! Și fata se uita la el năucită, după care se rupea totul. Mihai încerca din nou să o cucerească pe Maria, È™i reuÈ™ea dar tot aÈ™a, pentru puÈ›ină vreme. Era un chinuit, un nefericit, un schilodit sufleteÈ™te de felul lui nestatornic È™i superficial. Dar tocmai această superficialitate îl durea cel mai tare È™i nu È™tia cum să scape de ea. ÃŽn acelaÈ™i timp poziÈ›ia asta îi convenea È™i lui foarte mult pentru că putea să facă tot ce voia. De multe ori încerca să se maturizeze, dar nu È™tia cum. Voia să fie ca tatăl lui, dar îi era foarte greu pentru că nu era de acord cu acesta, care nu a avut decât o singură femeie, pe mama lui. I se părea asta imposibil È™i o prostie pe deasupra. Mihai era foarte fericit cu Maria dar nu putea să facă asta pentru foarte multă vreme È™i se oftica, se supăra pe el. Niciodată nu o considera vinovată pe Maria ci numai È™i numai pe el, pentru că dacă se certau, el se ducea la distracÈ›ie cu alte fete. Pe Maria nu o vedeai împreună cu un alt bărbat, nici măcar cu un coleg nu se ducea la bere, de fiecare dată când se duceau, se duceau în grup È™i ea stătea destul de puÈ›in, spunând că se duce să mai lucreze câte ceva. Mihai era un tip de om foarte practic. Și îi plăceau fetele, dar lângă Maria se simÈ›ea în siguranță, tocmai pentru că Maria avea ceea ce el nu avea. Maria avea o forță teribilă de a face ca lucrurile să meargă mai departe. Mihai era conÈ™tient de valoarea ei, nu era un bărbat prost, dar pentru că avea această înclinaÈ›ie spre uÈ™urătate È™i spre partea profitabilă a lucrurilor, nu-i prea convenea să se apropie de Maria prea mult timp, deÈ™i își doarea imens de mult ca el să fie cât mai aproape de ea. Plus că Maria era o femeie deosebit de frumoasă È™i îi plăcea să arate bine. ÃŽi plăcea să se îmbrace cu haine foarte, foarte scumpe, de la casele de modă din BucureÈ™ti. După felul cum era îmbrăcată întrecea È™i profesoarele. Și de aceea era È™i foarte invidiată. Chiar È™i Mihai o invidia pe Maria pentru că era mult mai deÈ™teaptă ca el dar în acelaÈ™i timp el chiar È›inea la ea È™i încerca să o înlocuiască ba cu o colegă, ba cu alta sau cu o altă prietenă cunoscută întâmplător. Apoi simÈ›ea nevoia să se întoarcă la ea, Maria simÈ›ea că el nu este tot timplul al ei, nu putea să înÈ›eleagă acest lucru È™i din cauza aceasta suferea enorm. Maria chiar încerca să-È™i explice de ce el era aÈ™a de atras de ea? Dar mai ales de ce el se simÈ›ea în faÈ›a ei cu atâta autoritate. Când sunt singuri el este un mieluÈ™el, dar când sunt în grup se schimbă la o sută optzeci de grade, devine autoritar, orgolios È™i mândru, chiar încearcă să o domine pe Maria È™i pentru că nu reuÈ™este, el vede că nu reuÈ™eÈ™te, este conÈ™tient de asta, o È™icanează, o jigneÈ™te chiar devine cinic. Colegii mereu vor să-i împace È™i ei sunt tot timpul despărÈ›iti È™i acest efort al colegilor de a-i împăca, mai ales când reuÈ™esc, este pentru Mihai o adevărată sărbătoare. El se simte foarte bine când este adulat de ceilalÈ›i. Iar ceilalati È™tiu că el va face niÈ™te gesturi caritabile dacă îl vor lăuda È™i îi vor mângâia orgoliul. Mihai era un tip cu bani, cu destui bani pentru că tatăl său, fost securist , acum are o afacere prosperă È™i i-a făcut fiului cadou o maÈ™ină pentru că era student aÈ™a de studios. Deci Mihai avea cu ce-È™i răsplăti prietenii, chefuri prin baruri È™i prin discoteci È™i plimbări cu maÈ™ina. DeÈ™i Mihai voia să fie un tip care învață , acum nu mai simÈ›ea o aÈ™a de mare atracÈ›ie spre învățătură. El avea părinÈ›i în IaÈ™i dar visa BucureÈ™tiul, pentru că acolo s-ar fi putut descurca foarte bine È™i nu găsea o altă posibilitatate în mintea lui decât aceea de a o avea pe Maria cu el. Maria era cea mai bună cale spre BucureÈ™ti, cea mai mare È›intă, mai ales că È™i părinÈ›ii ei erau destul de bogaÈ›i, aveau servicii foarte importante, tatăl ei lucra în Ministerul de Interne. Capitolul 3 Toate acestea erau în capul lui Mihai când a văzut-o de departe pe Maria cum se îndrepta spre Grădina botanică să se plimbe de una singură. El È™tia, simÈ›ea, avea intuÈ›ia lui de bărbat că Maria este foarte îndrăgostită de el, era sigur pe sentimentele ei È™i pe loialitatea ei. Maria È™tia un lucru sigur, credinÈ›a ei, ea moÈ™tenise o credință teribilă în Hristos de la bunici. Chiar dacă părinÈ›ii ei se îndepărtaseră de biserică, bunicul È™i bunica din IaÈ™i erau tot timpul la slujbă, duminică de duminică È™i asta îi plăcea foarte mult Mariei. Lui Mihai nu-i plăcea faptul că ea mergea la biserică atât de des, asta îl exaspera, în momentele ei bune în loc să fie cu el se ducea să fie în altă parte, dar răsufla uÈ™urat că măcar nu se duce cu un alt bărbat È™i în felul acesta el È™tia că nu-l va trăda. Știa că nu se va îndepărta niciodată de el, È™tia că nu-l va părăsi, în cazul în care ar putea fi împreună. Mihai era un bărbat, un student de foarte bună calitate, un băiat foarte inteligent. Știa să aprecieze o femeie foarte deÈ™teaptă de una mai puÈ›in deÈ™teptă, È™tia ce înseamnă să aibă o femeie foarte inteligentă lângă el. Plus că discuÈ›iile lor erau foarte înalte. Chiar dacă Maria îl depășea în limbaj È™i în argumentaÈ›ie È™i el se dădea bătut în sinea lui, în faÈ›a ei, niciodată nu ceda. El trebuia să fie cel mai tare. Dar Maria avea un fel de naivitate a omului bun È™i inteligent care judecă oamenii după propia ei viață È™i nu după viaÈ›a acestora, pentru că ea era preocupată cu viaÈ›a ei, cu existenÈ›a ei ca să mai poată înÈ›elege È™i viaÈ›a altora. Mihai se simÈ›ea în siguranță în faÈ›a Mariei. De aceea a urmărit-o acum. Știa că o iubeÈ™te È™i că este iubit. Dar în acelaÈ™i timp îi era frică, se temea ca nu cumva Maria, din disperare, să se întâlnească cu altcineva. De aceea a urmărit-o pas cu pas È™i era cu inima cât un purice să nu apară un barbat care să o ia în braÈ›e È™i să se învârtă cu ea. Asta făcea în imaginaÈ›ia lui, tremura la gândul că ea ar putea să fie cu un alt bărbat în clipa asta È™i se ducea să se întălnească cu el. Când a văzut-o că se aÈ™ează pe bancă È™i că el este foarte aproape de ea È™i-a tras sufletul a uÈ™urare. A văzut-o de departe cum ea se plimbă la pas, cum a ieÈ™it din căminele de lângă universitate, până în Dealul Copoului. A trebuit să mergă pe jos È™i să-È™i repete obsedant aceeaÈ™i imagine, cum un bărbat apare de undeva È™i o È›ine de mână, o îmbrățiÈ™ează, o sărută, o mângâie pe obraz, ea sare de gâtul lui È™i răsufla uÈ™urat de fiecare dată pentru că asta nu se întmpla. Mergea pe jos drumul acesta, drum pe care el nu-l străbătea decât cu tramvaiul sau cu maÈ™ina. De câte ori nu a mers pe aici cu maÈ™ina lui fără să se uite în stânga sau în dreapta. Brusc Mihai s-a enervate că nu avea banii de la tatăl său ca alte dăți, acum nu i-a mai dat alÈ›ii pentru că îi cheltuise aiurea cu prietenii lui de gaÈ™că. De aceea nu s-a mai putut plimba cu maÈ™ina lui, de care nu se despărÈ›ea. Astă amintire l-a iritat brusc È™i s-a uitat înfrigurat din nou după Maria dacă nu cumva este cu cineva. Când s-a uitat înainte a văzut pe cineva mergând alături de ea È™i s-a îngălbenit la faÈ›a. Ceva ca o săgeată i-a tăiat răspiraÈ›ia, era un tip care mergea lângă ea, a mărit pasul ca să-l vadă È™i cu ochii încruntaÈ›i, cu pumnul strâns, a vrut să se apropie cât mai mult, dar când colo a văzut cum respectivul o depășeÈ™te pe Maria È™i ea rămâne la fel de singură ca È™i mai înainte. A răsuflat din nou uÈ™urat. Mergea agale în spatele ei, mai ales că ea nu È™tia că el o urmăreÈ™te ca un detectiv particular dar lui îi plăcea ideea cum este pe urmele ei, fără ca ea să È™tie asta. Cum era aÈ™a de concentrat dintr-o dată a pierdut-o din ochi, inima a început să-i bată cu putere. O frică teribilă i-a întunecat ochii . A început să alerge foarte tare printre oameni dar era cât pe ce să se trântească în ea. S-a retras speriat ca nu cumva să fie văzut È™i apoi È™i-a continuat urmărirea. Cam incomodă pentru el, pentru că fata asta mergea prea încet, Maria mergea prea agale pe drumul ei, fără să se uite la stânga sau la dreapta È™i fără să se oprească. Mergea cu aceiaÈ™i paÈ™i regulaÈ›i, înceÈ›i È™i siguri acolo unde avea de ajuns. Din nou un alt băiat se apropie de Maria, își dau mâna, lui Mihai i se opreÈ™te din nou respiraÈ›ia, dar ei discută ceva după care își iau la revedere. Maria merge mai departe È™i el îl analizează pe tip, îi repetă miÈ™cările È™i gesturile, i le repetă cu încetinitorul pe ecranul imaginaÈ›iei È™i ajunge la concluzia că tipul nu e decât un simplu amic al ei, deci nu are de ce să-È™i facă griji, pentru că nu poate fi un duÈ™man. El din nou o urmăreÈ™te o bucată de drum È™i lui Mihai din nou i se opreÈ™te respiraÈ›ia când un băiat foarte grăbit era cât pe ce să o ia pe Maria în braÈ›e, un trecător, care s-a ciocnit cu ea pe drum dar È™i-a cerut scuze pentru viteză. Maria a zis: â€nu-i nimic, nu-i minicâ€, în timp ce râdea în sinea ei. â€Ce tip drăguÈ›, să se trântească în mine..ha…ha..ha…dar ce bine îmbrăcatâ€È™i ea chiar zâmbea. Apoi Mariei brusc i s-a tăiat zâmbetul. ÃŽn faÈ›a ochilor, pe ecranul imaginaÈ›iei, pentru că ea nu È™tia că el o urmăreÈ™te, l-a văzut pe Mihai È™i atunci din nou s-a gândit: â€Mihai, ce păcat, È›in la el de atâta vreme dar nu pot avea încredere în el. Mi-aÈ™ fi dorit să ne întâlnim È™i să mă ia în braÈ›e …dar ce folos, dacă totul este doar fum…și doar el vede că È›in la el, că mă pierd în faÈ›a lui È™i tocmai asta îl face să mă jignească iar eu să mă simt prost. Probabil că nu mă iubeÈ™te cu adevărat, deÈ™i mi-a mai zis de câteva ori că mă iubeÈ™te, mai mult aÈ™a în glumă decât în serios. Odată chiar a încercat să-mi spună ceva. Eram doar noi doi, m-a urmărit, eram noi singuri în amfiteatru È™i a venit lânga mine să-mi spună ceva, mi-a luat mâna stângă în ale lui È™i mi-a zis: -Maria, trebuie săți zic ceva important…ce mult aÈ™ vrea ..să È™tii…că eu… Și eu m-am uitat la el È™i i-am pus întrebarea aceea tăioasă , ridicol de tăioasă, stupidă dar care îmi ascundea încremenirea inimii: -Dar ce? …și m-am uitat la el dispreÈ›uitor, atât de ridicol, iar el È™i-a înghiÈ›it cuvintele, s-a uitat la mine disperat după care a fugit È™i m-a lăsat singură în amfiteatru. Statrea aceea de atunci nu am s-o uit niciodată. Am ameÈ›it după ce a plecat, am simÈ›it cum mă clatin È™i am căzut pe un scaun uluită de ceea ce eu puteam să simt È™i să trăiesc pentru un bărbat care-mi era pâna la urmă un străin. Sentimentele acelea nu cred că am să le mai trăiesc vreaodată cu un bărbat. Starea aceea atât de delirantă , de halucinogenă îmi făcea rău. Să mi se facă rău că mi-a luat mâna într-a lui, ce aberaÈ›ie. E drept că el este pentru mine prima mea dragoste. ÃŽn liceu nu m-am îndrăgostit niciodată, de nici un băiat Acum mă simt atât de îndrăgostită, îndrăgostită la pătrat È™i Maria a început să râdă aÈ™a uÈ™or, cu un zâmbet amar. Sunt îndrăgostită la pătrat, la cub, sunt îndrăgostită È™i pentru perioada de atunci.†Maria, ca să scape de hărÈ›uirea acaestei iubiri, se afunda în studiu. Nu lăsa nici un curs neînvățăt, nu lipsea de la nici unul È™i niciodată nu pierdea vremea. Se ruga foarte mult lui Dumnezeu să treacă cu bine peste examene È™i peste greutăți. Ea È™tia că Mihai este nepăsător, pentru că ea învață iar el se distrează È™i la examene copiază de la ea, ea îi dă, È™i la toÈ›i ceilalÈ›i iar el e foarte fericit să copieze de la ea. Când nu se poate copia el pică examenele È™i apoi e nevoit să se pună cu burta pe carte È™i le învață de nevoie. Le învață destul de bine pentru că ia întotdeauna note mari când învață de unul singur, dar numai atunci când este nevoit să o facă. La cursuri nu vine pentru că i se par inutile È™i mai ales È™tie că are de la cine să le ia, pentru că Maria e foarte bună colegă È™i ajută pe toată lumea dar mi’ te pe el care este craiul facultății după care mor fetele. -Cursurile sunt inutile zicea, important este cum te descurci să faci bani, acolo pe teren, la faÈ›a locului să vedem. Când vin tot felul de profesori care nici ei nu mai È™tiu ce predau, vin cu o materie veche de nu È™tiu cănd È™i nu mai este de actualitate, de ce să mă duc să învăț , să-mi pierd timpul să ascult aÈ™a ceva, mai bine mă duc în bibliotecă, iar Maria îi răspundea: -Dar te duci tu în bibliotecă? Nu zicea nimic pentru că nu-i plăcea aÈ™a de tare, pe el îl interesa să fie descurcăreÈ› È™i inteligent. După fiecare examen, când el lua note destul de mari, nu se ducea în public să-i mulÈ›umească Mariei, se mulÈ›umea să-i arunce priviri foarte provocatoare la care ea îngheÈ›a de bucurie, de spaimă, de durere, de dorință. Dar atunci când erau numai ei doi, atunci el o ridica pe ea în slăvi, o lăudă È™i-i mulÈ›umea foarte, foarte mult pentru ceea ce a făcut pentru el, că l-a ajutat la examen È™i că nu a decăzut în ochii colegilor È™i a fetelor. Dar È™i colegii È™tiau că în realitate el copiază de la ea, aÈ™a că el se minÈ›ea, dar nu mai conta pentru el partea a doua. Colegii se distrau de multe ori pe socoteala lor È™i erau subiect de bârfă , însă nu prea mai ajungea la urechile lor, pentru că el unul era prea îngânfat ca să se lase înfluienÈ›at în vreun fel iar ea era mult prea preocupată să înveÈ›e ca să mai aibă timp să se mai gândească la ceva. Capitolul 4 DeÈ™i Maria era tulburată din cauza acestei iubiri care o sfâșia pe dinăuntru, nu se lăsa bătută sau intimidată. Mergea înainte pe drumul ei È™i se repara cu învățătură È™i rugăciune, acesta era antidotul. Era o fiinÈ›a deosebit de puternică È™i se echilibra cu rugăciunea zilnică È™i-È™i zicea: -Mă las în voia lui Dumnezeu, dacă e să fie al meu, o să fie al meu, pentru că aÈ™a va voi Dumnezeu, dacă nu, nu ,înseamnă că nu era bun pentru mine È™i de aceea o să ne despărÈ›im pentru totdeauna. Nu are sens să sufăr atâta. Dar de suferit tot suferea, pentru că acesta este sufletul, nu se poate altfel, însă avea rezistență la această suferință. Turba când Mihai încerca în glumă sau în serios să le strângă în braÈ›e pe alte fete sau să le invite undeva la o terasă. Mihai chiar trecea de mână cu câte o fată, intenÈ›ionat prin faÈ›a ei, numai ca să o provoace, apoi o lăsa pe acea fată, venea lângă ea È™i-i spunea: -Nu vrei să vii cu noi la o cafea? -Nu, răspundea Maria foarte mândră È™i sigură pe ea, nu, nu merg, mergeÈ›i voi, eu mă duc să învăț. Și mergea să înveÈ›e cu È™i mai multă îndârjire. El pleca cu o fată sau cu mai multe la distracÈ›ie, acesta îi era felul. Iar pe Maria gesturile acestea ale lui o înebuneau, dar uita învățând È™i-È™i zicea: -De ce oare m-am îndrăgostit de el, oare un alt bărbat nu aÈ™ putea găsi? Oare nu-mi pot găsi un alt băiat mai echilibrat în viaÈ›a mea de care să mă îndrăgostesc? Oare de ce ? Cu cât era mai nefericită în dragoste È™i mai tulburată cu atât mai mult se ruga È™i se adâncea în rugăciune ca într-o salvare. CredinÈ›a asta în Iisus Hristos era pentru ea unica putere È™i unica scară la cerul ei interior, pentru că fiecare dintre noi purtăm o lume perfectă în care vrem să trăim. Nu-È™i putea explica aceste sentimente contradictorii pe care le trăia, avea momente când îl alunga din memoria ei È™i din sângele ei È™i-l uita. Dar când se aÈ™tepta mai puÈ›in, atunci, atunci gândul la el era mai turbat È™i o tulburau lacrimile È™i plângea de una singură cu foarte multă durere. Dar ceea ce se pare că l-a cuminÈ›it pe Mihai a fost o întâmplare din anul trei. Vara, la sfârÈ™it au venit niÈ™te burse pentru FranÈ›a, iar pentru aceste burse trebuia să dai un examen pentru că erau mai mulÈ›i cu medii mari care voiau să plece. Atunci Mihai nu a mai putut copia, deÈ™i a învățat, pentru că È™i pe el îl preocupa studiul, dar învăța numai ceea ce-i plăcea. El nu s-a prezentat la nivelul care trebuia È™i din cauza aceasta el nu a plecat, dar Maria da. Ea a plecat È™ase luni în FranÈ›a È™i asta l-a turbat pe Mihai. Tocmai acesta este momentul când Maria È™i cu Mihai se întâlnesc fără să se fi văzut de foarte multă vreme È™i Mihai era convins că a pierdut-o pentru totdeauna, de aceea o urmărea cu atâta înfrigurare. Mihai a văzut-o de depate dar nu s-a putut apropia de ea. ÃŽi era frică de colegii care erau È™i aÈ™a în ultima vreme cam răi cu el È™i aroganÈ›a lui l-a făcut în ultimul timp să se mai desprindă de vechile prietenii È™i să fie mai mult de unul singur. Lui îi era frică de oamenii care-l cunoÈ™teau să nu se facă de râs că umblă tot după Maria. Dar de când a plecat ea, Mihai s-a schimbat foarte mult. Mihai nu s-a mai plimbat cu nici o fată, nu l-a mai văzut nimeni în cluburi iar sesiunea din iarnă a luat-o cu note maxime pentru că s-a adâncit în studiu È™i era foarte taciturn È™i certăreÈ›, de nu-l mai recunoÈ™teau colegii. Era tot timpul supărat, revoltat, irascibil, odată chiar cineva a încercat să-l ia mai tare: -Ce faci mă, ce ai, de ce eÈ™ti aÈ™a, ce s-a întâmplat cu tine? A plecat Maria È™i nu mai ai de la cine să copiezi, lasă că găseÈ™ti tu alte femei, pentru că astea sunt destule. Ce, crezi că noi nu suntem supăraÈ›i că ea nu mai e È™i a plecat în FranÈ›a? Numai tu eÈ™ti, ce eu nu sunt? Dar lasă că vinea ea înapoi. Acesta era un coleg care o iubea în taină pe Maria dar nu avea nici o È™ansă pentru că ea îl privea ca pe un amic È™i nu se uita la el ca la un bărbat, ea îl iubea numai pe Mihai È™i nu ar fi fost în stare să se uite È™i la un altul, ar fi fost ca un fel de trădare în sufletul ei, ea nu putea să-l trădeze. Atunci Mihai a urlat o dată È™i i-a dat un pumn în nas celui care s-a legat de el, mai ales că era È™i foarte gelos din cauza Mariei, pentru că ea , de oarbă ce era din cauza lui, nu vedea că mai sunt È™i alÈ›i bărbaÈ›i care o iubeau în ascuns, dar cei de prin afară È™tiau È™i mai ales Mihai, care voia să anihileze tot ceea ce ar fi putut fi un pericol pentru el È™i pentru dragostea lui. Mihai s-a luat la bătaie, l-a trântit la podea în amfiteatru È™i dacă nu erau alÈ›i colegi care să-i despartă s-ar fi încins acolo o bătălie de toată frumuseÈ›ea, ca între studenÈ›ii bolnavi de învățătură È™i de tot felul de pasiuni nebăniute de cei din afară. Spre seară colegii l-au văzut la barul studenÈ›esc beat mort È™i de atunci toată lumea l-a lăsat în pace, nu i-a mai zis nimeni nimic pentru că se cam temeau de el. Mihai s-a schimbat foarte mult, a devenit închis, urâcios chiar îi ura pe ceilalÈ›i colegi, de când cu scandalul cu acel rival. Mihai se cuminÈ›ise È™i chiar ajunsese într-un fel să fie uitat. Era acum o altă persoană foarte, foarte retrasă È™i mulÈ›i erau foarte atenÈ›i să vadă ce se va întâmpla cu el, care îi va fi evoluÈ›ia. Toată lumea era cu ochii pe el să vadă ce se va întâmpla când Maria se va întoarce. Capitolul 5 Maria nu È™tia nimic despre această schimbare a lui, ea suferea foarte mult pentru Mihai. Faptul că a stat în FranÈ›a nu a eliberat-o de acest sentiment ci mai mult s-a încărcat de o nouă iubire de care nu voia să scape. Fiind departe de țără, Maria nu s-a simÈ›it prea bine. Acolo a trăit lucruri pe care nu È™i le putea imagina. Stând aici, nici ceilalÈ›i nu È™i le imaginau că s-ar putea să se întâmple cu un biet student din România care a primit o bursă È™i e foarte fericit pentru asta. A intrat în contact cu comportamente umane care erau foarte diferite de ceea ce este aici, acolo oamenii erau foarte reci È™i extrem de liberi în a se comporta după bunul lor plac. Oamenii i s-au părut reci È™i seci, goi pe dinăuntru, fără viață spirituală. O lume satisfăcută din punct de vedere material dar nimic mai mult decât atât. Ea s-a simÈ›it foarte singură acolo. Acum, când a venit în È›ară voia să-l vadă pe Mihai, dar să nu fie cel pe care îl È™tia ea, ci să fie omul acela bun È™i iubitor aÈ™a cum are ea nevoie de cineva, sau ar fi vrut să se îndrăgostească de cineva cu totul È™i cu totul deosebit care să o rupă de tot ceea ce ea a trăit pâna acum È™i să înceapă o viață nouă, voia cu nerăbdare să termine facultatea È™i să lucreze la cariera ei. Cu Mihai nu s-a întâlnit È™i-l purta încă în închipuirea ei cu acea aură pe care o îmbracă depărtarea. Din cauza acestei aure fantastice pe care o trăia pentru el, nu avea curajul să-l vadă È™i prefera să nu se întâlnească, să nu-l vadă, pentru că È™i-l imagina din nou cum o umilea în public, de față cu ceilalÈ›i È™i-i făcea È™i pe alÈ›ii să se simtă prost în prezenÈ›a ei. Dar nici nu voia să-l caute pentru că È™tia că este un om foarte orgolios È™i cine È™tie ce s-ar mai fi putut întâmpla, cine È™tie ce i-ar mai putea zice, cum ar mai putea-o jigni, de jignirile lui îi era cu adevărat frică. Ea îl È™tia că atunci când era foarte intimidat È™i nu putea controla situaÈ›ia din interior, începea să lovească în afară . Atunci devenea foarte sarcastic È™i dur tocmai pentru că în interior nu îi era prea liniÈ™te, prea stăpân pe sine È™i se pierdea, se pierdea în propriile lor gânduri. Este foarte ciudată această relaÈ›ie dintre Maria È™i Mihai, care se iubeau dar fiecare avea iubirea lui È™i nu aveau împreună o singură iubire. Se construia în felul acesta o iubire foarte personală È™i sentimentele lor erau tot mai ascunse unul față de celălat È™i de multe ori se întrebau:†oare când această iubire din sufletul meu o să iasă în afară? Oare pănâ când o să mai È›in iubirea asta în mine, poate că e mai bine să scap de ea decât să o trăiesc la nivelul acestaâ€. Iubirea lor era tot mai ascunsă È™i creÈ™tea în intensitate odată cu trecerea timpului. De multe ori Maria se întreba:â€oare în sufletul acestui om nu e nimic feminin, oare bărbaÈ›ii aceÈ™tia sunt aÈ™a de duri în interior? Oare dacă sufletul lui s-ar vedea , oare cum s-ar putea privi, nici nu È™tiu cum să potrivesc aceste imagini. Despre mine È™i despre el? ÃŽn FranÈ›a am văzut lucruri inimaginabile, aici în România nici nu am auzit aÈ™a ceva, doar aÈ™a în treacăt de pe la colegi È™i asta în bătaie de joc, eu nu le-am dat nici o importanță, dar acolo am văzut lucruri care m-au umplut de groază È™i de silă. BărbaÈ›i homosexuali erau peste tot dar È™i femei!†Odată i s-a întâmplat ceva straniu, mergea de una singură printr-un hol mai întunecat al universității È™i a venit o prietenă de a ei care i-a declarat că o iubeÈ™te. Ea crezuse că e vorba despre o prietenie sinceră, dar fata o vedea pe Maria ca pe un bărbat. Maria s-a speriat È™i a luat coportamentul fetei ca pe un viol intelectual. Iar acum când a venit în È›ară îi era frică de Mihai. ÃŽn acelaÈ™i timp È™i-l dorea foarte mult , voia să-l vadă dar îi era frică de el. ÃŽÈ™i dorea atât de mult ca Mihai să o iubească È™i ea să se îndrăgostească nebuneÈ™te de el, să ajungă să se spele de acest viol spiritual pe care l-a suferit în FranÈ›a, încât tremura de frică la acest gând È™i încerca să se stăpânească, să nu-È™i mai dorească aÈ™a ceva pentru că asta îi făcea rău. Acum Mihai i se părea mic copil pe langă ce a trăit acolo. Cât priveÈ™te cunoÈ™tinÈ›ele, cei din FranÈ›a erau într-adevăr mul mai înaintaÈ›i decât noi, învățământul universitar era altfel structurat decât la noi, dar nu va mai dura mult până ce o să fie ca acolo. Din punct de vedere al carierei, drumul în FranÈ›a a fost foarte bun pentru ea. Acolo s-a împrietenit cu o româncă mai învârstă care a sfătuit-o să se întoarcă în România cu ceva bani ca să poată începe o afacere atunci când va termina È™coala. I-a urmat sfatul È™i s-a angajat în afara timpului petrecut la ore, ca È™i chelneriță la un bar È™i a câștigat ceva bani. AÈ™a că atunci când a venit în È›ară era mai bogată. Voia de banii aceÈ™tia să-È™i ia cărÈ›i pentru că ea de cărÈ›i avea nevoie dar i-au mai rămas destui È™i i-a plasat într-o bancă cât de cât sigură cu o dobândă mică, pentru că-È™i zicea că până ce termină ea mai are ceva timp È™i banii aceia nu se vor devaloriza aÈ™a de tare. CărÈ›ile pentru ea erau esenÈ›iale. Nu se mulÈ›umea niciodată cu ceea ce îi dădeau profesorii. Aici, în cărÈ›i lucrurile se schimbau, deja avea mai multe date ale problemei È™i putea vedea lucrurile altfel. Acum Maria a venit în È›ară È™i era obosită . Era mai mulÈ›umită de ea însăși È™i mult mai matură. Parcă era o altă persoană, deÈ™i era aceeaÈ™i, acum experienÈ›ele ei o schimbaseră. Cât era elevă È™i studentă tot auzea mereu vorbindu-se că dincolo este altfel, numai cine poate merge acolo poate simÈ›i È™i vedea diferenÈ›a. AÈ™a era pentru cel care pleacă în afară, când se întoarce în È›ară simte È™i vede altfel lumea È™i lucrurile, dar în acelaÈ™i timp superficialitatea altora nu prea o mai poate înghiÈ›i. Maria, odată venită, se simÈ›ea singură, se simÈ›ea cu adevărat singură, acum își continua starea de singurătate pe care o trăia în FranÈ›a È™i pe care a tot încercat să se acomodeze cu ea, dar nu a reuÈ™it până la urmă. De ce se simÈ›ea singură ? Pentru că nu putea altfel. Dar în FranÈ›a s-a simÈ›it cu adevărat singură È™i umilită. Parcă continua aceeaÈ™i stare de singurătate de acolo. Nu prea a È™tiut ce este umilinÈ›a până atunci. Dar nici indiferenÈ›a altora nu prea a È™tiu ce înseamnă. Când a revenit în È›ară pentru prima dată starea aceasta de ură È™i de bârfă pe care o adresau unii împotriva altora a văzut-o parcă pentru prima dată. Dar în acelaÈ™i timp se simÈ›ea foarte bine È™i își dădea seama ce lucru extraordinar este prietenia. Atât de mult È™tia acum să aprecieze prietenia unui coleg, prietenie pe care altă dată nu prea ar fi dat multe parale pe ea, acum această prietenie i se părea esenÈ›ială. Salutul unei colege, zâmbetul unui coleg i se păreau gesturi de o umanitate de care suferise o perioadă lungă de timp È™i acum simÈ›ea nevoia să se vindece de asta. Zâmbetul oamenilor i se părea cel mai frumos gest pe care ar fi putut să-l vadă , zâmbetul era pentru ea ceva esenÈ›ial pentru viață. Acolo oamenii nu zâmbeau, sau zâmbeau dar nu-i zâmbeau ei. Acolo ea s-a simÈ›it foarte singură È™i È™i-a dat seama cât de importanÈ›i sunt prietenii, cât de mult È™tia să aprecieze asta. Acum È™tia că un om cu adevărat singur este cel care nu poate avea prieteni, care nu are încredere în nimeni, care nu oferă nimic È™i în acelaÈ™i timp nici nu poate primi nimic în schimb. Nu primeÈ™te pentru că nu a dat niciodată nimic nimănui, pentru că nu l-a interesat asta. Până la urmă iadul È™i raiul sunt aici pe pământ, până să-l trăim după dreapta judecată a lui Dumnezeu. Ea se simÈ›ea singură È™i acum, când a venit în È›ară, trăia aceeaÈ™i nostalgie. Și-a dat seama cât de aspră a fost cu Mihai. Pentru că ea l-a criticat foarte tare, chiar dacă îl iubea. Acum devenise mai conciliantă , mult mai îngăduitoare cu el, dar nu-l mai avea în faÈ›a ei să-i mai spună ceva sau să-i spună că-i pare rău, deÈ™i își doarea foarte mult asta. Starea ei lăuntrică nu era una de libertate, avea o stare de liniÈ™te pe care o trăieÈ™ti, o stare pe care o atingi tocmai după ce ai traversat un pustiu de singurătate. Singurătatea este cu adevărat un pustiu. Dar în clipele de singurătate cel mai important este să te poÈ›i gândi la ceva. Iar ea, când era în FranÈ›a, se gândea la Mihai È™i când se simÈ›ea sufocată de această iubire se gândea foarte mult la Dumnezeu È™i plângea. Se alina cu gândul că nu mai este chiar aÈ™a de mult timp până ce ajunge acasă. Dar această plecare a schimbat-o, a provocat-o È™i a maturizat-o. Ea era gata să-l ierte pe Mihai, orice ar mai face. S-a hotărât să fie bună È™i blândă cu el, È™i prietenoasă, tocmai pentru că el este un om deosebit È™i este chiar un băiat foarte cuminte. Acum, pentru că era foarte obosită È™i singură, s-a dus în Gradina Botanică amintindu-È™i de copilărie. Din nou în mintea ei s-au adunat miile de trandafiri înfloriÈ›i pe care-i admira împreună cu bunicii când erau la plimbare, parcă tot în jurul ei devenea rozul È™i galbenul de trandafiri. Când mergea prin zona aceea, mirosul se simÈ›ea de departe, iar parfumul aerului era altul. ÃŽntr-adevăr , aici te puteai relaxa în adevăratul sens al cuvântului . Ce mult o interesa pe Maria sufletul uman, oamenii erau izvoare nelimitate de admiraÈ›ie È™i de spaime È™i aÈ™a își punea tot timpul întrebări cu privire la Dumnezeu. Cât de mult ar fi vrut Maria să cunoască adâncul sufletului omului, adâncul sufletului ei. Asta ar fi fost pentru ea teribil, pentru că-È™i zicea:â€fiinÈ›a umană , cu toate ascunziÈ™urile È™i suferinÈ›ele ei, acestea sunt pentru mine cele mai ascunse comoriâ€. Credea că dacă va putea scoate la lumina înÈ›elegerii aceste ascunziÈ™uri , v-a putea înÈ›elege foarte multe lucruri din durerile ei. Și acestea nu vor fi atât de mari. Dar ea nu È™tia că atunci când vrei să cunoÈ™ti tot mai mult, cu atât pericolul suferinÈ›ei este mai mare. Da, creÈ™te suferinÈ›a sufletului. Acum își doarea foarte mult ca Mihai să fie lângă ea, dar nu È™tia că el tocmai asta făcea, pentru că o urmărea de ceva vreme. Capitolul 6 . Maria se simÈ›ea în schimb eliberată. Era tristă din cauză că Mihai, credea ea, a uitat-o È™i oricum È™i-a găsit o altă femeie cu care este acum, era eliberată de unele idei ce È™i le făcuse despre ea, despre oameni. ÃŽnainte era foarte emoÈ›ionată când cunoÈ™tea pe cineva È™i avea un fel de complex de inferioritate față de celălalt. Trăia un fel de dependență de părerea lui. Pentru ea conta foarte mult cum o priveÈ™te un bărbat sau o femeie È™i de aceea trebuia să fie tot timpul aranjată, trebuia să se îmbrace foarte bine È™i cât se poate de elegant. Nu era niciodată neglijentă cu ea însăși. Iar când auzea pe cineva că pleacă în afara țării nu trăia nici un fel de invidie față de acela dar își dorea È™i ea foarte mult să plece. Se întrista foarte tare, câteva zile visa, tocmai pentru că ea nu a reuÈ™it asta, dar spera că într-o zi o să apuce È™i ea acele clipe, îi trecea foarte repede, își zicea: â€lasă, că am să plec È™i eu, nu mai este chiar aÈ™a de mult timp până atunci.Au trecut trei ani de la revolutie, de acuma sunt alte perspective în È›ara asta, trebuie să am răbdare.†Dar acum Maria trăieÈ™te într-o altă dimensiune, nu mai este tentată de o imagine exterioară, deÈ™i se pare că È™i latura aceasta era foarte importantă. Dar nu mai era atât de legată de exterior. A început să-È™i pună problema unei alte existenÈ›e, unei alte direcÈ›ii a vieÈ›ii. Mereu își spunea: †ca să fim liberi, trebuie să respectăm cele zece porunci, dar cele zece porunci îți oferă o libertate interioară foarte mare. Chiar dacă în afară nu mă simt prea liberă pentru că vreau să renunÈ› la foarte multe lucruri, aceste renunțări, aceste compromisuri sunt esenÈ›iale pentru o libertate interioară. Simt nevoia să meditez foarte mult la această viață, la această existență. Până la urmă, oricât aÈ™ vrea mai mult, tot Dumnezeu rămâne unicul mod de a-mi salva fiinÈ›a lăuntrică. Dumnezeu este singurul care ne ia în serios. Și totuÈ™i cred că oamenii duc povara unei greutăți, greutatea propriei vieÈ›i. -Mă gândesc acum, că unele greÈ™eli, odată făcute nu le mai poÈ›i repara, odată făcută o alegere, eÈ™ti deja schimbat , nu te mai poÈ›i întoarce, nu te mai poÈ›i întoarce să iei cealaltă hotărâre pe care ai eludat-o. Acum nu sunt nici veselă nici tristă, vreau ceva , nici eu nu È™tiu ce-mi trebuie. Dar trebuie să merg mai departe. Până la urmă nu trebuie să-mi pierd copilăria. Eu merg mai departe pe drumul meu, nu am ce face, trebuie să continui, mai am aproape doi ani de facultate, dar după aceea , este foarte important ceea ce voi face. După licență trebuie să-mi găsesc un job foarte bine plătit, È™i încet, încet să-mi construiesc în paralel propia mea afacere. Trebuie să ajung în BucureÈ™ti înapoi, pentru că aici nu prea îmi place, acolo se câștigă banii mai uÈ™or È™i mai repede. IaÈ™ul rămâne oraÈ™ul meu sufletesc, dar trebuie să mă întorc în BucureÈ™ti. Acolo o să-mi caut o slujbă la o firmă, o să dau un interviu, o să dau un concurs, o să văd eu cum se procedează. Trebuie să-mi dau cât mai repede examenele. ÃŽntr-un fel îmi pare foarte rău că am făcut facultatea în IaÈ™i, trebuia de la bun început să o fac în BucureÈ™ti, dar încăpățânarea mea a fost aÈ™a de mare. Mi-a zis mămica că nu o să-mi fie chiar aÈ™a de uÈ™or, dar setea mea de libertate È™i de independență a fost mult mai mare ca să ascult sfatul părinÈ›ilor, dar asta este acum. M-am îndepărtat de centru, poate că am făcut o miÈ™care greÈ™ită. Dar acum trebuie să termin, È™i atunci voi vedea ce voi face. Bursa aceasta pe care am avut-o în FranÈ›a, mi-a prins foarte bine È™i cred că dă bine la C.V. Mai trebuie să dea È™i bine la cei care vor auzi de mine atunci când vor vedea aceste luni petrecute în FranÈ›a. Poate că ar fi trebuit să fac mai multe pentru a rămâne acolo, am făcut totuÈ™i prea puÈ›in pentru asta. Dar cum să rămân acolo, aici trebuie să mă întorc, să termin facultatea . Am găsit acolo pe cineva care a renunÈ›at la faculatea din România È™i a rămas, dar nu era fericită. Lucra într-un bar, iar ca să facă facultatea în FranÈ›a îi trebuiau bani serioÈ™i, îi venea foarte greu să-i strângă, câștiga foarte puÈ›in. Dar eu nu pot face asta, eu trebuie să rămân aici È™i să mă realizez aici. Ce frumoase sunt florile astea, trandafirii aceÈ™tia, bunicul care îmi dădea ciocolată pe furiÈ™!†Maria începu să râdă în sinea ei. Cât de frumoasă i se părea singuratea în acele momente, ha..ha…și chiar râdea de una singură. Cam astea îi sunt gândurile înainte de întâlnirea decisivă È™i fatală cu Mihai. Ea se plimbase printre copacii expuÈ™i la soare È™i la privirile oamenilor, apoi se aÈ™ezase pe o bancă È™i acolo a început să-È™i macine gândurile, stările, lacrimile È™i zâmbetele în singurătate. Când își amintea de ceva frumos, un zâmbet îi apărea pe față. Exact ca o pasăre de primăvară care zboară pe cerul atât de albastru încât îl poÈ›i atinge cu mâna. Dar Maria când avea gânduri care o prăbuÈ™eau, vărsa lacrimi pe față , aÈ™a cum lasă o femeie deosebit de frumoasă în faÈ›a unei icoane a Maicii Domnului sau a Mântuitorului Hristos, taina ei È™i suferinÈ›ele ei. Cât de frumoase sunt bătrânele acelea neputincioase care nu mai au mare lucru în viață aceasta È™i singura lor ocupaÈ›ie este să se roage Bunului Dumnzeu pentru binele copiilor, nepoÈ›ilor È™i întregii omeniri. Cât de frumoasă este o asemenea femeie care are trupul atât de neputicios dar atât de pregătită să primeasca durerea È™i să înÈ›eleagă rostul eliberator al vieÈ›ii care e mai tare ca moartea în rugăciunea către Dumnezeu. Capitolul 7 Maria era în meditaÈ›ia ei obiÈ™nuită. Parfumul din Grădina Botanică era ca altă dată în copilărie , nimic nu s-a schimbat. Statuile, pietrele , aceleaÈ™i, parcă nici nu ar fi trecut paisprezece ani de când venea aici cu bunicii să admire florile, natura , cerul È™i să mănânce ciocolată cu bunicul pe furiÈ™. Numai băncile erau mai vechi. De multe ori medita Maria în Grădina Botanică. Aici se simÈ›ea mai aproape de Dumnezeu, în natură, aici, în grădină, în mijlocul florilor, ea se considera că este în biserica lui Hristos. Natura toată era pentru ea biserica făcută de mâinile lui Dumnezeu. Natura toată era bijuteria creată de Dumnzeu pentru om, pentru oameni. Acolo, în FranÈ›a, Maria s-a izbit de o realitate care era pentru ea iluzorie, dar nu numai pentru ea, ci È™i pentru foarte mulÈ›i români. Când s-a dus cu bursa, a constatat că nu era nici pe departe ceva asigurat, a trebuit să se apuce de muncă pentru a se întreÈ›ine È™i atunci a căutat disperată o scăpare. Pentru că acolo erau oameni care nu-i interesau de soarta ei, de existenÈ›a ei, acolo i s-a asigurat doar È™coala È™i o cazare, doar pentru o săptămână, iar dacă voia să stea mai mult timp, trebuia să-È™i caute de lucru È™i să câștige bani pentru a se întreÈ›ine. A mai auzit un caz de români care au plecat din România cu banii plătiÈ›i de o firmă, dar preÈ›ul dat pe bilet era atât de mic, încât dacă s-ar fi întâmplat să piardă avionul, cum au È™i făcut, preÈ›ul din bilet nu cuprindea o eventuală cazare È™i mâncare, acolo, cât de cât, ca să nu mori. ÃŽncât romănii aceÈ™tia săracii , au stat doisprezece ore afară, pe o bancă , noaptea în frig È™i nu au mâncat nimic până ce au ajuns în România, pentru că nici ei nu au fost informaÈ›i, sau au fost informaÈ›i prost, că s-au dus în interesul firmei nu al lor personal. Ei È™tiau că acolo li se asigură totul, È™i când colo au făcut foamea. Iar dacă vrei să te descurci cu banii româneÈ™ti, în afară este destul de greu. AÈ™a că Maria s-a trezit dintr-un vis frumos È™i seraphic, iluzoriu, în ceva extrem de neplăcut. Brusc a ieÈ™it din vis È™i a trebuit să muncească ceva, dar a fost fată descurcăreață, È™i a muncit chiar mai mult decât era necesar, a câștigat ceva bani cu care a venit în È›ară. Lumea din FranÈ›a era o lume mult mai bună din punct de vedere material, dar spiritual ea nu s-a simÈ›it bine de loc, era ceva cu totul È™i cu totul diferit de ceea ce am văzut noi È™i am fost noi educaÈ›i, aici oamenii sunt mai buni, sau poate că era ea o naivă. Acum Maria era obosită È™i chiar voia să uite. Dar se gândea È™i la altceva. -Eu cred că am fost pusă la un experiment, dar la ce fel de experiment? Capacitatea de adaptabilitate în condiÈ›ii cu totul È™i cu totul nefavorabile comodității mele. Să vadă cum mă descurc? Dar cine? Dacă nu am de mâncare, dacă nu am unde să dorm, cum voi proceda È™i unde voi rămâne până la urmă, chiar cedez È™i plec acasă înapoi, pentru că mulÈ›i au făcut-o, au plecat. Bun, È™i dacă nu mă descurcam? ÃŽÈ›i dai seama, dacă nu mă descurcam? Unde puteam să ajung? Mă cuprinde disperarea. Să trăiesc numai cu o singură masă pe zi, dacă voiam să mănâc mai mult trebuia să muncesc. Să făc foamea pe acolo. Am auzit eu ceva de asta înainte, dar am crezut că sunt poveÈ™ti , dar iată că aceste poveÈ™ti am ajuns să le trăiesc È™i eu. Eu am crezut că aÈ™a ceva este imposibil. E vorba de două fete care au plecat la nemÈ›i, de la ele È™tiu, când s-au întors în È›ară. Schimb de copii, de elevi de la È™coală. Copiii de nemÈ›i au venit aici să viziteze România, iar în schimb copiii de aici din România s-au dus la ei , la părinÈ›ii copiilor. Iar aici copiii au fost purtaÈ›i peste tot, au fost trataÈ›i cum se cuvine, ca oamenii, au avut tot ce le trebuie, iar ai noÈ™tri când s-au dus acolo, au stat trei zile, iar cât au stat le-au dat la prânz o cafea È™i un pachet de biscuiÈ›i sau o prăjitură, iar ei mâncau bine mersi ca niÈ™te nesimÈ›iti È™i-i È›ineau pe bieÈ›ii copii flămânzi, în halul acesta am trăit È™i eu, o lipsă de umanitate, de È›i se scârbeÈ™te să mai auzi de ei. BieÈ›ii copii făceau foamea È™i nu i-au plimbat pe nicăieri, i-au È›inut în casă, cred că aceia erau niÈ™te inculÈ›i, oameni fără Dumnezeu. Nici măcar nu vorbeau cu bieÈ›ii copii, au ajuns ăștia în È›ară traumatizaÈ›i, abia aÈ™teptau să se întoarcă, parcă ar fi fost în altă parte, È™i nu într-o casă de oameni. Asta a fost un fel de schimb prin È™coli, prietenie între români È™i nemÈ›i, mare prietenie. Iar eu la francezi, ce aberaÈ›ie. Eu credeam că sunt primită acolo ca studentă bursieră, cu casă , cu masă asigurată, nu ca un muncitor sezonier, când colo eu trebuia să-mi câștig existenÈ›a. Și dacă nu mă descurcam? Faptul rău este că nu m-a prevenit nimeni despre aceste lucruri. De ce oare nu ni se spun toate astea ca să È™tii la ce să te aÈ™tepÈ›i. Nu mi s-a spus. Cred că am fost pusă la un experiment, dar pe care l-am câștigat, dar nu mi s-a dat nici un premiu, singurul premiu sunt înjurăturile mele. Au vrut să vadă cum mă descurc, cum mă descurc eu È™i ceilalÈ›i ca mine. Dacă altă dată râdeam de vorba “fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i-n țăra taâ€, acum nu-mi mai vine să râd. Ce important este să ai o copilărie fericită. Până la urmă e bine să păstrezi numai ceea ce este frumos. Numai atunci când îmi amintesc ceva frumos pe care l-am trăit, numai asta îmi dă putere să depășesc, numai asta mă face o ființă puternică.†Dar Maria avea o jenă să le povestească altora ce a pățit ea È™i ce a însemnat experienÈ›a ei umilitoare. -Nu È™tiam că trecând de aici dincolo, eÈ™ti atât de dispreÈ›uit. Am fost într-o sală È™i m-am umplut de bucurie È™i de entuziasm, când am văzut în programarea doctoratelor, un profesor din România, era de la Cluj. Eu m-am dus cu atâta bucurie să-l întâlnesc È™i să-l văd cum își susÈ›ine dizertaÈ›ia. ÃŽn faÈ›a lui au mai fost doi profesori , unul din Germania È™i celălat din Spania, care È™i-au susÈ›inut lucrările. Când i-a venit È™i lui rândul, când au auzit că este din România, o jumătate din sală s-a golit, iar bietul profesor s-a blocat, l-a luat cu transpiraÈ›ii reci. M-am dus la el să-l încurajez dar nu a contat. Profesorul era de filosofie È™i susÈ›inea o lucrade despre filosofia greacă, din antichitate. Ce urât! Să fii străin este foarte incomod. Eu m-am simÈ›it bine într-un fel È™i respectată pentru că nu am insistat prea mult pe prietenia cuiva, dar prieteni nu am reuÈ™it să-mi fac, mi-am făcut în schimb prieteni români de care ulterior am regretat că i-am cunoscut, erau hoÈ›i È™i aveau probleme cu poliÈ›ia, care m-a anchetat È™i pe mine, am tras o spaimă. Nu mi-am făcut prieteni pentru că nimeni nu avea încrede în mine. Dar È™i eu am început să nu mai am încrede în nimeniâ€. Dar acum Maria era fericită pentru că era acasă È™i putea să-È™i revadă florile È™i lacul din vale. ÃŽÈ™i doarea să se plimbe până dincolo de lac pentru că acolo era mult mai plăcut. ÃŽi plăcea foarte mult, era multă sălbăticie. I-ar fi plăcut să meargă printre vii, dar îi era frică . Dacă ar fi fost mai mulÈ›i ar fi fost excelent, pentru că s-ar fi putut plimba È™i ar fi fost în siguranță. Și un gând îi străfulgeră prin minte È™i zâmbi amar. -Mihai! Ar fi extraordinar dacă m-ar putea plimba cu el prin sălbăticiile astea, pe dincolo mai ales. Dar între mine È™i Mihai eu cred că totul s-a terminat. Dar când s-a aÈ™teptat cel mai puÈ›in, s-a auzit strigată È™i l-a văut pe Mihai în faÈ›a ei. De fapt mai întâi i-a văzut adidaÈ™ii È™i apoi a ridicat ochii È™i l-a văzut. S-a uitat atât de lung la el, încât nu l-a mai recunoscut, s-au uitat atât de lung unul la altul încât clipa aceea ar fi cuprins infinite clipe transformate în explozii solare. Niciodată nu va uita clipa aceea, nici în momentele ei cele mai grele, prin care va trece mai târziu. Maria avea să-È™i amintească de acea privire, de acele clipe È™i dorinÈ›a ca acele momente să se repete, să le trăiască din nou, o va tăia până în cea mai neînsemnată coardă a conÈ™tiintei ei È™i o va transforma apoi, abia după ce a atins culmile unei deznădejdi vecine cu nebunia, în fiinÈ›a aceea atât de puternică È™i de neînvins. ÃŽnsă dorinÈ›a ei mare era aceea de a-l tranforma pe Mihai în omul de care ea avea nevoie ca să fie cu ea însăși. Ea va insufleÈ›i această dorință care îi va da puterea È™i speranÈ›a să-È™i ducă mai departe încercarea. ÃŽncercările Mariei aveau să fie mari, dar să nu mai discutăm despre asta pentru că de aici începe monentul cel mai frumos de până acum în existenÈ›a ei. Capitolul 8 -Maria, ce faci Maria? -Mihai !! -Da, cum a fost în FranÈ›a? -Interesant, dar nu mi-a plăcut, È™i Maria a lăsa capul în jos. Sunt mult mai avantajaÈ›i decât noi, dar din o mie de motive, de noi este mult mai bine decât de ei. -De ce? -Nu pot să-È›i spun, dar lasă, când ai să ajungi È™i tu acolo, totul este foarte bine, ai să înÈ›elegi, altfel nu pot să-È›i spun.Dacă ai È™ti… -Ce să È™tiu? -Că am fost rea cu tine , că te-am judecat întotdeauna aspru. -Nici eu nu am fost cinstit cu tine È™i nici nu am recunoscut față de nimeni, nici față de mine È™i nici de tine că eu…. -Mihai , dacă spui ceva , aÈ™ vrea să nu regreÈ›i mai târziu ceea ce spui acum, mai bine nu spune, È™i Mariei i se frânse inima. -Dar nu am să regret. Vreau să-È›i zic, nu È™tiu cum să încep, eu È›in foarte mult la tine, că te iubesc! -Chiar mă iubeÈ™ti? -Da! -Mi-a fost atât de dor de tine! -Și mie mi-a fost dor È™i într-un fel schimbarea asta a ta m-a schimbat foarte mult, È™i în bine cred eu. -Știi, cât am stat în FranÈ›a, mi-a fost foarte dor de tine È™i eu care credeam că abia acolo am să te uit. Numai la tine m-am gândit tot timpul, într-un fel ca să mă salvez. Depărtarea asta m-a făcut să văd foarte clar lucrurile. -Da, eu m-am schimbat. Chiar m-am schimbat È™i-mi dau seama că numai pe tine te am È™i că ar trebui să las copilăriile È™i să mă schimb. -Dar mie îmi plac copilăriile tale. -Dar parcă nu-È›i plăceau. -Atunci da, dar acum, m-am schimbat È™i eu , văd altfel lumea. -Dar mie nu-mi mai plac.Vezi Maria, MăriuÈ›a mea, vreau să nu ne mai despărÈ›im, să nu ne mai despărÈ›im niciodată. M-am simÈ›it ca un laÈ™ atunci când ai fost plecată. Nu vreau să te pierd! -Nu, nu ai să mă pierzi! Stai liniÈ™tit, nu ai să mă pierzi! Mihai era foarte tulburat că o vede acum pe Maria după atâta vreme È™i parcă ar fi văzut-o pentru prima oară. Parcă niciodată nu o văzuse mai frumoasă, stătea È™i se uita acum la ea È™i nu-È™i putea explica de ce atâta vreme nu s-a înÈ›eles cu femeia din faÈ›a lui. Nu-È™i putea înÈ›elege orgoliul È™i nici nu È™i-l putea accepta. Depărtarea o făcuse pa Maria să aibă un aer de mister. ÃŽi vedea acum pe chip un aer parizian pe care altă dată nu i-l văzuse, nu i-l văzuse pentru că nu exista, dar acum acest aer o făcea mai accesibilă minÈ›ii lui È™i închipuirilor lui despre femeia lui, despre femeia visurilor lui. Acest aer de mister pe care È›i-l dă distanÈ›a È™i trecerea ireversibilă a timpului, îi fac pe doi oameni să comunice într-un fel pe care altă dată nu erau capabili să simtă, să se apropie È™i să se înÈ›eleagă. ÃŽn ciuda depărtării, ei se legaseră mai mult sufleteÈ™te. Culmea, această absență care a durat o mai mare perioadă de timp, i-a făcut pe unul È™i pe celălat să se înÈ›eleagă mai bine, pentru că fiecare a reflectat mai multă vreme la el însuÈ™i È™i la celălat. De fapt fiecare a trăit o formă de singurătate care-i făcea acum mai meditativi, mai tainici, chiar mai romantici, È™i chiar mai pregătiÈ›i pentru viață. Acum parcă venise momentul ca ei să se pregătească pentru a se întâlni, pentru a se cunoaÈ™te. Maria era un copil pur È™i cuminte care-i plăcea foarte mult să înveÈ›e, studiul era pentru ea ceva esenÈ›ial. Și Mihai era un copil cuminte, pentru că È™i el în liceu a studiat foarte mult È™i a venit în facultate cu gândul să facă carieră după ce o s-o termine. Dar înclinaÈ›ia lui spre uÈ™urătate l-a îndepărtat încet, încet , pe nesimÈ›ite de studiu. Nu a luat măsuri la timp pentru a se schimba pe sine în bine. AÈ™a că acum se simÈ›ea foarte departe de ceea ce credea când era adolescent, că ar putea să devină. Și-a schimbat mult traiectoria pe care o credea È™i o visa atunci, în adolescență. De multe ori, înainte de culcare, avea o nostalgie stranie că È™i-a pierdut nevinovăția. Cât de importantă i se părea acum puritatea, curăția sufletului È™i a trupului, pentru a putea trece de suferinÈ›ele È™i neliniÈ™tile înterioare, pentru a putea merge mai departe. Atunci când simÈ›i că te sufoci, că te elimini pe tine în interior È™i că nu poÈ›i să faci paÈ™ii lăuntrici în tine, către tine, pentru a putea merge mai departe, trebuie să te agăți de ceva, È™i de ce anume te poÈ›i lega dacă nu de stările acelea de puritate pe care le trăiai în perioadele de început ale copilăriei È™i adolescenÈ›ei, când încă viaÈ›a nu te-a schimbat È™i nu te-a înrăit aÈ™a de tare . Atunci ar fi vrut să se ascundă , să nu se mai arate lumii, să nu se mai întălnească cu prietenii care erau de multe ori indecenÈ›i, pănă la brutalitate È™i asta doar aÈ™a în sens de glumă. Dar de multe ori gluma lor era cu adevărat oribilă È™i el râdea cu poftă la glumele lor. Acum i se făcea silă. Chiar dacă el în sinea lui se opunea la ceea ce făceau ceilalÈ›i, recunoÈ™tea până la urmă că È™i lui îi făcea foarte multă plăcere să se dea râsului È™i înclinaÈ›iilor spre plăcere înterzise de care erau capabili colegii È™i totul doar aÈ™a din glumă. De multe ori simÈ›ea aÈ™a o jenă față de ceilalÈ›i care râdeau ca ultimii oameni din nimic, când se vorbeau lucruri mizerabile, dar apoi vorbea È™i el, nu se dădea în lături. ÃŽnclinÈ›ia spre mizerie o avea înfiptă în el È™i chiar dacă la început se opunea ceda în cele din urmă, se lăsa È™i mai mult târât în plăcerile pe care le trăia mai mult în imaginaÈ›ie, dar tocmai asta era problema, că în imaginaÈ›ie îi plăcea foarte mult să își trăiască aceste halucinaÈ›ii, după care, se ivea ocazia să le trăiască È™i în realitate, pentru că el deja își pregătise în minte terenul. ÃŽn acelaÈ™i timp, avea È™i momente în care starea de plăcere nu avea curajul să È™i-o ducă mai departe, până la capăt, pentru că avea o anumită jenă față de el însuÈ™i È™i față de ceilalÈ›i. Dar acum, pentru că o vedea pe Maria, se simÈ›ea foarte bine, se simÈ›ea altfel, mereu se simÈ›ea altfel, atunci când se gândea la ea. Chiar È™i în gânduri îl oprea să nu meargă mai departe cu prostia. Și se oprea imediat undeva. O avea pe Maria în față È™i simÈ›ea cum a găsit ceva care îl ajută să facă să dispară din sufletul lui ceea ce este urât È™i rău È™i chiar se simÈ›ea fericit pentru că avea speranță că ceea ce pierduse bun È™i curat în viaÈ›a lui avea să găsească. Acum chiar simÈ›ea o nevoie teribilă să-i spună Mariei totul, să-i ceară iertatre, s-o implore să-l ierte pentru că a È™icanat-o de atâtea ori, pentru că a jignit-o de atâtea ori în faÈ›a colegilor, că nu s-a purtat frumos cu ea atunci când erau singuri. Voia să facă acest gest pentru a se elibera, pentru că ceea ce avea cu adevărat frumos în el încă nu se pierduse. Ei îi făcea tot felul de fiÈ›e, avea momente când trecea pe lângă ea È™i se făcea că nu o vede, È™i nu-i dădea nici o atenÈ›ie. Acum ar fi vrut să o ia în braÈ›e È™i să fugă cu ea pâna departe, la capătul pământului, departe de toate tentaÈ›iile, de toÈ›i colegii, de toate maÈ™inile de pe stradă, de toate casele. Mihai era cu adevărat îndrăgostit È™i trăia disperarea aceea a bărbaÈ›ilor îndrăgostiÈ›i de o femeie adevărată care-i poate schimba, È™tia, era conÈ™tient de faptul că Maria era printre singurele femei din viaÈ›a lui care-i poate schimba viață È™i apucăturile. BărbaÈ›ii care sunt conÈ™tienÈ›i că o femeie îi poate cu adevărat schimba, bărbaÈ›ii aceia pot fi fericiÈ›i în adevăratul sens al cuvântului, dar sunt puÈ›ini, iar Mihai este deocamdată unul dintre ei. MulÈ›i bărbaÈ›i se schimbă pentru că vor să fie alături de o femeie, dar foarte puÈ›ini conÈ™tientizează acest lucru. Or Mihai, tocmai asta È™tia, pentru că era un bărbat foarte inteligent Capitolul 9 -Mihai, ce faci Mihai?!!Te-ai schimbat!! -…. -Nu mai eÈ™ti la fel.Te-ai transformat!. Parcă ai fi crescut. Da, te-ai făcut mai mare, È™i nu mai È™tiu cum, dar arăți minunat. Arăți altfel decât te È™tiam eu. Tare frumos ar fi fost dacă…. -Dacă ce, Maria… -Mihai, ce s-a mai întâmplat pe la cursuri, colegii ce mai fac, cu profii, ce profi mai avem? Ce aÈ›i mai făcut? -Lasă colegii, nu vreau să mai discut despre ei. Vreau să discutăm despre noi. -Despre noi?! -Da , despre noi , Maria! -Da?… răspunse Maria, cu ochii foarte mari È™i mirată, uimită, nu-i venea să creadă, nu se aÈ™tepta de la el să înceapă această discuÈ›ie, deÈ™i o aÈ™tepta de foarte multă vreme. -Da, Maria, despre noi. Cât ai fost plecată, numai la tine m-am gândit ! -Eu am crezut …. -Nu, nu Maria, numai la tine m-am gândit È™i să È™tii că m-am schimbat foarte mult, m-am schimbat numai pentru tine. Þi-am simÈ›it lipsa . Și să È™tii că m-am hotărât să mă schimb.Vreau să-mi schimb viaÈ›a. Știu că viață mea nu are nici un sens fără tine. Nu È™tiu, îmi doresc atât de mult să mă schimb. AÈ™ vrea să-È›i spun ceva, să-È›i spun ceva la care m-am gândit. Maria se uita la el È™i nu-i venea să creadă. ÃŽl asculta uimită È™i simÈ›ea cum îi creÈ™te inima È™i vedea cum începe să aibă mustrări de conÈ™tiință, pentru că a avut momente când l-a criticat foarte tare pe Mihai. De când l-a cunoscut, l-a criticat, pentru că era foarte uÈ™uratic È™i avea momente când era foarte neserios. -Vreau să fii soÈ›ia mea, Maria. -Stai Mihai, stai, abia m-am întors. -Tocmai de aceea, vreau să te schimb È™i pe tine, aÈ™a nu se mai poate, È™i să-mi promiÈ›i că te mai gândeÈ™ti. -Da, Mihai, vreau să mă căsătoresc cu tine, acesta este drumul nostru. -… -Te iubesc Maria. -Și eu te iubesc, Mihai!!! -… - Cât am fost plecată în FranÈ›a , m-am gândit tot mai mult la tine, tot mai mult, È™i această distanÈ›a de È›ară, de tine, în loc să mă facă să te uit, È™i mai mult m-a apropiat. Depărtându-mă È™i cunoscând È™i alte locuri È™i alÈ›i oameni, asta m-a făcut să nu te mai critic aÈ™a de tare, aÈ™a de aspru. ÃŽmi era foarte greu să te accept deÈ™i în mine nutream un sentiment foarte plăcut È™i profund pentru tine. De câte ori nu am plâns de nervi de una singură din cauza ta. De câte ori nu m-am luptat cu mine însămi să te uit, dar nu te puteam uita. Depărtându-mă, mi-am dat seama ce greÈ™ală am făcut, pentru că nu te-am acceptat aÈ™a cum eÈ™ti È™i pentru că am vrut să te schimb după cum îmi închipuiam eu că eÈ™ti È™i după cum îmi doream să fii. Dar am greÈ™it. Acum îmi dau seama că eÈ™ti omul de care am nevoie, omul pe care mi l-am dorit să fie lângă mine toată viaÈ›a È™i vreau să nu mă mai despart de tine niciodată. Spune-mi ce să fac ca să nu mai greÈ™esc în faÈ›a ta? Spune-mi cum trebuie să te accept ca să nu te mai provoc, ca tu să nu mă mai jigneÈ™ti È™i să ne certăm iarăși, iarăși. Pentru că mereu te-am provocat ca să mă jigneÈ™ti în public, de față cu toÈ›i colegii, deÈ™i toÈ›i È™tiau că ne iubim È™i ne dădeau circumstanÈ›e atenuante. Spune-mi ce să fac ca să nu o luăm de la capăt. Spune-mi ce să fac ca să nu te pierd. Mihai se uita la ea uluit fără să spună nici un cuvânt. Ea se uita la el È™i-i zicea: -Eu chiar È›in la tine, chiar îmi place de tine, Mihai, È™i cred că te-aÈ™ iubi mereu tot mai mult, dar aÈ™ vrea să te iubesc cu o altă iubire decăt această stare È™i acest sentiment atât de pasional care poate să È›ină o lună sau un an după care să nu mai avem nimic să ne spunem. Ci vreau să avem unul față de altul sentimente puternice, profunde, sănătoase care durează toată viaÈ›a. Pentru că iubirea adevărată între un bărbat È™i o femeie înseamnă în primul rând sănătate, înseamnă echilibru È™i libertate, nu înseamnă dependenÈ›a asta stresantă a unuia față de celălalt . -Da, Maria, în faÈ›a ta tot timpul m-am simÈ›it liber, chiar dacă te necăjeam È™i te jigneam È™i ne certam, m-am simÈ›it liber È™i È™tiam că ai să mă ierÈ›i. Vreau să mă schimb, simt cum m-am maturizat È™i cum gândesc acum. ÃŽn timpul acesta am reflectat mult, am nevoie de o schimbare, dar de o schimbare în bine È™i nu în rău. Or, dacă eu continui aÈ™a, tot mai rău voi ajunge, pentru că nu există cale de întoarcere pentru mine. Știi ce am făcut acum o jumătate de an. Mai È›ii minte sacoul acela alb, foarte scump, pe care mi l-a dăruit tata cu mama de ziua mea. Am jucat cărÈ›i, am pierdut, nu aveam bani la mine È™i atunci am lăsat sacoul să-l vândă ei È™i să-È™i ia banii pe el. Dacă nu aÈ™ fi făcut asta aÈ™ fi luat o bătaie îngrozitoare È™i nu am avut ce să fac, cu ăștia nu te joci, te taie dacă nu faci ceea ce spun ei. Mă linÈ™au, îți dai seama! -Ce ai făcut, Mihai? Cum ai făcut aÈ™a ceva? -Da, asta am făcut ! -Dar de sacoul acela nu prea te despărÈ›eai, era modern, foarte modern, era sacoul tău preferat. Era ultima modă È™i chiar costa o grămadă de bani, era de firmă. -Da, l-am lăsat acolo È™i împreună cu brățara de aur pe carea mi-a făcut-o buni cadou. ÃŽnÈ›elegi, buni mereu mă întreabă unde este brățara, iar eu mereu îi răspund că acum se poartă foarte mult argint È™i mie îmi place argintul mult mai mult decât aurul, aurul este pentru atunci când voi fi mai bătrân. Și mi-am cumpărat o brățără de argint foarte ieftină, de fapt nici nu-i din argint, e dintr-un material inoxidabil, dar buni È™tie că e din argint È™i se mulÈ›umeÈ™te cu explicaÈ›ia asta, dar de multe ori mă întrteabă unde îmi este brățara, unde am pus-o, dacă nu cumva am pierdut-o. Zilele astea l-am văzut pe cel care m-a bătut la cărÈ›i cu brățara mea la mâna lui, sacoul nu-l mai avea pentru că-l vânduse, nu mai puteam de ciudă. -Mihai, dar tu eÈ™ti un băiat inteligent, cum ai putut să faci asta? -Da, dar pe cât sunt de inteligent, pe atât sunt de prost. -Poate că ar trebui să ne rugăm la Dumnezeu mai mult, pentru că numai El ne poate curăți de starea asta de ameÈ›eală È™i derută în care suntem È™i trăim acum. -Da, dar tu È™tii că eu nu mai cred în Dumnezeu! -EÈ™ti bărbat, bărbaÈ›ii au aÈ™a o predispoziÈ›ie să nu se angajeze în practicarea credinÈ›ei, dar È™i când se angajează, atunci puÈ›ine femei îi mai pot ajunge din urmă. -Maria, vreau să merg la biserică! Vreau să mergem la Mitropolie, acolo mă ducea bunica, mama nu avea timp iar pe tata nu-l interesa problema. Vreau să mă duci la biserică, la cuvioasa Paraschiva, ca ea să se roage la Dumnezeu pentru noi, ca să ne ajute să ne schimbăm unul pe altul. Poate ne luminează minÈ›ile. Dacă ai È™ti câtă nevoie de eliberare am, simt nevoia să scap de tot ceea ce am făcut rău până acum, să încep o nouă viață, o nouă existență È™i vreau să fac asta alături de tine. Nu am decât douăzeci È™i patru de ani, dar sunt atât de înaint în vârstă. Știi, am citit undeva că unii tineri sunt deja bătrâni, aÈ™a mă simt eu. Devin bătrâni pentru că au experimentat nepermis de mult lucrurile rele, aÈ™a cum am făcut eu. -Hai, lasă, nu mai exagera acum, nu te mai speria aÈ™a de tare È™i oricum Dumnezeu ne iubeÈ™te mai mult decât ne iubim noi pe noi înÈ™ine. -M-am săturat Maria, cum să joc la cărÈ›i È™i să pierd cadoul cel mai de preÈ› pe care mi l-a dăruit È™i tata, È™i bunica, tu ce zici de asta, nu e ceva satanic ceea ce am făcut eu, de-a dreptul diavolesc?! -Hai, nu mai exagera, ai avut È™i tu momentele tale de slăbiciune, ai vrut să te dai È™i chiar te-ai crezut un tip invicibil, atâta tot È™i ai arătat că nu-È›i pasă. Acum, de ce nu eÈ™ti consecvent cu prostiile tale, la urma urmei asta este, cu toÈ›ii facem tot felul de tâmpenii! -Bine, dar nu aÈ™a cum am făcut eu! -Până la urmă toÈ›i avem dreptul să ne trăim până la capăt propriile noastre aberaÈ›ii, fiecare È™i le trăieÈ™te în felul lui. -Da, dar eu la acele lucruri È›ineam foarte mult È™i tocmai pe acelea să le dau! -Poate că asta te-a făcut să conÈ™tientizezi ceea ce ai făcut È™i te-a făcut să gândeÈ™ti asupra consecinÈ›elor faptelor tale. -Da, asta m-a făcut să fiu altfel È™i să mai gândesc ceea ce fac, dar aÈ™a, să mă asociez cu tot felul de linguÈ™itori care să mă scurgă de bani. -Trebuie să te ierÈ›i È™i tu puÈ›in, Dumnezeu te-a iertat, dar trebuie să te ierÈ›i È™i tu! -Crezi că m-a iertat Dumnezeu? -Dacă nu te ierta, nu făcea El ca noi să ne întâlnim È™i să avem discuÈ›ia asta acum, nu crezi că ceea ce trăim noi este o minune a Lui? -Ba da, asta nu poate să fie decât minunea Lui pentru că eu nu mai speram că vom avea o discuÈ›ie de genul acesta care să ne descopere pe noi, unul altuia È™i să fim fericiÈ›i, pentru că acum suntem fericiÈ›i. -Da , aÈ™a este, acum noi doi suntem cu adevărat fericiÈ›i, ceea ce eu trăiesc acum nu am mai trăit niciodată, sunt sentimente cu totul È™i cu totul noi, aÈ™a ceva eu nu am mai trăit! -Dar È™i pentru mine este ceva cu adevărat nou! -ÃŽÈ›i dai seama, să joc la cărÈ›i È™i să pierd acolo cele mai frumoase lucruri ale mele, dacă nu lăsam toate bijuteriile, mă bateau ăia până mă nenoroceau , ajungeam la spital, poate că mă È™i omorau în halul în care erau, unul a scos È™i cuÈ›itul È™i a sărit la mine. Și totul provocat de mine È™i numai de mine, ce am căutat eu acolo, nu trebuia să-mi fac prieteni asemenea oameni. -Să nu-mi spui că ai încercat să te È™i droghezi. -Ba da, eram drogat atunci când m-am apucat de jucat cărÈ›i. Dar fumasem ceva, atâta tot, eu nu mă mai droghez, eu nu vreau să mai aud despre asta. Nu vreau să mă mai duc în cluburile alea oribile cu tot felul de oameni dubioÈ™i. Știi ce am păți acum câteva zile? Pentru că nu am vrut să mă mai duc în nici un fel de club, să nu-i mai văd pe nici unul dintre aceia, mi-au spart parbrizul la maÈ™ină È™i eu a trebuit să-i spun tatei că a fost un accident. Tata a vrut să meargă la poliÈ›ie să declare accidentul dar eu nu am vrut să mă duc, de frică să nu mă creadă cei cu care m-am amestecat, că vreau să-i dau în gât la poliÈ›ie. AÈ™a că i-am spus tatei că a căzut o piatră pe parbriz È™i acesta s-a spart, dar eu cred că tata bănuieÈ™te ceva È™i face el propiile lui cercetări fără să mă mai întrebe pe mine. I-am spus că a aruncat un nenorocit de aurolac o piatră pe parbrizul meu È™i mi l-a spart, aÈ™a am mai scăpat È™i de insistenÈ›ele tatei, pentru că È™i tăticu este aÈ™a de cicălitor când vrea să afle ceva, dar oricum de la mine nu prea are ce să afle, că eu nu-i spun. -Cred că ar fi bine să-i spui tatălui tău absolut tot, poate te ajută într-un fel. -Ba nu mă ajută de loc, nu face decât să se certe cu mama din cauza mea, iar eu sunt sătul de scandaluri. -Bine, faci cum vrei tu È™i cum crezi că e mai bine pentru tine. -Tata m-a crezut pe cuvânt, dar mai degrabă m-a lasăt pe mine să cred că m-a crezut È™i mi-a dat banii să schimb parbrizul. Nici nu-mi mai venea să le mai cer bani, oricum nu credeam că o să-mi mai dea. Sunt speriat, nici nu È™tiu ce să fac, să-mi revin, să mă schimb, să nu mai am atâtea probleme. -Da, or să se rezolve toate. -Am vrut să mă schim cât ai fost tu plecată. Și chiar ma-m schimbat. Cât de mult îmi doresc să fiu din nou copil, să fiu ca la doisprezece ani, treisprezece ani, pe atunci nu făceam atâtea tâmpenii. -Făceai altele, stai liniÈ™tit, nici nu-È›i mai aduci aminte, dar dacă ai întreba-o pe mama ta cred că are să-È›i spună o grămadă. -Și dacă nu ar fi timpul acesta atât de periculos pentru creierii mei, dacă nu ar fi atâta pornografie care să-mi provoace mintea È™i simÈ›urile! -Nu te mai lăsa provocat! -Dacă ar fi aÈ™a de uÈ™ot precum pare È™i precum spui tu. Ce, tu nu te simÈ›i provocată? -Ei nu, dar eu mă mai duc pe la biserică È™i mai am È™i alte idei în cap. Mai am È™i părerea opoziÈ›iei, ca să zic aÈ™a, È™i când mai este cineva care critică parcă nu te duci aÈ™a cu tot sufletul într-o chestie. -AÈ™a-i, că la biserică se cam critică vremurile astea. -Sigur, în unele locuri mai mult, în alte locuri mai puÈ›in, dar acolo se discută de o anumită conduită pe care noi o ingnorăm. La È™coală È™i la biserică încă sunt locuri, dacă nu cumva singurele, din societate unde se mai poate discuta despe moralitate È™i despre cuminÈ›enie. Asta este, cât or mai fi È™i astea, până nu ne ducem cu toÈ›ii la vale. -Ei, nici chiar aÈ™a, trebuie să fim optimiÈ™ti! -Știi că monahul de la Rohia era un monah foarte vesel? -Chiar, nu am È™tiut!? -Da, È™i pe mine m-a surprins veselia unui călugăr, această idee, dacă eÈ™ti călugăr trebuie să fii tot timpul vesel È™i fericit. -Dar de fapt, dacă eÈ™ti cu Dumnzeu È™i nu ai nici o apăsare pe suflet, nu văd de ce să nu fii vesel È™i eliberat. -Da, dar mai sunt È™i oameni care au conÈ™tiinÈ›a pervertită È™i pentru aceia nu cred că există atâtea procese de conÈ™tiiță. -Vezi-È›i de treabă că È™i aceia sunt niÈ™te nefericiÈ›i. -Cine È™tie, nu putem să È™tim niciodată, nu putem să È™tim decât aÈ™a cum suntem noi, nu prea putem să facem comparaÈ›ie. -Maria, oriunde mă duc, numai femei goale, dar È™i mai interesant este că au început È™i bărbaÈ›i goi să apară pe toate drumurile. Asta mă zăpăceÈ™te de cap. Vreau să fug de lumea în care am început să mă plimb. M-am săturat Maria, de toate astea. Vreau să mă schimb È™i să fiu mult mai puternic, să fiu o ființă mult mai tare decât eram, până acum am pozat că aÈ™ fi puternic, vreau să fiu cu adevărat o ființă puternică. ÃŽn forul meu interior să fiu aÈ™a È™i nu în afară. Până acum în afară arătam că sunt puternic dar în realitate nu eram. Nu, eu vreau să fiu tare în mine însumi È™i să nu mă mai intereseze aÈ™a de mult cum arăt în faÈ›a altora. Cred că am greÈ™tit foarte mult, am vrut să apar aÈ™a cum eu voiam să fiu, față de alÈ›ii, impunând altora să recunoască ceea ce nu eram de fapt, eu eram doar un bărbat slab. Acum chiar vreau să fiu ceea ce credeam că sunt. -Ei, nici chiar aÈ™a, nu te mai smeri atâta, asta, ceea ce spui tu seamănă mai mult a deznădejde. -M-am săturat Maria, hai să fugim, hai să fugim undeva la È›ară. - Dar ce să facem la È›ară? -Nu putem să fugim decât la biserică È™i în propia noastră minte să ne curățim. - Acolo putem să fugim. -Da, da, acolo este foarte frumos. ÃŽmi aduc aminte că buni mă ducea la biserică de PaÈ™ti, să luăm lumina, mă ducea la Mitropolie sau la Golia. Cât de frumos era la Golia! Cât de frumos când se aprindeau toate lumânările, slujba se făcea afară È™i iarba începea să încolÈ›ească, era verde pe jos, iar toÈ›i oamenii erau cu lumini în mâini, iar bunica îmi cumpăra o lumânare mare, ea mi-o aprindea È™i-mi punea o hârtie mare în jurul ei ca să nu-mi pătez hainele de ceară. Și culmea, că atunci nu-mi era somn. Dar îmi era somn după aceea, dormeam prima zi de PaÈ™ti. Maria, ce să fac, mă simt aÈ™a de singur fără tine! -Nu faci nimic Mihai, stai liniÈ™itit. O s-o luăm uÈ™or, o să ne vedem de învățăt. O să terminăm facultatea È™i o să plecăm în BucureÈ™ti. Vrei să pleci în BucureÈ™ti cu mine? -Cum să nu? Cu tine vreau să plec oriunde! Vreau să ne căsătorim, dar să ne căsătorim mai repede. Și acum aÈ™ vrea să mă căsătoresc cu tine ca să scap. -Stai liniÈ™tit, o s-o luăm mai încet, încet È™i o să ajungem acolo unde trebuie, unde o să vrea Dumnezeu să ajungem. Suntem în post, aÈ™a că nu mai e mult până la înviere, o să ne rugăm È™i mai mult la bunul Dumnezeu. -Roagă-te pentru mine Maria, roagă-te pentru noi, ca să nu mai fac tâmpeniile pe care le-am făcut până acum.Vreau să mă schimb, vreau să fiu o ființă nouă. ÃŽmi place atât de mult primăvara, tocmai pentru că primăvara se trezeÈ™te totul la viață aÈ™a cum mă trezesc È™i eu. -Stai, stai, disperatule, zise Maria, mai mult speriată decât în glumă, ia-o mai încet pentru că avem timp, avem toată veÈ™nicia în față. Capitolul 10 -Maria, hai să mergem la biserică, te rog, hai să mergem acolo la biserică, la Cuvioasa Paraschiva. -Mergem, dar vreau să mă duci undeva. -Unde? -Știi unde? Tocmai acolo, departe, dincolo de lac. -Unde, că nu-mi dau seama? -Tocmai acolo în vii, la bisericuÈ›a aceea de lemn de pe vârful dealului, după ce traversăm viile, o vezi? -Da, o văd. -Tot timpul mi-am dorit să ajung până acolo în vii, e prea departe pentru mine È™i singură îmi este frică să mă duc, pentru că este pustiu È™i pot să mă întălnesc cu oameni foarte răi sau cu vreun golan, cine mai È™tie, Doamne fereÈ™te! Am vrut tot timpul să merg, dar în grup, până acum nu am reuÈ™it să conving pe nimeni să meargă cu mine. Acolo este o bisericuță mică, niÈ™te case la marginea oraÈ™ului. Am putea vedea IaÈ™ul de la distanță. Și plus că în păduricea de acolo e atât de frumos, e un aer de mister, de taină, de romantism, ca în romanele acelea de altă dată cu amazoane, care se îndepărtau de sat ca să se întâlnească cu cel pe care îl căutau. De aceea vreau să merg. -Dar e foarte departe până acolo, Maria, È™i deja e seară È™i am merge foarte mult, poate altă dată, cu maÈ™ina. -Ia-o ca pe un fel de canon, vreau să mergem până acolo cu pasul, ca să vorbim, e ca un fel de îndepărtare de lumea asta în care suntem acum, parcă ar fi un gest de purificare pentru mine È™i pentru tine, pentru noi amândoi. -Dar e foate departe, poate altă dată o să mergem. -Nu contează, recunoaÈ™te că se vede foarte frumos de aici, nu e aÈ™a că-i o priveliÈ™te minunată! Hai să mergem pănă acolo, te rog! -Dar de ce, credeam că vrei să mergem la Cuvioasa Paraschiva. -Da, o să mergem È™i la Mitropolie. Dar eu vreau să mergem prin vii, te rog, te rog….Dacă ai È™ti de câtă vreme îmi doresc să merg acolo, de câtă vreme vreau să mă plimb prin viile acelea.Tot timpul mi-a fost frică să mă duc, pentru că mi-a fost teamă să mă plimb de una singură. -Dar o să dureze cam mult. -Nu-i nici o problemă. Hai să mergem È™i vedem dacă vom ajunge. -Vrei să o iau ca pe un fel de iniÈ›iere. -Și să mai spui că nu-È›i place Mircea Eliade. -Bine, hai să mergem, È™i Mihai râse uÈ™or, bine dispus È™i cu adevărat fericit, mai zise: -Să È™tii că mie mersul pe jos îmi face foarte bine, mă face să mă simt foarte uÈ™or È™i să nu mai fiu aÈ™a de stresat. -Păi, când omul intră în natură, asta îl echilibrează È™i îl face mai fericit È™i mai liniÈ™tit, zise ea bucuroasă. Cei doi, prinÈ™i de mână mergeau spre lac. Au părăsit grădina. DeÈ™i Mihai nici măcar nu a văzut pe unde merge, de copaci îi ardea lui acum, avea alte probleme pe cap, să mai poată vedea ce este în jurul lui. Patima lui interioară era mult mai puternică, decât toate frumuseÈ›ile naturii. El nu o vedea decât pe Maria, după care se ducea ca după o eliberare È™i după o nevoie teribilă de a fi altceva, cu totul È™i cu totul altceva. Dar Maria se simÈ›ea altfel, se simÈ›ea deja eliberată pentru că primise un răspuns la toate neliniÈ™tele ei È™i la toate frământările ei. Acum parcă era cu adevărat în această lume, care devenise dintr-o dată extrem de frumoasă È™i în felul acesta copacii pe care-i admirase atâta amar de vreme, de una singură, deveneau coloane imense care o faceau să zboare, parcă nu-i părăsise ci era împreună cu ei. Copacii deveneau un fel de trepte pe care ea călca să ajungă în înaltul cerului. Avea acea senzaÈ›ie teribilă de înălÈ›ime, pe care o avem È™i noi uneori, când suntem atât de impresionaÈ›i de ceva teribil, care ne rupe de realitatea concretă atât de constrângătoare. De multe ori ni se întâmplă, când mergem pe undeva È™i locul este total necunoscut, să trăim o stare de mister, de parcă noi am fi fost pe acolo de când lumea , sau că locul acela l-am văzut deja, l-am trăit în vis È™i acel ceva extrem de frumos parcă ar merge în spatele nostru. Trăim în felul acesta sentimentul că suntem însoÈ›iÈ›i de el. Avem starea aceea de prezență a unei frumuseÈ›i care este în urma noastră È™i nu o să ne mai părăsească niciodată. Aceasta era senzaÈ›ia pe care o trăia Maria, parcă purta mantia copacilor în spatele ei. Starea de plutire era teribilă. Mergea cu Mihai de mână dar parcă coborâse în inima ei toată liniÈ™tea È™i toată fericirea din cer pe pământ. Maria era o visătoare, Mihai era un pragmatic eliberat de propriile lui gânduri, de propriile neliniÈ™ti È™i în felul acesta își găsise bucuria. Ei erau fericiÈ›i È™i ceea ce este frumos era că fericirea aceasta avea să dureze o perioadă foarte lungă de timp. Maria era fericită pentru că mergea în niÈ™te locuri pe care le văzuse doar din depărtare È™i pe care le admira mereu ca pe o dorință la care nu va putea ajunge niciodată. Acum avea È™ansa să le străbată cu piciorul, È™i închipuirea devenea acum, cel mai frumos vis pe care putea să-l trăiască aevea. Era teribilă acestă plimbare. Mergeau pe o alee cu trepte pe care le coborau cu grijă să nu cadă, pentru că erau amândoi ameÈ›iÈ›i de ceea ce trăiau È™i gândeau. Ceea ce devenea foarte frumos, erau razele soarelui care proiectau crengile copacilor cu umbre teribile pe acele scări pe care ei le pășeau în liniÈ™te È™i pace deplină. Parcă ei ar fi călcat direct pe acele crengi proiectate pe norii cerului. Mergeau tăcuÈ›i fără să mai spună nimic, trăiau cu sentimentul că își spuseseră totul, chiar simÈ›eau nevoia È™i unul È™i celălalt să nu mai spună nimic, să tacă. Tăcerea asta era starea celei mai fericite iubiri È™i a unei puteri mai mari decât moartea care ne pândeÈ™te în permanență fără să ne sperie. De multe ori tăcerea dintre doi poate fi atât de puternică È™i atât de grăitoare, mul mai mult decât un râu de cuvinte. Mergeau încet, alene iar Maria se uita la copaci. Dintr-o dată o veveriță a țâșnit dintr-o creangă È™i a sărit pe o altă creangă, coborând pe tulpina copacului, ajungând până la iarbă, până la frunzele căzute, după care, cu o viteză agale, a început să se agaÈ›e de tulpina următorului copac È™i până să ajungă sus, a făcut o săritură È™i a dispărut. Maria a urmărit veveriÈ›a È™i la strâns mai tare pe Mihai de mână, fără să se uite la el È™i fără să îi spună nimic, pentru că era convinsă că el a văzut ca È™i ea veveriÈ›a È™i e fascinat de jocul ei. Nu a spus nimic È™i a mers mai departe spre lac, cu bucuria veveriÈ›ei care se miÈ™ca, sărind prin crengi după jucăriile ei de foc. ÃŽnsă Mihai nu a văzut veveriÈ›a, deÈ™i Maria era convinsă că È™i el a văzut ceea ce era de văzut. Niciodată nu vor È™ti că el a văzut doar asfaltul pe care călcau iar ea, Maria , veveriÈ›a , crengile È™i cerul. Această stare a trecut neobservată pentru cei doi È™i nici unul nu a È™tiut ce a văzut È™i a trăit celălat, deÈ™i erau conviÈ™i È™i unul È™i altul că fiecare a trăit experienÈ›a celuilalt. El era convins că Maria îi È™tie pănă È™i gândurile, È™i simțămintele, È™i stările, È™i că ea este acea ființă care poate să înÈ›eleagă totul despre el, fără să mai poată el să explice sau să mai spună ceva. De câte ori nu trăim È™i noi această înÈ™elare în dragostre, când credem că celălat ne-a înÈ›eles perfect È™i după un timp constatăm că cel de lângă noi e foarte departe de ceea ce simÈ›im È™i trăim, È™i această constatare ne revoltă È™i ne face să ne îndoim, dacă nu cumva persoana de lângă noi ne-a înÈ›eles cândva sau ar putea să ne înÈ›eleagă sau dacă ne mai iubeÈ™te È™i dacă merită să ne mai trăim viaÈ›a alături de el. Totul este atât de relativ în dragoste! Mihai se gândea deja cum să ajungă la vie È™i apoi la bisericuță, È™i la drumul înapoi, la ora la care trebuia să se culce, pentru că era foarte obosit, se simÈ›ea epuizat. Maria în schimb plutea È™i nu mai simÈ›ea nici un fel de oboseală, se simÈ›ea fară trup. Pe Mihai tocmai trupul îl făcea să se simtă oboist, îngreuiat È™i plictisit de prea mult drum. Dar fericirea pe care o trăia alături de Maria era mult prea mare ca să nu-i dea putere să meargă mai departe, cu bucuria regăsirii È™i eliberării. Chiar dacă se simÈ›ea extrem de stresat din cauza tensiunii interioare, fericirea la care se aÈ™tepta să o trăiască, această speranță, îl făcea cu adevărat un om puternic. Au ajuns înspre lac, în vale, au coborât foarte multe trepte, dar a meritat efortul. ÃŽn aparență, lacul nu era o priveliÈ™te frumoasă pentru că iarba nu era aÈ™a de înverzită, iar copacii aveau frunze foarte puÈ›ine, încă nu era destul de primăvară. Era începutul lui aprilie. Dar felul cum se oglindea lumina soarelui în apele lacului era teribil. Soarele È™i lumina care învăluia totul aducea sufletul la pace, la armonie È™i chiar la tăcere. Rareori ne simÈ›im bine singuri pentru că mereu ne dorim să fim cu cineva care să ne umple golul din noi. Dar nu-i găsim pe cei care să fie aproape È™i care să trăiască în preajma noastră. Cred că boala tuturor timpurilor este singurătatea umană È™i rareori, când suntem în prezenÈ›a cuiva, nu ne simÈ›im singuri. Dar atunci când suntem cu adevărat singuri, conÈ™tientizăm această singutrătate, care devine foarte incomodă pentru suflet. Dar oricât de mult am iubi pe cineva sau ne-ar iubi cineva pe noi, nu poate umple golul singurătății din sufletele noastre. Nu putem face asta, nu putem umple golul cu speranÈ›a că odată, cânva, acest gol va dispărea. Dar să nu ne dăm bătuÈ›i, golul acesta se umple doar cu numele lui Dumnezeu sau în unele momente sublime, ca acestea, când sufletul se poate simÈ›i învăluit de o lumină de undeva din afară, È™i de undeva din interior, care este lumina celui ce a creat toate pe acest pământ. Numai El poate umple acest gol care ne chinuie în totate zilele vieÈ›ii noastre. Restul este înÈ™elătorie È™i minciună, dar mai ales multă frică, prea multă frică. AÈ™a se simÈ›eau Maria È™i Mihai. Erau foarte speriaÈ›i de ceea ce trăiau cu adevărat, erau speriaÈ›i de propriile lor sentimente pe care le trăiau cu atâta putere, dar fericirea era prea mare ca să mai recunoască față de ei înÈ™iÈ™i această spaimă de trecut È™i de viitor. Erau speriaÈ›i de propiile lor gânduri, de viaÈ›a pe care o duseseră până atunci dar mai ales de viaÈ›a pe care urma să o ducă de acum înainte. DeÈ™i lumina lacului, cu soarele puternic de primăvară îi învăluia pe amăndoi, Maria simÈ›ea o oarecare neliniÈ™te în suflet È™i o dorință de a ajunge la bisericuÈ›a din deal, dorinÈ›a aceasta o apucase dintr-o dată tot mai tare, aÈ™a cum te apucă o dorință foarte intensă, când eÈ™ti copil, ca să vezi ceva frumos cu adevărat È™i nu mai ai răbdare ca să ajungi acolo. Dar în acelaÈ™i timp mai trăia È™i un alt sentiment contradictoriu, parcă ar fi vrut să ajungă la bisericuÈ›a din deal de una singură, numai să ajungă acolo È™i să cadă în genunchi, în faÈ›a altarului È™i să-i mulÈ›umească lui Dumnezeu È™i să o apere de acele neliniÈ™ti care au început s-o tulbure brusc alături de fericirea extraordinară pe care o trăia alături de Mihai. Sunt foarte ciudate aceste stări contradictorii pe care le trăim atunci când suntem fericiÈ›i. Să fie oare asta dovada că nu putem fi fericiÈ›i niciodată, în adevăratul sens al cuvântului, nici măcar atunci când există această disponibilitate către fericire? SimÈ›ea că dacă îl are pe Mihai, are totul, dar în acelaÈ™i timp trăia o spaimă față de tot ceea ce simÈ›ea, de toate gândurile ei. Nu putea să-È™i găsească liniÈ™tea decât rugându-se mereu. Pentru că nu putea să se potolească, a început să se roage cu rugăciunea inimii È™i să-i mulÈ›umească Lui Dumnezeu pentru tot ceea ce ea trăia È™i avea. Mihai deveni dintr-o dată plictisit È™i parcă voia să se întoarcă acasa, să o aibă pe Maria lângă el È™i să nu se mai despartă niciodată de ea. Dar în acelaÈ™i timp trăia un sentiment ciudat de sfâșiere interioară, că trebuia să se rupă de ceva neÈ™tiut, de ceva necunoscut, care l-a orbit pănă acum. ÃŽn momentul acela avea nevoie de claritatea minÈ›ii pentru a putea înÈ›elege, pentru a putea gândi, or asta nu putea face pentru că se simÈ›ea deja obosit, extenuat È™i zise cu glas tare lângă lac: -Maria, vreau să mergem acasă, sunt extenuat, nu mai pot È™i vreau să stăm împreună, să nu ne mai despărÈ›im niciodată, aÈ™ vrea să nu-mi mai fie teamă. -N-o să-È›i fie teamă Mihai, stai liniÈ™tit, ai obosit din cauza drumului È™i eu mă simt obosită . Păcat că nu există nici o bancă pe aici ca să stăm jos să ne fi odihnit puÈ›in È™i abia după aceea să mergem. -Dar putem sta jos, pe iarba asta uscată de anul trecut. Eu sunt în blugi È™i nu-i nici o problemă, ăștia È›in la terfeleală. Pe tine nu am să te las să stai jos pentru că e foarte frig. -Lasă, uite, am geanta mea, de fapt rucsacul meu din piele È™i stăm pe el, nu-i nici o problemă, dacă se murdăreÈ™te o să-l spăl când ajung acasă. -Bine, dă-l în coace, să-l punem, să stăm jos, chiar eu nu mai pot de oboseală, chiar sunt obosit de-a binelea. Nu vrei să nu mai mergem până acolo sus, hai că mergem altă dată. Chiar nu mai pot, pentru că mă simt extenuat. Lasă, că mergem altă dată să ne rugăm, chiar îți doreÈ™ti atât de mult, ne putem ruga oriunde, pentru că Dumnezeu este peste tot. Chiar atât de mult îți doreÈ™ti asta? -Da, vreau să mergem până acolo, pentru că mereu am privit de departe locul acela È™i vreau să ajung acolo împreună cu tine, e ca un fel de promisiune. Vreau să ajung să văd cum este. -Bine, dacă tu îți doreÈ™ti, o să încerc. Dar lasă-mă să mă odihnesc È™i vino È™i tu în braÈ›ele mele. Mihai a luat rucsacul de la Maria, l-a aÈ™ezat jos, s-a aÈ™ezat pe el È™i a luat-o în braÈ›ele lui puternice. Stăteau aÈ™a îmbrățiÈ™aÈ›i iar Maria era sprijinită cu capul de umărul lui. Nu își spuneau nimic, tăceau. Lumina era È™i ea la fel de tăcută pe lac È™i se oglindea acolo, dând energie È™i putere peÈ™tilor, broaÈ™telor, ierburilor de pe fundul lacului È™i tuturor vieÈ›uitoarelor să se nască, să prindă viață, să se bucure sau să se chinuie mai departe, aÈ™a ca anul trecut, ca acum doi ani È™i ca în toÈ›i anii pe acest pământ. E curios că dacă omul a evoluat atât de mult È™i a descoperit atât de multe lucruri prin È™tiinÈ›a lui, apa din bălÈ›i cu vieÈ›uitoarele ei a rămas aceeaÈ™i ca È™i acum două mii de ani sau chiar trei mii de ani. AceeaÈ™i agonie statică a soarelui, a luminii, care învăluie apa lacului cu energie, mlaÈ™tina prinde viață, prinde culoare, o viață care rămâne ascunsă privirilor omeneÈ™ti È™i până la urmă necunoscută. Oare nu aÈ™a este È™i sufletul nostru ca acest lac, cu mlaÈ™tina suferinÈ›ei pe fundul lui, cu tot felul de frici È™i de dorinÈ›e care ies la suprafață È™i ne macină, ne chinuie, ne zdrobesc fiinÈ›a interioară. Gândurile È™i suferinÈ›ele când tulbură apele lacului, mlaÈ™tina lui, ne simÈ›im prăbuÈ™iÈ›i, zdrobiÈ›i de propiile noastre iluzii, trăiri, frici È™i angoase? Prea multă tulburare într-un suflet de om ce nu poate trăi de unul singur. Ce este oare singurătatea asta ontologică dacă nu o formă de alienare? Doar lumina soarelui, doar lumina credinÈ›ei lui Dumnezeu È™i în Dumnezeu, poate aduce în fundul prăpăstios al sufletului liniÈ™te, căldură, lumină È™i o nouă speranță. Mai ales această lumină a Lui, poate face să nu ne fie frică de fundurile acelea mlăștinoase, din interiorul lui, să stăm calmi È™i echilibraÈ›i, tocmai în momentele în care suferinÈ›a face ca fundul lacului să se frământe, să se învolbureze, să se tulbure toată limpezimea apei care până nu de mult primea în ea lumina soarelui, lumina vieÈ›ii, lumina cuvântului. Doamne, dă-ne putere să putem face lucruri măreÈ›e în orice stare am fi È™i ce poate fi ceva mai frumos È™i măreÈ› pe lumea asta decât aceea de a putea iubi È™i de a dăriu iubire necondiÈ›ionată. Nu se poate face asta decât cu Tine. Capitolul 11 Oare chiar putem să fim proprii noÈ™tri stăpâni? O! Da…asta da împărăție . Să fim regi È™i împăraÈ›i peste ceea ce este al nostru È™i să chivernisim cu bună rânduială ceea ce avem. Dar cât de greu este să nu lăsăm la voia întâmplării ceea ce am dobândit cu greu. Cât de dificil este să avem grijă de ceea ce ni s-a dat, să avem grijă, când măcar nici nu putem conÈ™tientiza ceea ce suntem noi È™i ceea ce noi avem sau putem avea. Suntem mici È™i neputincioÈ™i. Ne este foarte greu să mergem mai departe cu propiile noastre forÈ›e È™i să ne îndeplinim visele È™i atunci lăsăm ca toate să meargă la voia întâmplării. Dar oare de ce? Oare de ce nu putem fi în toate momentele în stare să ne cunoaÈ™tem pe noi înÈ™ine È™i să ne stăpânim? Ceva esenÈ›ial ne scapă din construcÈ›ia noastră, din constituÈ›ia noastră È™i vrem mult mai mult decât avem, decât suntem. Dar ce suntem noi oare? Și ce vrem să fim? Ce vrem să devenim? Dar oare vrem ceva? Sau poate că dorinÈ›ele noastre sunt atât de oarbe în noi, încât fac ca ceea ce facem È™i vrem să se întâmple cu noi, să fie la voia întâmplării. Și noi credem că acea întâmplare este voia lui Dumnezeu sau È™ansa noastră în viață. Am putea spune că o întâmplare i-a făcut pe aceÈ™ti doi tineri să se unească , să se cunoască. DeÈ™i la fel de bine, că nimic nu este întâmplător. Până unde putem fi sinceri cu noi înÈ™ine? Până unde putem gândi È™i de unde începe abandonul în braÈ›ele întâmplării? Dar abandonul în braÈ›ele lui Dumnezeu nu poate fi un abandon mai sigur? AÈ™a se simÈ›ea Maria acum. SimÈ›ea nevoia să se lase în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Stătea în braÈ›ele lui Mihai, pe iarbă, acolo, lângă lac, în partea de dincolo a lacului, în partea cea mai pustie, tocmai acolo unde voia să ajungă de foarte multe ori dar nu avea curajul să o facă. Unde era acum, voia de mult să fie, era punctul privit de departe È™i i se părea destul de incitant È™i interesant să ajungă pănă aici. ÃŽn spatele ei se întindeau vii È™i păduri, cât puteai să cuprinzi cu ochii. Ca să ajungă să se plimbe prin vii trebuia să mai traverseze păduricea de stejari È™i de salcîmi . De fapt stejarii erau plantaÈ›i acolo artificial, pentru că ea își aduse aminte de vara trecută că stejarilor din Grădina Botanică nu le mergea prea bine. Dar ce mai contează, ea se simÈ›ea bine în această sălbăticie, se simÈ›ea excelent, pentru că era departe de aglomeraÈ›ia din oraÈ™, de stresul de la cursuri È™i mai ales de teroarea din sesiune unde trebuia să înveÈ›e până i se făcea rău. Sălbăticia de aici îi făcea bine È™i simÈ›ea nevoia să se roage. Și chiar se ruga. â€Nu È™tiu Doamne, cum să mă simt astăzi, dar mă simt bine. Mă simt È™i bine dar mă simt È™i rău. Mă simt È™i rău pentru că nu È™tiu ce voi face mai departe, pentru că mi-e frică de viitor. Mă simt bine că sunt cu Mihai È™i îți multumesc pentru asta, îți mulÈ›umesc că mă iubeÈ™ti È™i pe mine È™i pe el, îți mulÈ›umesc că i-ai arăta drumul È™i acesta este unul frumos. AÈ™ vrea să fac ceva ca drumul nostru să fie frumos. Cred că aceasta este Doamne iubirea. Nu È™tiu ce găndeÈ™te el, poate că o să-mi spună cândva, gândurile lui îmi sunt ascunse dar È™i gândurile mele îi sunt ascunse lui. Propriile noastre minÈ›i sunt un univers în plină miÈ™care, dar care ne rămâne nouă oamenilor pentru totdeuna necunoscut. ÃŽntotdeauna Doamne am crezut că iubirea este ceva cu totul È™i cu totul ieÈ™it din comun, dar acuma văd că iubirea este o taină pe care eu o trăiesc extrem de simplu. Foarte simplu. Nu mă gândeam că iubirea este atât de concretă, eu care mă credeam o visătoare. Dar e ceva frumos , care mă face să mă simt fericită. Dar în acelaÈ™i timp, golul din sufletul meu, această iubire, nu-l poate umple decât foarte puÈ›in, decât foarte puÈ›in Doamne. Numai Tu îmi poÈ›i umple ceea ce îmi lipseÈ™te, ceea ce nu poate fi niciodată umplut. Eu am mare nevoie de Tine. Doamne, viaÈ›a mea fără Tine nu are sens! ÃŽÈ›i mulÈ›umesc atât de mult pentru Mihai! El chiar mă iubeÈ™te, chiar este îndrăgostit de mine È™i chiar e fericit. Iar eu o să-l apăr de toate prostiile care vor veni peste el È™i cu Tine nu am să-l las niciodată singurâ€. Mihai se simÈ›ea în schimb abătut È™i îngrijorat È™i în acelaÈ™i tim în culmea fericirii. E curios cum puteau să se simtă amăndoi în aceste stări atât de contradictorii, deÈ™i erau aÈ™a de feiriciÈ›i. El trăia o fericire amestectă cu stările anterioare pe care nu avea cum să le poată È™terge aÈ™a de curănd, încă se simÈ›ea apăsat È™i singur, dar în acelaÈ™i timp era eliberat È™i fericit. Se simÈ›ea atât de bine împreună cu Maria, dar această prezență era mai mult fizică, era o raportare la corpul ei È™i la corpul lui, pentru că astea îi erau reprezentările. El avea trup cu care trăia, muncea È™i lucra, ori Maria nu avea această percepÈ›ie a trupescului ei, ea nu trăia iubirea la acest nivel al atingerii. Mihai asta trăia È™i de aceea se simÈ›ea aÈ™a de încorsertat dar È™i eliberat în acealÈ™i timp. Maria era liberă pentru că ea trăia iubirea la nivelul minÈ›ii, la nivelul unei prezenÈ›e a inimii. Și Mihai trăia din plin acest sentiment de eliberare È™i de iubire, pentru că el o iubea cu adevărat pe ea, o iubea cât putea el de tare, aÈ™a cum o iubeÈ™te acum nu mai iubise niciodată o femeie, dar o iubea ca pe un obiect de mult preÈ›, ca pe un bibelou, ca pe o bijuterie, ca pe un obiect pe care voia să îl aibă È™i care să fie numai a lui. Pentru Mihai Maria era o prezență fizică, aÈ™a cum o È›inea în braÈ›e, trăia senzaÈ›ia aceea de singurătate eliberată ca atunci când È›inea perna în braÈ›e de unul singur È™i se gândea la ea, acum perna era chiar ea È™i el nu se mai gândea la nimic. O È›inea în braÈ›e aÈ™a cum ai È›ine un obiect de mare preÈ›, o haină deosebit de scumpă, o cană cu lapte fierbinte pe un ger năpraznic, parcă Mihai se simÈ›ea în sfârÈ™it acasă. AÈ™a cum ai avea bani mulÈ›i È™i te simÈ›i în siguranță , aÈ™a era iubirea lui Mihai pentru Maria. El era fericit că ea este în sfârÈ™it în braÈ›ele lui, era fericit È™i tulburat pentru asta dar nu era fericit pentru sufletul ei, pentru că nu avea această percepÈ›ie e sufletului, deÈ™i își spunea că este cu totul È™i cu totul dumnezeiesc ceea ce el trăieÈ™te. Nu se raporta la Maria aÈ™a cum Maria se raporta la Mihai cu sufelutul ei de fecioară. Mihai pentru Maria era o prezență a minÈ›ii, el era la fel de prezent pentru ea chiar dacă el nu ar fi fost de față, lângă ea, să o aibă în braÈ›ele lui. Or Mihai se gândea la Maria mai mult din exterior, el nu avea cuprinse gândurile de ea, el avea gândurile lui È™i nesiguranÈ›a lui, apăsarea lui de care voia să scape. Mihai nici nu voia această dependență de Maria. SimÈ›ea că dacă ar fi trăit aÈ™a, nu mai este liber, iar pentru el libertatea era cea mai de preÈ›. SimÈ›ea că nu mai este el dacă se lăsa atât de mult dominat de o femeie. Nu-i stătea în fire. De aceea a È™i putut avea atât de multe relaÈ›ii, atât de multe femei È™i prietene la orice moment, pentru că toate erau în afara lui, nu-i era cuprinsă mintea de ceva anume, de o femeie anume. Acum, cu Maria se simÈ›ea bine, eliberat È™i liber, pentru că el o iubea cu acea teribilă putere, dar o iubea pentru el însuÈ™i, È™i în această iubire a lui o simÈ›ea pe Maria lipită de el , de mintea lui, de sufletul lui, dar nu era în totalitate dominat de ea. Maria era lipită de el, de starea lui interioară, dar ea nu-i guverna gândurile, el trăia acum o regăsire în adevăratul sens al cuvântului, Mihai se schimbase în bine cu adevărat. Parcă pierduse ceva foarte valoros È™i acum găsise, se raporta acum la iubirea Mariei ca la ceva foarte preÈ›ios , dar la ceva anume foarte scump pentru el, ori Maria, se raporta la el ca la o prezență cu care putea să se bucure. Mihai era pentru Maria o prezență de care se putea bucura în voie È™i în libertate. Iar Mihai se bucura de iubirea Mariei tocmai pentru că se putea juca liber cu această iubire, nu se simÈ›ea încorsetat, nu se simÈ›ea prost, se simÈ›ea el, se simÈ›ea liber, dar nu atras de cea ce era atrasă Maria, ci el în momentul acela, în afără de Maria, el nu mai avea nimic. Maria mai avea ceva neÈ™tiut È™i tainic, de care el nici nu bănuia È™i poate că ar fi fost gelos, avea gândul la Dumnezeu, avea rugăciunea È™i de aceea ea putea să-l perceapă pe Mihai ca pe o prezență, pentru că imaginile ei È™i găndurile ei erau la Dumnezeu. Era o prezență raportarea ei la Dumnezeu.Și iubirea ei pentru Mihai era o asemănare cu iubirea lui Dumnezeu. SfinÈ›ii erau un model pentru toate celelate lucruri pe care ea le făcea. Tot ce lucra, făcea cu aceste gânduri È™i încerca să se înscrie în sfera celor zece porunci. Care dintre cei doi se simÈ›eau mai bine È™i erau mai fericiÈ›ti? Am putea spune oare, am putea face o comparaÈ›ie? Amândoi iubeau, amândoi erau fericiÈ›i , atâta fericire câtă putea să suporte clipa de față. Amândoi iubeau, dar fiecare dintre cei doi își trăiau propria lui iubire, propria lui fericire, È™i nu-È™i trăiau amândoi fericirea lor. Capitolul 12 -Mihai, ai obosit? Te-ai odihnit? Nu ai amorÈ›it să mă iei în braÈ›e? -Nu, nu mai sunt obosit. Nu mai sunt atât de obosit, dar trebuie să recunosc că am amorÈ›it, dar mai stăm puÈ›in aÈ™a. -Bine, hai să mai stăm, dar puÈ›in, ca să nu pățeÈ™ti ceva din cauza mea. Maria gândeÈ™te din nou È™i meditează. “Oare acum, sau când suntem singuri, sau când ne iubim, sau când suferim, sau când un om moare, oare ce se întâmplă în ceruri? Dar mai ales când iubeÈ™ti? Oare cum te vede Dumnezeu? Oare cum te văd îngerii lui, sfinÈ›ii lui, toÈ›i sfinÈ›ii din ceruri? Cred că se bucură È™i ei. Oare acestă iubire pe care mi-a dăruit- o Dumnezeu, oare sunt vrednică de ea? Oare o voi putea purta cu demnitate? Pentru că până la urmă iubirea este un mare dar, un mare dar al lui Dumnezeu È™i ca toate darurile eu trebuie să am mare grijă de asta, pentru că îmi ia Dumnezeu înapoi ceea ce este al Lui È™i atunci rămân din nou într-o mare singurătate, în singurătatea iadului. Poate că de aceea sunt aÈ™a de mulÈ›i oameni singuri, s-au bucurat de darurile dumnezeieÈ™ti, după care nu s-a mai întâmplat nimic, pentru că aceste daruri au fost terfelite. Mă gândesc la mine cât de mult mă întristez când dau cuiva ceva la care eu È›in destul de mult, i l-am dat cu plăcere, iar acel cineva aruncă pe jos sau necinsteÈ™te darurile pe care eu i le-am făcut. Nu conÈ™tientizează ceea ce el are, ceea ce primeÈ™te. E un mare lucru să È™tii să primeÈ™ti. De fapt nu cred că È™tii să primeÈ™ti dacă nu È™tii să dăruieÈ™ti cuiva ceva. Abia după aceea începi să È™tii ce este darul, după ce È™i tu ai dăriut, în felul acesta È™tii să preÈ›uieÈ™ti ceea ce È›i se dă. Dacă noi nu-i dăruim lui Dumnezeu nimic din tot ceea ce suntem noi, dacă noi nu-i dăruim lui Dumnezeu iubirea noastră , gândurile noastre, măcar din puÈ›inele noastre bucurii, dacă nu i le dăruim lui ca să trăim în frumuseÈ›e, frumuseÈ›ea noastră moare, se risipeÈ™te È™i devine atât de scurtă È™i de trecătoare încât nici măcar nu ai timp să te bucuri de ea È™i să o cinsteÈ™ti cum se cuvine. DăruieÈ™ti lui Dumnezeu ceva, când faci ca acel ceva să devină È™i mai frumos È™i mai curat È™i mai liber, dacă nu dăruim nu vom È™ti niciodată să primim È™i să ne bucurăm de darurile lui. Ce frumos ar fi să-i pot spune lui Mihai toate astea. Dar am o oarecare jenă, pentru că eu È™tiu că el merge la biserică doar ca să nu mă supere pe mine. Doamne, cum să fac să aibă credință È™i Mihai? Mă simt atât de neputincioasă față de el când e vorba de Tine. Numai Tu îl poÈ›i face să mă iubească. Ar fi minunat Doamne, dacă Mihai È›i-ar mulÈ›umi pentru această iubire. Doamne, dacă l-ai putea face pe Mihai să te cunoască È™i să te iubească.†În schimb Mihai nu se gândea la nimic. Avea un sentiment fugar îndreptat către Dumnezeu dar asta doar aÈ™a È™i a zis :â€Ã®È›i mulÈ›umesc Doamne …pentru Maria…poate mai târziu …voi putea …nu È™tiu..dar acum…†după care nu se mai gândi. Stătu aÈ™a un timp cu Maria în braÈ›e după care își zise: â€nu È™tiu, îmi doresc atât de mult să am bani, să am carieră, să am o vilă, dar aÈ™ vrea să am propria mea firmă, să am propia mea afacere, numai la astă mă gândesc, să urc pe scara socială. M-am săturat să privesc doar la cei care au bogății foarte mari, doar la cei care au bani È™i eu doar o maÈ™ină de la tata. DeÈ™i maÈ™ina e foarte bună, m-am săturat să tot cer banii de la el pentru benzină, aÈ™ vrea să câștig proprii mei bani. Cred că asta este menirea mea, să conduc, să fiu liber , să conduc destineâ€. Dar dintr-o dată un gând foarte puternic vine, intervine poruncitor în sinea lui È™i-i zice: â€dar destinul tău È›i-l poÈ›i conduce?!†Mihai zâmbeÈ™te foarte satisfăcut: â€dacă o am în vedere pe Maria, pot spune că îmi conduc destinul. Da, s-ar putea să nu mă iubească. Și totuÈ™i mă iubeÈ™te, mă iubeÈ™te, dacă nu m-ar iubi nu ar fi acum în braÈ›ele mele, È™i totuÈ™i, cine È™tie ce a făcut ea în FranÈ›a. ÃŽn FranÈ›a nu a făcut nimic, ce a putut să facă dacă nu să înveÈ›e È™i să înveÈ›e în permanență. Putea să se îndrăgostească un homo de ea È™i ea să îl refuze.ha..ha…ha…†-De ce râzi Mihai, îl întrebă Maria? -De, mi-am amintit ceva. -Spune-mi, de ce râzi, ce È›i-ai amintit? Brusc Mihai se simÈ›i obligat să inventeze o glumă È™i era puÈ›in incomodat, se enervă în sinea lui dar nu avu încotro, trebui să râdă. -Bine, hai să-È›i zic un banc. -Hai spune, dar să nu râzi înainte cum ai tu obicei, după care nu mai înÈ›eleg nimic din tot ceea ce spui È™i nu mai vine vremea să râd È™i eu. -O studentă la drept, frumoasă aÈ™a cum eÈ™ti tu, dă examenul oral cu un profesor foarte bătrân, cam de optzeci de ani È™i o întreabă: -DomniÈ™oară, cum se numeÈ™te infracÈ›iunea când un hoÈ› sparge un magazin È™i fură de acolo bani? -Furt din avutul public, domnule profesor. -Foarte bine, dar cum se numeÈ™te infracÈ›iunea când un hoÈ› sparge un apartament È™i fură banii omului. -Furt din avutul privat. -Foarte bine, dar cum se numeÈ™te infracÈ›iunea când o domniÈ™oară aÈ™a tânără È™i frumoasă ca dumneavoastră, ar atenta la pudoarea mea? -Profanare de morminte domnule profesor. -Ha, ha, ha….făcu Maria, chiar e bun bancul, merită reÈ›inut È™i spus la alÈ›ii. O să-i fac să râdă. -Auzi, hai că m-am odihnit, să mergem, hai să te plimb prin vii, aÈ™a cum È›i-ai dorit tu. DeÈ™i nu înÈ›eleg de ce îți place atât de mult să mergi prin vie, că mie nu-mi place de loc. -Știi de ce ? Pentru că aici mă aducea bunicul È™i bunica, mă jucam foarte mult È™i-mi spuneau istorii despre război È™i despre tot felul de lucruri. Mă plimbam aici cu amândoi È™i parcă mă întâlnesc cu mine, cea care eram în copilărie, parcă devin un copil È™i-mi vine să zbor, tu nu? -Ba da, acum înÈ›eleg de ce îți doreÈ™ti atât de mult să mergi prin vii. -Tu nu È™tii că odată bunicul a plătit pe un om care era paznicul viei, când erau strugurii foarte copÈ›i, toamna È™i m-a lăsat pe mine să-mi aleg orice strugure vreau. Când am intrat am rămas atât de impresionată de strugurii care atârnau din viță, încât nici acum nu mi s-a È™ters din memorie acea imagine foarte frumoasă, biblică. Mai ales culorile frunzelor erau teribile. De acolo mi-au rămas culorile acelea atât de aprinse, ruginii, de toamnă, care încă mai păstrează culoarea verde, dar un verde luminat de soare, parcă ar fi fost într-o altă lume. Atunci, în copilărie, mi-am închipuit cum ar fi dacă aÈ™ putea să mă plimb prin interiorul acelei frunze. Iar acum mă gândesc dacă nu cumva universul este asemeni unei frunze de vie, iar noi trăim în interiorul ei, iar în afara noastră se află un alt soare, mult mai puternic decât acesta fizic, cu un alt centru de energie, mult mai sensibil decât acela fizic, material, pe care-l vedem noi, cu ochii liberi. Adică, dincolo de univers trebuie să fie multă lumină, pentru că este prea multă energie care face să crească un bob de strugure sau o frunză de viță. -Da, È™i eu m-am gândit de foarte multe ori la sensul vieÈ›ii noastre pe pământ. Trebuie să existe o inteligență care a creat toate acestea. E un miracol până È™i faptul că mergem nu, lăsând la o parte că merg cu maÈ™ina È™i mai ales că acum nu o am È™i merg pe jos, îmi este lene, obosesc. -Păi nu prea e bine. -Pai nu e bine, dar ce să fac? Ui-te, fac acuma miÈ™care cu tine. Tu È™tii Maria, cât de fericit sunt È™i pot deveni când nu mă mai gândesc la treburile astea zilnice, la prieteni, la discotecă, la distracÈ›ii È™i-mi pun probleme existenÈ›iale. Sau cât de fericit mă simt atunci când pot citi o carte. Chiar sunt eu cu adevărat fericit?! -Dar când te distrezi È™i eÈ™ti cu prietenii, nu eÈ™ti fericit? -Ba da, sunt fericit, atunci sunt fericit È™i orgolios, dar fericirea îmi este È™tirbită de plictiseală. Și ceea ce este foarte curios este că aceste distracÈ›ii creează dependență. Sunt dependent de glume, de alcool, de tutun. ÃŽmi doresc să mă schimb uneori, să nu mai fiu aÈ™a ci cum aÈ™ fi vrut eu, dar asta este, trebuie să merg mai departe. -Dar hai să nu mai vorbim despre asta, pentu ca eu sunt fericit È™i vreau să trăiec din plin această fericire. -Bine Mihai, hai să mergem să ne plimbăm până sus, la bisericuță, pâna la dealul acela. Te rog, cu tine nu-mi este frică să merg nicăieri. Te rog, ajută-mă, să îmi îndeplinesc acest vis. -Bine, mergem, mergem, mie nu-mi face mare plăcere pentru că sunt foarte obosit. Te-am regăsit È™i acum mă simt foarte obosit, acum simt nevoia să mă odihnesc. Te-am căutat atât de mult încât simÈ›eam că am să te pierd pentru totdeauna. -Stai, liniÈ™teÈ™te-te, că nu ai să mă pierzi. Am greÈ™it È™i eu că am fost prea pretenÈ›ioasă, trebuia să te iau aÈ™a cum eÈ™ti tu È™i să nu-mi mai doresc să te schimb eu, aveam această ambiÈ›ie, cât orgoliu, ca să te schim eu, eu să te modific. Vezi, câtă pretenÈ›ie, cât orgoliu nesăbuit la mine, eu să-mi doresc să te schimb. Nu era normal. Aici era grÈ™eala mea, eu trebuia să te accept aÈ™a cum eÈ™ti È™i să am răbdare cu lucrurile ce le faceai È™i nu eram de acord cu ele, să le înÈ›eleg È™i să mă obiÈ™nuiesc cu ele. -Ba aveai dreptate Maria, eu trebuia să mă schimb, nu puteam să mai continui aÈ™a. Trebuia să mă maturizez . Dacă eu o să fiu aÈ™a cum eram înainte, nu cred că vom putea fi vreodată împreună, pentru că eram rău, cinic, È™i-mi plăcea să răd de tine, tocmai petru că în interiorul meu turbam! ÃŽnÈ›elgi asta? Cum de am putut fi eu aÈ™a? De ce nu am fost o ființă liniÈ™tită. Dacă aÈ™ fi luat măcar puÈ›in din liniÈ™tea ta? Cât de fericit aÈ™ fi fost! -Dacă È™i eu aÈ™ fi luat puÈ›in din jovialitatea ta È™i din deschiderea ta, cât de fericită aÈ™ fi fost. Da, aÈ™ fi fost foarte fericită, te-aÈ™ fi putut înÈ›elge. -Dar nu te mai critica atâta. -Dar nici tu nu te mai critica atâta. -Hai să lăsăm toate È™i să ne bucurăm de liniÈ™tea asta. Capitolul 13 Rândurile din vie erau atât de lungi È™i înalte spre vârful dealului de ai fi zis că sunt linii care-i conduc pe cei doi spre zările infinitului. AÈ™a cum aveau ei sufletele curate, aÈ™a zburau păsările cerului libere È™i nestingherite de nimeni pe acest pămnânt . Noi privim din depărtare zborul lor, dar dacă am È™ti cât de mult zbucium ascunde acest zbor atât de lin. Deodată, în timp ce Maria se uita la plutirea unei păsări, o albină veni în dreptul lui Mihai È™i începu să bâzâie ambiÈ›ios. El se puse fără să È™tie în dreptul unei corzi de viță de vie care avea un muguraÈ™ gata să pleznească iar albina făcea presiuni spre Mihai pentru că voia să-È™i facă treaba È™i acesta o încurca. AÈ™a că se dădu la o parte speriat iar Maria începu să râdă: -Ce faci Mihăilă, îți este frică de o albină?! -Nu mai râde de mine, Maria, putea să-mi dea ac, putrea să mă înÈ›epe, ce È™tii tu ce este durerea!? Când eram mic am vrut să sărut o floare de zarzăr È™i È™tii ce am pățit? Eram în parc. Mi-a intrat o albină în gură È™i m-a înÈ›epat în limbă, de atunci îmi e frică de albine. -Chiar aÈ™a?! Te cred , pentru că È™i eu am luat suficiente ace de la albine când eram mică. Lui bunicu îi plăceau foarte mult stupii È™i avea un prieten apicultor. Mă duceam cu el la omul acela să vedem albinele. Era într-un sat de lângă IaÈ™i. Mergeam cu maÈ™ina È™i când scotea mierea pe mine mă lăsa să mănânc faguri oricât de mult vioam, se mai nimerea câte o albină pe care o ronțăiam fără să-mi dau seama È™i-mi dădea ac în cerul gurii sau în limbă. Știu cât de usturător este. Eram atentă dar nu scăpam. AÈ™a că È™tiu cum este. -Vezi cum eÈ™ti! Stăm în vie È™i depănăm amintiri în loc să mergem acasă, pentru că suntem obosiÈ›i È™i mâine avem cursuri. ÃŽntre timp soarele se cam ducea înspre asfinÈ›it. Mai era destul până să vină propriu zis seara, dacă ei ar fi făcut un efort, ar fi putut ajunge până în deal la bisericuță. Ar fi avut timp să meargă È™i să se întoarcă pe jos, nu era chiar aÈ™a de departe. Dar Mihai brusc nu a mai vrut să înainteze. -Gata, m-am plictisit. Vreau să mergem înapoi în oraÈ™. -Dar vreau să merg până acolo, de ce eÈ™ti rău, vreau să mergem până acolo să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru dragostea noastră È™i să-i mulÈ›umim că ne-a dăruit nouă unul altuia pe noi înÈ™ine. Și È™tiu că nu o să ne mai despărÈ›im niciodată. Lui Mihai îi veni să zică un slogan:â€nicioadată să nu spui niciodată†dar se abÈ›inu È™i îl cuprinse brusc frica de aceste cuvinte. Ca manifestare exterioară începu să râdă uÈ™or, mai mult să zâmbească în râs. ÃŽn ochii lui apăru îndoiala, stătu È™i se gândi, urmară minute în È™ir în care el nu spuse nimic È™i nici Maria nu spuse absolut nimic ci doar se uita la el rugător fară să poată citit ce este în sufletul lui. ÃŽn ea era o deosebită ambiÈ›ie È™i perseverență, dar asta nu-l înduplecă pe Mihai să meargă mai departe spre bisericuÈ›a din deal. AÈ™a cum visase de multe ori, ea nu putu să-È™i urmeze visul. ÃŽn sufletul lui se dădu o luptă, dacă să meargă mai departe pănă în vârful dealului, È™i în felul acesta să se supună dorinÈ›elor Mariei sau să spună mai departe că este foarte obosit È™i s-a cam săturat de mers. Să renunÈ›e È™i să se întoarcă…Se simÈ›i dintr-o dată foarte obosit È™i capul destul de greoi începu să-l doară, aÈ™a că-i zise Mariei rugător: -Te rog, Maria, sunt obosit, nu mai am chef . Dacă ai È™ti cât sunt de obosit. Nu mai pot. Nu mă obliga să merg mai departe. De ce trebuie să merg până acolo, la bisericuÈ›a aceea? Poate că nici nu e deschisă, tot ce-i posibil. ÃŽn oraÈ™ toate bisericile sunt deschise, dar aceea e cu siguranță închisă. -Dacă e închisă, aÈ™ vrea să ne rezemăm de zidurile ei È™i să ne rugăm lui Dumnezeu È™i să-i mulÈ›umim lui Hristos È™i Maicii Domnului pentru dragostea noastră. -Nu mai pot, Maria, vreau să mă duc acasă È™i să mă culc. -Bine, bine, hai că renunțăm, gata, fac cum spui tu. Dar în momentul acela Maria simÈ›i cum o mare mâhnire îi cuprinse sufletul, ceva fără margini o copleÈ™ea. Parcă Mihai renunÈ›a la ceva esenÈ›ial pentru sufletul ei È™i pentru viata lui. Și asta a întristat-o brusc È™i a făcut-o să se simtă È™i mai obosită decât era Mihai. Brusc a simÈ›it cum sufletul ei e gata să hohotească în plâns dar s-a abÈ›inut . Putea să plângă doar în interiorul ei fără să se vădă ceva în afară. Și asta a È™i fost, îi plângea sufletul, pentru că Mihai a renunÈ›at la ceva pe care ea îl considera foarte important pentru amândoi. Dar pentru că Maria era o adevărată doamnă È™i se obiÈ™nuise să ascundă ceea ce gândea È™i simÈ›ea de fapt, zâmbi uÈ™or derutată È™i cu tăria omului care e capabil să privească înainte, fără să i se miÈ™te un muÈ™chi pe față îi zise lui Mihai, deÈ™i furtuna în ea era mare: -Bine, Mihai, cum spui tu, renunțăm, nu-i nici o problemă. Dacă eÈ™ti obosit, aceasta poate fi până la urmă doar un capriciu de-al meu, nu are nici o importanță. Ai dreptate, o să mergem la Cuvioasa Parachiva să ne rugăm acolo. -Bine, hai să ne întoarcem, zise Mihai, iar Maria în sinea ei:â€omul acesta nu este ceea ce cred eu, dar de unde să iau altul mai bun, dacă altul nu am, dacă ăsta este, trebuie să-l accep aÈ™a cum este el È™i nu altfelâ€. -Deja am ajuns prea departe, zise Maria , ascunâzându-È™i în felul acesta adevăratele gănduri pentru care se simÈ›i pentru câteva clipe vinovată că le are, dar asta simÈ›ea, nu avea ce să facă. Nu găsea altă soluÈ›ie decât aceea de a se ascunde cu adevărat È™i de a nu pronunÈ›a tot ceea ce o doare. Se obiÈ™nuise de atâta timp să spună durerea doar în rugăciune, încât nu mai schiță nici un gest. -Da, răspunse Mihai, o să se facă noapte È™i nu am chef să ne apuce întunericul pe aicea. Nu È™tiu de ce îți plac È›ie sălbăticiile astea? -Parcă È›ie nu-È›i plac?! -Ba da, dar nici chia aÈ™a. -Mă atrage necunoscutul, tot ceea ce este secret, iar atunci când te afunzi într-un È›inut ca acesta parcă tot ceea ce descoperi este o adevărată minune pe care o trăieÈ™ti, pentru că într-un fel vezi atunci când eÈ™ti departe È™i în altfel când calci cu piciorul. -Ai dreptate, mi s-a întâmplat È™i mie asemeanea lucruri, dar rămâne de văzut ce facem mai departe cu asemenea experienÈ›e. - Cel mai mare secret este sufletul nostru, noi suntem cel mai mare mister, cu ceea ce suntem È™i cu ceea ce simÈ›im. -Da, cel mai mare secret este puterea pe care vrem s-o găsim È™i să mergem mai departe ca să putem trăi, nu putem trăi la voia întâmplării. -Ei, e bună È™i întâmplarea. Eu sunt un oportunist de felul meu, să È™tii. -ÃŽntr-un fel mi-am dat seama. -Nu vreau să scap nici o È™ansă pe care o am, pe care mi-o oferă întâmplarea. -Da, ai È™i tu dreptate, ca să putem trăi, da, aÈ™a este, ai dreptate ca întotdeauna. Și Mihai cu Maria, erau de mână È™i făceau calea întoarsă printre rândurile de viță de vie care urma să fie săpată È™i îngrijită pentru a da un nou rod la toamnă. Acum era prea din vreme È™i ei aveau sub picioarele lor pământul uscat È™i bătătorit. Noaptea avea să fie furtună È™i să È™teargă urma paÈ™ilor lăsată în țărâna din vie. ÃŽn timp ce mergeau prin rânduri È™i se îndreptau spre păduricea aceea sălbatică care-i plăcea atât de mult Mariei, Mihai o strângea atât de tare de mănă încât pe ea o durea, dar nu-i zise nimic, suporta totul în tăcere fără să scoată o silabă. După un timp, când s-a mai obiÈ™nuit cu durerea își continuă gândul:†oare ce o avea băiatul acesta pe suflet de mă strânge aÈ™a de tare de mănă, ce durere ascunde, ce suflet o fi având È™i la ce se găndeÈ™te de are atâta nevoie de mine? DeÈ™i mă doare îngrozitor, trebuie să tacâ€. ÃŽn timpul acesta Mihai nici nu È™i-a dat seama cât de tare o È›ine de mână, pentru că lui îi era cumplit de frig. Nu pentru că ar fi fost aÈ™a de frig afară, ci din cauza somnului. ÃŽi era frică, o frică de ceva neÈ™tiut È™i nedefinit, simÈ›ea o nevoie teribilă să se elibereze de frica asta, È™i frica urla în el aÈ™a de tare încât nu mai voia să È™tie de nimic. Se simÈ›ea îngrozitor de singur, dar percepÈ›ia pe care o avea nu era a omului singur, acum o avea pe Maria în faÈ›a lui, conÈ™tentiza cât de singur fusese È™i cât de obosit. ÃŽi era cumplit de frică de singurătatea pe care o trăise È™i voia să scape de această percepÈ›ie, simÈ›ea că dacă se agață strâns de Maria scapă de această frică. Știa că în sinea lui era un fricos È™i o vedea pe Maria o fire foarte curajoasă, de aceea se simÈ›ea în siguranță față de ea. Maria se simÈ›ea singură È™i avea momente de vulnerabilitate, îl vedea pe Mihai invicibil, credea în frumuseÈ›ea lui, chipul lui îi dădea un sentiment de siguranță, avea ceva măreÈ› în el, îl vedea deosebit de curajos, puternic, se simÈ›ea minunat în preajma lui. Dar ea avea È™i alte momente de singurătate cumplite pe care încerca să È™i le rezolve cu rugăciunea. DeÈ™i în acele momente se simÈ›ea aÈ™a de rău, tocmai atunci era sigură pe situaÈ›ie, avea în cine să-È™i pună nădejdea. Ei aveau sentimente de admiraÈ›ie unul față de altul dar nu È™i le mărturiseau, pentru că ei considerau că nu este necesar, nici nu prea È™i le conÈ™tientizau aÈ™a de tare. După ce frigul È™i durerea se mai calmaseră Maria îi zise lui Mihai. -Vreau să-È›i povestesc ceva. O pildă, vreau să asculÈ›i o pildă pe care mi-a spus-o bunica când eram mare, adolescentă È™i eram foarte supărată pentru că bunicul murise iar ea se simÈ›ea aici foarte singură, fără copii lângă ea. -Da, spune, că te aud, deÈ™i sunt foarte obosit, dar È™tii foarte bine că mie îmi plac lucrurile astea. Hai povesteÈ™te-mi È™i să mergem mai încet, în timp ce tu povesteÈ™ti . Maria îi vorbea lui Mihai, iar soarele își arunca săgeÈ›ile pe sub paÈ™ii lor, prin drumul acela prin vii. Lumina devenea parcă punte de lumină ce-i trecea dincolo, într-o altă viață pe care ei urmau s-o trăiască. Soarele era teribil de strălucitor È™i le strălucea paÈ™ii, Maria nu vedea decât lumina ce se scurgea pe drumul ce-l traversa până la pădurice, până pe lăngă lacul din vale, apoi până la bulevardul mare, Copou, È™i apoi strada mare a oraÈ™ului, unde se pierdeau în mulÈ›ime fară ca cineva să-i cunoască. Numai Dumnezeu È™tie căt de mult se schimbase sufletul lor, cu plimbarea asta pâna la vie. Parcă se depărtaseră puÈ›in de zgomotul oraÈ™ului, dar cât de rapid vor intra în acest haos, căruia nimeni nu-i poate sta în cale, dar cine oare poate să-i facă față? -Hai Maria, spune-mi povestea È™i promite-mi că nu mă contrazici dacă spun ceva. -Nu, tu să nu mă contrazici! -Bine, gata, îți zic! -Spune, că te ascult, sunt numai ochi È™i urechi, acum că am ajuns aproape de oraÈ™, am scăpat de sălbăticia aceea care È›ie îți este aÈ™a de dragă. -Parcă È›ie nu? Și Maria se uită la el foarte È™trengăreÈ™te. -Un om a dus o viață aÈ™a ca noi, mai greu È™i mai uÈ™or È™i a murit. S-a înfățisat la Hristos, Dumnezeul nostru. A avut aÈ™a o discuÈ›ie, l-a întrebat Mântuitorul nostru: -Cum a fost viaÈ›a ta, bună, grea, uÈ™oară, È›i-a plăcut? -Mi-a plăcut, dar am avut o viață grea, Doamne! -Dar de ce ? -Pentru că am fost tot timpul singur?! -Ba nu-i adevărat! -Cum pot È™ti asta! -PriveÈ™te spre pământ È™i spre viaÈ›a ta! -Da, privesc, sunt urme de paÈ™i, pe nisip, pe pământ. -Câte urme de paÈ™i sunt? - Sunt două. - Da, pentru că eu am fost mereu în spatele tău È™i am vegheat. -Chiar aÈ™a Doamne!! -Da! -Dar stai puÈ›in.Uite, acolo, când am avut necazul acela cumplit, de care numai Tu È™tii câte de greu mi-a fost. -Da! -Da, acolo, nu este decât o singură urmă de paÈ™i. Atunci am fost singur. Cât mi-a fost bine, ai fost cu mine, dar când mi-a fost greu Tu unde ai fost? Când mi-a fost bine, ai fost în urma mea, dar când mi-a fost greu, m-ai lăsat singur , singur, am mers pe drum È™i numai eu È™tiu cât am mers. Atunci Mântuitorul Hristos ofterază È™i-i zice: -PriveÈ™te, e o singură urmă de paÈ™i, pentu că eu eram samariteanul care te căra pe tine în spate. Da, priveÈ™te. Și omul se uită în jos uimit, fără să-i vină a crede. -Cum aÈ™a, Doamne? -Da, aÈ™a!!! Mihai s-e uită la Maria cu atâta drag È™i cu atâta speranță, a strâns-o tare de mână È™i-i zice încet, abia È™optit: -Acum, prin via asta , cred că sunt trei urme de paÈ™i, dar să nu ne uităm în urmă, să ne uităm înainte pentru că o să vină vremea când o să ne uităm îndărăt È™i atunci vom avea ce vedea. -Da, zise Maria, în gând continuă:â€ce bine ar fi fost să fi ajuns la bisericuță. Dar ajută-mi Tu Doamne, să fac voia Ta È™i să nu mă mai abat de la căile Tale! Este aÈ™a de important pentru mine să rămân cu Tine!†Capitolul 14 Cei doi se peirdeau prin mulÈ›ime. Strada din Copou era supraaglomerată. Tramvaiele blocate pe linie È™i maÈ™inile claxonau de-È›i luau urechile. Lumea stătea în grămezi pe trotuare aÈ™teptând să se facă ordine. Era un ambuteiaj în toată regula. Mihai se pierdea de Maria, Maria fugea în urma lui să-l ajungă. Mihai voia să fugă cât mai tare È™i să scape de aglomeraÈ›ie . Voia să fie liber. Voia să mai păstreze din liniÈ™tea cu care se obiÈ™nuise È™i în care trăise de o jumătate de zi. Voia ca ziua aceea să o zăvorască în el È™i să nu o mai uite niciodată. Se temea ca nu cumva această fericire să se piardă pentru el È™i odată în viitor să pățească ceva È™i să plătească foarte scump. Maria era foarte liniÈ™tită . Trăia ca È™i când o minune se petrecuse pentru ea È™i pentru sufletul ei, pentru Mihai mai ales vedea această minune. Nu-i venea încă să creadă È™i să se obiÈ™nuiască cu această schimbare. Era convinsă că Dumnezeu făcuse o minune cu Mihai È™i cu ei doi, cu iubirea care era în sufletul lor, cu iubirea care începea să se stingă dar înviase. Mihai fugea prin mulÈ›ime, parcă era tras de un fir nevăzut, era concentrat mai mult în sine È™i nu mai era atent nici la Maria È™i nici la oamenii din jurul său. Chiar s-a trântit în câțiva oameni. ÃŽn mersul lui o femeie grasă, cu mai multe plase în mână l-a apostrofat: -Dar mai uită-te dragă pe unde mergi, nu mai fi aÈ™a cu capul în nori! Golani! - Ne scuzaÈ›i, ne scuzaÈ›i, zicea Maria, care mergea repede în urma lui, abia să-l ajungă. Ei nu mergeau de mână , pentru că era prea complicat prin mulÈ›ime, deÈ™i prin aglomeraÈ›ia aceea asta ar fi fost normal. -Mihai, Mihai, stai, nu goni aÈ™a! Mihai nu auzea, sau se făcea că nu aude. -Mihai… Și Maria l-a scuturat de mână. -Ce este, întreabă Mihai uitându-se încruntat la ea? -Hai prin parc, e mult mai puÈ›ină lume, e mai liber! -Da, bine mai zici, sunt atât de ameÈ›it, încât nici nu am văzut parcul Copou! S-a oprint din alergare. Mergea încet, apoi a văzut o bancă liberă. - Hai să ne aÈ™ezăm puÈ›in aici, să ne odihnim, sunt obosit. S-au aÈ™ezat pe bancă unul lângă altul, fără să se È›ină de mână, fără să se privească. Erau amândoi fericiÈ›i sau nu erau fericiÈ›i. Dar ce este fericirea? Cine poate să ne-o definească. Nimeni nu poate spune dacă eÈ™ti fericit sau nu. ÃŽntrebarea care s-ar pune ar fi următarea:†a fost Hristos fericit?â€Iar noi am răspunde foarte repede: -Da, a fost fericit! -Dar chiar È™i atunci când a fost crucificat? -Da, chiar È™i atunci, ar răspunde unii! -Ba nu, atunci când a înviat, ar răspunde alÈ›ii. Iar un altul ar zice: -Hristos nu a fost nicioadată fericit. -Hristos este acum fericit. -Ba nu, ar răspunde un altul care a tăcut până atunci, Hristos a fost fericit pentru că a dus planul Tatălui la îndeplinire, pentru că È™i-a îndeplinit misiunea până la capăt. Iar altul ar răspunde: -Nu poÈ›i fi fericit, dacă nu poÈ›i să suferi È™i nu-È›i poÈ›i îndrepta suferinÈ›a căre Dumnezeu. Cei doi erau fericiÈ›i, dar câtă fericire nu capătă omul atunci când îl caută pe Dumnezeu, iar căile acestea, căutările acestea sunt nenumărate. Poate că cei doi au găsit darul lui Dumnezeu în ei înÈ™iÈ™i , libertatea asta ca dar al Lui È™i râmăne să vedem cât de mult vor reuÈ™i ei să-L iubească pe Dumnezeu È™i pe ei înÈ™iÈ™i. -Știi, Maria, zise Mihai într-un târziu, eu acum sunt fericit, sunt fericit pentru că Dumnezeu mă iubeÈ™te. Mi-a dăruit o ființă aÈ™a cum eÈ™ti tu, mă iubeÈ™te pentru că eu m-am schimbat atât de mult, deÈ™i eu sunt atât de tânăr. Ramâne de văzut cum îl voi iubi eu pe Dumnezeu pentru că aici mă cutremur. -Da, aici e marea problemă. Să nu ne depărtăm. Tare mult aÈ™ vrea să nu ne îndepărtăm, să fim aÈ™a, în treimea asta, eu , tu È™i Dumnezeu. -Da, foarte interesant, foarte interesant, râse Maria, nu m-am gândit la imaginea asta. -Eu m-am gândit, È™i încă de multe ori. -Da, frumos, foarte frumos. -Și chiar sunt fericită cu adevărat. După care a urmat o tăcere lungă È™i Maria s-a lipit uÈ™or de el È™i a pus capul pe umărul lui È™i a închis ochii. Era foarte obosită È™i nu mai voia să se gândească la nimic. Ar fi vrut să doarmă împreună pe banca aceea, timpul să se fi scurs din ei È™i să se fi transformat în drum iar ei să plece undeva foarte departe de această lume, unde nu mai există nici tramvaie, nici maÈ™ini, nici lume, nici parc, nici aglomeraÈ›ie, nici È™coală , nici examene, nimic. Să fie fericiÈ›i împreună, să dispară pur È™i simplu într-o lume perfectă, în lumea iubirii lor, ce o purtau în suflet È™i în felul acesta să nu se mai întoarcă nicioadată pe pământ printre oameni. Maria avu această imagine a unei dispariÈ›ii miraculoase, unde ei ar putea ajunge într-o împărăție fără moarte È™i fără timp, s-a speriat de această viziune È™i a deschis ochii. Prin faÈ›a lor treceau doi bătrâni, un el È™i o ea, care se È›ineau de mână È™i se legănau în mersul lor sprijinindu-se unul pe altul. Maria îl trase pe Mihai de mână È™i îi zise la ureche în È™oaptă: -Ia ui-te, priveÈ™te în faÈ›a ta, ce frumos! -Da, aÈ™ vrea să îmbătrânim împreună È™i să fim ca È™i ei la o sută de ani, È™i dădu emoÈ›ionată din cap. -Dar noi nu avem decât douăzici È™i ceva, îți dai seama? Cât mai este până atunci? -Nu mai este chiar atât de mult, îi răspunse Mihai. Numai că mai avem câteva lucruri de făcut È™i să lăsăm ca timpul să-È™i facă treaba. Se uitau emoÈ›ionaÈ›i la cei doi bătrâni care se pierdeau prin aleile parcului, până nu i-au mai văzut. -S-a făcut deja răcoare, zise Maria, după un timp. -Dar È™i mie îmi este frig! - Având în vedere cât de primăvară e ! -Postul PaÈ™telui. -Da, nu mai e mult până la PaÈ™ti! -ÃŽÈ›i dai seama… -Ce? -Vom fi împreună de PaÈ™ti! -Da, asta da minune! Chiar e o minune de la Dumnezeu. -Nici eu nu mă îndoiesc de minunea asta. -Hai să plecăm , zise Maria. -Te duc acasă? -Mai vorbeÈ™ti? Sigur! Vreau să mă duci acasă È™i să nu mai pleci! -O să vină È™i timpul acela, când n-o să mai plec de lângă tine. -Nici eu de lângă tine. -Hai să mergem. -Hai! Capitolul 15 Să fii om e un lucru foarte greu, iar doi care sunt împreună învață să fie oameni. Atunci când eÈ™ti de unul singur îți este tot mai greu să lupÈ›i să devii în permanență imun È™i să nu deviezi spre o ființă sălbatică? Cred că asta încearcă Mihai È™i Maria acum, când sunt împreună, să devină oameni aÈ™a cum ne vrea Dumnezeu. Dar în timp ce Maria È™i Mihai stăteau liniÈ™tiÈ›i pe bancă, trece un tânăr prin faÈ›a lor, singur cu o carte în mână. Acest personaj, aces domn, care trăieÈ™te ca un călugăr în lume È™i nu reuÈ™eÈ™te să fie împreună cu nici o fată, pentru că toate fetele fug de el, va deveni la un moment dat omul cel mai important în viaÈ›a Mariei. Până atunci le vom urmări destinele în paralel, fără ca ei să se cunoască măcar, deÈ™i de-a lungul vieÈ›ii lor întâmplarea a făcut ca ei să treacă de mai multe ori unul pe lângă altul, fără să se remarce, fără să se È™tie unul pe altul, È™i fără să È™tie măcar că s-au văzut ori s-au întâlnit vreodată. Voi vorbi despre Rafael, care este un băiat cu totul È™i cu totul special È™i o să vedeÈ›i de ce. El este student la matematică, dar în acelaÈ™i timp trăieÈ™te foarte intens problemele existenÈ›iale. Meditează foarte mult la rolul nostru pe pământ È™i este foarte credincios. Pentru el Dumnezeu este totul. A dobândit credinÈ›a de la o mătușă după bunică. Sora bunicii era călugăriță. A fost un elev foarte bun, a făcut È™coala de învățători într-un oraÈ™ din Moldova, BotoÈ™ani È™i a învățat matematică singur după care a dat la facultate È™i a intrat primul. Dar ajuns aici ceva s-a întâmplat cu el, ceva esenÈ›ial, o ruptură. RevoluÈ›ia l-a prins când era în primul an. El era student la IaÈ™i, deci putem spune că nu era în miezul faptelor, la BucureÈ™ti.Visul lui era să ajungă profesor de matematică în capitală. Dar cum spuneam, odată ajuns în facultate, nu avea timp să cerceteze o teorie matematică. Trebuiau înghiÈ›ite tone de material, mai mult memorate cu metode cu tot, spuse la examen È™i în afară de asta nimic.Or el nu asta voia, el își dorea foarte mult să pătrundă în esenÈ›a unei teorii matematice È™i să cerceteze, să înveÈ›e cât mai mult. A fost dezamăgit când a stat toate zilele să studieze capitole întregi, pe lângă ceea ce preda profesorul pentru că era foarte atras de geometrie È™i de vederile lui spaÈ›iale, când a constatat că a ajuns să È™tie foarte multe despre domeniul acela, dar nu a mai avut timp să studieze la restul È™i s-a trezit că a picat două examene. La două a luat note mari, iar la altul a luat cinci. Ceea ce i s-a întâmplat în sesiune a fost foarte jenant, plus că È™i colegii râdeau de el È™i-È™i ziceau: â€Äƒsta a intrat primul, învăță numai el È™tie ce învăță, dar văd că de picat, pică.†Și încet , încet, în loc să se ambiÈ›ioneze să înveÈ›e tot mai multă matematică, s-a descurajat, renunțând la cercetarea lui personală. A părăsit geometriile, care prezentau pentru el o fascinaÈ›ie teribilă È™i s-a apucat să înveÈ›e toate cursurile , să le “prășeascăâ€, cum ziceau colegii, în râs ca să treacă examenele. Era căminist, nu mai avea condiÈ›iile din liceu, când stătea la gazdă È™i avea camera lui, nu-l deranja nimneni È™i învăța de crăpa. ÃŽnvăța tot timpul în bibliotecă, îi trecea os prin os, din cauza scaunelor rigide. Când ajungea seara în cameră, ceilalÈ›i băieÈ›i făceau râs din el. Ascultau muzică cu sonorul dat la maxim, aduceau fete în cameră cu care se culcau, făceau È™i amor cu ele, în timp ce el dormea în icnetele lor surde. Era atât de dezgustat, dar nu voia să plece din cămin. Ar fi putut să se mute la gazdă, dar nu voia să-È™i mai pună părinÈ›ii la cheltuială, era È™i un fel de încăpățânare de-a lui de a nu-i mai chinui cu cheltuieli în plus dacă el se putea descurca aÈ™a . Mai avea încă două surori de liceu care stăteau È™i ele la gazdă, iar părinÈ›ii lui nu erau decât niÈ™te amărâți de profesori de È›ară, care munceau de dimineață până seara să È›ină È™i animale, pe care le vindeau, să facă rost de bani să-È™i È›ină copiii în È™coli. Cu salariile de mizerie nu le ajungea la o familie atât de mare. Rafael încet, încet ajunsese să se izoleze de ceilalÈ›i È™i să fie un singuratic. ÃŽn realitate era foarte vesel, pus pe glume, pus pe râsete, pe bancuri, îi înveselea pe toÈ›i, dar în sufletul lui era un pustnic. Nu se putea lipi de nici o fată È™i era virgin. Faptul că era cast, îi dădea o notă de mister printre fete È™i părea să fie invicibil. Dar nimeni nu È™tia de suferinÈ›a lui Rafael, pentru că lui îi era destul de greu să se È›ină departe de desfrâul care se lăfăia în voie chiar în camera lui. Ajunsese să fie atât de nesimÈ›it încât dormea în cea mai mare gălăgie. Castitatea lui secretă, puritatea lui trupească È™i sufletească, îi dădea È™ansa unei libertăți teribile pe care ceilalÈ›i nu o înÈ›elegeau È™i chiar își bateau joc, pentru că ei nici nu È™tiau ce forță teribilă zace în Rafael de are el o aÈ™a de mare putere de detaÈ™are. Colegii de cameră È™i aÈ™a ziÈ™ii lui prieteni făceau glume nesărate pe socoteala lui, că nu vine cu nici o femeie în cameră, măcăr aÈ™a de distracÈ›ie. -Le duc la hotel, bă, le zicea Rafael în glumă, aproape È›ipând la ei È™i râzând cu gura până la urechi. -Ai tu bani de hotel, ziceau tot ei în bătaie de joc, È™i râzănd la fel de tare ca el. -Nu eu, are ea, hah, hah, ha….. După care zicea mai în glumă mai în serios: - De ce să nu am, am bani, fac meditaÈ›ii! -Ai È™i tu doi copii la meditaÈ›ii È™i te lauzi! -De ce nu, sunt È™i aceÈ™tia bani, plus că în zilele în care dau meditaÈ›ii nu mai mânănc la cantină, pentru că mâncarea mea e gratis. -Ei, ce să-È›i spun, te pomeneÈ™ti că te pune È™i la masă. -Ba să È™tii, am mâncat săptâmână asta un peÈ™te prăjit cu mămăliguță! -Cu mămăliguță, ha, ha, ha…făceau ei la miÈ™to. -Da, cu mămăligă È™i cu usturoi! -A, cu usturoi, ce bun, ce bun, păcat că nu avem È™i noi la cantină, dar las că ajungem noi acăsă , să vezi ce mâncări o să tragem È™i nu o să mai fim în pierdere față de tine ca acum. -AÈ™a mâncare nu am mâncat nici la mine acasă, făcută de mămica mea. -Mămica , hai bă Rafael, mai spui È™i acuma mămica mea! -De ce nu!!! -Parcă eÈ™ti copil mic. -Poate că sunt! -ÃŽn unele privinÈ›e, chiar că eÈ™ti. -Taci bă, nu ne mai face È™i nouă poftă, zise un alt coleg care se culcase È™i până acuma nu zisese mai nimic. -Ei, da, te lauzi cu meditaÈ›iile, zise un altul, lasă-ne în pace, noi avem bani de acasă, aÈ™a că nu ne mai chinuim atâta. -Tu È™tii ce a făcut Aurel? -Care Aurel? Prietenul tău, teologul, ăla care a terminat fizica È™i e la teologie. -Nu e bă chiar la teologie, v-a minÈ›it pe toÈ›i, pentru că nu e la pastorală, e la restaurare È™i voi credeaÈ›i că o să iasă popă. -Da, e prieteunul meu, ce e, ce-a făcut? -Daca-i È™ti ce a făcut ăla? -Ce-a făcut, mie nu mi-a zis. -Păi se ascunde de tine, dar în sinea lui te dispreÈ›uieÈ™te! - L-am auzit noi cum te bârfea. - Cum aÈ™a? -Ne-a minÈ›it pe toti că se face popă! -Da, da, ce v-am zis eu. -Da, nu mi-a spus. -E la restaurare bisericească? - AÈ™a, spune ce-a făcut? - Păi ce a făcut ăla cu una pe care o medita la fizică pentru facultate, la fizică,pentru politehnică. -Ce-a facut? -S-a îndrăgostit de ea È™i chiar mai mult, s-a culcat cu ea È™i a lăsat-o însărcinată È™i a făcut aia avort. -Dacă am fi într-o È›ară civilizată l-ar trage în toate tribunalele È™i ar intra la corupere de minori! -Ce priten e ăsta dacă tu nu È™tii nimic de toate astea? - Și-È™i mai bate joc È™i de alte fete, mai spune că e la teologie, face biserica de râs. -Dacă-È›i spun, mai spui de noi È™i ne critici că noi venim aici cu femei! Dar el?! -Eu nu v-am spus nimic nicioadată deÈ™i ar fi trebuit să vă spun. -Nu e, nu spui, dar de gândit tot gândeÈ™ti! -Și eu ca tot omul, ce vrei acuma? -Tu, dacă nu faci ceea ce facem noi, normal că nu-È›i convine, ai vrea să fim toÈ›i ca tine, uite că noi nu putem. - Noi măcar venim aci cu femei care vor È™i ele, sunt prietenele noastre, o să ne însurăm cu ele, dar el, mare sfânt! -Ca să ajungi sfânt, ajungi la bătrâneÈ›e, È™i aÈ™a de repede, noi greÈ™im câd gândim È™i considerăm lucruri care nu se cuvin. -Nu-È›i mai spunem , că e prietenul tău. -Am văzut eu că are ceva, nu prea am mai vorbit cu el, în ultimul timp, nu l-am mai văzut pe la biserică. -Păi tu stai toată ziua cu matematica È™i cu rugăciunile în cap, în rest nimic nu vezi, nu auzi nimic. Nici pe noi nu ne auzi măcar când îți mai spunem de una de alta. -Parcă am fi stafii pentru tine. Nici nu ne bagi în seamă! -Dar nici rău nu ne faci! -Dar ce e asta frate, un fel de tribunbal al vostru? Care este avocatul apărării? -Păi tu eÈ™ti cel mai bun avocat pentru tine însuÈ›i, oricum nu bagi pe nimeni în seamă. -Haide-È›i bă, nici chiar aÈ™a! -Dacă îți spunem? -Nu fiÈ›i răi, hai nu fi rău prietene. -Să-l fi văzut pe Aurel cu ochii cât cepele când venea aia la faculate după el, spunându-i È™i miorlăindu-se :â€nu pot să învăț, nu pot să învăț din cauza ta, pentru că mă gândesc tot timpul la tine È™i nu am să iau examenul de bac È™i nici pe cel de la faculate n-am să-l iau!†-Dar voi de unde È™tiÈ›i? -L-am auzit! -I-au făcut părinÈ›ii fetei un scandal, fata a rămas traumatizată. Acum el spune la toată lumea că se duce la mănăstire, că se face călugăr, ha, ha, ha, ăsta călugăr! -Doamne fereÈ™te, își face cruce Rafael. LăsaÈ›i-mă să dorm. FaceÈ›i ce vreÈ›i, dar daÈ›i muzica mai încet. -Bine, bine,astă seară nu te terorizăm, pentru că plecăm la discotecă, te lăsăm singur, să-È›i faci de cap. -ÃŽÈ›i aducem o femeie de la disco? -Mai multe dacă vreÈ›i, nu primesc numai una , că mă plictisesc, zise Rafael. -Știm noi câteva îndrăgostite de tine, lulea. -Chiar, tu nu eÈ™ti eÈ™ti îndrăgostit de nici o femeie? -Ba da, de Sfânta Paraschiva. -Nu-i rău, dar nu È™tiu la ce-È›i foloseÈ™te! -Nici voi nu È™tiÈ›i cât de mult îmi foloseÈ™te, dacă aÈ›i cerceta mai mult. HaideÈ›i, plecaÈ›i, că m-aÈ›i înebunit de cap. -Oricum nu te înÈ›eleg, aÈ™a că te las în banii tăi, spuse DragoÈ™ È™i îi închise uÈ™a. Și plecară cu toÈ›ii. DragoÈ™ era prietenul lui cel mai bun, dar avea o paraulă, cânta la chitară muzică roock, era înebunit, obsedat de roock, È™i când se îmbăta își dădea cu chitara în cap. Se umplea de sânge, iar toÈ›i ceilalÈ›i când vedeau că se îngroașă gluma săreau să-i ia chitara din mână. Tot timpul DragoÈ™ îi zicea: -Cum poÈ›i Rafael, să te duci la biserică È™i să te rogi lui Dumnezeu, lui Hristos ăsta al tău. Pentru mine este absurd, eu sunt om în toată firea, mi se pare o prostie, eu sunt student la mate, aÈ™a că nu-mi prea pasă de ceea ce este în rest. -Cred , pentru că este absurd, de aceea cred, îi răspudea Rafael. -Cu tine nu ajung la nici un rezultat, noroc că eÈ™ti prietenul meu, căci altfel ce ti-aÈ™ face? -Ce ai putea să-mi faci? -Nu È™tiu. -Da, aÈ™a este, hai, du-te, distrează-te, distracÈ›ie plăcută. -De ce nu vii cu noi, ai mai fost la discotecă È™i È›i-a plăcut. -Da, am mai fost, dar acum nu am chef! -Bine, bine, pa. Capitolul 16 Rafael È™i DragoÈ™ erau ca fraÈ›ii, iar Rafael spera în sufletul lui că într-o zi o să descopere libertatea lui Dumnezeu È™i o să meargă la biserică, cum se duce È™i el. Lui Rafael îi mai plăcea ca în week-end să meargă pe la câte o mănăstire din afara IaÈ™ului È™i să fie acolo într-o izolare completă. De fiecare dată, pe lângă călugări erau foarte mulÈ›i oameni adunaÈ›i la mănăstire, la slujbă È™i în felul acesta se simÈ›ea izolat de atmosfera din cameră, care îl sufoca. De multe ori chiar îi venea să plece la gazdă, dar erau prea mulÈ›i bani pe care trebuia să-i dea pe lună È™i prefera să È™i-i dea pe cărÈ›i. ÃŽi era milă È™i de părinÈ›ii aceia ai lui care munceau îngrozitor de mult, ca niÈ™te sclavi, pentru copii. Ar fi vrut să-i mai scutească de atâtea cheltuieli, dar vedea că nu are ce face. Nu mai voia să-i mai pună È™i la o altă cheltuială. Pentru el era foarte important că avea credință în Dumnezeu, credinÈ›a asta în Hristos era cea mai mare forță de care nu putea să spună nimăniu nimic. ÃŽi venea foarte greu să vorbească despre el È™i despre zbaterile lui, de fapt aÈ™a era mai bine, numai aÈ™a se simÈ›ea în siguranță. Pentru că nimeni nu-l asculta, toÈ›i îl credeau tâmpit È™i obsesia asta cu matematica, cu filosofia, cu teologia, nu prea o înÈ›elgeau ceilalÈ›i. Era liniÈ™tit mai ales la vecernie, își potolea creierii obosiÈ›i de învățătură, o slujbă teribilă, iar călugării de la Golia, cântau atât de frumos, încât i se părea că este cel mai luminat loc de pe pământ. Mai ales iernile erau teribile. De cum bătea toaca apăreau câteva stele pe cer iar o dată cu ele băiatul intra în biserică. Acolo asculta slujba, iar atmosfera din interior era atât de misterioasă, semi întuneric, miros îmbietor de tămâie dulce È™i oromată, doar câteva candele cu lumini roÈ™ii din faÈ›a altarului dădeau lumina. Apoi un bec mic, ca o veioză lumina cărÈ›ile din strană ca să se poată citi, în rest întuneric. ÃŽnchidea ochii È™i stătea în liniÈ™tea aceea teribilă apoi rugăciunea călugărilor îi mângâia sufletul È™i de multe ori câteva lacrimi È™tiute numai de Dumnezeu, i se scurgeau pe obraz, apoi pe barbă până ajungeau la gât È™i intrau în cămașă È™i-I udau pielea. Dar atunci Rafael era fericit, se elibera. Câtă pasiune punea în toate, câtă bucurie avea după ce sufocările acelea interioare treceau. Era fascinat de viaÈ›a lui Kant, care a ajuns un filosof atât de mare È™i a trăit toată viaÈ›a în castitate, educat în austeritatea aceea germană. Voia să facă È™i el ceva asemănător, ceva măreÈ›. Rafael era un singuratic. Și tot timpul avea cu el o carte pe care o citea. Dar nimeni nu-i È™tia taina. El era măcinat de o iubire pentru o fată care s-a călugărit. O colegă de liceu, de clasă. Avea un sentiment foarte puternic pentru ea încă È™i acum, fuseseră foarte apropiaÈ›i sufleteÈ™te, ca frate È™i soră, nu erau maturi, trăiau copilăria aceea prelungită pe care marea majoritate a copiilor o pierd încă de timpuriu È™i devin maturi dintr-o data, înainte de vreme. Rafael era È™i acum copilul acela din liceu. Pe fata aceea o chema Dorana. Se hotărâseră amândoi să dea la facultate, învățau pe rupte, el a intrat È™i ea a picat È™i cum el a plecat, ea s-a dus la mănăstire, crezând că el o va uita. Dar nu a fost aÈ™a, el a rămas È™ocat câd a aflat că ea s-a călugărit. S-a dus disperat la ea acasă È™i apoi la mănăstire, dar nu a mai putut să o întoarcă, a rămas acolo să fie călugăriță, o mireasă a lui Hristos. I-a spus că l-a iubit întotdeauna È™i tocmai de aceea, pentru că-l iubeÈ™te atât de mult, rămâne călugăriță, vrea să râmână cu Hristos. El a rămas uluit de hotărârea ei, nici măcar nu a putut să-i spună cât de mult È›ine la ea, că nu contează, el o s-o aÈ™tepte, dar ea a plecat în chilia ei È™i nu a mai ieÈ™t de acolo până ce nu a plecat el definitiv din mănăstire È™i a înÈ›eles că ea era făcută pentru asta. I s-a întâmplat un lucru foarte ciudat, s-a îndrăgostit È™i mai tare de Dorana după ce ea s-a călugărit È™i asta l-a făcut să se apropie È™i mai rău de Dumnzeu. Asta l-a făcut să-È™i pună tot felul de întrebări cu privire la viață, la existenÈ›a lui Dumnezeu È™i la sensul nostru pe pământ. El nu a mai spus la nimeni aÈ™a ceva, pentru că se temea să nu fie luat în râs È™i batjocorit. Nu suporta să fie lovit tocmai în cea mai ascunsă È™i mai tainică latură a lui, tocmai în ceea ce el avea mai de preÈ›, această iubire tainică È™i tiranică pentru el, iubirea pentru cel neÈ™tiut care este marele Dumnezeu. Suferea atât de mult încât nu-È™i găsea liniÈ™tea decât în studiu, în rugăciune È™i în plimbări de unul singur. Asta l-a împins să citească imens, să-È™i găsească liniÈ™tea prin lectură, prin gânduri È™i tocmai în jurnal scria cele mai calde poezii. Colegii râdeau de el È™i-i ziceau în bătaie de joc:â€poetulâ€dar nu râdeau de el într-un mod jignitor,ci într-o manieră ciudată de admiraÈ›ie. ToÈ›i îl iubeau È™i-l apreciau, iar el, pentru că trăia atât de mult în mintea lui, nu prea era atent la tot ceea ce făceau ei, plus că lui nu-i făcea plăcere să se certe. Scrierile sfinÈ›ilor părinÈ›i îl modelaseră atât de mult încât el nu mai avea ambiÈ›ia aceea exterioară a omului orgolios care se enervează din orice È™i nu mai are înÈ›elegere pentru celălat. El voia să-È™i educe răbdarea. Avea È™i el, ca orice copil disperările lui, neÈ™tiute decât de Dumnezeu. Atunci nu zicea nimic, plângea de unul singur È™i aÈ™tepta să-i treacă . Avea tensiuni hormonale provocate de ceea ce vedea È™i de visele lui, dar rezista, nu se lăsa bătut. Asta se petrecea în taină, pentru că toÈ›i îl credeau invicibil. Rafael credea că dacă respecÈ›i cele zece porunci devii un om cu avedevărat liber È™i de neînvins È™i asta voia să experieze pe pielea lui. ÃŽl atrăgea religia ca un magnet È™i asta era salvator pentru modul atât de dur de viață pe care-l ducea. Și toate astea de când dormea cu tratatul de dogmatică a lui Stăniloae sub cap, până l-a citit de mai multe ori, fascinat. Ajunsese să È™tie atât de bine Noul Testament, încât îl È™tia aproape pe de rost. Capitolul 17 ÃŽntr-o zi, după o beÈ›ie lungă È™i insuportabilă, DragoÈ™ l-a întrebat pe Rafael plictisit: -Auzi, Rafaele, de ce naiba te duci tu la biserică? -Pentru că-mi place. -Dar ce-È›i place acolo, măi frate! -Nu È™tiu, nu-È›i pot explica, trebuie să mergi să vezi, să asculÈ›i, e un anumit mediu care-mi face bine. -Cum adică îți face bine? -Pur È™i simplu îmi face bine la creieri, mă echilibrează. -Cum adică? -Păi uite, eu nu È™tiu cum este, dar, de exemplu, ca la tine, când te duci la disco, nu-È›i place, nu te simÈ›i eliberat. -Ei, prostii, eliberat, cum să mă simt eliberat. -Nu, nu te simÈ›i descătuÈ™at? Dacă dansezi acolo È™i mai bei o bere, te recreezi. - Ei, prostii, din contra, sunt obosit, mă plictisesc îngrozitor deÈ™i, nu pot să nu recunosc că mă simt bine, dar această simÈ›ire e mult mai forÈ›ată, iar după acea nu mă simt liniÈ™tit, ci mă simt plictisit, atâtea tipe pe care vrei să le agăți È™i care merg È™i cu tine È™i cu alÈ›ii. -… -Tu chiar nu ai nici o femeie, băi Rafael , dar tu chiar nu eÈ™ti bărbat, ai mai fost È™i tu pe la disco? -Da, am fost, la disco mă simt bine, nu am ce zice, dansez, mă eliberez, fac sport, dar e adevărat că mă simt puÈ›in cam obosit după aceea, nu È™tiu cum să-È›i spun, mai mult îmi place la biserică, sau într-o sală de concerte, ui-te, cum a fost la filarmonică în seara asta. -Ai fost la filarmonică? Cu cine? -Singur, cum cu cine? -Ai, bă, am crezut că ai È™i tu pe cineva, măcar o babă! -Nu, am ascultat simfonia a cincea a lui Beethoven. -Și mai ce s-a cântat? -A dirijat o femeie din Italia. -Femeie dirijor?! Asta nu am auzit! -Da, interesant, arăta superb tipa când dirija orchestra, am rămas fascinat. A concertat È™i Dan Grigore, arătau superb amândoi, muzica asta este într-adevăr ceva sublim, dar trebuie să faci un efort ca să te simÈ›i bine acolo. ÃŽntr-o sală de teatru sau de concerte nu te simÈ›i bine oricum, ci trebuie să faci un efort, nu e o chestiune întâmplătoare. Au fost È™i câțiva călugări, Marcu, francezul, a fost cu prietenul lui de la Trei Ierarhi. -Ha, ha, călugăr, la concerte de muzică simfonică, cine a mai auzit, ăștia trăiesc într-o izolare toatălă, ce căuta ăla acolo? -Căuta, trebuie să se mai relaxeze È™i ei. -De ce nu? -N-am mai auzit, călugării ăștia nu trebuie să fie izolaÈ›i? -Ba da , dar de ce să nu asculte muzică? Uite, Bach, toată muzica clasică nu poate decât să te apropie de Dumnezeu, toată creaÈ›ia ar trebui să te apropie de tot ceea ce este frumos È™i nu să te îndepărteze de frumuseÈ›ea unei vieÈ›i trăită după Dumnezeu. Bach È™i-a scris muzica cu gândul la Dumnezeu, dar toată muzica lui este scrisă pentu a fi ascultată în biserică. -Hai, bă, lasă-mă cu Dumnezeu! -Te las, treaba ta, tu m-ai întrebat. -Ce-mi vine să râd de tine, deÈ™i te admir foarte mult È™i să È™tii că toată lumea te admiră, chiar dacă nu o recunosc, tot îmi vine să râd de tine, de multe ori eÈ™ti aÈ™a de naiv È™i de ridicol, parcă ai fi mereu un copil printre oamenii mari, ce Dumnezeu bă Rafaele, nu poÈ›i să te maturizezi È™i tu? Þi-o spun că suntem singuri în cameră È™i să nu le spui celorlalÈ›i ce È›i-am spus È›ie, toÈ›i se întreabă ce-i cu tine, de-È›i place la biserică aÈ™a de mult. Dacă nu ai fi bisericos, te-aÈ™ bănui că eÈ™ti homo, dar aÈ™a nu, pentru că eÈ™ti omul lui Dumnezeu. - ÃŽmi place pur È™i simplu, îmi place È™i atâta tot! Nu È™tiu, acolo mă simt în siguranță. DeÈ™i este impropriu, pentru că Dumnezeu este pretutindeni, È™i ar trebui să mă simt în siguranță permanent, dar nu È™tiu, acolo, când merg la Mitropolie, unde e Cuvioasa Paraschiva sau la Golia, sau la Trei Ierahi, pur È™i simplu sunt niÈ™te spaÈ›ii atât de frumoase încât mă simt extraordinar de bine! -Mă Rafael, dar ce înseamnă pănă la urmă credinÈ›a asta în Dumnezeu, pentru că mie îmi vine să râd când te aud vorbind aÈ™a, cu ce te alegi din asta! Pentru mine este aÈ™a o plictiseală, toată ziua rugăciune, călugării aceia se roagă toată ziua, nu? Am văzut È™i eu acolo niÈ™te călugăriÈ›e pe la Mitropolie, unele erau atât de miÈ™to, niÈ™te gagici, ce le-o fi venit să se călugărească? -Ei, e foarte simplu. -Eu cred că erau nefericite în amor. -Unele da, altele nu, nu putem È™ti care cum sunt, numai Dumnezeu poate să È™tie asta, Dumnezeu are taina lui cu fiecare om în parte , noi nu prea putem să ne băgăm în treburile care ne depășesc. Nu È™tim. -Dar tu de ce te duci la biserică? -Pentru că sunt un om liber È™i pot face ce vreau eu, adică, aÈ™a cum tu eÈ™ti un om liber È™i poÈ›i face ce vrei, aÈ™a È™i eu fac ce vreau È™i mă duc unde vreau, adică la biserică. -Și unde te duci în seara asta, la slujbă? Nu ai cursuri? Nu ? -Nu, astă seară nu avem cursuri È™i dacă tot e postul mare… -M-ai înebunit È™i cu postul ăsta. Þie nu È›i-e foame? Te văd cu tot felul de mâncăruri. Te văd destul de solid. ÃŽÈ›i faci tu de mâncare, numai zarzavaturi. Eu dacă nu mănânc carne sun tot timpul leÈ™inat, parcă nu am mâncat nimic. -Ei, postul, treaba asta cu mâncarea este o problemă de obiÈ™nuință, nu este aÈ™a de greu, eu rezist, nu mă plâng. Altele sunt grele. -Ei, cum ar fi? -Treaba asta cu gândurile! -Da? De aceea te duci acolo? Ca să scapi de gânduri? Asta e foartea uÈ™or, se rezolvă cu o sticlă de votcă. -Ei!.. -Bine, mă. Dar tu nu vorbeÈ™ti de unul singur acolo în biserică? -Nu, nu cred că vorbesc de unul singur, acolo am un sentiment că El, Hristos, Mântuitorul, mă aude. -Până la urmă credinÈ›a asta a ta ce înseamnă? -ÃŽnseamnă o forță extraordinară pentru mine, am senzaÈ›ia că Dumnezeu îmi dă o forță spirituală extraordinară , ca să pot depăși totul, absolut orice greutate, orice suferință, să alung orice gând È™i orice pornire care-mi face rău. -Păi înseamnă că eÈ™ti tare, eÈ™ti cel mai tare. -Ei, ce să zici È™i tu! -Și nu te plictiseÈ™ti? Nu prea văd dacă te mai plictiseÈ™ti. -Nu, eu nu mă plictisesc niciodată! -Te lauzi. -Nu!.. -Da, eu mă plictisesc È™i atunci simt nevoia să mă exteriorizez. -Ei, de ce nu e bine? E bine că te exteriorizezi, eu nu prea fac asta. -Cum nu te exteriorizezi? Pentru că eÈ™ti foarte vesel È™i tot timpul eÈ™ti pus pe bancuri, pe glume, pe râsete. -Da, aÈ™a este, dar sunt anumite lucruri, de fapt cele mai importante lucruri ale mele, le rezolv aÈ™a, cu rugăciunea. -Plângi? -Mai plâng câte o dată. -Păi ce fel de bărbat eÈ™ti? -Păi, sunt È™i eu acolo un om, ce pot să zic. -Hai, mă Rafael, m-ai dat gata. Rafael să plângă! Și eu care te credeam invicibil. Eu nu plâng decât atunci când sunt beat. Brusc uÈ™a s-a deschis È™i a intrat pritenea lui DragoÈ™, iar Rafael s-a simÈ›it puÈ›in stânjenit pentru că cei doi aveau să rămână peste noapte în cameră, să facă dragoste, ei doi, ca â€două animaleâ€, gândi Rafael, aveau să-i sufoce pe ceilalÈ›i trei care nici ei nu erau prea cuminÈ›i, erau de toÈ›i, doar patru. CelalÈ›i doi colegi nu aveau prietene stabile, dar erau destul de stânjeniÈ›i când DragoÈ™ È™i Claudia rămâneau în cameră peste noapte. Și asta se întâmpla destul de des, certuri între ei, se dispreÈ›uiau reciproc, numai Rafael rămânea indiferent, dar în interiorul lui nu se simÈ›ea prea bine, se apăra foarte repede cu niÈ™te lămuriri practice. Se considera stând cu niÈ™te animale în coteÈ› care-È™i fac nevoile în prezenÈ›a altora, iar dispreÈ›ul pentru ei era aÈ™a de mare încât reuÈ™ea șă fie foarte deaprte de toÈ›i. Claudia avea o atitudine servilă È™i le făcea mâncare, ca ei să nu mai zică nimic, dar se gândeau de foarte multe ori întrei ei, mai ales când erau beÈ›i se distrau È™i-È™i ziceau: - Dacă tot ne face de mâncare la toÈ›i, ce-ar fi să o avem toÈ›i, cred că ne omoară DragoÈ™, deÈ™i cred că tipa nu s-ar da în lături, pe asta nu o satură un regiment întreg. Claudia făcea È™i curat în cameră, iar ei lăsau înadins urât È™i mizerie ca să vină să facă ea. Se simÈ›ea datoare față de ei È™i în felul acesta se mai elibera de reproÈ™urile lor, era È™i ea utilă , făcea È™i ea ceva. Iar ei acceptau acest compromis în schimbul mâncării È™i al ordinii din cameră. Câte o dată cei trei mai plecau È™i dormeau pe la colegi când aceÈ™tia doi apăreau. Se întâmpla din când în când să mai plece câte unul acasă È™i aveau un pat liber unde să doarmă în liniÈ™te, dar nici în camera respectivă nu era posibil să fie chiar aÈ™a pentru că È™i aici mai era unul ca DragoÈ™ care facea È™i el la fel. Cei doi plecau pe la fete, unde stresau la rândul lor pe alÈ›ii, de nu puteau să doarmă nopÈ›ile, când reuÈ™eau să-È™i facă o prietenă. Treaba asta dura câteva săptămâni sau câteva luni după care rămâneau singuri È™i neliniÈ™tiÈ›i până la următoarea evadare sexuală, după care ruptura era inevitabilă. Dar Rafael era departe de toate acestea. Mai avea È™i prostul obicei să se biciuiască atunci când avea obsesii sexuale È™i vise, în felul acesta trupul i se elibera de tensiuni È™i nu mai avea nevoie de nimic. Capitolul 18 Rafael este genul acela de bărbat care nu cedează la primul împuls. El crede că un bărbat este cu adevarat liber dacă reuÈ™eÈ™te să-È™i stăpânească impulsurile È™i înstincetele nu dacă este cel care le trăieÈ™te deplin. Până la urmă ce înseamnă să gândeÈ™ti? Să gândeÈ™ti nu este tot una cu a te gândi la ceva anume. Pentru a gândi, asta înseamnă șă-È›i pui întrebări È™i în acelaÈ™i timp să poÈ›i să gâseÈ™ti soluÈ›ii. Cel mai important lucru pentru Rafael era să poÈ›i să gândeÈ™ti asupra ta însuÈ›i. Dar această gândire asupra ta nu trebuie să fie ruptă de ceea ce eÈ™ti în exteriorul tău, în afara ta, nu trebuie să te izolezi de lume atunci când gândeÈ™ti în intoriorul tău È™i apoi în exterior. Și asta făcea Rafael, gândea, gândea, gândea, mereu È™i toate aceste idei teribile pe care le trăia È™i le spunea lui însuÈ™i, i le spunea lui Dumnezeu în biserică, i le spunea lui Dumnezeu oriunde se ducea. Acest dialog purtat mereu în mintea lui cu Dumnezeu, era un dialog privitor la toate întrebările lumii. Trăia un fel de existență paralelă cu existenÈ›a concretă. ÃŽncerca să trăiască È™i să scrie în acelăși timp o filosofie la persoana întâi. Dar nimeni nu È™tia ceea ce gândea el. Pentru că se izola foarte mult în rugăciune È™i în biserică. Locul unde-È™i scria foarte multe idei era chiar biserica. Scria mult È™i în bibliotecă. Dar în biserică îi plăcea foarte mult să-È™i scrie ideile È™i gândurile. Legase diferite prietenii cu călgării È™i discuta mereu cu ei, dar nu se lega într-o manieră emoÈ›ională de ei È™i față de părerile lor,de ideile lor. Era fascinat de sfinÈ›ii din pustiu. El considera că trăieÈ™te în pustiul lumii aÈ™a cum sfinÈ›ii trăiau în pustiul acela înfricoÈ™at. Și de aceea încearcă să caute È™i să înÈ›elagă ecuaÈ›ia acestei lumi care după părerea lui era o lume care trăia în haos. Haosul acesta credea că se datorează È™i este provocat de lipsa de gândire a fiinÈ›ei umane. ÃŽntâmplarea, este cea care îi guvernează pe oameni, pentru că întâmplarea este cea care exprimă gradul de negândire È™i de viață dezordonată a fiecăruia dintre noi. -â€Nu trebuie doar să gândesc, nu trebuie să-mi pun problemele astea care mă dor pe mine, am nevoie de mult mai mult, să găsesc soluÈ›ii care să se potriveacă cu existenÈ›a mea, cu viaÈ›a mea, cu modul meu de a fi, È™i mai este înă ceva, un lucru foarte, foarte important,trebuie să am puterea să fac să se È™i întâmple acele soluÈ›ii pe care eu le găsesc cu mintea mea. Pentru că eu găsesc rezolvarea dar patima în mine este atât de mare, încât eu nu pot respecta această soluÈ›ie, nu pot face cu putință rezolvarea care mi-o furnizează raÈ›iunea, gândirea mea. Logica mea trebuie să aibă putere în mine însămi, în ceea ce eu sunt. Or, la mine, de cele mai multe ori argumentele nu-mi sunt atât de puternice înâcât să-mi taie de la rădăcină pasiunea, patima, împătimirea care-mi îngrozeÈ™te sufletul în suferință È™i de îndepărtare de Dumnezeu. O, Doamne! Și cât de mult surfăr uneori! Da, dar Tu îmi dai putere să duc cu demnitate aceatsă suferință È™i să-mi fie mai uÈ™oară această singurătate a mea. Până la urmă acesta este testul pe care eu trebuie să-l trec, testul singurătății, atât de pervers amestecat cu testul sexualtății, care-mi înfierbântă creierii la orice pas. Dacă nu ar fi atât de multă pornografie pe străzi, pe cea de la televizor o mai pot ignora, pentru că nu deschid televizorul, sau îl închid atunci când sunt singur în cameră, dar cu pornografia de pe stradă! Cât de pervertiÈ›i pot deveni copiii È™i încă de mici. Cum o să mă descurc? Oare am să mă pot stăpâni? Oare chiar am să pot gândi până la capăt cu propiile mele gânduri È™i să nu mă las influenÈ›at de lumea în care trăiesc? Dacă aÈ™ putea să-mi tai această dependență a mea față de ceilalÈ›i oameni, de prieteni, dacă aÈ™ putea opune mereu rezistență în interiorul meu, aÈ™ rămâne în permanență o persoană liberă! O! Și cât de mult îmi place această libertate! Care nu-mi dă posibilitea să trăiesc dependenÈ›a aceea care mă sperie, mă îngrozeÈ™te, dependenÈ›a de o femeie anume, de femeia din închipuirea mea È™i pe care mereu mi se pare că o pot găsi pe stradă sau undeva aiurea! Sunt îngrozit! Sunt îngrozit! Doamne, ai grijă de mine? Ai grijă de disperarea mea, ai grijă ce faci cu disperările mle, să nu ajung la nebunie. Dacă nu ai fi Tu, aÈ™ înebuni de atâta singurătate! Tare pustiu aÈ™ fi pe pământ. De aceea Tu trebuie să exiÈ™ti în imina È™i în mintea mea, indiferent de ceea ce mi s-ar putea întâmpla în viață! Capitolul 19 Cam acestea erau gândurile lui Rafael când mergea spre biserică, spre mănăstirea Golia, la slujbă. Afară era destul de rece, dar soare, s-ar fi putut spune că era soare cu dinÈ›i, era normal pentru vremea de început de primăavara. Nu a vrut să ia tramvaiul, a preferat să meargă pe jos , deÈ™i până la Golia , de sus din Copou, de unde erau căminele, făcea aproape o oră, dar prefera să meargă pe jos, pentru că stătea tot timpul tolănit în pat È™i citea până adormea cu cartea în mână sau până nu mai vedea È™i o punea sub cap. Subpatul era plin cu cărÈ›i, era biblioteca lui, de aceea era foarte incomod să faci curat , pentru că trebuiau urcate toate cărÈ›ile pe pat È™i atunci abia observa cât de multe cărÈ›i avea. Rafael era un student bursier È™i banii din bursă, jumătate sau trei sferturi îi dădea pe cărÈ›i. Trebuia să-i ajungă doar de mâncare, restul nu avea în mintea lui decât cărÈ›i, cărÈ›i È™i iar cărÈ›i. Avea un obicei atât de prost că de multe ori dădea È™i câte o jumătate de bursă sau toată bursa pe cărÈ›i. O dată a cumpărat atât de multe că nu le mai putea duce în braÈ›e . Dacă ar fi avut o plasă mai zdravănă , dar a fost prost inspirat să-È™i cumpere una din plastic È™i după o sută de metri plasa s-a rupt È™i i s-au împrăștiat cărÈ›ile pe jos, a avut noroc că nu era noroi. L-a ajutata o bătrână care i-a zis: - De unde vii maică, ai devastat o bibliotecă? El nu a zis nimic, i-a mulÈ›umit foarte mult bunicuÈ›ei care l-a ajutat, i-a dat È™i o plasă, a aÈ™teptat un tramvai È™i a ajuns cu vraful de cărÈ›i pe braÈ›e la cămin. ÃŽl dureau mâinile dar nu conta. Era fericit. S-a trântit în pat È™i a început să le devasteze cu o sete È™i o satisfacÈ›ie pe care nici un jucător împătimit de cel mai sofisticat joc de noroc, cu o sumă imensă de bani câștigată, nu putea trăi o satisfacÈ›ie mai mare ca a lui, care citea carte după carte. Trei zile nu s-a mai dus la cursuri. A stat în pat È™i a citit non stop cărÈ›ile pe care È™i le cupărase. CeilalÈ›i făceau zgomot , râdeau, dădeau muzica tare, înjurau, făceau dragoste, stăteau cu lumina stinsă, aprinsă, se purtau ca È™i când el nici nu exista în cameră. Iar el citea. Era în lumea lui. Când ceilalÈ›i dormeau , el își aprindea veioza lui mică care îi lumina doar foaia de carte. Ce cărÈ›i citea Rafael? CărÈ›i de filosofie È™i de teologie ortodoxă. Era atât de fascinat de sfinÈ›i, de gânditorii aceia mari din peroaiada de aur a patristicii, a creÈ™tinismului, încât trăia un adevărat extaz citind. Era fascinat de tot ceea ce înseamnă filosofie, de la antici până la Heidegger. El nu-i deranja pe ceilalÈ›i È™i nu le zicea absolult nimic. Se obiÈ™nuise cu gălăgia, cu înjurăturile, cu sforăitul, cu gemetele de amor, cu muzica dată la maxim, nu-i deranja pe ceilalÈ›i È™i nu era deranjat, nu-i trebuia nici mâncare È™i nici apă. El care învăța altă dată la matematică în liniÈ™tea cea mai deplină acum gândea în cel mai mare haos provocat de ceilalÈ›i. Pentru că astea erau condiÈ›iile de acolo de la el È™i el le depășise , ajunsese deasupra tuturor. Cât a fost la liceu nu i-a lipsit nimic È™i s-a format o ființă de fier, iar aici a continuat această luptă cu el însuÈ™i. AÈ™a au considerat părinÈ›ii lui că trebuie să-l educe. Să-i ofere copilului cele mai bune condiÈ›ii, pentru studiu, dar copilul a studiat È™i È™i-a ascuÈ›it mintea .Și copilul a învățat să gândească. Ce lucru minunat ca un copil să gândească! Ce lucru fascinant ca un om mare să poată gândi ! Ca gândul lui să aibă putere atât de mare încât să-l poată modifica pe dinăuntru, să-l transforme într-o ființă liberă. Dar la Rafael mai era ceva! Era credinÈ›a aceea teribilă care-l elibera de orice încorsetare. Cât de liber era Rafael în mijlocul acestei dezordini. Cât de liber era în haosul lumii! Dar câtă luptă în credinÈ›a lui pentru a-l învinge!? Cum arăta un om liber? Un om care luptă mereu să devină liber, pentru că el căuta o libertate interioară. Să fie liber în propia lui minte. Și asta încerca Rafael să facă . Și de foarte multe ori chiar reuÈ™ea! Și culmea că acesta era un student la matematică. Rafael își dorea să ajungă profesor de matematică în BucureÈ™ti. Mai ales că surorile lui voiau să facă facultatea în BucureÈ™ti, una dreptul È™i cealaltă facultatea de Studii Economice. El trebuia să meargă acolo cu ele. Trebuia să dea examen pentru a ocupa un post de profesor acolo în capitală, să obÈ›ină o titulatură È™i să nu mai aibă grija serviciului iar pe lângă profesorat să mai facă È™i alte lucruri, meditaÈ›ii È™i un alt serviciu ca să câștige destui bani să se descurce, să-È™i cumprere o casă, să-È™i cumpere o maÈ™ină, să intre È™i el în rândul lumii cândva. Era marea lui ambiÈ›ie asta. Să ajungă acolo. De multe ori s-a întrebat de ce nu a dat el direct examen acolo, în BucureÈ™ti, È™i să nu mai facă facultatea în IaÈ™i, dar s-a gândit că era mai bine aÈ™a, era mai aproape de casă È™i de ai lui. Surorile lui erau totul pentru el. ÃŽÈ™i dorea atât de mult să facă ceva ca să câștige bani È™i să scape de sărăcie È™i să-È™i È›ină surorile în facultate, să nu o mai ducă atât de greu. Avea el să găsească o soluÈ›ie după ce va termina facultatea, deocamdată câștiga ceva bani în plus din meditaÈ›ii È™i e foarte puternic pentru că citeÈ™te. ÃŽÈ™i dorea foarte mult o fată pe care s-o iubească, mai întâi ca pe o soră È™i apoi, încet, încet, ca pe-o iubită, ca pe o soÈ›ie. Și să-i fie soÈ›ie după ce s-or căsători nu înainte, nu-i plăcea să grăbească lucrurile, mai ales să inverseze ordinea firească a lor. Rafael minte de matematician, ce Dumnezeu, avea un creier forte, se vedea în tot ceea ce scria, numai că nu arăta la alÈ›ii. ÃŽi era frică să nu fie descurajat. Și mai era încă un aspect foarte important pentru Rafael, ceea ce gândea È™i scria, voia să fie taina lui, considera că nu a ajus încă atât de detaÈ™at de lume, îcât să poată arăta È™i la alÈ›ii fără a fi influenÈ›at, fără a fi intimidat, fară a fi distrus de părerea celorlalÈ›i din jur. Participa la cenacluri, la conferinÈ›e, îi plăcea să ia atitudine, să discute, dar nu să-È™i citească gândurile. Și întotdeauna lua apărarea celui care era criticat. Critica aceasta distructivă, încât să-l descurajeze pe cel care a avut curajul să-È™i citească propiile idei, i se părea ceva exagerat, ridicol, È™i îi venea să râdă, È™i chiar făcea glume pe socoteala celor care criticau prea aspru. Dar în rest nimic, nu ieÈ™ea în evidență. Avea o viață normală, monotonă, seacă, neinteresantă pentru cei din jur, pentru că el era în perioada marilor acumulări È™i la vârsta în care își exersa libertatea interioară. Rafael nu avea decât douăzeci È™i trei de ani. Capitlul 20 Ei, drumul acesta la slujbă pentru Rafael era o adevărata relaxare. Mersul pe jos era o eliberare de încorsetările trupului pentru că tot timpul stătea jos È™i simÈ›ea nevoia de foarte , foarte multă miÈ™care. IaÈ™ul pe la ora patru seara era sufocant de aglomerat. Partea proastă, tramvaiele erau insuficiente È™i circulau atât de aglomerate încât erau cu uÈ™ile deschise iar oamneii se È›ineau ciorchine de uÈ™i. Și stăteau agățaÈ›i de scări . De multe ori se ntâmplau È™i accidente, mai ales tineri, copii de liceu care se aventurau È™i stăteau agățaÈ›i de uÈ™i. ÃŽntr-o È›ară civilizată nu s-ar fi putut întâmpla aÈ™a ceva, ar fi trebuit să nu pornească tramvaiul dacă nu e cu uÈ™ile închise, dar la astea nu era nimic interesant, plecau oricum, iar pentru bieÈ›ii copii, asta era o adevărată probă de bărbățir, să meargă aÈ™a agățăți de uÈ™i. Era distracÈ›ie maximă uneori, dar cât de scump plătită de unii. Câte accidente nu s-au întâmplat în felul acesta. AglomeraÈ›ia era atât de mare în staÈ›ii, pentru că tramvaiele veneau atât de rar, încât lui Rafael pur È™i simplu îi era silă să mai aÈ™tepte. ÃŽn centru oamenii aproape că se È™tergeau unul de altul, iar el pătrundea cu greu prin mulÈ›ime, dar nu era nici o problemă, se ruga neîncetat. ÃŽn mintea lui fremăta o altă realitate , paralelă cu cea concretă, era realitatea minÈ›ii lui, È™i aici se ruga , gândea, cânta, își amintea câte o simfonie sau cântecele din timpul slujbei È™i chiar dacă în afară era atâta dezordine, haos, aglomeraÈ›ii È™i înjurături, în mintea lui era ordine, era frumuseÈ›e. El ducea o viață cu adevărat frumoasă, pentru că era fascinat de lucrurile minunate din lumea asta. Și era fascinat de matematică . Dar învăța cu pasiune È™i atât cât să nu-i È™tirbească din libertatea gândului, din libertatea de a citi È™i alte cărÈ›i de filosofie, teologie, literatură universală, era îndrăgostit ca de cea mai frumoasă realitate. De aceea Rafael era un bărbat minunat, un bărbat cu adevărat puternic, un copil cuminte, de aceea Dumnezeu îi va pregăti cu timpul ceva măreÈ›. Un dar cu totul È™i cu totul special la care el nici măcar nu se gândea că ar putea ajunge vreodată. Dar să fim liniÈ™tiÈ›i È™i să-l privim pe Rafael cum ajunge pe stradă la Golia È™i cum aude toaca într-un mod miraculos cum sună, bătută de băiatul de la lumânări care e fratele Gheorghiță. Și își zicea în gând:â€băiatul acesta bate toaca fantastic, cu o melodicitate pe care nu am mai auzit-o altă dată sau în alte locuri. Or fi lemnele acelea construite din ceva, dar din ce arbore oare, poate că am să aflu cândva. Muzica asta mă chiamă să mă duc la biserică. Dar slujba încă nu a începutâ€. Oare chiar poÈ›i rămâne fascinat în faÈ›a unor realități pe care nu le cunoÈ™ti? Rămâne să analizăm rugăciunea lui Rafael care este o realitate a sufletului insondabilă pentru ochii celui din afară. Realitățile gândului, realitatea minÈ›ii poate fi mult mai fascinantă ca realitatea aceasta pe care noi o simÈ›im cu pasul È™i vrem să o vedem cu ochii. Era unul din copiii acestei lumi pe care o trăieÈ™te altfel decât omul obiÈ™nuit , ce se lasă colpleÈ™it de întâmplare È™i de depenenÈ›a de ceilalÈ›i oameni. Pentru că oamenii foarte mult se influenÈ›ează unii pe alÈ›ii È™i mai ales în rău. Or tocmai această lipsă de libertate încearcă Rafael să È™i-o controleze ca să nu o mai trăiască, voia să nu mai depindă în viaÈ›a lui È™i în deciziile lui de nici un om ci numai de Dumnezeu È™i de propia lui minte. De aceea avea aÈ™a de mare nevoie de singurătate, dacă nu trăia singurătatea asta nu putea să experimenteze È™i să se întărească în această liniÈ™te È™i această măreÈ›ie a rugăciunii. Pentru că omul este o ființă aÈ™a de slabă È™i tocmai cu această slăbiciune a noastră trebuie să ne purtăm noi permanent, să luptăm cu noi înÈ™ine, să ne întărim È™i să nu mai trăim în această lipsă de libertate. Pe Rafael această nelibertate a propriilor lui pasiuni inutile È™i a durerilor îl apăsa È™i voia să scape de ele È™i nu È™tia cum. Se vedea pe sine aÈ™a de neputincios, dar până la urmă avea să reuÈ™ească în idealul lui de a fi om, de a fi cineva, de a fi un om mare. Noi chiar îl vom privi È™i din interior È™i din exterior pentru că este o realitate fascinantă aÈ™a cum se va alcătui È™i construi el pe parcurs È™i cum va deveni o minte puterinică È™i tăioasă, care schimbă destinele omeneÈ™ti È™i de ce nu, chiar paradigma acestei lumi prin ceea ce el va încerca să gândească, să spună, să participe, să sensibilizeze. Rafael va rămâne un bărbat puternic de-a lungul vieÈ›ii, tocmai pentru că verticalitatea celor zece porunci îi dădeau o libertate fară margini. Capitolul 21 ÃŽntrebarea fundamentală pe care ne-o punem atunci când avem în faÈ›a noastră o ființă umană este aceea a binelui È™i a răului. De ce persoana aceea face binele sau de ce face răul? Sau de ce face binele sau răul, dar într-o manieră amestecată? Este oare atât de greu de deosebit faptele rele de faptele bune? ÃŽn existenÈ›a unui om ce este mai important, doar ceea ce face, doar ceea ce realizează material È™i sufletesc, altceva nu mai poate să conteze pentru viaÈ›a lui? Dar la ce ne-ar folosi toate acestea? Pentru a învăța din existenÈ›a lui, pentru a înÈ›elege mai bine viaÈ›a noastră. ÃŽntrebarea fundamentală pe care ne-o punem cu privire la un om este de ce fiinÈ›a aceea face răul? Sau face mai mult răul decât să facă binele? Sau de ce nu face binele sau nu ia atitudine atunci când se întâmplă lucruri rele în existenÈ›a lui? Sau în jurul lui? De ce nu se opune la relele întâmplătoare din jur? Dar mai exact cum se întâmplă răul în existenÈ›a unui om. Cum de se produce eroarea?! De ce eroarea pe care o comitem în anumite momente ale vieÈ›ii noastre ne duce cu timpul la scădere spirituală, la scăderea forÈ›ei de a lupta pentru a trăi mai departe, dar nu la întâmplare ci aÈ™a cum È›i-ai dorit sau cum ai fi vrut să fie?! Trăită?! Putem construi frumuseÈ›ea în interiorul nostru, în jurul nostru? Dar cum am putea construi această frumuseÈ›e, dacă mereu È™i mereu frumuseÈ›ea la care am lucrat timp îndelungat se risipeÈ™te într-o clipă? Ne dăm seama că frumuseÈ›ea aceea devine ceva atât de superficial , efemer, de a È›inut atât de puÈ›in! Și atunci, nu putem face ca ea să existe în mintea noastră, ca să o avem permanent cu noi? Dar e chiar atât de greu ca frumuseÈ›ea să existe în noi, în sufletul nostru, în ceea ce suntem noi, în ceea ce noi putem deveni? Ce face ca urâtul să fie în jurul nostru? Oare e atunci când ne extindem instinctul de proprietate dinspre lucruri la fiinÈ›ele umane. Noi vrem să avem o ființă lîngă noi pentru a o supune, iar această supunere se manifestă asupra fiinÈ›ei la care È›inem. Atunci chiar vrem ca fiinÈ›a aceea să fie a noastră, dar în realitate aceea intră în panică È™i nu se mai simte în siguranță. Asta nu-i plăcea lui Rafael, lipsa de libertate într-o relaÈ›ie, cei doi dacă se cunosc încearcă să fie propietari unul altuia. Asta o simÈ›ea în el, în unele momente, atât de intens încât se speria È™i alerga la biserică să-l roage pe Dumnezeu să-i descopere lui acest înÈ›eles. ÃŽl agasau imaginile pornografice afiÈ™ate peste tot. Imaginile din stradă , din ziare, imaginile oamenilor, îmbrăcămintea fetelor, a băieÈ›ilor, parcă totul era provocator, prea provocator. Și asta îl făcea să se simtă uneori vulnerabil È™i parcă vinovat că vede , că priveÈ™te prea mult, mult prea mult dintr-o urâțenie de care voia să scape. Se ferea să privească prea mult la chipul femeilor, fetelor, să nu aibă vise care să-l chinuie noaptea È™i să se scoale a doua zi tulburat È™i zăpăcit încât să nu mai poată face nimic. Când se întâmpla asta nu făcea decât să se roage È™i să plângă, atunci era aÈ™a de tulburat, de încordat, cu nervii la pâmânt, parcă îl apuca un fel de tremurat în tot corpul È™i nu mai È™tia ce să facă ca să scape. Se ascundea în colÈ›ul cel mai întunecat al bisericii, fără să-l vadă nimeni È™i plângea de singurătate, de stres, de amar, de nervi, de suferinÈ›a trupului care-l chinuia È™i nu mai È™tia cum să scape È™i până la urmă le lua pe toate ca pe un fel de boală care-l lovea din când în când È™i aÈ™tepta să-i treacă până data viitoare când îl apuca din nou. Primea stările astea cu frică, cu spaimă, cu durere È™i cu o dorinÈ›a teribilă de eliberare, pentru că el nu voia să cedeze, el își apăra fecioria lui, luptându-se cu animalitatea asta din el È™i aÈ™teptându-È™i iubirea aceea unică, singulară, care va fi o dată È™i o dată È™i el trebuia să se păstreze curat, atâta cât putea, pentru acea iubire care va fi viaÈ›a lui È™i puterea lui, È™i forÈ›a lui, nu voia să facă nimic compromițător, pentru că în felul acesta se vedea cel mai slab om de pe pâmânt È™i el nu voia să fie aÈ™a, el nu voia să fie aÈ™a, el voia să fie cel mult prea puternic care nu cedează, care râmâne aÈ™a cum este el, cast, curat, chiar dacă era în fecioria asta aÈ™a de împroÈ™cată de patimi. Pentru că nu trăia într-o feciorie albă, fără muncile trupului, se chinuia cumplit uneori. Odată i s-a întâmplat ceva îngrozitor. De atunci È™i-a jurat că o să facă tot ceea ce-i stă în putință să se apere. Era spre primăvară, destul de frig afară. Dormea È™i dintr-o dată a avut un vis erotic cumplit, care l-a chinuit cu plăcerile acelea oribile de care treaz fiind te simÈ›i animal È™i te simÈ›i încărcat de ceva apăsător. Și s-a trezit speriat È™i înfierbântat, tremurând din tot corpul. Cum nici bine nu era trezit, i-a auzit pe cei doi, pe DragoÈ™ È™i Cristina care gemeau în patul de deasupra lui, pentru că în cameră aveau paturi etajate ca să aibă mai mult spaÈ›iu. L-a cuprims deodată o frică È™i o stare de excitabilitate îngrozitoare, era pentru prima data când trăia aÈ™a ceva încât l-a cuprins o spaimă cumplită de care nu putea să scape. Era ca un fel de reverie, de nebunie, parcă avea halucinaÈ›ii. S-a dus la baie, s-a spălat cu apă rece, a stat să se răcorească, când s-a întors cei doi nu terminaseră sau i se păruse lui că cei doi nu terminaseră, parcă îi auzea gemând. I s-a făcut frică È™i scârbă, că stările acelea ale lui ar putea să apară din nou È™i a fugit în parcul din curtea căminului È™i s-a culcat pe o bancă învelit cu o patură. Nu mai voia să vadă È™i să audă nimic È™i pe nimeni. Parcă în camera de cămin ar fi trăit într-un cavou, parcă se molipsea de visele acelea care îl chinuiseră aÈ™a de tare, totă noaptea. A doua zi era aÈ™a de oboist încât nu se mai putea È›ine pe picioare È™i nu s-a mai dus la cursuri. De oboseală dar È™i de nesomn,din cauza răcelii, de ceea ce putea să trăiască, se speriase È™i nu putea să mai facă nimic, era È™ocat. Imaginile din vis îl chinuiau aÈ™a de tare, la nivelul obsesiilor, îi stăteau pe creieri încât nu È™tia cum să privească, È™i nici nu putea să se roage la Dumnezeu, poate că s-ar mai fi eliberat în felul acesta. Ajuns în cameră s-a întins în pat È™i a adormit, dar după câteva ore de somn, rămas singur în liniÈ™te visă din nou vise chinuitoare, îl apucă o moleÈ™eală de care nu-È™i putea închipui că ar putea să trăiască aÈ™a ceva È™i se trezi din nou speriat. Se sculă È™i se atinse fără să vrea cu una din coapse de o masă È™i parcă luă foc. Nu mai suporta nici pătura moale din cameră pentru că îl moleÈ™ea, îi dădea o stare de tremur È™i de dorință, parcă înebunise. I se părea că-È™i pierde minÈ›ile de dorinÈ›ele acelea de plăcere È™i de a-È™i satisface nevoia trupească. ÃŽÈ™i aduse aminte că îi dăduse un calugăr de la o mănăstire mai în glumă, mai în serios o funie: “poate ai să ai nevoie vreodată, nu se È™tie, â€Ã®i spusese. Se duse È™i o căută È™i nici una nici două, o prinse de un capăt È™i se biciui pănă È™imÈ›i cum îi tremură trupul de durere, dar în acelÈ™i timp simÈ›i cum se eliberează, cum scapă de tensiunea aceea oribilă care-l zăpăcea la creiri. Aproape că a căzut jos, tremurând, dar cu creierii eliberaÈ›i. SimÈ›ea că merită această pedeapsă È™i că asta este singura lui soluÈ›ie pentru moment. Știa că asta este o soluÈ›ie nu prea ortodoxă, să te flagelezi, dar asta este, nu avea ce face, scăpase. Se duse la duÈ™ È™i se spălă, simÈ›ea nevoia să se elibereze de transpiraÈ›ia aceea oribilă a trupului È™i parcă i se părea că el mirosea din ce în ce mai urât. ÃŽi era din ce în ce mai scărbă de el însuÈ™i, duÈ™ul îl întărise È™i parcă scăpase. Se puse în pat, de-a dreptul pe saltea, fară cearÈ™af, pentru că nu mai voia nimic moale care să-l învelească È™i adormi fără să mai viseze ceva. Era pentru prima dată când trăia ceva atât de violent, de dur, de care nu È™tia cum să scape È™i-È™i zise după ce se sculă:†aha, de aceea a lăsat Dumnezeu taina căsătoriei, ca oamneii să nu mai trăiască aÈ™a ceva! Dar cei care nu se căsătoresc ce fac? Se chinuie aÈ™a, cum mă chinuiesc eu, m-o ajuta Dumnezeu să le trec pe toate! “ Și lacrimile începură să-i curgă din nou pe obraji a eliberare. Plânse până ce se simÈ›i din nou parcă mai curat, mai elibarat, È™i acuma putea să vadă È™i să audă orice, nu-l mai durea aÈ™a de rău. Parcă îi dăduse Dumnezeu puteri noi È™i nu-i mai era frică de visele acelea scârboase de care se speria È™i îi era aÈ™a de silă. Capitolul 22 De multe ori se întreba :â€eu nu înÈ›eleg , dar lumea aceasta parcă nu ar avea nici un chip. Oamenii se îmbracă într-un anume fel încât mă trimite cu gândul la faptul că ei nu mai au față, mai ales femeile se îmbracă de parcă acestea nu ar avea chip ci numai un trup. Ce ciudate imagini, oare nu se poate să existe È™i alte imagini? Oare literatura, arta, nu ar trebui să se ocupe de această problemă, oare artiÈ™tii nu ar trebui să lucreze la o altă imagine a lumii în arta lor pornind de la chipul omului îndumnezeit È™i de la chipul creaÈ›iei lui Dumnezeu? Dar chipul unde este? FaÈ›a fiecărui om unde este? Pentru că eu am nevoie de faÈ›a fiecărui om. E ca È™i când realitatea chipului ar fi mereu eludată ! Dar cum poÈ›i cunoaÈ™te un om dacă nu-i vezi chipul? Dacă nu-È›i aminteÈ™ti chipul unui om, degeaba îi È™tii numele. Primul care se pierde pe ecranul memoriei este chipul. Oare aceasta să fie lumea noastră, o lume ce È™i-a uitata chipul omului È™i păstrează în ea doar o imagine deformată a trupului. E o contradicÈ›ie ceea ce simt. Poate că ceea ce simt nu are nici o valoare, dar asta este, îmi vine foarte greu să merg mai departe în felul acesta. Trebuie să descopăr ceva! Trebuie să gândesc lumea aceasta. M-am obiÈ™nuit să vorbesc de unul singur dar poate că nu e bine. Mă simt prost să vorbesc aÈ™a, în singurătate. Mă aude bunul Dumnezeu în gândurile mele. Cât de mult îmi doresc să pot vorbi cu cineva, toate gândurile astea să le pot spune, să scap de ele, dar mai bine scriu, scriu acolo totul despre aceste neputinÈ›e ale mele pe care le È™tie doar El. Dar cum nu am cu cine vorbi È™i cui spune, îi spun lui Dumnezeu È™i scriu în caietele mele. De ce oare oi fi aÈ™a de singuratic? Chiar È™i acum, când merg la biserică, ce frumos ar fi să mă duc cu o fată.†Și Rafael ridică ochii È™i vede în făța lui o pereche de îndrăgostiÈ›i, ea era de mână cu un băiat È™i el o duce pe ea de gât. Mergeau agale la pas, încet, parcă ar fi scăpat de ceva îngrozitor de greu. Erau Mihai È™i Maria care merseră pe jos de la grădina botanică, traversaseră aglomeraÈ›ia È™i acum se îndepărtau È™i ei spre biserică. Ajunseră în centru, în Unirii È™i voiau să meargă la Mitropolie , la Sfânta Paraschiva, să-i mulÈ›umească lui Dumnezeu pentru realizarea lor, atât de importantă pentru viitor. Rafael i-a zărit pentru o clipă în faÈ›a lui È™i a zis fericit în glas: â€ce potriviÈ›i sunt aceÈ™ti tineri, chiar că seamănă între ei, parcă ar fi frate È™i soră. Și ce frumos le stă împreună. Ce frumoasă e fata È™i băiatul, ce frumos e! Chiar se potrivesc. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc Doamne, că măcar pentru unii există fericire, dacă pentru mine nu existăâ€. Rafael se uită încă o dată la cei doi, Mihai se aplecă să o sărute pe Maria, iar Rafael È™i-a îndreptat repede privirile în altă parte, parcă înfricoÈ™at că a săvârÈ™it ceva nepermis. I se părea că nu-i este lui îngăduit să vadă aÈ™a ceva, pentru că pentru el sărutul era ceva cu totul È™i cu totul tainic È™i ascuns, acesta nu trebuia să fie văzut de oameni, pentru că ar fi pierdut din frumuseÈ›e È™i din sfinÈ›enie. I se părea că iubirea trebuie să aibă ceva tainic È™i ascuns de privirile oamenilor. Rafael a grăbit pasul parcă înfricoÈ™at de ceva, poate de propriile lui dorinÈ›e pe care nu È™i le putea stăpâni chiar întru totul È™i nu putea să nu viseze la ele. ÃŽi îngropă în uitare pe cei doi pentru totdeauna, pentru că de câte feÈ›e omeneÈ™ti nu aveam noi parte de cele mai multe ori, pe care le uităm imediat ce nu mai avem contact cu ele. A grăbit pasul către Golia, iar Mihai cu Maria aÈ™teptau să treacă strada ca să meargă la Mitropolie, ei nici nu l-au observat pe Rafael, în schimb Rafael s-a gândit imendiat la Dumnezeu È™i până să ajungă la Golia i-a uitat. Slujba începea ca de obicei la ora cinci iar el a ajuns cu un sfert de oră mai devreme, aÈ™a că nu a intrat înăuntru ci a stat rezemat de zidul vechi al bisericii È™i inspira aerul curat de seară, de început de primăvară. Atmosfera era teribilă, cerul atât de albastru încât parcă putea cuprinde în el toate cuvintele oamenilor care se înălÈ›au la Dumnzeu, ca o rugă fierbinte . Parcă cerul acela era atât de albastru, putea să zboare toate sufletele care se înălÈ›au prin rugăciune la Dumnezeu. Cerul era explozibil prin lumina lui, primea parcă orice lacrimă inutilă, orice gând efemer. AÈ™a i se părea lui Rafael. Tocmai se terminase toaca de bătut È™i Rafael se uită la fiecare om care se îndrepta spre biserică la slujbă. Nu se mai sătura să-i admire. Se uită la câteva femei atât de bătrâne, lui i se părea că erau trecute de optzeci de ani. Avea o admiraÈ›ie extraordinară pentru ele, pentru acest mers la biserică. Bătrâne veneau la Dumnezeu să se roage È™i erau atât de vesele în trupul lor atât de urăt È™i de veÈ™tejit, asta îi dădu speranță de viață. Rafael înspiră aerul rece È™i cald al serii. Se uită la copacii fără frunze care se înălÈ›au până sus la cer, admira iarba care începuse să încolÈ›ească în curtea mănăstirii È™i aÈ™tepta să audă la microfon începutul slujbei. Se uită spre poartă, cum stătea rezemat de zid È™i nu-i veni să creadă. ÃŽl văzu pe DragoÈ™ cum se îndrepta spre biserică, spre intrare.Când ajunse la ușă veni spre Rafael, care se uită la el stupefiat È™i-i zise: -Dar ce faci frate aici, pe mine mă cauÈ›i? -Da, pe tine te caut. -Vrei să-È›i dau ceva? -Nu, nu vreau să-mi dai nimic. Am venit È™i eu să văd ce este aici. Să văd ce este aceea o slujbă, de te lauzi aÈ™a de tare cu ea! -Nu mă laud. -De ce mergi tu aÈ™a de des la slujbă, la biserică È™i nu mergi la disco? -Păi mai merg la disco, dar nu aÈ™a de des ca tine. -Hai, las-o baltă Rafaele, că È™tii tu la ce mă refer. -Sigur că È™tiu. Păi, hai, că începe È™i dacă nu ai răbdare să stai până la sfârÈ™it, poÈ›i să pleci, nu mă supăr. Pentru că slujba durează vreo două ore. -AÈ™a mult? -Sunt slujbe care durează È™i patru ore. -Dar de ce aÈ™a de mult? Ce faceÈ›i? Atâtea rugăciuni la Dumnezeu? Nu vă plictisiÈ›i? -Dacă tu te plictiseÈ™ti, nu-i nici o problemă, șă È™tii că eu nu mă supăr. -Ei, mă iei atâta cu plictiseala! Lasă că rezist eu. -Mai ieÈ™i È™i tu afară! -Mă crezi prost? -Hai mă, fii serios! Numai că nu-i aÈ™a de uÈ™or să stai atent. -Dar la un curs aÈ™a de greu, ca la mate, la un curs de Precupanu, cum stau , chiar dacă nu înÈ›eleg nimic? -Dar înÈ›elegi după aceea.! -Când te apuci de prășit! -Ha, ha, ha! -Hai să intrăm,că începe. -Da, hai să intrăm. Rafael intră pe uÈ™a bisericii È™i chiar de la intrare își făcu cruce. DragoÈ™ se uită la el, îl imită în grabă, cu jenă, dar forÈ›at, È™i-i zise în glumă: -Sunt pe teritoriul tău! -Sssstt…și Rafael duse degetul la gură, zâmbind. Rafael era un tip vesel, fără șă-È™i complice prea mult existenÈ›a, cu gânduri inutile. Intrară amândoi în biserică È™i se aÈ™ezară într-un colÈ› mai întunecat al bisericii , unul lângă celălalt. Capitolul 23 Pentru Rafael , credinÈ›a era o forță È™i după această forță umbla el mereu să o fortifice, să È™i-o mărească, să È™i-o crească. Era mereu fericit pentru liniÈ™tea pe care i-o dădea credinÈ›a în Dumnezeu È™i voia mereu să fie un bărbat puternic, o ființă puternică È™i asta era cel mai important pentru el. Axioma lui Rafael era: nu există decât Dumnezeu, în rest oamenii nu sunt importanÈ›i pentru că pe ei nu poÈ›i conta, pe oameni nu poÈ›i pune bază, oricând te poÈ›i trezi că derapezi pe vorbele lor. De aceea el nu punea bază pe vorbele oamenilor sau ale prietenilor, È™tia că dacă se întâmplă ceva bun asta nu este decât ceva accidental È™i că e dorinÈ›a lui Dumnezeu, nu pentru că asta ar fi vrut ei. Știa că orice ajutor primit de la cineva implica umilirea în faÈ›a lui până să-i fie silă. Ce oribilă era viaÈ›a până la urmă iar această neîncredere în femei È™i în bărbaÈ›i îl umplea de spaimă È™i de aceea se simÈ›ea tot timpul singur. Dacă DragoÈ™ în seara aceea a descoperit în slujbă ceva miraculos rămâne să vedem asta mai departe. A descoperit o liniÈ™te în muzica aceea a rugăciunii care-l va modifica radical È™i-l va transforma într-o ființă total opusă la ceea ce era până atunci. DragoÈ™ a stat până la sfârÈ™itul slujbei dar într-o formă ascunsă. -A stat puÈ›in , după care a ieÈ™it, făcu Rafael zâmbind, pentru că-l urmărise cu coada ochilui să vadă ce face. A simÈ›it nevoia să plece. A ieÈ™it afară dar vocea calugărului din micriofon l-a facut să se întoarcă. Dar nu a mai stat lângă Rafael care era deja în faÈ›a altarului ci s-a amestecat prin multa lume, undeva în colÈ›ul cel mai întunecat, ca să nu fie văzut. Iar când s-a terminat slujba a ieÈ™it imediat afară È™i a plecat fără să-l mai aÈ™tepte pe Rafael, a făcut în felul acesta ca prietenul lui să nu È™tie că el a stat până la sfârÈ™it. Rafael a stat cuminte, s-a închinat, a luat litie, s-a miruit, a rămas să vorbească cu părintele care a È›inut slujba. Mai era È™i un prieten cu care s-a întâlnit È™i a rămas să discute cu ei probleme teologice din opera lui Stăniloae. Lângă ei s-au mai alăturat È™i alÈ›i studenÈ›i, iar discuÈ›ia s-a prelungit în curtea mănăstirii multe ceasuri, până târziu în noapte. Rafael era vioi È™i bucuros , voios, pentru aceste discuÈ›ii È™i nu a mai aÈ™teptat tramvaiul, simÈ›ea nevoia să meargă pe jos, până sus la cămine, să gândească, să se roage, să mediteze la Dumnezeu, mult mai mult. OraÈ™ul era liniÈ™tit, maÈ™inile nu mai circulau pe stradă, una È™i una, nu în maniera aceea sufocantă din timpul zilei. Rafael respira aerul serii, aerul nopÈ›ii, È™i era cu rugăciunea lui Iisus în minte pe care o spunea foarte bine È™i uÈ™or. Era fericit pentru slujba din seara aceasta. Totul i se părea atât de frumos în jurul lui, era fericit, singur È™i fericit, ca un pustnic, în pustiul lumii. DragoÈ™, în schimb era foarte tulburat. A simÈ›it imediat nevoia să iasă după terminarea slujbei, ca să nu se mai întâlnească cu Rafael, avea un fel de jenă, nu voia să È™tie nimeni că el a fost în biserică È™i s-a rugat în felul lui, poate pentru prima dată în viață, în mod conÈ™tient. Se simÈ›ea ciudat È™i avea o uÈ™oară stare de vinovăție față de Rafael È™i nu-È™i putea explica ce are. Nu-È™i putea explica de ce se simte vinovat în faÈ›a lui Rafael pentru că nu se È™tia să-i fi greÈ™it cu ceva. “La urma urmei, fiecare cu viaÈ›a lui, își zicea. Eu am viata mea È™i el are viaÈ›a lui.†Dar în acelaÈ™i timp DragoÈ™ era foarte nervos È™i indignat, se simÈ›ea prost. - Eu, care am atât de multă muzică cu mine, mie care-mi place atât de mult muzica, cum de nu È™tiu genul acesta. Este ceva nou, diferit de ceea ce È™tiu eu, dar de ce m-am încăpățânat È™i nu am vrut să ascult nicioadată muzica asta cântată de călugări, rugăciunile astea È™optite, cântate atât de încet, aproape indescifrabil È™i cum se aud teribil la microfon, de ce nu le-am ascultat până acum? Și eu care le-am considerat o tâmpenie, ceva mic, ridicol, neînsemnat. Rugăciunile astea le-am considerat importante doar pentru oamenii simpli È™i proÈ™ti nu pentru mine. Până la urmă È™i Bach s-a inspirat din muzica călugărilor È™i a compus muzica divinului. Dar ce să mai vorbesc despre Bach! De fapt cred că mă complic. M-am lăsat copleÈ™it de niÈ™te rugăciuni. Ce treabă am eu cu Dumnezeu, Dumnezeu are treaba lui, iar eu am treaba mea, fiecare cu treba lui. Dacă i-aÈ™ spune asta lui Rafael cred că ar râde de mine, sau poate că m-ar contrazice sau poate că ar zâmbi. Dar de ce simt atât de mult nevoia să mă ascund de el? La urma urmei , treba asta cu Dumnezeu, este doar treba mea È™i nu-l priveÈ™te pe el.†DragoÈ™ s-a dus într-un bar de noapte È™i a comandat o bere È™i o cafea, È™i-a cumpărat un pachet de È›igări. De cum a plecat din mămăstire È™i-a aprins È›igara, a avut bunul simÈ› să nu È™i-o aprindă în curte, deÈ™i a avut o tentativă dar È™i-a amintit:â€nu!†DragoÈ™ a băut câteva beri È™i a fumat È›igară după È›igară È™i se simÈ›ea trist È™i era cumva încurcat. A stat acolo mai mult timp până s-a ameÈ›it puÈ›in È™i simÈ›ea un fel de dezgust dar nici el nu È™tia prea bine împotriva cărui fapt era acest dezgust, împotriva lui Dumnezeu sau împotriva lui Rafael? Sau al lui însuÈ™i. Când se uită într-un colÈ› mai întunecat, vede pe cineva foarte cunoscut într-un grup de prieteni. E prietena lui. E ea, dar ce caută aici? La ora asta aici într-un bar, la ora asta, aici, în bar??. DragoÈ™ o privi de departe pe prietena lui È™i nu-i venea să creadă pentru că ea se săruta foarte provocator cu un alt tip pe care nu-l văzuse niciodată. Cum sta, s-a uitat înÈ›epenit la ea È™i-È™i zicea “aÈ™a ceva nu se poate!â€. - E ea, poate nu e ea, poate aiurez din cauza băuturii. Și DragoÈ™ se duce mai aproape să vadă, să se convingă. Da, era ea, nu mai avea nici o îndoială. S-a dus în dreptul lor È™i s-a aÈ™ezat stâlp în față, privea la iubita lui ameÈ›it, uluit fără să spună nici un cuvânt. CeilalÈ›i care erau foarte absorbiÈ›i de discuÈ›ie È™i de gesturile fetei care erau prea puÈ›in decente, se înÈ›elege, era o oră târzie din noapte, l-au văzut pe DragoÈ™ că stă ca o statuie în faÈ›a lor È™i unul îi zice: -Ce vrei bă, de ce nu pleci? Ai treabă cu noi? El nu a răspuns nici un cuvânt. Dar a continuat să stea aÈ™a în față lor, fără să se miÈ™te. Cel care l-a apostrofat s-a ridicat în picioare È™i era gată să se îndrepte spre el când fata se uită în spate È™i scoase un È›ipăt: -DragoÈ™? Iubitul ei nou o trage spre el È™i urlă la ea: -Cine e DragoÈ™, nu mi-ai spus! -Lasă-mă! DragoÈ™ s-a repezit la băiatul acela să-l bată, a făcut un pas, a ridicat pumnul, cât era el de înalt, avea cam doi metri, dar ceva l-a reÈ›inut, ceva din constituÈ›ia lui a spus “nu!†Þigara îi era încă aprinsă în mână, È™i întorcându-se răzgândit a tras adânc din È›igară È™i s-a îndreptat la locul lui. Când a ajuns acolo , mai avea doar o jumătate de ceaÈ™că de cafea. Picioarele îi tremurau, îi tremura barba, dintr-o dată avu o senzaÈ›ie că-i dârdâie dinÈ›ii, îi venea să scrâșnească, îi venea să trântească cu pumnul în masă, È™i-È™i zice:â€E a treia femeie care-mi face asta! Oare ce am?!â€S-a aÈ™azat în scaun È™i îi tremurau genunchii parcă nu mai putea scoate nici un cuvânt coerent, simÈ›ea cum nu mai poate gândi, nu găsi nici o logică în tot ceea ce trăieÈ™te , ce simte, ce vrea să facă. ÃŽÈ™i aprinse o nouă È›igară, o fumă până la jumătate. Când se uită în locul unde era iubita lui cu altul, locul era gol. ToÈ›i, cei de acolo plecaseră È™i atunci înjură, dar își înghiÈ›i înjurătura. Þigara îl calmase, mai comandă o cafea amară È™i fierbinte pe care o bău încet È™i fumă acolo în bar o jumătate de pachet de È›igări până se liniÈ™ti cât de cât.â€O iubesc pe femeia asta! Dar ce să iubeÈ™ti! Și pe cine să iubeÈ™ti?!†Când își termină cafeaua, îl apucă o durere de cap È™i o senzaÈ›ie de sufocare îl cuprinse, voia să È™teargă totul din minte, aÈ™a cum ai È™terge totul dintr-un computer, dar nu reuÈ™i să facă asta, pentru că o singură imagine se repeta la intervale scurte de timp: “ea sărutându-se obscen cu acel bărbat, pe care nici măcar nu-l văzuse, atâta apucase să vădă, că bărbatul avea plete È™i barbă È™i pe el care stătea ca o statuie în faÈ›a lui È™i în spatele ei. Imaginea aceatsa i se repta în minte ca o obsesie. Chemă chelnerul È™i plăti, avea portofelul în buzunarul de la blugi È™i vru să se îmbrace dar constată că haina din piele cu care era imbrăcat nu mai era, parcă intrase în pământ . S-a uitat pe jos, pe sub masă, pe sub scaun. Nu a găsit-o. A chemat chelnerul È™i i-a spus: -ÃŽmi lipseÈ™te haina de piele! -Am văzut pe cineva că a ieÈ™it cu o haină de piele pe mănă È™i chiar mă miram de ce nu se îmbracă cu ea È™i mi-am zis că o fi cumpărat-o. -Era haina mea. -Și acum ce-o să faceÈ›i? StaÈ›i departe? -Nu, stau la cămin. O să ajung repede. ÃŽntr-un sfert de oră o să ajung. Capitolul 24 DragoÈ™ scârbit se îndepărtă spre cămin, a vrut să fugă pentru că l-a luat frigul, dar încă era puÈ›in ameÈ›it aÈ™a că a renunÈ›at È™i a mers la pas mai agale, mai încet. Asta era, nu putea face mai mult. A ajuns până la urmă la cămin. ÃŽn cameră toÈ›i ceilalÈ›i dormeau, afară de Rafael care citea tolănit în pat, la veioza lui mică ce nu lumina decât o pagină de carte. Când DragoÈ™ întră în cameră, Rafael ridică mâna È™i-l salută. DragoÈ™ ridică È™i el mâna scârbit È™i se culcă în pat trântindu-se în el. Rafael nu observă nimic, se concentră mai departe în lectura lui È™i astfel era cât se poate de rupt de realitate. Pănâ la urmă el era un căminist care supravieÈ›uia intelectual. Cam după o oră când Rafael era cât se poate de încins la lectură, DragoÈ™ care nu putea să doarmă îl întrebă È™optit: -Rafael, tu o cunoÈ™ti pe Corina? -Da. -Ce părere ai despre ea? -Nici o părere. -Cum nici o părere! Tipa se îmbracă tot timpul în negru. De ce ? -Vrea să meargă la mănăstire. -Da? Se duce la mănăstire, aÈ™a a spus ea? E o tipă interesantă! -Și o iubeÈ™ti? -Nu! -Dar de ce nu o iubeÈ™ti? -Nu pot, o văd ca pe o prietenă foarte îndepărtată. -Dar vă întâlniÈ›i la biserică. -Da, ne întâlnim, dar rar. Fiecare e cu treba lui. -Dar o respecÈ›i. -Cum să nu o respect, îmi place de ea, e o fată extraordinară, dar are înclinaÈ›ie de măicuță. -Dacă-È›i place de ea, de ce nu o iubeÈ™ti, de ce nu te îndrăgosteÈ™ti de ea È™i să nu o laÈ™i să plece la mănăstire? -De ce mă, dacă asta e alegerea ei, ca să-È™i închine viaÈ›a lui Dumnezeu, pentru mine este extrem de frumos, este chiar minunat, pentru cine poate să facă asta. -Să vă îndrăgostiÈ›i mă È™i să vă căsătoriÈ›i. -Nu È™tiu, nu simt că ea ar putea fi soÈ›ia mea. -Știi ce mi-a zis odată Corina, eu m-am îndrăgostit de ea de mai multe ori: â€DragoÈ™, nu te îndrăgosti de mine, că eu vreau să mă duc la mănăstire!â€, eu am îngheÈ›at È™i stupefiat i-am zis:â€bineînÈ›eles Corina, cum să mă îndrăgostesc de tineâ€, dar în clipa aceea am simÈ›it că o iubesc È™i că-mi doresc să fie a mea, dar să fie a mea ca femeie. -Nu te lega de ea , că ai să suferi, las-o să fie curată! -Ce vrei să spui, că sunt murdar? -Nu, dar ea nu È™tie prea multe, nu È™tie mai nimic de tine È™i să È™tii că dacă ei i-a intrat asta în cap, asta va face! -Chiar crezi asta? -Sunt convins! - Auzi, în seara asta am intrat într-un bar È™i am văzut-o pe ea sărutându-se cu altul, cu un bărbat, cu un bărbos. -Pe Corina? -Nu mă, pe a mea, pe iubita mea. Pe femeia mea. -A, cu pictorul! -Deci È™tiai! -Nu, nu È™tiam, dar am văzut-o de mai multe ori în compania lui, am crezut că sunt doar prieteni, am crezut că È™tii È™i am zis că de ce să mă bag eu. Am bănuit că ei ar putea să…știi tu…mi s-a părut o dată că mergeau de mănă dar am crezut că mi se pare, că mă halucinez eu. Dar cum sunt cu capul în nori, am crezut că mi se pare. -Rafaele, deci È™tiai?! -ÃŽntr-un fel, da. -Deci aÈ™a, È™i nu mi-ai spus. -Nu, nu È™tiam , am bănuit doar, È™tii că eu sunt paralel cu multe lucruri, mai ales cu asta. -Dar poÈ›i să vezi. -Da, se pot intui, nu e greu. -Și pictorul? ÃŽl cunoÈ™ti? -Pictorul e însurat, are trei copii, nevastă-sa tocmai l-a născut pe al treilea. DragoÈ™ între timp a vemit la patul lui Rafael È™i stătea în genunchi. -Cum, e însurat? Și câți ani are? -Aproape patruzeci. -Și ce face? -Păi e student È™i la restaurare, la teologie È™i arte plastice, prin ultimul an. -Și umblă aÈ™a cu fete tinere? -De ce nu, dacă se poate. -Dar ce cată la teologie? -El È™tie, să ducă lumea în eroare. Deja DragoÈ™ simÈ›ea că nu mai poate, nu putea să-È™i explice, simÈ›ea nevoia să afle lucruri pe care el nu le È™tia. -O să-l omor. -Ei, cum să-l omori, el nu e de vină, ea este cea care a încurcat bărbaÈ›ii. - A încurcat bărbaÈ›ii, că bine spui! Te felicit pe tine că stai deoparte. Tu eÈ™ti fericit, eÈ™ti ferit de asemenea sufocări. -Nu se È™tie pănă când. Și Rafael a oftat È™i a zâmbit amar. -Tu chiar nu iubeÈ™ti nici o femeie!? -Nu încă, nu am găsit-o pe aceea unică de care am eu nevoie!! ÃŽncă nu mi-a trimis-o Dumnezeu! Poate că trebuie să mă rog mai mult pentru ea, ca să o pot întâlni într-o zi. -Ai s-o întâlneÈ™ti, pentru că eÈ™ti un om bun. -Nu sunt convins! Trebuie să ascult de Dumnezeu, cum va vrea El, aÈ™a să fie cu mine! Dacă vrea El să mă căsătoresc, mă voi căsători, dacă vrea să rămân singur, călugăr în lume, voi fi aÈ™a, totul este să ascult de El. Sunt pregătit să fiu singur până la o sută de ani. Important este să fiu liniÈ™tit È™i să nu-mi mai pierd liniÈ™tea asta!? -Și cum îl asculÈ›i pe Dumnezeu?! -Te laÈ™i în voia Lui È™i nu te mai laÈ™i distrus de faptele oamenilor È™i încet, încet, cu El, devii o fință puternică. -ÃŽmi eÈ™ti ca un frate adevărat Rafaele, acum pot să dorm! -Noapte bună! Eu mai citesc puÈ›in È™i mă culc È™i eu. DragoÈ™ s-a trântit în patul de deasupra lui Rafael È™i a adormit repede pentru că a început să sforăie. Berea pe care o băuse, È™ocul suferit È™i răceala din spate, pentru că nu mai avea haina de piele, l-au răpus pănă la urmă. Rafael a zis în gând:â€Doamne, ajută-măâ€, È™i È™i-a continuat încă două ceasuri bune de lectură, a adormit È™i el într-un târziu fără să fie stingherit de sforăiturile celor din cameră. Rafael era fericit È™i somnul lui a fost unul extrem de profund È™i de sănătos, somn fără vise, cum spune el! Capitolul 25 Maria era în stradă È™i-l aÈ™tepta pe Mihai. “ViaÈ›a este cea care trebuie preÈ›uită pentru că ea rămâne cu un sens ascuns È™i de neînÈ›eles pentru noi, rămâne un mister pe care mereu È™i mereu încercăm să îl descoperim dar nu È™tim cum, pentru că este foarte greu, trebuie să gândim în permanență È™i a gândi este foarte , foarte complicat. Ne punem probleme pe care nu le putem rezolva, dar toată viaÈ›a noastră rămâne o întrebare pe care nu putem să ne-o punem È™i ne e frică în permanență să ne gândim la ea. Oare de ce suntem aÈ™a de slabi È™i de neputincioÈ™i în a înÈ›elege ceea ce ni se întâmplă. Ceea ce trăim rămâne ascuns înÈ›elegerii È™i noi avem tendinÈ›a de a considera ca fiind extrem de plictisitor È™i de neimportant ceea ce facem. Da, de ce considerăm noi ca fiind de neînchipuit È™i de neînÈ›eles ceea ce ni se scurge prin faÈ›a ochilor È™i noi numim asta viață ? Și pentru că nu putem să înÈ›elegem È™i să ne explicăm, considerăm că ceea ce trăim este lipsit de importanță È™i banal. Atunci nu ne mai gândim È™i mergem aÈ™a ca È™i când suntem nemuritori, noi chiar trăim cu acest sentiment al nemuririi, al autosuficienÈ›ei È™i al stăpânirii de sine dar care se dovedeÈ™te a fi până la urmă unul extrem de fals. Oare ceea ce facem în fiecare zi este cu adevărat important, oare ceea ce facem în fiecare zi nu este hotărâtor pentru ceea ce vom deveni mâine È™i în zilele care vor urma? Eu cred că viaÈ›a noastră este foarte importantă, este foarte important ceea ce fac astăzi, acum È™i aici, pentru ca viaÈ›a mea să fie frumoasă. Dar frumuseÈ›ea este plictisitoare pentru foarte mulÈ›i, este mult mai bine să trăieÈ™ti la voia întâmplării decât să-È›i pui mereu problema frumuseÈ›ii vieÈ›ii tale È™i să rezolvi zilnic această problemă. Fericirea noastră cred că este mai mult o problemă a minÈ›ii, este o stare a minÈ›ii noastre È™i mai puÈ›in e legată de ceea ce ne înconjoară sau de bogăție. Și totuÈ™i veselia È™i bucuria nu poate È›ine È™i de altceva decât de ceea ce trăim noi zilnic? Dar de ce trăim aÈ™a, la voia întâmplării È™i mai ales de ce punem atât de mare bază pe întâmplare? Parcă totul ar depinde în viaÈ›a noastră numai de întâmplare. Noi mereu aÈ™teptăm să ni se întâmple ceva, care să ne scoată din monotonie, întâmplarea să fie cea care să ne scoată din starea de zi cu zi. E ca È™i cum stările mele interioare trebuie să depindă de întâmplare, numai È™i numai de întâmplare, de ceea ce mi se întâmplă zilnic. Oare de ce să fim aÈ™a de slabi sau de neputincioÈ™i, oare de ce suntem aÈ™a ? De ce nu putem fi fericiÈ›i, oare de ce nu ne putem dori lucruri tainice care să nu se piardă È™i care să dureze veÈ™nic? De ce stările acestea de bucurie durează aÈ™a de puÈ›in, dar de ce nu sunt eu fericită pentru că nu pot face ceea ce îmi doresc, dar ce să fac, să lupt? Dar să lupt pentru ce È™i pentru cine? Ce trebuie să fac pentru a fi fericită? Oare fericirea poate să depindă numai de mine, dar de ce eu fericirea mea o leg mereu numai È™i numai de întâmplare? Pentru mine întâmplarea este cea care îmi poate aduce fericirea, este de fapt doar o iluzie. A mă lăsa doar dusă de întâmplare este o iluzie , este o lipsă de maturitate È™i suferinÈ›a este cea care mă duce la disperare, la stări de care vreu să scap. Oare ce poate fi fericirea, este oare puterea aceasta de a-mi stăpâni gândurile care mă macină pe dinăuntru. Dar nu È™tiu cum este în această viață , mereu omul trebuie să sufere, să pătimească, să ispășească un blestem permanent al acestei vieÈ›i. Dar există în această lume È™i momente de relaxare, în care te mai odihneÈ™ti din suferință, după care o iei de la capătâ€. Cam asta gândea Maria în timp ce mergea pe stradă să se întâlnească cu Mihai. Ei încercau să fie fericiÈ›i È™i chiar reuÈ™eau asta, uneori fericirea lor era deplină pentru că ei încercau să È™i-o costruiască împreună. Asta era adevărata fericire, viaÈ›a cu cel pe care îl iubeÈ™ti È™i pe care încerci să nu-l uiÈ›i niciodată în tot ceea ce faci tu, în tot ceea ce eÈ™ti. Maria se întreba de multe ori: †oare chiar este posibilă această fericire în doi, oare chiar aceste stări È™i aceste sentimente pe care eu încerc să mi le conÈ™tientizez acum, oare le voi avea veÈ™nic față de el, față de cel cu care mă voi căsători? ÃŽl văd de multe ori că se uită cu atâta sete la unele femei frumoase încât îmi este frică să-l privesc, dar de ce sunt eu aÈ™a de rea, oare chiar e corect ca eu să devin stăpână È™i pe gândurile lui. Am momente când îmi este cu adevărat frică, e posibil ca într-un anumit moment aceste sentimente să se termine È™i să nu ne mai iubim, oare chiar trăirile astea sunt aÈ™a de puternice? Mă pot încerde în ele? Dar eu sunt vulnerabilă de multe ori. Adesea cred că aceste stări sunt mult mai puternice decât raÈ›iunea mea, dar mă pot încrede în ele? Oare chiar pot să fiu aÈ™a, oare chiar sentimentele mele pot dura veÈ™nic È™i pot trece peste tot È™i-l pot accepta pe Mihai aÈ™a cum este? Dar dacă va veni un timp în care nu mă va iubi È™i va iubi o altă femeie, oare chiar iubirea aceasta e acea iubire pe care È™i Dumnezeu o vrea ca eu să o pot trăi? Dar e foarte frumoasă această iubire È™i o simt ca pe darul lui Dumnezeu, pentru că mă înalță pe mine însămi. Simt că asta trebuie să fac, să mă căsatoresc cu Mihai, numai să dureze această iubire. Am uneori aceată frică, această fobie, care mă macină, o stare ne neîncredere în el, mi-e frică să nu mă îndrăgostesc È™i să mă părăsească, să-mi frângă inima È™i sufletul. ÃŽmi este tare teamă de suferință, îmi este foarte frică de durerea trăită inutil, îmi este silă de ea. SuferinÈ›a îi face pe oameni nefericiÈ›i, îi face urâți, îi face neglijenÈ›i, nu mai sunt atenÈ›i la ei înÈ™iÈ™i, nu mai sunt atenÈ›i la ceea ce ei ar putea deveni, sunt atât de copleÈ™iti de suferinÈ›a lor, de starea aceea de durere încât nu mai văd nimic altceva. Asta nu am înÈ›eles eu la oamenii care suferă. Când sufeream, nu mai vedeam nimic altceva în jurul meu, eram atât de obsedată de ceea ce eu simÈ›eam, de ceea ce eu voiam să se întâmple È™i mai ales de dorinÈ›a de a scăpa de suferință, încât nu mai È™tiam ce se întâmplă cu mine. SufinÈ›a este o obsesie insuportabilă. Oare de ce a permis Dumnezeu suferinÈ›a pe pământ? Am aÈ™a o uÈ™oară stare de vină față de starea mea de fericire, o stare de vină că eu sunt fericită È™i că foarte mulÈ›i oameni pe pământ sunt foarte nefericiÈ›i. Eu sunt fericită, parcă fericirea mea ar fi ceva anacronic, parcă nu aÈ™ putea să mă bucur când aceÈ™ti oameni suferă È™i mă gândesc, oare eu chiar sunt aÈ™a de vrednică pentru fericire? Oare chiar eu merit această fericire? Starea mea de fericire este determinată de această dulce bucurie a gândului pe care-l am tot timpul la Mihai. Ar fi teribil să mă iubească până la capăt È™i să fim fericiÈ›i. ÃŽmi doresc atât de mult să mă duc în BucureÈ™ti, pentru că acolo eu trebuie să fiu până la urmă, nu mai este mult până ne luăm împreună licenÈ›a, plecăm la mama, o să stăm o perioadă la ea în apartament, după care o să facem tot posibilul ca să avem casa noastră È™i când o să fim cu totul aranjaÈ›i o să facem È™i copilul nostru. Doamne, cât de mult îmi doresc să am un copil, îmi doresc enorm acest lucru, dar nu i-am spus asta încă lui Mihai, pentru că el nu prea vorbeÈ™te despre copii. Am aflat un lucru foarte urât despre el, dar parcă nu-mi vine să cred că este adevărat. A avut o prietenă cu care mai ieÈ™ea din când în când, dar mai ieÈ™ea È™i cu alte fete, a lăsat-o însărcinată È™i a dus-o la doctor. I-a plătit consultaÈ›ia È™i avortul, i-a mai dat È™i bani ca să se îngrijească, a dus-o acasă la părinÈ›i, tatăl ei ar fi aflat. După ce s-a întâmplat toate acestea l-a dat afară È™i i-a zis că nu mai are ce căuta în casa lui. Iar el s-a despărÈ›it de tipă È™i i-a zis că nu vrea să o mai vadă. Cred că a suferit din cauza aceasta sau, a ieÈ™it cu orgolui È™ifonat. Mie îmi este frică să deschid subiectul, pentru că e foarte enervant, se supără brusc È™i nu mai vrea să mai vorbească cu nimeni. Pe undeva am aÈ™a o frică, el ar putea să facă asta È™i cu mine, de aceea È™tiu că trebuie să am mare grijă. Asta este, ce pot să fac, dacă îl iubesc, trebuie să-l iubesc È™i cu defectele È™i cu calitaÈ›ile lui? Dar are calități? Are! Pentru că el È›ine la mine È™i îl simt cum s-a shimbat. S-a schimbat foarte mult din cauza mea È™i asta mă bucură, asta îmi dă o stare de liniÈ™te È™i de satisfacÈ›ie, că el este o altă fiinÈ›a, o altă persoană. O, iubirea asta pentru mine ne-a schimbat pe amândoi. ÃŽn fond ce este iubirea, iubirea este această mare forță de a ne schimba pe amândoi, de a ne schimba încet, încet unul pe altul, pentru a deveni unul pentru altul, aÈ™a cum ar trebui să fim ca să fim niÈ™te fiinÈ›e perfecte, È™i chiar noi suntem, devenim încet, încet, niÈ™te fiinÈ›e perfecte unul pentru altul. Ce frumos, iubirea este o forță teribilă. Abia aÈ™tept să mă întâlnesc cu el, poate că este un băiat cuminte, mai am unele îndoieli în privinÈ›a lui, dar asta este, asta sunt eu, ăsta este el, nu trebuie să-mi fie atât de frică, trebuie să am curaj È™i să fac ceea ce trebuie È™i să las ca timpul să le rezolve pe toate.†Capitolul 26 “Oare chiar putem fi fericiÈ›i? Oare nu cumva fericirea constă în simÈ›ul măsurii, în ordinea È™i echilibrul vieÈ›ii noastre? Poate că fericirea rămâne cel mai frumos dar al vieÈ›ii noastre pe care ni-l face Dumnezeu, iar noi nu putem primi acest dar pentru că nu merităm asta. Poate că noi trebuie să facem ceva pentru fericirea noastră È™i nu să trăim într-o permanentă stare de ratare. Oare ce înseamnă ratarea fiinÈ›ei umane. Tot timpul îmi pun aceste întrebări față de Dumnezeu È™i cred că El până la urmă îmi va da unele înÈ›elesuri, nu cred că mă vă lăsa aÈ™a fără nici un răspuns. Dar aceste înÈ›elesuri îmi pot veni tot din această lume. Gândind mereu È™i mereu la această realitate pe care eu o străbat cu piciorul, cu gândul, cu ceea ce eu pot fi È™i cu ceea ce eu pot deveni zilnic, adică oră de oră, ceas de ceas, an de an, pot descoperi ceva minunat la ceea ce ar trebui să fac eu pentru a ajunge la fericire, pentru că fericirea asta este un scop. Nu trebuie să las totul la voia întâmplării, pentru că întâmplarea nu poate lucra decât în defavoarea mea, la ratarea mea È™i nu la devenirea mea spirituală. Dar ce poate fi până la urmă această ratare, ce este această ratare în existenÈ›a mea? De ce suntem mereu aÈ™a de slabi È™i ne cramponăm de această slăbiciune, chiar nu putem face nimic împotriva acestei stări care ne omoară zilnic existenÈ›a? Oare cum putem fi fiinÈ›ele lui Dumnezeu? Oare ce este Dumnezeu pentru existenÈ›a noastră, oare noi chiar suntem aÈ™a de singuri în această lume, în această realitate? Noi chiar suntem la mâna propiilor noastre aberaÈ›ii È™i la voia unei întâmplării oarbe pe care nu o putem controla? Vorba unui om poate conta foarte tare sau nu poate conta deloc. Unii oameni pot fi foarte înÈ™elători, sau chiar aiuritori în tot ceea ce fac ei. Sunt aÈ™a de speriată de tot ceea ce văd È™i de toÈ›i oamenii pe care eu îi întâlnesc! Oare chiar viaÈ›a noastră este întâmplătoare? Oare chiar noi suntem lăsaÈ›i la voia întâmplării în această lume? Oare chiar noi nu avem nimic de spus È™i de hotărât, oare chiar nouă ne poate fi atât de frică de ceea ce simÈ›im È™i facem încât nu putem face nimic pentru existenÈ›a noastră, pentru ca ea să poata deveni altfel? Oare chiar Dumnezeu ne lasă la mâna propriilor noastre aberaÈ›ii? De ce noi nu putem lucra cu El la desăvârÈ™irea creaÈ›ieiie Sale? Pentru că mintea nostră este foarte pervertită È™i nu avem cum lucra cu El pentru că suntem departe, suntem făcuÈ›i pentru altceva, mult mai înalt, dar preocupările noastre zilnice nu sunt pentru a fi cu El, ci pentru a fi cu noi înÈ™ine È™i pentru a ne preocupa de o existență efemeră. Pentru a ne face cât mai dorite instinctele noastre È™i dorinÈ›ele noastre, în rest nimic. Cum să putem lucra cu Dumnezeu la desavârÈ™irea creaÈ›iei Sale dacă suntem fiinÈ›e aÈ™a de pervertite? Privind la celălat, putem vedea până unde se poate îndrepta păcatul din noi È™i până unde poate ajunge, pentru că noi devenim pe nesimÈ›ite fiinÈ›e pervertite.†Capitolul 27 “ExistenÈ›a noastră este dominată de haos, dar acest haos este mai întâi al minÈ›ii È™i apoi al lumii în care trăim. Oare de ce suntem aÈ™a? Pentru că suntem fiinÈ›e pervertite È™i păcatul ne pândeÈ™te pretutindeni. Când văd pe un om cum păcătuieÈ™te mă apucă groaza că aÈ™ putea face È™i eu la fel. Oare de ce sunt eu aÈ™a, oare de ce suntem toÈ›i aÈ™a, pentru că nu putem merge mai departe, dar unde să mergem? Eu tot timpul am încercat să dau sens existenÈ›ei mele gândindu-mă la Dumnezeu, că El este cel care coordonează existenÈ›a mea È™i El este cel care face ca eu să fiu ceea ce sunt. Dar răul, faptele mele rele mă înspăimântă, mă fac să mă cutremur că aÈ™ putea săvârÈ™i lucruri È™i mai mari È™i mai insuportabile decât acestea pe care le aud È™i nu-mi pot explica în ce constă această forță care mă împiedică pe mine să nu săvârÈ™esc răul? ÃŽn puterea raÈ›iunii, în puterea de a mă opune pornirilor mele de tot felul. Acestui instinct de a mă lua după ceilalÈ›i, cum să mă opun? ÃŽi imit cu atâta patimă pe cei care nu pot să însemne nimic pentru mine, dar în acelaÈ™i timp au o forță teribilă de a mă face să-i urmez în pornirile lor tocmai, pentru că È™i în mine există aceste deprinderi pătimaÈ™e, È™i slăbiciunea asta pe mine mă ingrozeÈ™te. Porniri împotriva firii, împotriva a tot ceea ce este mai frumos în această lume le surprind în mine È™i mă sperii, atunci nu-mi rămâne decât să mă rog lui Dumnezeu È™i atâta, numai aÈ™a scap. Eu caut mereu explicaÈ›ii pe care nu mi le pot da singură dar în acelaÈ™i timp sunt foarte nemulÈ›umiță de mine, de tot ceea ce eu pot gândi È™i pot face. De ce există atâta pervertire în mine È™i în lume? Eu nu pot fi fericită pentru că nu-mi pot găsi liniÈ™tea È™i pentru că nu am un anumit simÈ› al măsurii È™i alerg după himere. Oare de ce sunt o ființă pentru care eu nu pot să fac mare lucru. Parcă aÈ™ avea un material cu care mereu trebuie să lucrez, să fac lucruri minunate, dar nu fac decât proiecte È™i constat că sunt mereu la început È™i nu se întâmplă nimic cu mine însămi. Atunci ce mai pot face? Păcatul, păcatul este cel care ne rupe de ordinea lumii, este cel care ne rupe de ordinea pe care noi nu o putem sesiza, nu o putem È™ti, nu o putem cunoaÈ™te. De aceea noi suntem undeva atât de departe de centru, de ceva esenÈ›ial de existenÈ›a noastră È™i nu putem să mergem mai departe. Oare acest mai departe, noi îl È™tim care este? Noi È™tim ce putem face ca să putem merge mai departe, avem această proiecÈ›ie al lui mai departe? De obicei pentru mintea noastră această vorbă mai departe nu este decât voia întâmplării. De ce oare viaÈ›a noastră este atât de mult legată de întâmplare È™i nu o putem coordona? Și mai rău decât atât, această întâmplare se dovedeÈ™te a fi de cele mai multe ori rea È™i nu ne face bine, dar o acceptăm aÈ™a cum este È™i nu ne putem opune. De ce suntem fiinÈ›e care ne mulÈ›umim cu lucruri întâmplătoare È™i credem că întâmplarea poate fi atât de importantă pentru noi. De fapt unde trebuie să ajungă omul ? Și de ce această lipsă de perspectivă a ceva cât mai înalÈ›. Oare această lume nu poate fi È™i altfel decât ceea ce este. Iar dacă noi încercăm să înÈ›elegem ce se întâmplă cu noi, de ce nu putem È™ti È™i ajungem de cele mai multe ori la înfundături din care nu mai putem ieÈ™i? Mintea noastră nu poate înÈ›elege întâmplările care se dezlănÈ›uie împotriva noastră, pentru că suntem extrem de neputincioÈ™i, dar în ce constă această neputință. Suntem foarte departe de un adevăr esenÈ›ial pe care nu-l putem găsi È™i atunci ne place să ne azvârlim într-o existență precară ce nu înseamnă mare lucru dar care este foarte legată de concret. Trăim foarte mult în prezent È™i avem o scurtă memorie a ceea ce a fost ieri. Și atunci chiar fugim de realul care se descoperă într-o lume a minÈ›ii care este mereu È™i mereu reflectată È™i gândită. Ajungem la a percepe realitatea printr-un act de gândire. Dar gândirea este o activitate foarte grea. Nouă ne este frică de propria noastră gândire, de ceea ce am putea descoperi, dar gândirea poate fi o activitate foarte plictisitoare pentru că nu apare nimic nou, nu este prezent spectaculosul, senzaÈ›ionalul. De obicei minciuna este cea care fabrică senzaÈ›ionalul ca să dea bine peste tot È™i să atragă privirea. Asta este lumea în care trăim, o lume a minciunii È™i de aceea simt aÈ™a de mult nevoia să mă feresc de ea, dar cum, pentru că oamenii fabrică minciuna È™i o comercializează la preÈ› de informaÈ›ie. Poate că cel mai important este gândul nostru, care ne poate speria, ne poate înspăimânta, care ne poate duce la iluzii insuportabile È™i trăim înÈ™elări foarte mari pe care le putem înÈ›elege ulterior dacă mai avem vreme să reflectăm. Sau pur È™i simplu gândul ne poate duce la pierzanie dacă nu suntem atenÈ›i cu el. Gândul este o realitate care trebuie mai mult studiată , mai mult analizată pentru că ele, aceste gânduri, aceste imagini ne pot copleÈ™i È™i ne pot înnebuni sau pur È™i simplu ne pot duce la eliberare, È™i avem atât de mult timp pentru gândire dar cât de puÈ›in timp petrecem în orizontul ei. Dacă trupul este cel care desfășoară o anumită activitate, mintea este folosită destul de puÈ›in È™i ea este mai mult într-o stare de visare. Oare de ce suntem aÈ™a, să ne folosim mintea atât de puÈ›in, È™i să nu se întâmple nimic în rest? Pot spune că sunt tristă în urma acestor reflecÈ›ii de una singură în stradă, aÈ™teptându-l pe Mihai să vină È™i văd că nu a mai venit. Ce s-o fi întămplat cu el de nu mai vine, ori a uitat, ori s-a întâmplat ceva! Dar uite-l că vine, tocmai când mă pregăteam să plec!†Capitolul 28 -Dar ce faci, ai venit, de ce ai întârziat? -M-am întâlnit cu cineva È™i nu mă m-ai lăsa să plec. -Cu cine? -Cu Mihaela. -Cine e? -O să-È›i spun altă dată, acum chiar nu am chef. Dar Maria È™tia de cine este vorba È™i s-a albit la față, fără ca el să observe asta. ÃŽn sinea ei s-a bucurat pentru că el a avut un moment de sinceritate față de ea È™i poate că odată, cândva o să-i spună. Ea avea răbdare È™i putea să aÈ™tepte oricât de mult până când el va putea să vorbească. Frica era însă în sufletul ei. Mihai È™i Maria mergeau de mână fără să-È™i spună nimic, dar erau fiecare cu găndurile lui, ce nu puteau să È™i le mărturisească, pentru că nu aveau cum È™i nu aveau nici curajul. Dacă ar fi È™tiut fiecare ce gândeÈ™te celălalt , relaÈ›ia lor ar fi fost un dezastru, e un mare noroc că celălat de lângă tine nu-È›i poate È™ti gândurile È™i nu i le poÈ›i spune. E un mare norc, altfel ar fi îngrozitor. Cei doi mergeau unul cu celălalt dar niciodată nu vor È™ti ceea ce au gândit ori ceea ce ar fi vrut să-È™i spună. Cât de repede trece clipa pe lângă noi, cât de intense sunt gândurile nerostite È™i cât de triÈ™ti suntem sau putem deveni unerori că nu putem spune celuilalt ceea ce ne doare, ceea ce ne frământă tocmai din această frică de a nu-l pierde, de a nu-l mai avea. Dar cât de mult ne însingurează în noi înÈ™ine aceste stări È™i aceste trăiri? Cât de singuri putem deveni în propria noastră iubire. Și atunci are sens să mai iubeÈ™ti, are sesn să poÈ›i să mergi mai departe cu o iubire care te limiteză în trăirea ta sinceră? Numai că toate iubirile sunt la fel, o dulce iluzie la început, care te frământă È™i te chinuie apoi toată viaÈ›a, È™i o trăieÈ™ti prin neînÈ›elesul ei. E neputinÈ›a unei trăiri mult mai înalte decât ceea ce ai trăit acum È™i aici. Uneori iubirea cea mai mare poate fi în acelaÈ™i timp cea mai mare durere, în a nu putea să iubeÈ™ti mai mult decât ceea ce iubeÈ™ti acum. Mihai era trist pentru că Mihaela îl chinuia, iar el nu-i putea spune Mariei că el încă se mai întâlneÈ™te fata asta, că el nu poate renunÈ›a la ea. Nu È™tia ce-l mai lega de Mihaela, poate copilul acela avortat, spitalizarea ei, copilul acela îl mai chinuia uneori, mai ales atunci când nu putea să doarmă. Se gândea că af fi fost foarte frumos dacă era însurat È™i l-ar fi văzut pe lăngă el cu mânuÈ›ele lui mici È™i parfumate că-l înconjoară. Apoi dintr-o dată parcă devenea fiară sălbatică cu el însuÈ™i. Este uluitor cât de brutali putem deveni cu noi atunci când suntem singuri, cât de seci È™i cât de lipsiÈ›i de imaginaÈ›ie suntem cu propia noastră persoană. Ne lipseÈ™te acel ceva atât de frumos, încât să ne facă să ne simÈ›im bine. Noi avem această iluzie a simÈ›irii numai atunci când suntem în preajma cuiva, în rest nu trăim bine È™i ne lăsăm cuprinÈ™i de tot felul de gânduri care ne înrăiesc de la un timp È™i nu ne mai recunoaÈ™tem sălbăticia în care am decăzut. Mihai era uneori chinuit de gânduri pe care le alunga cu atâta brutalitate încât reuÈ™ea ca o perioadă de timp să nu le mai aibă È™i atunci era foarte confuz. ÃŽi plăcea această stare în care nu-l mai chinuia nici o imagine È™i nici un gând. Atunci se simÈ›ea cât se poate mai bine. Dar după ce-È™i anestezia sufletul prin brutalizarea gândurilor care-l oboseau atât de mult, redevenea irascibil È™i nesuferit cu alÈ›ii, pus pe ceartă È™i tot timpul în contradictoriu în primul rând cu el însuÈ™i. Tot ceea ce făcea celălalt nu mai era bun, nu se vedea decât pe el cât de bun este È™i cât de vrednic de laudă. ÃŽn felul acesta își putea mângâia orgoliul È™i se minÈ›ea pe sine. El era de multe ori foarte brutal cu el însuÈ™i È™i tot aÈ™a se purta È™i cu Maria, o făcea să plângă , dar lui nu-i prea păsa de asta. De multe ori se gândea cum de este aÈ™a de insesnsibil, își spunea că poate nu o s-o mai facă să sufere. Când Maria începea să plângă el tăcea brusc, măcar avea această decență. Când se întâlneau din nou încerca să se poarte ceva mai bine, È™tia că Mariei îi trecuse, era sigur pe iubirea ei. Dacă se încredea în ceva era tocmai această iubire a ei care i se părea pentru el cel mai frumos dar pe care îl putea întâlni. Mai ales se simÈ›ea în siguranță, avea acest sentiment că putea să facă aproape totul È™i că Maria l-ar fi iertat, dar bineînÈ›eles că nu avea curajul să spună niciodată ceea ce simÈ›ea sau ceea ce gândea cu adevărat, îi era frică să nu o piardă. De multe ori se întreba:†oare de ce este aÈ™a de bună Maria, oare chiar este bună cu adevărat ori se preface, după care își spunea, trebuie să mă încred în bunătatea ei, pentru că numai aÈ™a eu mă simt bineâ€. Asta îl atrăgea la ea, siguranÈ›a È™i curățenia ei, mai ales că ea i se dăruia cu totul. Acum se gândea la Mihaela. S-a întâlnit întâmplător pe stradă cu ea È™i s-a făcut că nu o vede, a vrut să o ocolească dar deja era prea târziu, ea îl văzuse È™i a venit direct ca o săgeată. -Ce faci Mihai, cum îți mai merge, cam care mai este viaÈ›a ta, m-ai uitat, ca È™i când niciodată nu ne-am fi cunoscut! -Hai, Mihaela , iar începi, brusc s-a enervat foarte tare È™i a vrut să plece dar ea nu l-a lăsat. Nici nu putea să o lase acolo fară să-i spună ce are de spus ca ea să îl înÈ›eleagă. -Tu nu înÈ›elgi că eu nu te mai iubesc. -Dar ce, m-ai iubit vreodată? -Am avut niÈ™te sentimente! -Dar copilul, ce, este numai al meu, al tău nu este, am păcătuit amândoi. -PuÈ›in îmi pasă mie de păcatul tău. -Dar este È™i al tău. Și Mihaela a început să plângă. -Ar fi trebuit să trecem împreună prin asta. De ce m-ai lăsat aÈ™a acolo la spital? Măcar să fi rămas cu copilul, toată noaptea îl visez , a trecut deja un an de atunci È™i îl visez È™i acum, îl văd È™i ziua! -ÃŽnseamnă ca eÈ™ti nebună. -Pe tine nu te mustră conÈ™tiinÈ›a de ceea ce ai făcut? -Nu trebuia să fi făcut dragoste cu tine, trebuia să mă fi dus cu o altă femeie, dar dacă te-ai È›inut după mine. Și până la urmă chestia asta cu copilul este treaba ta, pentru că tu nu ai fost atentă, tu trebuia să ne protejezi pe amândoi, trebuia să-È›i iei măsuri de precauÈ›ie, nu să faci ceea ce i-a făcut. -O să-i spun Mariei tot ce mi-ai făcut! - Maria È™tie. -Chiar È™tie tot. -Da, È™tie tot , că eu i-am spus. -Nu te cred. -PoÈ›i să nu mă crezi dar i-am spus. -Și ea ce a zis , te-a acceptat aÈ™a, nu te-a trimis la mine. -Nu, Maria mă iubeÈ™te cu adevărat. -Dar tu o iubeÈ™ti pe ea? -Asta e treaba mea dacă o iubesc sau nu, ce te interesează pe tine. -Mă interesează È™i pe mine, pentru că dacă o iubeÈ™ti È™i pe ea la fel ca È™i pe mine atunci vai de capul ei. -Te rog foarte mult să nu te mai amesteci în viaÈ›a mea, vreau să te uit! Și aÈ™a a fost o greÈ™eală că ne-am cunoscut, È™i mai este ceva, treaba cu copiii să È™tii că e numai treaba ta, e numai treaba voastră a femeilor, nu e treaba bărbaÈ›ilor, asta să È™tii È™i ai grijă ce faci pe viitor să nu te mai ….cu oricine îți iese în cale. Mihaela a rămas plângând È™i nu i-a mai putut adresa nici un cuvânt. Arăta atât de uluită de brutalitatea lui, încât i s-a făcut rău È™i mergea clătinându-se pe stradă. De ce oare sunt femeile atât de slabe È™i se lasă atât de mult atrase de bărtabÈ›i, dar mai ales atrase de bărbatul din mintea lor È™i trăiesc într-o permanentă stare de iluzionare? Dar ce este până la urmă felul acesta de iubire dacă nu o dulce iluzie È™i o nesfârÈ™ită durere. Femeia este atât de diferită de bărbat È™i bărbatul este atât de diferit de femeie. Când se opunea gândului, mai tare o strângea pe Maria de mână È™i se uita le ea È™i îi zâmbea, dar își continua gândurile, iar Maria zicea în sinea ei:â€dacă îmi zâmbeÈ™te tot e bine, oare omul acesta chiar aÈ™a de mult s-a schimbat după cum spune, este oare omul cu care urmează să mă căsătoresc?†Mihai făcea un pas tot mai mare È™i mai apăsat È™i gândea: â€abia aÈ™tep să scap de IaÈ™ul acesta, vreau să scap de el, o să mă căsătoresc cu Maria pentru că o să plec în BucureÈ™ti cu ea È™i o să-mi fie È™i mie mai uÈ™or. Oricum ea mă iubeÈ™te, eu o iubesc, pentru că din cauza ei m-am schimbat, dar m-am schimbat È™i din alte motive, prea mă săturasem să am tot felul de legături. Uite, cum e proasta asta, auzi, să mă acuze pe mine că a făcut un avort, păi e treba ei, de ce nu a avut grijă, È™i mai È™i plânge, vrea să mă impresioneze, ca să o las pe Maria È™i să mă duc cu ea, dar ce crede că eu sunt prost. Eu o să fiu în BucureÈ™ti, ea ce-mi poate oferi mie, nu-mi poate oferi mare lucru È™i oricum este o femeie săracă. Or eu, vreau să fiu bogat, dacă nu reuÈ™esc să am propia mea firmă, cel puÈ›in să deÈ›in o funcÈ›ie importantă la o firmă pentru că asta este cu adevărat important, să am carieră È™i să progrezes, să înaintez, să fiu fericit, să fiu un om important, nu unul din acesta care nu È™tie ce vrea de la viață. Nu vreau să fiu un om care nu munceÈ™te, nu-È™i propune să fie mai bun, să fie cel mai bun È™i se mulÈ›umeÈ™te cu puÈ›in. Eu nu pot fi aÈ™a, iar Maria este foarte potrivită prentru mine pentru că È™i ea este foarte ambiÈ›ioasă, are o voință mult mai mare decât a mea È™i mă va ajuta, poate ne facem amândoi o firmă, sau fiecare cu firma lui, mai văd, să ajung în BucureÈ™ti È™i acolo toate or să fie numai È™i numai aÈ™a cum vreau eu. Nu trebuie să mai las ca totul să fie la voia întâmplării. Trebuie să forÈ›ez ca această întâmplare să fie de partea mea. CAPITOLUL 29 “Noi percepem fericirea ca aparÈ›inând întâmplării, noi suntem foarte interesaÈ›i de ceea ce trăim ca spectacol È™i nu de ce muncim È™i gândim zi de zi, pentru ca asta să ne schimbe. Noi avem nevoie de ceva mult mai înalt decât noi care să ne scoată din această monotonie. Acel ceva măreÈ› avem tendinÈ›a să-l considerăm a fi legat numai È™i numai de oportunitate. Asta este ceea ce ne duce să ne înÈ™elăm, sau trăim la nivelul întămplării foarte bine È™i de aceea nu vedem mai departe de ziua de mâine È™i de ziua de ieri. Suntem foarte limitaÈ›i în gândire, în gesturi, în activități, suntem È™i nu suntem aÈ™a cum vrem să fim pentru că suntem aÈ™a cum vrem să arătăm È™i nu putem să fim. Trebuie să avem o percepÈ›ie lucidă a realității, dar ce este această realitate, este oare atât de bine ca noi să reducem totul numai la ceea ce simt È™i ce fac alÈ›ii, numai la ceea ce noi trăim ca fiind bun È™i adevărat? Oare nu avem nevoie de cineva mult mai presus de noi la care să ne raportăm? Dar la cine să ne raportăm? La cel care ghiceÈ™te viitorul?†Și Maria zâmbi ironic ciuva din imaginar. Cam astea erau gândurile Mariei, în timp ce mergea de mână cu Mihai spre Copou, la cursuri. “Sunt tristă pentru tot ceea ce eu simt È™i ceea ce eu gândesc, dar trebuie să merg mai departe È™i să-mi văd de viaÈ›a mea. Am multe îndoieli în privinÈ›a lui Mihai, am atâtea neliniÈ™ti, îngrozitor de multe pentru că nu È™tiu dacă este cel cu care eu aÈ™ putea să fiu fericită. Dar oare de ce gândesc aÈ™a, de ce zic că această fericire a mea poate depinde de un om anume, când fericirea mea trebuie să depindă numai È™i numai de mine, de felul cum eu voi reuÈ™i să mă echilibrez È™i să fiu o ființă puternică. Trebuie să fiu o ființă puternică È™i mai ales să nu mai fiu aÈ™a de dependentă de ceea ce trăiesc È™i simt alÈ›ii, de ceea ce fac alÈ›ii, mereu îmi este frică ca nu cumva să fiu fiinÈ›a ratată. ÃŽmi este frică de acea ființă care ar purtea să se rateze, pentru că nu poate iubi destul, pentru că nu se poate sacrifica destul. Parcă tot ceea ce trăim aici sunt doar niÈ™te încercări pentru ceea ce va urma, dar când va urma, nici noi nu È™tim aÈ™a de bineâ€. Și Maria se uita la Mihai È™i îi zâmbea È™i își zâmbeau amânadoi. Poate că în această furtună a gândului, pentru că el avea o furtună È™i ea o altă furtună, ei încercau să-È™i construiască încet, încet propia lor fericire care va dura puÈ›in sau va dura mult , asta tot de ei depinde È™i de forÈ›a cu care vor fi încercat să meargă mai departe. Dar È™i acest mers nu se întâmplă oricum pentru că noi trăim foarte mult prinÈ™i de val, pentru că suntem neputincioÈ™i È™i trebuie să găsim mereu această putere ca să ne opunem. Maria își continuă gândurile de mâna cu Mihai. “De ce să nu putem mai mult, pentru că nu suntem liberi, pentru că libertatea nu este aceea că eu pot face absolt orice. Libertatea nu este aceea care mă absolvă de urmări. Dacă eu fac un lucru iar acel lucru are consecinÈ›e negative asupra existenÈ›ei mele este mai bine să nu fac ceea ce-mi vine să fac, este mai bine să mă opresc. ÃŽmi este frică de urmările unei fapte, dar mai ales de consecinÈ›ele lipsei mele de făptuire. Dacă nu fac, dacă îmi lipseÈ™te fapta, este posilbil ca mai târziu să fiu mai rău pentru că nu am făcut ce trebuia să fac cândva. Nu atât fapta cât lipsa unei fapte în existenÈ›a mea poate să mă ducă în situaÈ›ii nedorite. E grav, pentru că nu este bine nici să nu faci È™i nici să faci lucruri obiÈ™nuite sau neobiÈ™nuite. Mihai se simÈ›ea incomod în preajma Mariei pentru că s-a întâlnit cu Mihaela. PrezenÈ›a ei în mintea lui îi dădeau un stres atât de mare pentru că nu mai însemna nimic pentru el. Nu prea mai avea chef să se gândească la ea È™i mai mult ar fi vrut să se gândească la el. Pentru Mihai, el era cel mai important în clipa asta iar pentru Maria, Mihai era cel mai important în clipa asta. Era trist È™i voia să scape de această tristeÈ›e. Maria chiar începea să se bucure de faptul că Mihai a venit la întâlnire È™i că vor putea să vorbească È™i să fie fericiÈ›i, să fie bucuroÈ™i È™i să stea alături unul de altul. Asta era pentru Maria cel mai important, să fie lângă Mihai, dar ea nu È™tia că tocmai această È™edere împreună putea să fie cel mai mare pericol È™i cea mai nebănuită capcană. Celălalt vrea să stea alaturi de tine pentru a scăpa de propriile lui neliniÈ™ti È™i găseÈ™te în tine un reazem la frica lui È™i nu pentru că se bucură împreună cu tine. El stă cu tine tocmai pentru a-i fi bine lui È™i nu È›ie, tu poÈ›i să stai È™i să aÈ™tepÈ›i până când el îți va adresa un singur cuvânt de mângâiere pe care nu È›i-l mai adresează atunci când tu îl aÈ™tepÈ›i cel mai mult. Fericirea, toÈ›i o căutăm, chiar dacă o spunem sau nu o spunem. Tocmai în asta stă secretul, în felul cum ne raportăm noi la fericire, cum vedem noi fericirea, o vedem legată de noi înÈ™ine sau o legăm mereu de altul È™i de o întâmplare miraculoasă. Vrem să întâlnim mereu pe cineva care să ne facă fericiÈ›i? Asta este dilema, pentru că noi chiar vrem să fim fericiÈ›i dar vrem ca cineva să ne facă fericiÈ›i, aproape că nici nu putem gândi o fericire trăită de unul singur, singurătatea este cea care exclude fericirea, nu poÈ›i fi fericit decît în doi. Dar nu e chiar aÈ™a, fericirea este până la urmă darul lui Dumnezeu, este un scop în sine nu este un mijloc al vieÈ›ii. Oare chiar aÈ™a să fie, nu poÈ›i fi fericit dacă nu este cineva care să te facă fericit, È™i dacă acel cineva nu există, înseamnă că nu ai să fii niciodată fericit, înseamnă că fericirea nu te va atinge niciodată. Și atunci, dacă fericirea mea depinde de altul, sunt o ființă ratată pentru că eu nu pot găsi pe acel cineva care să-mi dea fericirea È™i s-a terminat cu totul. Oare fericirea nu constă în liniÈ™tea mea zilnică È™i în ceea ce eu pot realiza mereu È™i mereu ? Oare fericirea mea nu poate să depindă de mine È™i numai de mine? Dar atunci aÈ™ trăi o fericire egoistă! Nu pot fi decât într-o fericire iluzorie È™i totuÈ™i egoismul e bun pentru că este îndreptat spre propia mea persoană. Egoismul poate că are È™i laturi bune ale existenÈ›ei, nu mă lasă să sufăr aÈ™a de mult, mă mai gândesc È™i la mine. Oare chiar este esenÈ›ială suferinÈ›a pentru existenÈ›a mea, oare chiar eu nu pot înÈ›elege nimic de la viață dacă trăiesc în afara suferinÈ›ei. Mereu am impresia că acesta este testul cel mare al vieÈ›ii, cantitatea de suferință pe care eu o pot duce, cât de rezistentă sunt la suferință È™i la umilinÈ›ele altora. Dar oare toÈ›i oamenii suferă pe pământ? Oare toÈ›i oamenii suferă. Dar de ce suferi aÈ™a de mult când ai un gând , o dorință È™i acea dorință nu se poate realiza, nu se poate împlini. Oare de ce nu eÈ™ti cu adevărat împăcat cu tot ceea ce È›i se poate întâmpla? Pentru că nimeni nu poate suferi de bună voie. SuferinÈ›a este ceva pe care nu ne-o dorim dar È™tim că dacă trecem prin ea, devenim oameni adevăraÈ›i, puternici, fortificaÈ›i pentru ceva din viitor. Suntem în felul acesta altfel de oameni, ne modificăm , ne transformăm, gândim altfel. Doamne, dar trebuie să mai fie ceva dincolo de tot ceea ce eu văd , de ceea ce eu pot înÈ›elege! Nu, trebuie să fie în viaÈ›a noastră ceva mult mai presus de noi È™i în noi . ÃŽncă nu putem să înÈ›elegem de ce ni se întâmplă ceea ce ni se întâmpla. Dar ceea ce facem astăzi contează pentru ziua de mâine, nu se poate altfel. Important este ca ceea ce facem să nu ne determine să devenim răi. O, È™i cât de mare poate deveni această răutate, cât de mare poate deveni această urâțenie! O simt de multe ori cum îmi sufocă conÈ™tiinÈ›a, dar ce pot face È™i unde pot eu să privesc? Cât de mult trebuie să mă detaÈ™ez de tot ceea ce mă înconjoară ca să pot merge mai departe ca să fiu ceea ce eu sunt. Uneori chiar vreau să înÈ›eleg ce sens are ceea ce eu trăiesc È™i de ce vreau atât de mult să fiu ceea ce eu chiar vreau să fiu, da! Dar ce vreau eu să fiu? Vreau să fiu o ființă bună, mi se pare mie că bunătatea este ceva esenÈ›ial pentru existenÈ›a mea, bunătatea de care ne-a vorbit Mântuitorul chiar este o forță a minÈ›ii È™i a inimii pentru viaÈ›a mea, nu este bunătatea asta pe care o înÈ›elegem noi zilnic È™i ne batem joc de ea È™i ne vine să râdem. Nu È™tiu de ce tot ceea ce este atins de concretul înÈ›elegerii omeneÈ™ti este pervertit È™i înjosit, parcă își pierde din măreÈ›ia înÈ›elesului unui cuvânt dat de Dumnezeu. Pot fi fericită mai uÈ™or dacă sunt o ființă bună, bunătatea este un principiu al fericirii, dar cât de mari trebuie să fie încercările vieÈ›ii ca eu să nu pot abdica de la principiul bunătății. De multe ori m-am întrebat de ce oamenii buni nu sunt băgaÈ›i în seamă, sunt ridiculizaÈ›i È™i chiar neimportanÈ›i, nu sunt observaÈ›i de ceilalÈ›i, decât într-un târziu al existenÈ›ei. Trebuia să treacă un timp foarte lung pentru ca bunătatea lui să fie remarcată È™i verificată. Eu vreau să plec din acest teritoriu alunecos al întrebărilor È™i al căutărilor de înÈ›elesâ€. Capitolul 30 Fericirea mea este să-l fac pe Mihai fericit. Dar oare mă va lăsa, mă va lăsa? Pentru că trebuie să facă È™i el ceva, trebuie să facă È™i el ceva pentru asta. Dacă un om nu vrea el însuÈ™i să fie fericit, nu-l poÈ›i face fericit cu forÈ›a. Mihai se pare că-È™i doreÈ™te să fie fericit, pentru că, dacă vrei să ajungi la fericire, trebuie să-È›i doreÈ™ti foarte mult. Cât de bine este să stăm unul lângă celălalt, cât de bine este să fim aÈ™a pur È™i simplu unul cu altul, fără să ne spunem nimic. Să fim unul în preajma celuilalt È™i atât. Cred că de aici începe fericirea È™i am să-i spun acum cu glas tare: -Știi , Mihai, eu cred că de aici… -Ce vrei să spui? Lasă-mă acum , zise el răstit, lasă-mă, nu-mi spune nimic, îi aruncă o privire atât de rea , o străfulgeră, după care brusc zâmbi. Prima reacÈ›ie a Mariei era aceea de a îngheÈ›a, È™i uită brusc toate ideile È™i toate cuvintele ce voia să i le mai spună. Dar când l-a văzut că zâmbeÈ™te îl iertă pentru acest comportament È™i se gândi mai departe: â€Săracul, e foarte neliniÈ™tit, cine È™tie ce răni are pe suflet, a suferit È™i el atât de mult. Nu-i uÈ™or totuÈ™i să fii cu mai multe femei, cred că într-un fel Mihaela l-a făcut să sufere destul, comportamentul tatălui , dacă era È™i ea mai atentă , nu se întâmpla asta. Și la urma urmei, cine îmi asigură mie dacă nu cumva ea a încercat în felul acesta să-l forÈ›eze pe Mihai să se căsătorească cu ea? Mihai nu este genul acesta de bărbat, pe el trebuie să-l laÈ™i liber, să-l laÈ™i să facă absolut ce vrea, dacă vrei să te accepte, altfel tu devii un pericol pentru libertatea lui È™i nu mai poÈ›i fece nimic pentru a-l recuceri. El nu este genul care să se lase condus, pentru a face alegerea cea bună trebuie condus din umbră È™i să-l laÈ™i pe el să decidă , să aibă el ultimul cuvânt. Asta dacă îmi reuÈ™eÈ™te, Maria râse puÈ›in incomodată la acest gând È™i se uită la Mihai, fără să spună nimic. Mihai simÈ›i că se uită la el, îi zâmbi pentru a doua oară, după care se uită tot înainte zicându-È™i:â€Ce vrei , acuma ce te mai uiÈ›i aÈ™a de critic la mine, parcă tu ai fost ușă de biserică, ei, asta-i bună! O să-È›i spun È›ie acuma tot ce am făcut sau nu am făcut. Parcă tu îmi vei spune vreodată totul, fiecare are secretele lui, unele lucruri nici nu e bine să le È™tie femeia, pentru că nu mai ai liniÈ™te în casă cu ea. Doar n-oi fi prost să-i spun acuma ce-am făcut!†Se uită din noi la Maria È™i-i zise de data asta cu glas tare pentru că-i întâlni o privire atât de blândă È™i simÈ›i nevoia să se elibereze de starea aceasta, de sentimentele acelea de vinovăție față de ea, de tot ceea ce ar fi trebuit să trăiască frumos È™i nu au putut trăi împreună: -Știi, că eu È™i cu Mihaela, am avortat un copil? Maria s-a uitat în pământ È™i nu a scos nici un cuvânt, a înclinat puÈ›in capul după care s-a uitat tot înainte. -… -Dar să È™tii că eu n-am È™tiut nimic, eu nu i-am promis niciodată că o iau de nevastă. Să È™tii că eu nu am iubit-o , am avut aÈ™a un sentiment față de ea, dar nu a fost ceva serios. De ce nu s-a protejat, să mă fi protejat È™i pe mine. I-a fost atât de rău la chiuretaj, am crezut că moare, doctorii ăștia… -…. - Nu È™tiu ce analize nu i-au facut, că nu i se închega sângele È™i din cauza asta a avut hemoragie mare, cred că a fost È™i infectată, oricum, a fost ceva aÈ™a de urât încât mie îmi era silă să mă duc la spital, îmi era aÈ™a de greață de ea încât nu mai suportam să o văd. I-am dat banii È™i nu am vrut să mă m-ai văd cu ea, am vrut s-o È™terg din memorie, îmi era aÈ™a de silă. Numai când mă gândesc la ea îmi vine să vomit. -… - Nu spui nimic? - Ce să spun Mihai, sunt încercările tale, îmi pare foarte rău că ai trecut prin asta, îmi pare rău È™i pentru ea. - E aÈ™a de prostă! -…. - Ei, îmi mai fac eu atâtea mustrări de conÈ™tiință, la urma urmei, un avort este un avort È™i cu asta basta, nu e ea prima È™i ultima din lume. Spune că nici acum nu m-a uitat È™i că vrea să mă întorc la ea, dar eu nu vreau să o mai văd, ea tocmai asta nu înÈ›elege, a început să plângă È™i am lăsăt-o plângând, ce femeie slabă, să plângă! Maria s-a intimidat la aceaste afirmaÈ›ii ale lui Mihai, dar nu a putut să spună nimic, era înspăimântată È™i o tristeÈ›e o cuprinse dintr-o dată , tristeÈ›e pe care nu È™i-o putea explica. Era pur È™i simplut tristă È™i nu se mai simÈ›ea aÈ™a de bine în prezenÈ›a lui Mihai. Nu mai spunea nimic, își zicea că aÈ™a trebuie să fie È™i nu-È™i mai punea nici o întrebare. Ea nu a mai avu aproape nici un gând, o bucată bună de mers, se simÈ›ea tristă, iar Mihai își continua gândurile: â€Dacă vrei să mă accepÈ›i aÈ™a cum sunt, bine, dacă nu, ai să mă pierzi. Asta-i bună! Eu ce să-i fac ăle’ia, ia uite dom’le, să-mi fie mie milă de o femeie fără minte, să se descurce, ei lasă , că s-a descurcat destul de bine. Dar tot pe mine mă vrea, eu nu am nici o vină că s-a îndrăgostit de mine, e problema ei È™i nu e problema mea, o să-i treacă. Sentimentele astea sunt foarte trecătoare, nu durează. Ei, dar văd că la asta a durat cam mult, e cam un an È™i ceva È™i să nu-i treacă, vrea să pună mâna pe mine , aÈ™a, È™tie că am bani, că tata e bogat, dar ea nu È™tie gândurile mele. Iar dacă asta nu mă acceptă, n’are decâtâ€. Și se uită cu frică È™i cu îndoială la Maria, se gândi că ea l-ar putea lăsa, l-ar putea părăsi. Dar Maria se uită în altă parte È™i nu-i văzu disperarea. Ea, de data asta, îl strângea foarte tare de mână È™i îi dădu garanÈ›ia că este a lui pentru totdeauna, adică atâta cât va fi bine își zise brusc, pentru că nu se È™tie ce se va întâmpla pe viitor. Capitolul 31 A, Mihai È™i Maria se plimbau prin oraÈ™, se plimbau de ceva vreme, se simÈ›eau obosiÈ›i , erau mai mult obosiÈ›i din cauza căldurii dar mai ales de furtuna gândului din ei înÈ™isi. Erau terminaÈ›i de ceea ce puteau trăi, de ceea ce puteau gândi, uluitoare plimbare în doi , în care ei nu-È™i spun mare lucru, dar se simt atât de eliberaÈ›i de tot ceea ce au trăit până acum.Au renunÈ›at să mai meargă la cursuri. AÈ™a cum mergeau de mână unul cu altul, parcă se purificau cu fiecare pas pe care-l făceau împreună. Parcă se rupeau bucăți din suferinÈ›a trăită de fiecare È™i se evapora în vântul acela de primăvară-vară care le înconjura privirea È™i gândul. Plimbându-se cu Mihai de mână, Mariei îi trecea încet, încet teama È™i spaima , spaima aceea de ceva necunoscut È™i rău care te terorizează de cele mai multe ori fară să È™tii că eÈ™ti capabil de o asemenea spaimă. Maria se elibera încet, încet de ea. De multe ori se simÈ›ea înspăimântată în preajma lui Mihai È™i nu È™tia de ce, era o spaimă de viitor, de ceea ce ar putea să li se întâmple, de ceea ce nu vor reuÈ™i să facă È™i să simtă fiecare, o teamă fără cuvinte, o teamă față de ceva pe care nu o poÈ›i descrie în cuvinte. Iar cu Mihai se întâmpla altceva, el avea o foarte mare îndoială față de Maria, că ea ar fi femeia nu cea care să-i stea alături, de asta era absolut sigur că nu-l va părăsi, ci de faptul că ea îl va putea înÈ›elege în toate privinÈ›ele. Faptul că ea tăcea acum îi dădea puterea să creadă în ea. Se plimba cu ea de mână È™i cu fiecare pas îndoielile se spulberau È™i-È™i zise: “Da, asta e femeia care-mi trebuie mie să nu mă m-ai despart niciodată de ea, pe ea o iubesc cu adevărat, are ceva ce m-a fascinat întotdeauna, frumuseÈ›ea È™i cuminÈ›enia asta care e teribilă la o femeie. Eu nu sunt aÈ™a, eu sunt un laÈ™ în comparaÈ›ie cu ea, dar sunt un om puternic în alte privinÈ›e, sunt puternic prin ambiÈ›iile È™i prin dorinÈ›ele mele È™i am să fac tot ce-mi stă în putință să le îndeplinesc, nu mai am starea aceea de îndoială din cauza ei. Acum parcă sunt terminat, parcă sunt eliberat, ce lucru atât de frumos să pot să am asemenea gânduri în prezenÈ›a unei femei. Cu nici o altă femeie nu m-am simÈ›it atât de liber, atât de frumos, atât de plin de sentimente, È™i zise cu glas tare: -Maria, hai să mergem în grădina botanica, È™tiu că eÈ™ti obosită. -Nu sunt obosită. -Hai să mergem până acolo , trebuie să fie tare fronmos , nu am mai fost de anul trecut. -Pai, dacă am avut atât de mult de învățăt, ne pregătim È™i noi pentru licență. -Maria, vreau să mă căsătoresc cu tine , vreau să nu ne mai despărÈ›im niciodată È™i vreau să nu mai fiu aÈ™a de singur. -Tu nu eÈ™ti singur, eÈ™ti cu mine! -Da, dar mă simt uneori aÈ™a de singur încât nu mai È™tiu ce să fac. -Ei lasă, că asta o să treacă. Capitolul 32 Cum am putea vedea toate aceste stări È™i aceste trăiri ale celor doi, cum le-am putea înÈ›elege, dacă nu i-am putea vedea ca pe niÈ™te fiiniÈ›e puternice care È™tiu ce vor de la viață. Care È™tiu ce vor atunci când se angajează în ceva foarte important pentru viitorul lor. AceÈ™ti doi erau studenÈ›i foarte buni, Mariei îi plăcea foarte mult să studieze, era atrasă de toate cursurile È™i își însuÈ™ea tot ceea ce era important È™i din această cauză avea note foarte mari. Mihai însă avea o altă metodă de învățare, care o practicau foarte mulÈ›i studenÈ›i care își propuneau să înveÈ›e, învăța numai ceea ce i se părea ca fiind important. Unele cursuri erau atât de învechite că se È™i distra de foile galbene cu care veneau profii să le citească în faÈ›a lor , lui i se părea jenant să înveÈ›e aÈ™a ceva È™i îi dispreÈ›uia foarte tare pe asemenea profesori. Or Maria nu proceda aÈ™a, ea învăța tot , indiferent de materie È™i de profesor, nu avea preferinÈ›e pentru că ea avea cultul notelor mari, dar nu putem spune că nu era o fată descurcăreață , avea uneori un simÈ› practit că îi uimea toÈ›i. Maria era fericită atunci când avea satisfacÈ›ii È™i asta îi dădea o nouă putere ca să fie È™i mai competentă È™i mai valoroasă, ea trebuia să fie o profesionistă, nu-È™i putea permite să fie altfel, iar Mihai își dezvolta extraordinar un simÈ› practic, căuta pe intenet tot felul de teorii pe care putea să le aplice la el, voia mai mult să se considere un student din afară care învăța de la distanță în Occident, avea avantajul că È™tia foarte bine limba engleză, au avut grijă părinÈ›i de asta È™i pentru care le mulÈ›umea mereu. NoÈ›iunile pe care le deÈ›inea erau cu mult peste facultate, era uneori mai bine pregătit È™i de cât unii profesori care erau plictisiÈ›i È™i nu mai erau atât de motivaÈ›i ca să predea bine È™i să se pună la curent cu tot ceea ce apare, însă el voia să se pregătească pentru ceva mult mai bun È™i mai valoros. Era conÈ™tient că deschiderea pe care o avea România spre Occident putea să ia o amploare nebănuită în viitor iar el pentru acest viitor se pregătea È™i nu putea să se lase bătut. DorinÈ›a românilor de a trăi ca în Occident era la el ceva foarte viu, își dorea foarte mult să fie la o firmă foarte mare în BucureÈ™ti, să ajungă în posturi cheie, în posturi importante, să ajungă È™ef de companie, să ajungă în vârf, nu putea să accepte faptul că el trebuie să fie pe ultimul loc, sau pe locuri inferioare. Și de aceea se potrivea atât de bine cu Maria pentru că erau în acelaÈ™i domeniu È™i își doreau amândoi acelaÈ™i lucru È™i se puteau ajuta È™i se puteau completa unul pe altul. Visul lui era să aibă o vilă foarte mare, aÈ™a ca în filmele americane È™i în reviste, să călătoarească foarte mult în străinătate, să cunoască lumea, dar asta după ce se va fi pus la punct cu toate acestea. BineînÈ›eles că voia să aibă un copil, dar copilul trebuia să vină după ce va avea toate acestea gata, aÈ™a era pentru el fericirea È™i nici nu voia altceva de la viață. I se păreau toate acestea realizabile È™i mai ales că depindeau de el È™i numai de el È™i de Maria. SimÈ›ea o fericire foarte mare când se gândea că poate face toate astea împreună cu ea, se simÈ›ea mare, puternic, de neînvins, iar Mihai se considera pe sine È™i se vedea pe sine mereu un om foarte important. Maria îi dădea acest statut pentru că tot timpul îi spunea că el trebuie să ajungă È™ef de companie pentru că el are structură de lider È™i până la urmă vor avea propia lor firmă. Nu se putea altfel, vor sfârÈ™i prin a avea propia lor afacere, vor vedea cum vor proceda, dar fiind tineri se simÈ›eau foarte puternici È™i de neînvins. Se indentificau mereu, cel puÈ›in Mihai, cu personajele de la televizor, din filme sau chiar de la desenele animate. Când era copil se uita destul de mult la desene È™i acum când era foarte obosit mai trăgea cu ochiul la ele. Mai ales în sesiune, din cauza examenelor, se uita la desene ca să se relaxeze È™i asta îi dădea o forță foarte mare È™i o bucurie, pentru că într-un fel el se simÈ›ea un copil. Capitolul 33 Grădina botanică era aceeaÈ™i, neschimbată , cu aceeaÈ™i copaci verzi pe care nu-i puteai uita È™i care te făceau să te simÈ›i bine. Mihai o luă de gât pe Maria È™i-i zise: -Știi Maria, eu nu mai am răbdare, nu mai am răbdare să aÈ™tept până se termină facultatea, parcă acum aÈ™ vrea să am seriviciu, să fiu omul acela foarte impotant care câștigă foarte mulÈ›i bani, tot timpul mă gândesc la bani. - Ei, te mai gândeÈ™ti È™i la mine, nu numai la bani. -Ba nu, de multe ori mă sperie visurile mele megalomane, oare este chiar atât de rău să-mi doresc să am foarte mulÈ›i bani? -Nu, de ce să fie rău, este chiar foarte bine, atâta timp cât banii aceia îi câștigi cinstit È™i te străduieÈ™ti pentru ei È™i îi meriÈ›i , nu văd de ce ar fi aÈ™a de rău. -Da, dar eu trebuie să mă m-ai gândesc È™i la altceva, or eu numai la ceea ce voi face, cum voi deveni un om important într-o firmă, asta îmi doresc. -Păi, tocmai asta È™i trebuie să-È›i doreÈ™ti ,de ce să-È›i fie ruÈ™ine de dorinÈ›ele tale. -Uneori mi se pare că dorinÈ›ele mele sunt prea mari pentru mine È™i îmi este frică de ele că aÈ™ putea să mă dezamăgesc pe mine însumi, oare de ce sunt eu aÈ™a? -AÈ™a È™i trebuie să fii, nu trebuie să-È›i fie ruÈ™ine de visurile tale, trebuie să fii un om puternic È™i să nu te mulÈ›umeÈ™ti cu puÈ›in, nu trebuie să te mulÈ›umeÈ™ti cu puÈ›inul acesta zilnic, trebuie mereu să urci È™i să devii cât mai mare poÈ›i, nu trebuie niciodată să te mulÈ›umeÈ™ti cu ceea ce ai. -Adică să fiu toată viaÈ›a un nemulÈ›umit? -Nu, dar până la un punct da, până la un punct ar trebui să fim nemulÈ›umiÈ›i cu noi înÈ™ine , dar la un moment dat trebuie să ne oprim. Lasă, că o să-È›i spun eu când trebuie să ne oprim, zise Maria zâmbind. -Nu mai spune, întotdeauna tu îmi citeÈ™ti gândurile. -Pai, tocmai de aceea sunt È™i lângă tine. -De asta nu mă tem eu. Vezi , grădina asta a rămas neschimbată, aÈ™a cum suntem È™i noi, nici noi nu prea ne-am schimbat de data trecută, suntem mereu la fel, ăsta este un lucru bun, pentru că perseverăm în ceva, măcar nu mai suntem aÈ™a de singuri. Știi că eu aveam foarte multe femei pe vremea aceea când nu eram cu tine, dare eram foarte singur, ce paradox, cu cât eÈ™ti mai înconjurat de femei cu atât eÈ™ti mai singur. -Nu degeaba a lăsat Dumnezeu o singură femeie È™i un singur bărbat, tu crezi că astea sunt prostii? -Nu sunt prostii, dar îți trebuie o anumită maturitate ca să poÈ›i înÈ›elege asta, nu poÈ›i înÈ›elege acest lucru dacă nu te izbeÈ™ti de tot felul de situaÈ›ii È™i mai ales nu gândeÈ™ti puÈ›in, adică mult mai mult trebuie să gândeÈ™ti È™i să suferi. - Se pare că nimic bun nu se poate întâmpla fără suferință, măcar puÈ›in! - Sunt atât de liniÈ™tit cu tine. Nu mai am răbdare pănă la nuntă, aÈ™ vrea să ne căsătorim mai repede. -Dar noi suntem ca È™i căsătoriÈ›i, de ce să ne temem atâta! -Nu È™tiu, mi-e frică uneori că am să te pierd, îmi este foarte frică pentru asta È™i nu prea È™tiu ce am de făcut! - Nu trebuie decât să aÈ™tepÈ›i până ce terminăm cu licenÈ›a asta care mă seacă pe creiri. -Hai, nu mai spune aÈ™a, pentru că o să treacă, ai să vezi, o să trecă, nu mai este mult până atunci, mai sunt doar câteva luni. -Da, dar e prea mult, eu vreau să căștig bani mai mulÈ›i chiar acum, în clipa asta. -Cred că ar fi trebuit să ne găsim ceva de muncă din timpul facultății. -Da, dar nu mai puteam învăța aÈ™a de bine, nu mai aveam timp È™i de una È™i de alta, È™i le-am fi făcut pe amândouă prost. -Da, ai È™i tu dreptate, ca întotdeauna. Capitolul 34 E sfârÈ™itul anului universitar, mijlocul verii, căldură, studenÈ›ii abia aÈ™teaptă să plece acasă pentru că nu mai pot de oboseală dar È™i de bucurie că au terminat încă un an, l-au dat la spate È™i au scăpat. Nu trebuie decât să se odihnească È™i să se distreze. Pentru unii însă acest an este ultimul din viaÈ›a de student È™i este trăit ca pe cea mai mare eliberare. Gata cu orice examen, gata cu licenÈ›a aceea care într-un fel e dată inutil, mai dai o dată examen pe o materie la care te-a examinat în trecut, să verifice dacă ai învățat, dacă mai È›ii minte ceva din ceea ce ai înÈ›eles o dată. E È™i acesta un argument, dar un student sătul de examene nu mai vede rostul unei alte reexaminări. Facultatea o termini cu o satisfacÈ›ie teribilă, te simÈ›i un supra om, nu mai este nimeni ca tine sau foarte puÈ›ini, dacă eÈ™ti absolvent al unei facultăți asta este ceva extraordinar, pentru că eÈ™ti cel pregătit să faci ceva pentru tine, să ajungi cineva, te simÈ›i invicibil. Ai toate atuurile să te crezi cel mai puternic È™i cu cele mai mari È™anse de reuÈ™ită. Pe parcurs însă, când dai cu capul de pragul de sus, vezi însă că nu e aÈ™a È™i te trezeÈ™ti dintr-un vis foarte frumos, într-o realitate pe care nici măcar nu o bănuiai, pentru că una e în facultate È™i alta este în câmpul muncii. Dar haideÈ›i să ne bucurăm împreună cu visurile celor care au terminat facultatea È™i care au aspiraÈ›ii foarte mari, dorinÈ›e teribile È™i naive, ei se cred super oameni, până la prima probă a vieÈ›ii. Dar nu e frumos să ai capul plin încă de visuri, să fii încă stundent, proaspăt absolvent, de douăzeci È™i trei de ani. Vârsta asta e teribilă pentru fiecare dintre noi. Gara din IaÈ™i arată oribil pentru că este într-o mega reparaÈ›ie. Nu ai loc unde să te aÈ™ezi, decât dacă te înduri să stai pe propriul bagaj, dacă nu È›i se întâmplă nimic cu ceea ce ai acolo. Schele peste tot, moluz până È™i pe liniile de tren, pe peron sunt câteva bănci dar È™i acelea ocupate de oameni care nu mai au loc în sala de aÈ™teptare, care e ticsită de oameni, de fapt de studenÈ›ii care abia aÈ™teaptă să ajungă acasă. S-au săturat de cămin, de distracÈ›ii, de examene, de restanÈ›e, de învățat, de decepÈ›ii, de dragostea pierdută sau găsită, pe undeva este cam tot aceea, dacă nu o ai, îți doreÈ™ti să fie, dacă o ai asta te plictiseÈ™te È™i nu mai vrei nimic. Tot felul de È›igani care se preumblă prin gară furnizându-È›i seminÈ›e È™i alte dulcegării de care oamenii nu au nevoie. Unii însă cumpără din lipsă de ocupaÈ›ie È™i din plictiseală È™i pe asta se bazează È›iganii când fac comerÈ›, È™tiu să întoarcă plictiseala oamenilor în favoarea lor. O aglomeraÈ›ie de-È›i ia toată bruma de liniÈ™te pe care abia ai reuÈ™it să te bucuri de ea astă noapte. Multă lume în aglomeraÈ›ia asta care aÈ™teaptă “Săgeata albastrăâ€, intersiti de Craiova. “Atât de multă lume la expresul ăsta, È™i eu care credeam că nu are lumea bani, speram că o să găsesc locuri, să stau singură numai eu cu Mihai în compartiment, dar la câtă lume este se pare că nu am nici o È™ansă. O să fie super aglomerat, toată lumea asta oare merge la BucureÈ™ti?†își zise Maria în gând. Se înfiinÈ›ase nu de mult , cam de jumătate de an o linie de tren de la IaÈ™i până la Craiova, care să treacă prin BucureÈ™ti, cu o staÈ›ionare de o oră în capitala României È™i asta era cea mai scumpă linie de tren. Erau È™i condiÈ›ii ca în Occident în trenul ăsta È™i Maria spera că va fi mai puÈ›in populat È™i ea va merge în condiÈ›ii normale. Dar cât s-a înÈ™elat. Fiind în mijlocul verii, trenul chiar dacă era aÈ™a de scump, fiind la cea mai potrivită oră de circulaÈ›ie, toată lumea îl prefera, mai ales că erau acum È™i oameni care mergeau la mare, în străinătate, studenÈ›ii care se duceau acasă. ToÈ›i aveau câte bagaje puteau să care, le târau după ei de ziceai că toată lumea asta merge în exil. Pe stundenÈ›i, se înÈ›elege, având în vedere că-È™i cărau tot ce aveau în cămin, dar pe ceilalÈ›i, nici că se poate. De fapt fiecare cu treaba lui, dar în aglomeraÈ›ia din gara care nu avea ce-i trebuie, È™i nici măcar un bar de unde să-È›i sumperi apă, trebuia să-È›i cari sarsanalele până undeva în spate ca să-È›i cumperi un suc sau ceva. Maria era dezgustată È™i pentru prima dată parcă avea un sentiment de părere de rău că nu a rămas în FranÈ›a atunci când a avut ocazia, aici parcă e prea multă gălăgie, prea mult prost gust, parcă prea multă lipsă de civilizaÈ›ie, oamenii nu sunt educaÈ›i È™i multă sărăcie È™i multă prostie, parcă involuntar vrei ceva mai bun È™i mai cald, mai liniÈ™titor. Mihai era absent, nu-l interesa nimic È™i nici nu voia să È™tie de nimic, nu vedea toate astea È™i îi era sete, văzând că nu are de unde să-È™i cumpere ceva îi zise Mariei: -SoÈ›ioara mea scumpă, nu te duci tu să-mi iei È™i mie niÈ™te apă, promit că nu mă ridic de aici, de pe bagaje, le păzesc foarte bine să nu ni le fure careva. -Cum să nu, soÈ›iorul meu, las’ că mă duc eu să-È›i cumpăr din spate ceva de băut, oricum È™i mie îmi este destul de foame, că văd că ăștia nu au tras trenul pe linie. “Oricum sunt aÈ™a de plictisită È™i abia aÈ™tept să plec din oraÈ™ul ascesta de care nu mă mai leagă nimic È™i promit că nu o să mai trec niciodată pe aici, doar aÈ™a, peste foarte mulÈ›i ani la cuvioasa Paraschiva. Da, pentru ea, da, aÈ™ veni, dar pentru altceva, pentru nimic în lume, pentru că restul frumuseÈ›ilor pe care le-am trăit le am cu mine în creierii mei È™i în sufletul meuâ€, mai zise Maria în minte. Când ajunsese la chioÈ™cul cu pricina, singurul de prin zonă, de unde puteai să-È›i cumperi ceva, pentru că totul era în reparaÈ›ii, în faÈ›a ei era Rafael È™i cu DragoÈ™ care-È™i cumpărau È™i ei ceva de ale gurii pentru drum. Mergeau amândoi la mănăstire, undeva prin apropierea BraÈ™ovului, era mănăstirea din munÈ›i unde voia să se stabilească DragoÈ™ definitiv. Rafael mergea cu el de plăcere, să se relaxeze în mănăstirea aceea, după ce învățaseră amândoi pentru licență de le săriră capacele. Munciră pentru tot, ca să scape de toate È™i să iasă foarte bine, să nu mai aibă griji. Amândoi luaseră licenÈ›a cu zece. Rafael voia să se stabilească în BucureÈ™ti È™i trebuia să dea examene pentru asta, pentru un post de profesor, È™i apoi după ce se va fi stabilit acolo, voia să-È™i mai caute ceva de muncă pe la o firmă È™i de acolo să câștige bani ca să-È™i cumpere o casă. Era conÈ™tient că altfel nu se va descurca, avea să se orienteze la faÈ›a locului. Erau amândoi fericiÈ›i È™i bucuroÈ™i. DragoÈ™ abia aÈ™tepta să se ducă din IaÈ™i, să ajungă la mănăstire, îi plăceau aÈ™a de mult la sujbe, totul începuse din seara aceea de la Golia, când a venit după Rafael din curiozitate. Apoi a mers încet, încet în vizită pe la câte o mănăstire pe unde-l ducea Rafael, iar DragoÈ™ a prins dragoste de viaÈ›a de mănăstire È™i de călugărie, È™i-a zis că asta este cel mai potrivit pentru el, È™i gata, avea să se facă călugăr pentru totdeauna. AÈ™a cum era Cristina, aÈ™a va fi È™i el, dacă tot pe ea a iubit-o cu adevărat fără să o atingă măcar, aveau să se întâlnească în ceruri alături de Mântuitorul Hristos, dar nu numai de asta, aÈ™a voia el, aÈ™a simÈ›ea el, să se facă călugăr, asta era pentru el cea mai frumoasă viață. Rafael nu simÈ›ea chemare pentru viaÈ›a de călugăr, el voia să fie în mijlocul oamenilor, voia să fie ceva, să lucreze, era un tip de acÈ›iune, el nu putea să stea zăvorât într-o mănăstire, orice s-ar fi întâmplat. DragoÈ™ se înscrisese la facultatea de teologie la BucureÈ™ti, avea să o facă de la distanță, de acolo din mănăstire È™i să stea la Rafael când trebuia să-È™i dea examenele. Erau amândoi ca doi fraÈ›i È™i se împăcau foarte bine, vorbeau numai despre Dumnezeu. Rafael nu mai avusese fraÈ›i, avea doar surori. Dacă se întâmpla să fie cineva cu ei, nu făceau decât asta, să vorbească, numai È™i numai despre Hristos, încât respectivul ori pleca dezamăgit de nebunii aceÈ™tia, ori se apuca de citit Noul Testament. Era o adevărată încântare să stai să-i asculÈ›i cum comentau amândoi din părintele Stăniloae. Nu aveau decât un ruxac în spate È™i unul È™i celălat, DragoÈ™ avea doar câteva lucruri, vorbise cu stareÈ›ul despre hotărârea lui de a se face călugăr È™i acesta îi zisese că nu trebuie să vină cu nimic. Va primi totul de aici de la mănăstire. El nu trebuia decât să se roage È™i să facă ascultare, asta era esenÈ›ial într-o mănăstire, ascultarea de duhovnic È™i de Hristos È™i rugăciunea neîncetată. PărinÈ›ii lui DragoÈ™ nu erau de acord ca el să se facă călugăr, mai ales că era singurul lor copil, dar nu aveau ce face ,nu se puteau opune. Mama lui într-un fel era fericită pentru asta, dar nu avea s-o spună pentru că îi era frică de soÈ› sau de ceilalÈ›i oameni. Se simÈ›ea în siguranță că el se dăruie lui Dumnezeu în felul acesta, i se părea că este ceva cu totul È™i cu totul nespus de frumos. Cât de eliberaÈ›i se simÈ›eau amândoi, într-un fel scăpaseră de IaÈ™i, scăpaseră de tot ceea ce trăiră bun sau rău până acuma, aveau să fie în alte locuri, în alte situaÈ›ii, în alte È›inuturi, aveau să fie cu adevărat liberi, pentru că liber nu poÈ›i fi decât dacă îl iubeÈ™ti pe Dumnezeu È™i numai aÈ™a poÈ›i fi fericit. AÈ™a se simÈ›ea DragoÈ™, se simÈ›ea cel mai fericit È™i mai liber om de pe pământ, era ca un rege peste toată această frumuseÈ›e a lui Dumnezeu în care el ne-a lăsat să trăim. Și Rafael se simÈ›ea fericit È™i liber, voia să scape de IaÈ™i, nu avea nici un fel de regret că se duce de aici, abia aÈ™tepta să fie în BucureÈ™ti, acolo avea o gazdă unde stăteau surorile lui, pentru că ele făcură facultatea la BucureÈ™ti. Acolo erau studente, au reuÈ™it să închirieze o garsonieră tip apartament È™i se descurcau. După ce îl va lăsa pe Dragos la mănăstire se va duce la BucureÈ™ti să dea examenul de titularizare, pentru un post de profesor, după care o să se întoarcă în mănăstire unde o să stea toată vara. Pentru că aÈ™a voia el să se recreeze, voia să stea în mănăstire, să muncească acolo alături de fraÈ›i È™i să se roage lui Dumnezeu, acestea îi erau proiectele. Pentru că Rafael voia să fie un călugăr în lume, tot aÈ™a de valoros ca È™i DragoÈ™ care era călugăr în mănăstire. Ei își luară apă, sucuri, biscuiÈ›i È™i plecară, Maria îi aÈ™teptă să-È™i cumpere ceea ce aveau de cumpărat È™i-i auzi cum vorbeau de Dumnezeu È™i de mănăstire, înÈ›elesese că ei doi se duceau acolo, că DragoÈ™ voia să se facă călugăr È™i inima îi sălta de bucurie È™i se rugă È™i ea la Mântuitorul Hristos tot aÈ™a de frumos cum se rugau È™i ei. ÃŽi veni rândul, cumpără ce avea de cumpărat pentru ea È™i pentru Mihai, se întoarse pe peron alături de soÈ›ul ei. Cei doi călugări o laură în altă direcÈ›ie, pe linia de tren, unde È™tiau că vine expresul, undeva unde să fie mai la margine È™i să nu fie atât de multă lume. Ei voiau să fie singuri, să nu fie deranjaÈ›i È™i să comenteze mai departe un alt pasaj din Biblie. Singura carte pe care o avea Rafael cu el era Biblia, de care nu se despărÈ›ea nicioadată. Ori de câte ori avea timp liber, o deschidea È™i mai citea câteva din ea , ca să aibă la ce medita. Capitolul 35 Mihai stătea călare pe bagajele pe care le păzea cu atâta strășnicie È™i avea aÈ™a un sentiment de regret că avea să părăsească IaÈ™ul, avea să-È™i părăsescă părinÈ›ii, prietenii de gaÈ™că cu care făcuse atâtea nebunii, atâtea prostii dar cu care se simÈ›ise atât de bine, acum avea să se ducă în BucureÈ™ti È™i să facă nici el nu È™tie ce. Avea o strângere de inimă când pronunÈ›a cuvântul BucureÈ™ti, îi era într-un fel teamă pentru că avea de a face cu un oraÈ™ complet necunoscut. Mihai era trist, nu avea chef să facă nimic, era enervat de această aglomeraÈ›ie de pe peronul gării, i se părea aÈ™a de stupid totul, avea È™i o stare de nostalgie față de tot ce trăise până atunci, se vedea acum însurat cu Maria È™i asta îi dădea o stare de siguranță È™i de statornicie dar È™i o stare de încorsetare.Ar fi voit ca Maria să facă totul, să care bagajele până sus în tren, când o să tragă în gară. El doar să se aÈ™eze pe fotoliul acela aÈ™a de comod È™i să doarmă, dar după aceea avu aÈ™a o tresărire, cum să care numai ea? El trebuia să care, îi veni somn, È™i-È™i zise: “Nu mai vine femeia asta o dată, că m-am plictisit, îmi e aÈ™a de sete, se vede că acolo e aglomerat, să se fi băgat È™i ea în față. Dar ea nu face asta, are mereu un respect prea mare față de ceilalÈ›i, asta mă enervează la ea, nu se bagă nicodată înaintea cuiva. Mai bine mă duceam eu, dar aÈ™a, am lăsat-o pe ea È™i acum trebuie să aÈ™tept. Dar uite-o că vine! Dar ce încet mai vine È™i mie îmi e aÈ™a de sete! AÈ™a de somn, sunt obosit, de ar veni mai repede trenul acela ca să dorm, până la BucureÈ™ti o să dorm de-a binelea È™i nu o să scot nici o vorbă. Maria zâmbea, era fericită că îi auzise pe cei doi tot sporovăind despre Dumnezeu. Cu Mihai nu avea privilejul acestor discuÈ›ii, de fapt majoritatea femeilor nu pot vorbi despre Dumnezeu cu soÈ›ii lor, pentru că Dumnezeu se trăieÈ™te nu se discută, asta ar fi replica lor. Maria era una dintre ele, în timp ce ea mergea duminica la biserică să se roage pentru toÈ›i ai casei, Mihai dormea până ce venea, ca să pună masa È™i să mănânce. El se scula din pat exact la masă. Maria nu-i zicea niciodată să meargă cu ea la biserică pentru că lui nu-i făcea nici o plăcere, nu voia să-l forÈ›eze, mai È™tia că nu trebuie să fii cu Dumnezeu de obligaÈ›ie pentru că asta înseamnă că nu eÈ™ti cu El. Și apoi Maria nici nu voia să facă scandal în casă sau să se certe cu el, pentru că asta era, nu voia nici un fel de umbră în căsnicia ei, se împăcau destul de bine. Mihai era una peste alta un copil bun. Maria ajunsese între timp lângă Mihai, îi dădu apa, biscuiÈ›ii, prăjiturile È™i el le desfăcu, mâncară împreună cu mare poftă. ÃŽn timp ce erau pe terminate, trage trenul pe linie. Toată lumea se înghesuie să se suie în trenul acela de lux, deÈ™i era destul timp să încapă toată lumea. Era mare grabă ca să se aÈ™eze fiecare pe locul lui. Mihai răsuflă uÈ™urat, abia aÈ™tepta să doarmă, nu mai voia nimic. Maria era aÈ™a de liniÈ™tită când văzu trenul că vine, parcă ar fi scăpat de cele mai cumplite apăsări, parcă scăpase de ceva aÈ™a de greu din viaÈ›a ei È™i avea un sentiment de eliberare, de relaxare, de zbor. ÃŽn sfârÈ™it pleacă trenul din IaÈ™ul acesta de care se săturase, nu-i mai suporta parcă nici pe oameni, nici străzile È™i nici magazinele, deÈ™i oraÈ™ul nu avea nici o vină, pentru că tot ce era aici era deosebit de vechi È™i de valoros, încărcat de atâta spiritualitate. Ea avea un sentiment de eliberare È™i de mulÈ›umire că plecă de aici, pentru că i se părea că totul este urât È™i nu este pentru ea. Dacă era să compare cu Parisul unde fusese, IaÈ™ul nu era decât un cartier mărginaÈ™ de care ea voia să se îndepărteze È™i să nu mai calce niciodată pe aici. Câte aspiraÈ›ii, câte idealuri nu avea Maria în cap. Cât de puternică nu se simÈ›ea legănată de tren. Parcă lăsa în urmă ceva lipsit de importanță È™i abia acum se îndrepta spre adevărata ei viață pe care abia aÈ™tepta să o trăiască. ÃŽÈ™i făcea atât de multe planuri de viitor, abia aÈ™tepta să-È™i cumpere maÈ™ina, să câștige bani, să se angajeze la firma aceea mare pe care o visa în mintea ei, È™i să fie cea mai bună, abia aÈ™tepta să caute undeva unde să dea examene, trebuia să găsească, trebuia să se intereseze, tatăl ei o s-o ajute, dar ea prefera să se descurce singură fără ajutorul nimănui. ÃŽl vedea È™i pe Mihai cel mai puternic om de pe pământ. Pentru ea nu conta că era aÈ™a de aglomerat în tren È™i era gălăgie. Era ca în trenurile acelea personale cu multă lume necivilizată, cu È›igani care vindeau seminÈ›e, veniră din ăștia È™i aici în trenul acesta de lux. Oamenii vorbeau tare, chiar dacă uÈ™ile compartimentului erau închise, tot se auzea ceea ce vorbea celălalt de afară. Plus că se fuma îngrozitor de mult, toată lumea de pe culuar fuma È™i când intra cineva din afară fumul pătrundea înăuntru È™i ei i se făcea rău pentru că nu suporta aÈ™a ceva . “Oare de ce nu interzice fumatul acesta în locurile publice, de ce trebuie să înghit eu mereu mirosul de tutun, când ar fi foarte bine dacă s-ar fuma doar în anumite locuri. Pe de altă parte la un drum aÈ™a de lung, de opt ore, normal că mai È™i fumezi pentru că te plictiseÈ™tiâ€. Mihai era obosit È™i voia să doarmă, dar în poziÈ›ia în care era nu avea nici o È™ansă, stătea aÈ™a înghesuit în el însuÈ™i È™i spera că se va liniÈ™ti. ÃŽl enerva aÈ™a de tare zgomotul de afară È™i vorbele acelea aÈ™a de murdare, înjurăturile È™i scuipatul celor din jur, încât parcă își spuse că niciodata nu o să mai meargă cu trenul. De acum în colo o să merg numai cu maÈ™ina mea personală È™i atât. De ce oare nu mi-am laut eu maÈ™ina mea, era prea lung drumul È™i a zis tata că mi-o lasă el când vine la mine peste o săptămână. Nu a avut curajul să mă lase să fac un drum aÈ™a de lung, plus că Maria încă nu È™i-a luat carnet. AÈ™a că asta este, când o să aibă È™i ea o să conducem împreună.†Capitolul 36 DragoÈ™ abia aÈ™tepta să ajungă la mănăstire, aglomeraÈ›ia asta îl sufoca, îl supăra, îl enerva, îi strivea creierii, nu voia decât liniÈ™tea aceea a munÈ›ilor de unde È™tia sigur că nu va mai pleca niciodată. Voia parcă să se facă cât mai repede un pustnic desăvârÈ™it È™i să se gândească numai È™i numai la Dumnezeu È™i la o viață de retragere totală din lume. Stătea cu ochii închiÈ™i È™i nu mai voia nimic, se lăsa legănat È™i abandonat de mersul acela al trenului care alerga pe nesimÈ›ite pe linie, parcă fără să se mai oprească È™i nu mai voia să audă atât zgomot, atâta gălăgie. Ar fi vrut să vorbească cu Rafael despre unele lucruri la care medita dar în compartiment era aÈ™a de mare gălăgie încât asta îl enerva È™i mai tare È™i ei doi nu s-ar mai fi auzit. Prefera să stea cu ochii închiÈ™i ca să nu mai vadă pe nimeni È™i să nu mai audă absolut nimic, lucru imposibil de altfel. Avea totuÈ™i noroc că nimerise locul de la geam È™i putea să tacă. Tăcerea asta îi dădea o stare cât de cât de relaxare că altfel se simÈ›ea foarte încordat. Când se uita din când în când la oameni i se făcea milă de fiecare dintre ei È™i de necazurile lor. Era îngândurat È™i de felul cum arăta fiecare È™i de chipurile lor obosite. Se gândi brusc:â€oare tot aÈ™a era È™i Mântuitorul înconjurat de oameni, de simÈ›ea nevoia aÈ™a de mult să se ducă în munÈ›i, de unul singur, să se roage?†De multe ori se consemnează în evanghelii cum Iisus se ducea să se roage de unul singur. Tot aÈ™a simÈ›ea nevoia È™i DragoÈ™ să facă, să fie singur È™i să se roage. Cum toată această aglomeraÈ›ie îl enerva È™i-l disturba de la nevoia lui de rugăciune își zise: -Nu se poate să fii È™i cu Dumnezeu È™i cu lumea, de aceea există mănăstirea, în mănăstire ai cu adevărart liniÈ™te să te rogi È™i să meditezi. Săracii oameni, cât de departe sunt ei de liniÈ™tea vieÈ›ii, eu nu vreau o astfel de existență, la mine o să fie altceva, È™i eu o să mă rog pentru toÈ›i aceÈ™ti oameni care o duc greu. Cât de fericit voi fi în această retragere a mea, cât de fericit voi fi cu Dumnezeul meu. DragoÈ™ închise din nou ochii È™i încercă să zică din nou rugăciunea inimii fără să mai privească la nimeni È™i la nimic. Se chinuia aÈ™a în sinea lui să se gândească numai la Dumnezeu È™i atât. Rafael în schimb avea o altă stare. Pe el nu-l incomoda absolut nimic, se simÈ›ea fericit în această aglomeraÈ›ie. De fapt era singurul care se simÈ›ea relaxat din cei patru care sunt în atenÈ›ia noastră. Era singurul căruia îi plăcea aglomeraÈ›ia. ÃŽn acest vacarm de sunete, de voci, de figuri, de zgomete, de drumuri, avea o ocazie unică de a vedea cât mai mulÈ›i oamenei adunaÈ›i la un loc È™i în felul acesta putea să-i cunoască. Pe lângă faptul că nu scotea nici un sunet, nici o vorbă, se uita cu atâta lăcomie la oameni, la fiecare în parte, parcă le pătrundea gândurile È™i stările, nu scăpa absolut nici o vorbă de-a lor. Parcă voia să-i cunoască pe fiecare È™i să le facă radiografia. Când văzu că nu mai poate să afle nimic de la ei, se băgă în vorbă cu fiecare în parte È™i-i trăgea de limbă ca să poată afla cât mai multe de la ei, de la viaÈ›a lor, de la ceea ce ei vor să facă sau nu au reuÈ™it să relizeze. SimÈ›ea cum are nevoie de fiecare experiență în parte, parcă să consemneze câte ceva sectret într-un caiet. Asta îi dadu impresia lui DragoÈ™ când îl analiză, îl vedea cu câtă poftă, cu câtă lăcomie sorbea fiecare cuvânt de la oameni È™i cu câtă delicateÈ›e le punea tot felul de întrebări È™i voia să afle de la fiecare ce reprezintă Dumnezeu în viaÈ›a lui. DragoÈ™ văzu ceva deosebit în Rafael È™i-È™i zise în gând: -Băiatul acesta trebuia să se facă preot sau poate că va ajunge un mare scriitor al lui Hristos, că prea mut îi plac oamenii. Eu È™tiu că el mai scrie câte ceva dar nu prea m-am interesat de ceea ce scrie, dar cred că el cunoaÈ™te oamenii foarte bine. Eu nu sunt aÈ™a, eu vreau să mă retrag. Mie îmi place foarte mult rugăciunea È™i singurătatea, îmi place asta. Sunt atras ca de un magnet când e vorba de călugărie, numai în singurătate mă simt eu fericit È™i mulÈ›umit. Dar cu Rafael e altfel, e un altfel de om, el nu ar putea să fie zăvorât într-o mănăstire, lui îi place comunitatea, mie îmi place singurătatea. Tare bine ar fi dacă ar face ceva pentru literatura română, să scrie È™i el ceva cu adevărat valoros, poate că luăm È™i noi un premiu Nobel, dar eu cred că tot ceea ce este legat de Dumnezeu ar trebui el să scrie, căci numai ceea ce ne leagă de veÈ™nicie poate prezenta interes pentru toată lumea de pe glob, dar să nu fie ceva închistat în niÈ™te canoane ci să exprime libertatea noastră de zi cu zi. Asta trebuie să fie adevărata literatură! Și mai ales că el nu se plictiseÈ™te să-i asculte pe oameni, asta este extraordinar. Asta este o vocaÈ›ie de duhovnic, nu ar fi rău să mă molipsesc È™i eu de la el, pentru că marii noÈ™tri duhovnici aveau mare aplecare către sufletul omenesc. Când o să am răgazul, când o să ajung la mănăstire, o să discut cu el câteva probleme foarte serioase cât priveÈ™te această vocaÈ›ie a lui de mare scriitor. Cine mai È™tie pe viitor, noi o să fim ca fraÈ›ii, o să mai vină È™i el pe aici pe la mine, pe la mănăstire, Dumnezeu e mare È™i trebuie să ne încredem în puterea Lui È™i în purtarea Lui de grijă. Până ce vom ajunge la mănăstire eu trebuie să închid ochii È™i să dorm ca să mă pot ruga. Pe el să-l las să-È™i facă treaba pentru că numai aÈ™a văd că se simte bine! El mai mult tace È™i ascultă dar soarbe fiecare cuvânt de pe buzele oamenilor. Foarte interesantă această înclinaÈ›ie a lui. Capitolul 37 Trenul era lung, drumul È™i mai lung. Mihai nu mai avea răbdare să ajungă până acasă. Voia să se termine odată pentru totdeauna acest drum, să fie acasă la BucureÈ™ti, în apartamentul părinÈ›ilor ei È™i să doarmă. Știa că-i va aÈ™tepta cineva la gară È™i-i era silă că trebuia să care cu el atâtea bagaje, să care cu el geamantanele astea. Maria cărase toată casa cu ea, nu înÈ›elegea de ce a trebuit să-È™i ia atâtea genÈ›i când firesc ar fi fost să le lase, să le aducă tatăl lui cu maÈ™ina. Dar nu, Maria avea toate cele care È›in de tabieturile ei È™i nu voia să se despartă de ele. Asta era, ce putea să mai facă, nu avea încotro! Când a ajuns trenul în BucureÈ™ti, lui Mhai nu-i venea să creadă, îi venea să sară în sus de bucurie. A ajuns în oraÈ™ul viselor lui, aici își dorea, È™i-a dorit să trăiască din totdeuna, aici era acasă pentru el. ÃŽn acelaÈ™i timp voia să ajungă cât mai repede acasă, să treacă noaptea, să ajungă a doua zi, când avea să o ia de nebun pe străzi. ÃŽÈ™i dorea să se plimbe pe străzile BucureÈ™tilor să le cunoască, să È™tie cât mai multe despre ele, să vadă teatrele. El se vedea aÈ™a de important când intra în ele. Voia foarte mult să meargă la cafenele, în baruri, astea erau pentru el magnifice È™i pline de promisiuni. Aici simÈ›ea că poate trăi adevărata viață È™i voia chiar de a doua zi să-È™i caute un serviciu. ÃŽÈ™i dorea să se piardă prin mulÈ›ime È™i pe străzi, simÈ›ea o satisfacÈ›ie extraordinară când putea să se rătăcească pe străzile BucureÈ™tilor È™i în felul acesta să fie cel mai fericit. El se considera un anonim dar în acelaÈ™i timp voia să cunoască tot È™i să È™tie tot, ca un anonim împărat, pentru că asta era cel mai important pentru existenÈ›a lui, să È™tie cât mai multe È™i să cunoască viaÈ›a. Maria se simÈ›ea liniÈ™tită. Visa în trenul ce se apropia. Se simÈ›ea acasă , în sfârÈ™it acasă, cum nu mai fusese de câțiva ani buni. Voia să intre în camera ei È™i acolo să-È™i pregătească toate cele ce avea să le împartă cu Mihai, care era un partener excelet, niciodată nu făcea nazuri. Se vedea stăpână pe situaÈ›ie È™i voia să-È™i ia în cea mai mare liniÈ™te, înainte de culcare, o carte, să citească È™i să adoarmă liniÈ™tit. Trenul a oprit în gară È™i cei doi au luat bagajele le-au cărat unde îi aÈ™tepta tatăl Mariei. Le-au înrcărcat în maÈ™ină È™i s-au pierdut prin străzile aglomerate ale BucureÈ™tilor. Capitolul 38 -Dumnezeu este magnific, de aceea mă duc eu la mănăstire. Dacă nu aÈ™ fi convins de asta cred că aÈ™ înebuni. Tu nu vezi că viaÈ›a aceasta nu are sens? Tu nu vezi că tot ceea ce facem noi este lipsit de semnificaÈ›ie, că tot ce încercăm să realizăm È™i depinde de oamnei, se duce pe apa sâmbetei mai devreme sau mai târziu? -Da, aÈ™a este, ce să-È›i mai spun, asta este, eu sunt întru totul de acord cu tine, numai că mie îmi plac oamenii. -Și mie îmi plac oamenii È™i tocmai de aceea mă duc la mănăstire, ca să mă rog cât mai mult pentru ei. ÃŽÈ›i dai seama cât de multe aÈ™ putea face, dacă ajung un duhovnic adevărat, să mă pot ruga pentru toÈ›i cei care vin la mine! ÃŽÈ›i dai seama câți oameni necăjiÈ›i È™i amărâți sunt pe lumea asta care au nevoie de ajutor? Dar nu numai de ajurot bănesc, ci de ajutor spiritual, pentru că un om trebuie să aibă un spirit tare ca să poată să fie aÈ™a de puternic încât să poată trece peste toate încercările. Această putere numai bunul Dumnezeu È›i-o poate da È™i nimeni din lumea asta nu te poate ajuta decât El cu putearea Lui. Dacă aÈ™ fi un duhovnic bun aÈ™ putea să le spun asta oamenilor È™i aÈ™ scrie o mulÈ›ime de cărÈ›i. O să fac teologie să È™tii, în felul acesta o să pot face foarte mult. Abia aÈ™tept să am timp să studiez din nou tot mai mult È™i mai multe, despre tot ceea ce au scris oamenii despre Dumnezeu, pentru că asta este cea mai fascinantă preocupare. Eu nu È™tiu cum de am putut să fiu atâția ani aÈ™a de ameÈ›it È™i să mă dedau la tot felul de prostii? -Hai să nu mai discutăm despre asta, tu È™tii că eu nu prea le am cu aÈ™a ceva È™i nu cred că e momentul. Tu nu vezi ce mare È™i frumos este drumul acesta pe jos la mănăstire È™i eu mă simt minunat. Abia acuma parcă este Dumnezeu mai aproape de noi. Tu ai auzit de drumul Emausului cu Ilie È™i Cleopa, cum se întâlnesc ei cu străinul acela È™i cum vorbesc despre Mântuitorul Hristos. Străinul acela întră cu ei în vorbă È™i le spune despre înviere È™i despre toate câte avea să facă Dumnezeu despre È™i pentru oameni È™i cum ardea inima lor de cuvintele pe care le rostea străinul. -Da, È™i străinul acela era Mântuitorul! Când a frânt pîinea la masă cu ei, abia atunci li s-au deschis ochii lor È™i au putut să vadă ce aveau de văzut. -Ce frumos, ce frumos! Este magnifică toată această încercare de a reda faptul că Mântuitorul este prezent de fiecare dată cu noi, oriunde ne-am duce È™i oriunde am umbla. -Am această senzaÈ›ie că pe drumul acesta aÈ™a de pustiu este prezent Mântuitorul Hristos. -Hai, nu mai spune asta că mi se face frică! -Ei, eu spuneam aÈ™a de prezenÈ›a lui, pentru că Dumnezeu este omniprezent. -Da, în felul acesta, dar noi nu suntem vrednici să-l vedem pe Hristos, suntem aÈ™a de tineri È™i aveam aÈ™a de multe idealuri în minte iar pentru mine viaÈ›a asta de călugăr este totul. -Dar să È™tii DragoÈ™, că eu tot ca un călugăr în lume sunt! -AÈ™a este, dar eu vreau mai mult, eu vreau să-I dau lui Dumnezeu toată viaÈ›a mea . -AÈ™a este, tu faci mult mai multe decât mine, viaÈ›a ta este superioară față de a mea, numai vezi tu că eu am altă chemare! -Poate că mai târziu ai să te căsătoreÈ™ti cu o fată tot aÈ™a de frumoasă È™i de cuminte ca tine, pentru că tu tot timpul ai fost aÈ™a, È›i-ai văzut de treaba ta È™i te-ai izolat de alÈ›ii. Nu prea È›i-a plăcut distracÈ›ia, È›ie È›i-a plăcut cel mai mult È™i mai mult cartea È™i cu asta ai È™i rămas. Poate ajungi un mare scriitor, cu atâtea manuscrise pe care le ai. -Nu, DragoÈ™, eu nu am să public nimic niciodată. E adevărat că eu vreau să cunosc oamenii È™i lumea, mă atrage tot la oameni, dar eu nu voi publica niciodată nimic pentru că vreau să studiez mai întîi È™i după aceea să fac alte lucruri. E atâta lume care scrie È™i cum scrie câte ceva repede, repede să arate la altul È™i să se fălească cu asta. Și mai este încă ceva, atât de mult se scrie încât oamenii s-au plictisit de asta. Trăim într-un timp în care nu prea mai e ceva de văzut în cărÈ›i. Ei văd totul la televizor, televizorul acesta îi înebuneÈ™te. -Măcar tot e bine că eu nu sunt terorizat de televizor la mănăstire. O să fac tot felul de munci, cele pe care le voi face, care vor fi de făcut, voi încerca să fiu foarte ascultător È™i în rest mă voi ocupa cu rugăciunea. Cât de mult îmi place această rugăciune. ÃŽÈ›i dai seama că de rugat te poÈ›i ruga permanent È™i oriunde! -Eu aÈ™ putea să scriu cărÈ›i despre cum se roagă oamenii prin tramvaie, la serviciu, am un personaj de genul acesta care se roagă permanet È™i are numai È™i numai gânduri bune È™i curate. De fapt are tot felul de gânduri care îi vin în minte, dar el le alungă cu rapiditate pe cele rele È™i în felul acesta reuÈ™eÈ™te să fie în armonie cu cei din jurul său. -Asta este cu adevărat magnific, îmi vine să repet de o mie de ori această stare È™i acest cuvânt “magnificâ€! -Păi repetă-l, de ce să nu repeÈ›i, e un cuvânt teribil. Și uite aÈ™a din vorbă în vorbă cei doi care dezbăteau cele mai înalte idealuri ale vieÈ›ii lor, scurtau din drumul lung prin muntele care nu se lăsa escaladat. Ei trebuiau să meargă cam zece kilometri pe jos, pentru că până acolo în vârf nu se putea urca decât cu geepul, or ei nu aveau aÈ™a ceva. Plus că erau aÈ™a de mândri încât nu acceptau să fie luaÈ›i pe sus de câte o maÈ™ină. Ei voiau ca acest drum să îl facă pe jos. Parcă acest drum la mănăstire era pentru ei unul purificator È™i deveneau altfel de persoane, oameni care cu adevărat aveau ceva de făcut cu viaÈ›a lor care li se părea că era cea mai importantă È™i nu-È™i permiteau să o piardă aÈ™a aiurea. Erau aÈ™a de fericiÈ›i împreună cum urcau către Dumnezeu. Parcă cerul se sprijinea pe capul lor, aveau să ajungă spre seară la mănăstire pentru că drumul acesta aveau să-l străbată cam în trei ore, mai ales că erau aÈ™a de tineri È™i de puternici, nici nu aveau să se simtă cu atâta mers. Erau cei mai puternici oamnei de pe pământ. -Da, Rafaele, Dumnezeu este magnific, simt asta È™i de aceea mă fac eu călugăr! Dar îți spun eu că omul este în esenÈ›a lui un călugăr, eu vorbesc de omul care-l caută pe Dumnezeu È™i trăieÈ™te împreună cu El, nu poate fi decât un pustnic care trăieÈ™te în acest pustiu al lumii. Și eu aÈ™ vrea să mă retrag, să am o viață de schivnic, măcar de câțiva ani, È™i să È™tii că dacă tu ai să te căsătoreÈ™ti, în pustnicia mea eu o să mă rog pentru tine. -Dar È™i eu o să scriu despre tine È™i depre pustnicia ta. -Ai să scrii despre un personaj magnific! -Da, pentru că tu ai să fii unul din personajele mele reale, de acolo din cărÈ›ile mele, tu nu vezi că idealurile astea ale noastre sunt visate de milioane de oameni, de tineri! Ce, tu nu vezi cât de puternici È™i de avântaÈ›i suntem în vaiaÈ›a aceasta a noastră pe care nu vrem să o trăim aÈ™a la întâmplare, să treacă aÈ™a pe lângă noi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, de parcă noi nici nu am conta? -ViaÈ›a, viaÈ›a, trebuie să-i dăm noi un sens È™i trebuie să luptăm ca ea să fie aÈ™a după cum vrem noi È™i nu după cum iese aÈ™a, cum o fi. -O să mai vorbim despre asta . Cât de frumos era drumul prin munÈ›i, ei È™tiau o potecă mai pe scurtătură dar trebuiau să urce mai greu È™i în felul acesta nu mai ocoleau, dar aveau È™i aÈ™a o ambiÈ›ie ca să nu se mai întâlnească cu nimeni È™i cu nimic, cu nici o maÈ™ină. Lui DragoÈ™ nu-i plăceau maÈ™inile, le considera excepÈ›ionale pentru acest timp, dar pentru el nu, pentru ceea ce voia el le considera inutile. Pentru el era foarte important că poate să meargă prin munÈ›i È™i că este fericit cu asta . Atâtea prăpăstii putea să întâlnească pe drumul acesta unde ei încercau parcă să se identifice cu acest munte care este al lor care este casa lui DragoÈ™ de acuma , până ce el o să se ducă la Dumnezeu. Nu-È™i dorea decât să trăiască într-o peÈ™teră ca un pustnic. -ÃŽÈ›i dai seama ce fericit voi fi atunci alături numai È™i numai de Dumnezeu. Am descoperit eu asta , mă voi sfătui cu duhovnicul meu pentru că È™i el a stat mai mulÈ›i ani într-o peÈ™teră singur È™i nu a fost uÈ™or, dar cu ajutorul lui Dumnezeu s-a descurcat. DragoÈ™ simÈ›ea cum pe muntele acesta a locuit dintotdeauna È™i aici voia să se stabilească È™i să nu mai plece. ÃŽi plăcea foarte mult această singurătate, era atras de ea, era ca un fel de pustnic în interiorul minÈ›ii sale. Urca muntele È™i parcă înainta pe o scară la cer. ÃŽn felul acesta se asemăna cu Hristos care se ducea în munÈ›i de unul singur să se roage pentru mântuirea lumii. Asta voia È™i el să facă, să-l urmeze pe Hristos. Dar È™i Rafael era tot un fel de pustnic care să fie în această căutare a lui Dumnezeu, numai că la el era o altfel de izolare, era o izolare de această lume în propria lui minte. Asta făcuse parcă dintotdeauna, această izolare o trăise de mic. Și acum parcă nu se implica prea mult în tot ceea ce vedea È™i auzea. ÃŽncerca să se È›ină cât mai departe È™i să nu se amestece în păcatele oamenilor. Dacă era cineva care voia să-l ajute imediat, îl ajuta, dar atât È™i nimic mai mult. Nu cerea nimic în schimb, nu voia nimic pentru că el se vedea cu Dumnezeu È™i asta îi dădea senzaÈ›ia unei realități care transcende această lume È™i această realitate. Se simÈ›ea deosebit de puternic cu Dumnezeu alături, È™i tocmai pentru că practica rugăciunea inimii permanent, asta îl făcea să se izoleze tot mai mult, de tot ceea ce i se întâmpla plăcut sau neplăcut. Și avea o forță teribilă în el de a se detaÈ™a de tot ceea ce îl înconjura, de toate prostiile oamenilor, nu se gândea decât la Dumnezeu. I-a zis o dată cineva care era într-un fel credincios dar felul cum vorbea el despre Dumnezeu îl speriase È™i-i zise: -Tu eÈ™ti obsedat de Dumnezeu. -Da, da, aÈ™a este, eu sunt obsedat de Dumnezeu, aÈ™a este. Și de aceea pot să fiu aÈ™a de liber, pentru că numai în felul acesta poÈ›i să fii liber, numai cu Hristos găseÈ™ti libertatea supremă È™i È™tii când reuÈ™eÈ™ti să fii cu adevărat liber, numai după ce ai suferit, ai învățat câte ceva din asta È™i È›i-ai îndreptat suferinÈ›a către Dumnezeu. Drumul prin munÈ›i era atât de liniÈ™titor, traversau mai multe creste de munÈ›i care se legau lanÈ› unul de altul. Cât de frumos este atunci când această măreÈ›ie a creaÈ›iei lui Dumnezeu este în inima ta È™i tu nu pângăreÈ™ti această măreÈ›ie cu tot ceea ce faci sau gândeÈ™ti. Cum de s-a putut produce această ruptură fantastică de tot ceea ce este veÈ™nic, cum de omul nu a putut să stea în acea stare de ordine de început È™i trebuie să traverseze această stare de haos în care parcă nimic nu are sens de a fi, de a exista. Ceea ce se întreba Rafael era faptul cum de omul acum, nu caută să facă calea întoarsă prin toată viaÈ›a lui, cum de nu caută în modul cel mai tainic al existenÈ›ei lui, această întoarcere? Era aÈ™a de fascinat de părinÈ›ii pustiei , cât de mari au fost ei că au căutat să cunoască adâncul aÈ™a de nepătruns al sufletului omenesc È™i cum de acum noi nu învățăm nimic de la oamenii aceia ca să ne cunoaÈ™tem pe noi. De ce este oare aÈ™a de greu să fim în această armonie cu cel care ne-a creat? De ce există această prăpastie între noi È™i El? Ce s-a produs aÈ™a de grav È™i de ce fiinÈ›ial noi respingem acest drum al întoarcerii spre casă È™i de ce Hristos în acest timp în care noi trăim nu mai are credibilitate, pentru că ceea ce È™i-a asumat El devine de neînÈ›eles pentru aceste timpuri È™i pentru mintea omenească, care e tot mai îndepărtată de centru È™i de frumuseÈ›ea acestui timp. De ce suntem aÈ™a de departe de El, de marele El? De ce prăpastia asta, de ce noi în interiorul nostru ÃŽl respingem È™i ÃŽl considerăm pe El vinovat de toate abaterile noastre, de tot ceea ce noi nu putem să realizăm, de tot ceea ce noi nu putem face? Capitolul 39 Drumul pe jos până în vârful muntelui era extraordinar. Cei doi se simÈ›eau departe de lumea asta în care parcă numai oamenii contează cu faptele lor, în rest absolut nimic. Dar ei nu mai aveau o aÈ™a de mare nevoie de oamenii lumii, voiau să fie cât mai departe de tot ceea ce este rău È™i urât. Nu voiau să fie decât într-o lume perfectă în care tot ceea ce era departe de perfecÈ›iunea lui Dumnezeu să nu mai conteze. DragoÈ™ era purificat de toate dorinÈ›ele inutile din trecut iar Rafael voia să fie cel mai puternic om, care să înceapă o nouă viață acolo, în BucureÈ™ti, unde să facă ceva pentru el È™i pentru alÈ›ii. Meseria asta de profesor era cea mai frumoasă È™i curată. Voia să fie aproape de puritatea unui copil, care este cea mai înaltă stare a unui artist. Drumul era lung, dar unul purificator, care îi elibera pe fiecare de toate aberaÈ›iile pe care le făcuseră în trecut. DragoÈ™ mergea È™i vedea cerul È™i zările printr-o poiană, care îi desfăcea de pădure È™i-i făcea să zboare parcă pe înălÈ›imi. ÃŽÈ™i aminti brusc ce rău a putut să facă atunci când era mai tânăr, cu doi ani în urmă, când îi plăceau distracÈ›iile È™i toate lucrurile acelea mai puÈ›in ortodoxe pe care le trăia. Beat fiind, s-a uitat în oglindă È™i nu-i venea să creadă când s-a văzut. Pentru prima dată a avut atunci o străfulgerare de conÈ™tiiță, că nu este bine ceea ce face È™i ar trebui să schimbe ceva sau câte ceva din viaÈ›a lui. Dacă el va continua aÈ™a, o să moară cu totul. Avea obiceiul, după ce se îmbăta foarte tare, să cânte la chitară È™i să-È™i dea cu ea în cap, mai ales în frunte, până îi venea sângele È™i în felul acesta râdea de Mântuitorul, zicând că seamănă cu El. Când s-a dus la baie aÈ™a beat cum era È™i s-a privit, a avut o tresărire. Pentru o clipă i s-a părut că-l vede chiar pe Mântuitorul răstignit pe cruce È™i el batjocoreÈ™te acel chip al durerii. S-a cutremurat! Poate că asta l-a făcut să se gândească la mai multe, că nu ar trebui să mai râdă de asta. Acum oftă. După care căzu pe gânduri È™i începu să se roage: “Doamne, Te rog, dacă se poate, să nu mai fac niciodată aÈ™a sau ceva asemănător, pentru că vreau să duc o viaÈ›a prea frumoasă pentru mine È™i pentru Tine, dar mai ales pentru mine. Dă-mi putere să merg mai departe aÈ™a cum vrei Tu È™i să nu mai păcătuiesc, să mă feresc de păcatul acesta care-mi chirceÈ™te fiinÈ›a interioară È™i nu mă lasă să trăiesc liber, pentru că eu trebuie să fiu aÈ™a cum vrei Tu. Eu vreau să Te urmez Iisuse cu tot ceea ce am eu mai bun în sufletul meu, dar nu È™tiu cum să fac asta. Ai să-mi arăți Doamne, încet, încet am să merg pe acest drumâ€. ÃŽntr-un fel DragoÈ™ se simÈ›ea eliberat de tot ceea ce trăise până atunci rău sau bun iar acum voia să fie altfel. Nu mai zicea nimic nimănui, se simÈ›ea o ființă liberă È™i asta îl făcea să fie cel mai fericit om, pentru că adevărata fericire nu se poate trăi decât în cea mai mare libertate. Dar libertatea ca dar al lui Dumnezeu È™i nu libertatea ca trăire a tot ceea ce-mi vine să fac după bunul meu plac È™i fără să mă intereseze de alÈ›ii. Pentru că au ajuns seara la mănăstire È™i era vecernia, s-au dus direct în biserică. Drumul a fost aÈ™a de greu, se simÈ›eau obosiÈ›i. Au intrat înlăuntru pentru că aÈ™a simÈ›ea DragoÈ™, care avea o emoÈ›ie foarte mare când a pus piciorul în locul sfânt. Dar È™i Rafael voia acelaÈ™i lucru, să fie la slujbă. S-au aÈ™ezat acolo, în cel mai întunecat loc, din fundul bisericii, unde nu-i putea vedea nimeni, lângă o icoană a Maicii Domnului È™i se rugau, odihnindu-se de atâta drum. DragoÈ™ simÈ›ea că s-a oprit pentru totdeauna aici, iar Rafael voia să meargă mai departe către infinitul acestei vieÈ›i, pentru că nu se poate fără nemărginirea lui Dumnezeu, citită în această lume prin tot ceea ce ar fi trebuit să facem. Și Rafael mai avea o dorință, voia atât de mult să fie un călugăr adevărat, stare prin care să-l iubească pe Dumnezeu, È™i în acelaÈ™i timp voia să fie un om de acÈ›iune care să facă ceva în mijlocul oamenilor, voia puritatea aceea a unui monah care se izolează de tot È™i de toate È™i în acelaÈ™i timp voia să fie omul care face extraordinar de mult pentru toÈ›i oamenii de pe pământ. SimÈ›ea în el o forță teribilă prin care putea să schimbe lumea prin ideile lui. Voia să schimbe toată arta È™i toată cultura din timpul lui È™i să o facă să meargă mai departe printr-o altă manifestare a măreÈ›iei lui Dumnezeu. Rafael voia să creeze o operă care odată, cândva, să o arate oamenilor È™i să schimbe paradigma lumii, aÈ™a ca BrâncuÈ™i. Nu putea altfel să gândească. Atunci când se raporta la Hristos È™i la această dorință, că ar putea să-L urmeze în felul acesta, cu scrisul, simÈ›ea cum creÈ™te în el puterea aceea , forÈ›a aceea lăuntrică prin care putea să realizeze acest lucru împreună cu Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu era magnific È™i asta voia să descopere în tot ceea ce făcea, această măreÈ›ie a Lui, prin care să fac ceva, prin care să facă tot ceea ce nu a putut să facă până acum. Voia să fie măreÈ›, voia să fie cel mai mare om, dar asta numai pentru Dumnezeu È™i pentru a schimba lumea. Credea cu atâta intensitate în vorbele acelea ale lui BrâncuÈ™i: “priviÈ›i până ve-È›i vedea, cei care au fost aproape de Dumnezeu au văzut!†Asta voia să descopere el, această vedere a lui Dumnezeu, această măreÈ›ie a Lui prin care noi să fim fiinÈ›ele acelea care putem trăi frumos È™i să ne ducem viaÈ›a la măreÈ›ia pe care ne-a cerut-o Dumnezeu. Asta voia să realizeze Rafael, printr-o operă, pe care chiar voia să o creeze, dar toate astea trebuiau să fie în ascuns. Și-È™i zicea că el face totul È™i totul în taină, pentru că trăieÈ™te numai È™i numai în viitor È™i atunci când va veni ceasul, o să publice câte ceva din tot ceea ce el a făcut până acum. Stăteau în biserică È™i ascultau slujba È™i parcă voiau să nu se mai termine niciodată această stare, parcă voiau amândoi ca în această frumuseÈ›e a ei să trăiască veÈ™nic È™i să nu se mai teamă. Și aici, în casa lui Dumnezeu ei nu mai puteau să se înfricoÈ™eze sau să mai fie singuri. Slujba se termină iar DragoÈ™ abia aÈ™tepta să se ducă la părintele stareÈ› să-È™i ia în primire chilia, abia aÈ™tepta să se facă călugăr, să se îmbrace în hainele acelea de frate de mănăstire pe care le adora, adora negrul acela care atrăgea lumina în el È™i în felul acesta parcă era mai aproape de soare È™i de căldura lui. Se formase o legătură teribilă între el È™i părintele stareÈ› care îi era È™i duhovnic. Parcă îi descoperea taine pe care nu putea să le înÈ›eleagă. Iar el cu viaÈ›a lui aÈ™a de puÈ›ină nu avea destulă experiență pentru sufletul omului, pentru zbaterile È™i zbuciumul lui. Stând aÈ™a cu faÈ›a la cer, se simÈ›ea aÈ™a de mic È™i de neînsemnat în faÈ›a lui Dumnezeu, nu avea curajul să intre pe ușă la stareÈ› ca să-i dea bineÈ›e. Părintele îl văzuse de la început cum a venit cu Rafael cu ruxacul în spate, i-a urmărit cum se aÈ™ează fiecare la slujbă cuminÈ›i È™i nu zicea nimic, dădea slavă lui Dumnezeu pentru această stare a celor doi care erau aÈ™a de cuminÈ›i È™i care nu voiau să caute decât această bucurie a rugăciunii È™i această satisfacÈ›ie a liniÈ™tii din mănăstire. DeÈ™i, atunci când eÈ™ti chinuit de tot felul de gânduri, nici o liniÈ™te parcă nu-È›i mai ajunge È™i ai vrea să pleci, să fugi undeva departe, cât mai departe de tot ceea ce este în tine însuÈ›i, dar tocmai asta este problema cea mare, că de tine nu poÈ›i să fugi nicăieri. Numai pe tine te ai È™i de tine nu poÈ›i să te lepezi, de tine nu poÈ›i să fugi, poÈ›i să te refugiezi de tine numai atunci când eÈ™ti în faÈ›a lui Dumnezeu, numai în faÈ›a lui poÈ›i să fugi de tine È™i de tot ceea ce este rău în lumea asta. StareÈ›ul îl aÈ™tepta pe DragoÈ™, stătea în rugăciunea lui zilnică, dar de fapt el avea o rugăciune permanentă È™i era foarte liniÈ™tit. Acum nu mai avea aÈ™a de multă lume cu care să vorbească È™i la care să dea sfaturi È™i abia aÈ™tepta să-l vadă pe DragoÈ™, cam care îi mai este starea de spirit, avea unele îndoieli în privinÈ›a lui, că el ar putea fi bun de mănăstire până la capăt, pentru că foarte mulÈ›i tineri vin în mănăstire dar se zmintesc de multe cele care le văd È™i pe care le aud È™i renunță, pleacă , nu pot să reziste luptelor care sunt aici. Și nu e chiar vina lor, pentru că asta este, fiecare face atâta căt poate È™i cât reuÈ™eÈ™te să ducă din această cruce. El nu se supăra pe tinerii care pleacau dar nici nu îi descuraja pe cei care veneau în mănăstire pentru că el credea că Dumnezeu are taina lui cu fiecare om È™i el nu trebuie să se amestece prea mult ci doar atunci când i se cerea ajutorul. Dar îi placea de DragoÈ™, pentru că-l vedea un bărbat puternic È™i călit pentru mănăstire È™i pentru viaÈ›a aceasta grea de călugăr. Dar unde nu este foarte geu, pentru că în toată viaÈ›a aceasta a noastră trebuie să renunțăm la câte ceva, dar cei de aici renunță la tot, sunt foarte puÈ›ini cei care reuÈ™esc asta pe o perioadă nedeterminată. DragoÈ™ era emoÈ›ionat È™i în acelaÈ™i timp puÈ›in speriat, parcă încerca să conÈ™tientizeze pasul acesta atât de important pe care-l face aici, pentru a rămâne pentru totdeauna închis într-o mănăstire È™i asta îi dădea È™i o stare de satisfăcÈ›ie că face ceva unic, ce fac foarte puÈ›ini, dar pe de altă parte îi era frică pentru că vedea asta ca pe cel mai greu lucru de pe faÈ›a pământului. Dar își zise:â€cu ajutorul lui Dumnezeu o să rezolv toate astea!â€ÃŽÈ™i făcu cruce È™i puse mâna pe clanÈ›a uÈ™ii de la chilia duhovnicului. Avu senzaÈ›ia că se aruncă într-o prăpastie! Capitoulul 40 Rafael nu voia să se ducă imediat la Părintele stareÈ› pentru că urmărea să-l lase pe DragoÈ™ să vorbească cu el. I se părea că ceea ce vorbeau ei doi era ceva cu totul È™i cu totul sacru,sfânt È™i nu trebuia să asiste la această taină, când DragoÈ™ își ia în primire călugăria. Voia ca în acest moment sfânt pentru DragoÈ™, el să fie în munÈ›i, în pădure, între copaci È™i să privească stelele. Avea aÈ™a o senzaÈ›ie că dacă se duce până în vârful muntelui, în poeniÈ›a aceea unde se ducea el singur, când se desprindea de mănăstire, dacă ar fi întins mâna ar fi atins stelele È™i cerul. Nu îi era frică de noapte sau de singurătatea pădurii. Abia aÈ™tepta să stea rezemat de tulpina unui copac È™i să se gândească la Dumnezeu È™i la măreÈ›ia lui. Parcă ar fi vrut ca acolo, în noapte, sprijinit de tulpina lui, să lege un legământ cu Hristos pe care să nu-l mai încalce niciodată. Pentru el Dumnezeu era teribil de viu È™i se rapoarta la El ca È™i un copil. Nu putea să fie decât un copil de douăzeci È™i trei de ani, un copil care È›ine cu toată puterea din el de această puritate pe care nu voia să È™i-o piardă . Voia să se păstreze aÈ™a cum era, în modul acesta tainic È™i să nu se mai schimbe niciodată. Cerul era aÈ™a de aproape de capul lui, de trupul lui, de ceea ce el era, parcă sufletul lui cu mintea lui È™i cu dorinÈ›ele lui putea să zboare. Acum se putea odihni cu adevărat după atâta drum. Parcă îi era greu să fie È™i cu călugării aceia pe care îi adora È™i-i iubea aÈ™a de mult È™i cu el însuÈ™i. ÃŽi considera ca pe niÈ™te zei de au lăsat ei totul È™i stau acolo numai È™i numai într-o permanentă stare de rugăciune, numai aÈ™a cum pot ei. Cum stătea el aÈ™a È™i se uita la primele stele care apăreau pe cer, deodată a fost martorul unui spectacol pe care nu-l mai zărise niciodată. Luna care răsărea de undeva de departe, era în acelaÈ™i timp, aÈ™a de aproapare încât nimic nu o mai putea opri ca să nu ajungă până la el. Pentru o fracÈ›iune de secundă lui Rafael i se păru că nu mai are trup, parcă nu mai avea corp È™i era prezent peste tot în această măreÈ›ie a lui Dumnezeu, parcă mintea lui È™i cu sufletul lui puteua să fie cel mai aproape de cer, dar nu cerul acela aÈ™a de singuratic care ar fi putut să-l sperie prin tăcerea lui, ci putea să fie cât mai înăuntru în acea atmosferă de ceresc de eternitate È™i-È™i zise: -Doamne, cred că aÈ™a trebuie să fie omul sau aÈ™a era la început , aÈ™a l-ai creat Tu, pentru că e prea fumos ceea ce trăiesc eu, parcă aÈ™ fi peste tot È™i aÈ™ putea să cuprind cu mintea mea totul, parcă aÈ™ putea să înÈ›eleg cele mai frumoase stări È™i cele mai luminoase priveliÈ™ti. Parcă aÈ™ fi o altă persoană È™i o altă ființă. Doamne cum de este aÈ™a de frumoasă creaÈ›ia asta a Ta, pentru că eu mă simt acuma etern È™i simt cum Tu nu poÈ›i fi decât în această eternitate care se citeÈ™te peste tot, pe unde eu pot umbla cu mintea mea È™i cu gândul meu. Parcă în aceste momente eu nu aÈ™ mai avea nevoie de oameni, de ceilalÈ›i, parcă aÈ™ vrea să fiu aÈ™a de singur mereu. Pentru că mă simt aÈ™a de bine de unul singur È™i aÈ™a aÈ™ vrea să fiu mereu. Să nu-mi mai fie frică de această singurătate. Chiar dacă sunt singur nu-mi mai este frică de asta, È™tiu că Tu eÈ™ti prezent, parcă aÈ™ putea avea această percepÈ›ie a eternității Tale.†După care se întrtebă: “ oare nu cumva sunt egoist când zic că mă simt bine de unul singur È™i că nu vreau să mă mai duc printre oameni?†Și se cutremură. Rafael se simÈ›ea în acelaÈ™i timp obosit. ÃŽn această frumuseÈ›e nu mai putea să stea aÈ™a, ar fi vrut să doarmă, să stea într-un pat moale, să se întindă în el, nu-i mai rezista trupul de atâta drum. ÃŽn acelaÈ™i timp ar fi vrut să fie aici cu Dumnezeu. Sigur că pentru el Dumnezeu este pretutindeni dar aici era altfel, era mai aproape, dar în acelaÈ™i timp era altfel, nici el nu È™tia cum, deÈ™i îi era somn, foarte somn. Acum ar fi vrut să fie altfel, să scape de somnul acesta care-l chinuia. Nu suferea de o oboseală fizică, parcă era una psihică, se simÈ›ea epuizat de ceea ce vedea È™i de ceea ce trăia. Parcă toată această atmosferă îl copleÈ™ea, îl apăsa È™i el nu mai putea să stea aici, era prea frumos È™i nu mai putea suferi frumuseÈ›ea asta, îl domina. Oboseala îi făcea bine pentru că el în felul acesta putea să fugă de ceva ce ar fi aparÈ›inut numai È™i numai lui Dumnezeu È™i lui nu i-ar fi fost îngăduit să vadă sau să priceapă, pentru că ar fi produs ceva urât. Se simÈ›ea aÈ™a de mic în faÈ›a acestor frumuseÈ›i încât parcă lui nu-i era îngăduit să vadă È™i să simtă asta. ÃŽn asta era paradoxul, că el tocmai asta putea să vadă. Se simÈ›ea undeva departe, parcă nu mai avea trup, parcă nu avea decât suflet È™i el se simÈ›ea excelent în această stare în care nu mai avea corpul acesta material È™i aÈ™a ar fi vrut să trăiască etern, să nu mai aibă trup, să aibă doar spirit È™i să nu mai fie condiÈ›ionat de această stare în care el este aÈ™a de chinuit de somn, de refuzul acesta de a trăi ceva cu totul È™i cu totul special. Ar fi vrut să își repete legământul cu Dumnezeu È™i trăi aÈ™a un sentiment de dezamăgire pentru că se gândi: “oare ce o să fac atunci când am să-mi încalc acest legământ, al castității, al fecioriei, pentru că eu prin scrisul meu îmi dăruiesc viaÈ›a mea lui Hristos. Oare ce o să se aleagă de mine când nu am să mai pot să lupt pentru aceste idei, pentru care eu acuma trăiesc? Și dacă am să-mi doresc altceva? Dar nu, nu cred că se va întâmpla vreodată aÈ™a ceva, sunt un bărbat puternic È™i bunul Dumnezeu nu o să mă lase. ViaÈ›a asta este aÈ™a de plictisitoare încât eu nu pot să fac mare lucru. Și cel mai important pentru mine este asta , să mă gândesc toată ziua È™i toată noaptea la cele veÈ™nice, la cele ce sunt dincolo de această lume È™i de acest pâmânt. O, Doamne, cât de multe vreau eu, dar oare voi putea vreodată să aleg din toate aceste dorinÈ›e ale mele numai cele pe care va trebui să le urmez cu toată forÈ›a, ca eu să devin fiinÈ›a aceea din viitor pe care eu o port în mintea mea È™i în felul meu să văd lumea. Oare de ce această tendință la mine de a fugi de lume È™i de a nu mai fi atât de legat de ea, pentru că eu vreau să fiu în lume dar în acelaÈ™i timp să fiu în afara ei. Când tot ceea ce este în jurul meu este aÈ™a de plictisitor , numai tot ceea ce este legat de trup pare să cu adevărat important pentru lumea asta. Eu mereu trebuie să intru în concurență cu ceilalÈ›i, sunt plictisit de această concurență, parcă tot ceea ce este în această lume este ca să fii tot mai aproape de ceva care este trecător È™i nu e nimic care să dureze, peste tot numai È™i numai iluzii. Dar eu vreau să cred în alte iluzii È™i să renunÈ› la altele. Și poate că e mai bine dacă sunt agățat într-o iluzie care să fie doar în mine, în mine însumi.†Uitându-se la cerul plin de stele, Rafael simÈ›i cum este într-o lume străină în care nimic nu mai poate să fie a lui, este într-o lume în care el nu poate ajunge până departe, în care tot ceea ce îl înconjoară îi este cu adevărat străin È™i care se îndepărtează de el È™i el ar fi vrut acum să fie în altă parte, să poată trăi în vis, să poată să fie cât mai departe de tot ce ce a trăit până atunci È™i pană aici, de parcă lumea asta nu este a lui È™i s-a trezit dintr-o dată în ceva care-i este cu totul È™i cu totul străin. Avu o senzaÈ›ie de trezire, simÈ›i cum la aceste gânduri îi sare somnul È™i el poate că ar trebui să fie altfel, mult mai treaz, se simÈ›i dintr-o dată treaz. Vru să nu mai plece de aici din pădure, dar să fie aÈ™a fără trup, aÈ™a cum se simÈ›ea acum. Avea atâtea planuri pentru viitor È™i avea să-i spună lui Dumnezeu atât de multe, în atmosfera asta atât de pustie, încât parcă numai aici putea să-l audă aÈ™a de bine. Numai în această atmosferă sacră pentru mintea lui, ar fi putut să lege acel legâmânt cu Dumnezeu È™i să poată să rămână pentru totdeauna o ființă cuminte È™i să nu greÈ™ească. Pentru că dacă el va fi greÈ™it È™i îl va părăsi pe Dumnezeu niciodată nu o să-È™i mai revină. Parcă ar fi vrut să se agaÈ›e de munÈ›ii aceia È™i să nu mai poată părăsi acele imagini, să le poarte în mintea lui pentru totdeauna , să nu mai fie pustiu de această liniÈ™te, de această frumuseÈ›e, pe care o pierdea în permaneță atunci când ajungea în oraÈ™. Parcă ar fi vrut să se roage permanent È™i niciodată să nu se mai desprindă de frumuseÈ›ea lui Dumnezeu. Și de liniÈ™tea mentală a rugăciunii. “Doamne, È™tiu că o să trăiesc toată viaÈ›a singur È™i Tu ai să-mi dai putere să rezist, eu nu prea cred în această iubire între un bărbat È™i o femeie È™i nu cred că Tu ai să-mi dai aÈ™a ceva pentru că nu se potriveÈ™te cu viaÈ›a mea, pentru tot ceea ce vreau eu să fiu È™i să scriu. Pentru că eu am mare nevoie de Tine , eu fără Tine nu pot să exist, pentru că Tu eÈ™ti cel mai important pentru viaÈ›a mea, asta este, nu pot să fac altceva decât să te iubesc pe Tine, pentru că Tu eÈ™ti cel care-mi dai forță È™i putere È™i numai Tu poÈ›i să exiÈ™ti pentru mine, numai cu Tine eu pot să fiu o ființă puternică. Ai grijă de mine È™i nu mă lăsa. Sunt aici într-un pustiu dar nu È™tiu ce fel de pustiu, pentru că în lume mă simt într-un pustiu È™i mai mare È™i de aceea vreau să Te am pe tine permanent. Parcă aÈ™ face aici un fel de legământ , parcă aÈ™ vrea să fiu cu Tine pe unde mă duc eu È™i să nu-mi mai fie frică de nimeni È™i de nimic pe lumea asta. Mai ales să nu-mi mai fie frică de dorinÈ›ele mele care mă înebunesc, parcă nu mai pot să fiu eu atunci când sunt coordonat de ele È™i nu pot să merg mai departe de unul singur. Știi de ce îmi este frică Doamne, ca nu cumva mai tâtrziu să cred că toată viaÈ›a mea a fost o mare greÈ™eală È™i o mare eroare È™i eu nu am putut să fac nimic. Mi-am pierdut vremea È™i viaÈ›a doar cu niÈ™te iluzii. AÈ™a de mult aÈ™ vrea să mor pentru lumea asta È™i să port acea împărăție în inima mea care este a Ta, împărăția asta a Ta eu nu prea È™tiu cum să o port în inima mea, pentru că numai această lumină, această speranță aÈ™ putea să o port în mine È™i numai asta îmi dă forță È™i putere să merg mai departe, cât mai departe de ceea ce mă tem. Ajută-mă să descopăr cele ce sunt pentru mine, arată-mi Tu calea mea pentru că de multe ori, de cele mai multe ori, eu mă rătăcesc de la această cale È™i pe această cale tot timpul sunt rătăcit. Cum să-mi dai Tu acea feciorie a mea, acea bucurie care să fie în sufletul meu È™i eu să fiu aÈ™a cum vrei Tu, pentru că fecioria aceea a mea, e o stare de forță È™i de putere în mine, de care eu nu mai È™tiu ce să fac dacă nu o am. Pot spune că în forma asta eu sunt dependent de Tine È™i mă rătăcesc dacă nu trăiesc aÈ™a. Dă-mi Doamne liniÈ™tea de care are nevoie sufletul meu, starea aceasta de curățenie, de puritate pe care le simt în mine să fie cele mai frumoase È™i eu să nu mă mai tem de mine È™i de ceea ce mi se poate întâmpla astăzi È™i mâine È™i în zilele care vor urma de acum în colo. Lasă-mă să fiu eu , să fiu aÈ™a cum îmi doresc să fiu în permanență, în sufletul meu, poate că nici nu È™tiu ce să fac, dar vreau să fiu singur o perioadă cât mai mare de timp È™i să nu mă mai tem de ceea ce voi face È™i de ceea ce voi fi. Și să nu mă plictisesc de această viaÈ›a. Poate că ar trebui să-mi fie aÈ™a de frică prin pustietățile astea dar nu-mi este de animale cât îmi este frică de oameni. Dacă ai È™ti cât îmi este de frică de oameni, de faptul că în unele privinÈ›e aÈ™ putea să mă iau după ei, după faptele lor È™i eu să renunÈ› la mine È™i la ceea ce eu vreau să fiu, pentru că eu vreau să fiu tot aÈ™a ca un călugăr în lume È™i am venit aici în pustietățile astea ca să fac un fel de legământ cu Tine. Parcă aÈ™ vrea să nu-mi dispară niciodată puterea asta din lăuntrul meu. Pentru că eu mă văd tot timpul singur, tot timpul mă văd cu Tine È™i niciodată nu pot să cred că eu aÈ™ putea avea lângă mine o fată care să mă iubească È™i eu să trăiesc prin iubirea ei. Pentru că eu am nevoie de altceva decât de asta, parcă eu aÈ™ simÈ›i că Tu vrei altceva de la mine, că eu trebuie să fac altceva decât aceea să mă însor. Parcă Tu ai vrea ca eu să trăiesc de unul singur È™i în această singurătate să creez ceva cu totul È™i cu totul aparte, unic, cum nu s-a mai creat până acum iar ceea ce fac eu să fie în cea mai mare taină È™i cu Tine. Să nu mă mai tem, pentru că eu tot timpul mă tem , mă tem de viaÈ›a aceasta Doamne. Nu mă tem că acuma este noaptea È™i eu sunt aÈ™a de singur cu Tine, parcă aÈ™ fi în cel mai negru pustiu, eu acuma sunt cu Tine într-o lume fantastică pe care numai Tu È™i numai Tu ai putut să o creezi, È™i parcă ai creat-o special pentru mine. AÈ™ vrea să-È›i spun atât de multe lucruri Doamne. De ce sunt eu aÈ™a de neputincios È™i de ce nu pot face pentru Tine È™i pentru mine lucruri minunate. Pentru că eu într-un fel È™tiu că ceea ce pot să fac cu adevărat minunat este starea mea lăuntrică, sufletul meu , lumea mea interioară trebuie să fie una extrem de frumoasă. Asta este cel mai mare dar pe care Tu ai putea să mi-l dăruieÈ™ti mie È™i eu Tie, pentru că eu fără această lume lăuntrică nu pot face absolut nimic. Parcă aÈ™ fi un fir de praf în această lume de amar în care Tu ai vrut să fim, dar de ce este aÈ™a de greu să trăieÈ™ti Doamne, de ce este aÈ™a de greu, pentru că eu chiar vreau să trăiesc frumos față de această lume. Dar nu È™tiu cum, pentru că eu chiar nu È™tiu cum să trăiesc aÈ™a, pentru că îmi este teamă, îmi este frică, nici nu È™tiu cum să procedez.†Pe obrazul lui Rafael se strecurară câteva lacrimi în noaptea aceea de aur È™i de forță pentru el, pentru sufletul lui È™i pentru Dumnezeu. Lacrimile căzură jos în pâmântul de sub picioarele lui È™i se amestecară cu iarba. I se făcu frig din cauza plânsului, se ridică È™i se întoarse în mănăstire lăsând în urmă minunea eternă a pădurii È™i a nopÈ›ii. Se simÈ›ea cel mai puternic bărbat de pe pământ. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy